$$$

 Charlotte Brontë a murit la doar 39 de ani de tuberculoză, pe 31 martie 1855...

Charlotte Brontë s-a născut pe 21 aprilie 1816 la Thornton, un sat din apropierea orașului Bradford, și a fost fiica Mariei și a pastorului Patrick Brontë. Primul copil al cuplului, o fetiță numită Maria, ca și mama ei, s-a născut în 1814, a urmat Elisabeth, care a venit pe lume un an mai târziu, apoi încă patru copii: Charlotte, Patrick Branwell, Emily și Anne. Mama micuților s-a îmbolnăvit de cancer uterin și a murit pe 15 septembrie 1821, când fetița avea doar cinci ani, iar Patrick a încercat fără succes să se recăsătorească, astfel că și-a petrecut restul vieții crescându-și copiii cu un neobișnuit simț al datoriei.

În vara anului 1824 tatăl și-a trimis cele patru fiice mai mari, pe Maria, Elizabeth, Charlotte și Emily, la o școală din West Yorkshire și, ulterior, la una din Lancashire. Din păcate, Maria și Elizabeth Brontë au murit de febră tifoidă pe 6 mai și, respectiv, 15 iunie 1825, iar cele mici au fost aduse urgent acasă. Decesele neașteptate au tulburat familia atât de mult încât Patrick nu a mai vrut să trimită fetele la școală și cei patru copii rămași în viață au fost educați acasă pentru următorii cinci ani, în mare parte de mătușa lor paternă, Elizabeth Branwell.

În 1831 Charlotte Brontë a fost trimisă la școala din Roe Head, Dewsbury, iar corespondența cu prietenele pe care le-a cunoscut aici, care s-a întins până la moartea ei, reprezintă sursa celor mai multe informații biografice despre ea. După trei ani petrecuți acasă, timp în care s-a ocupat de educația surorilor ei mai mici, a revenit la școala de la Roe Head unde a lucrat ca guvernantă pentru o perioadă de trei ani. Mai târziu a plecat împreună cu sora ei mai mica, Emily, la Bruxelles ca să învețe limbi moderne în ideea de a-și deschide o școală privată și a fost timp de un an profesoară la pensionul Heger. Planurile surorilor nu au avut succes, dar în perioada următoare cele trei surori s-au concentrat asupra activității literare, editându-și pe cont propriu cărțile pe care le scriseseră. În 1847 romanul Charlottei, „The Professor”, a fost respins, dar editorii la care a apelat i-au acceptat o altă carte, romanul „Jane Eyre”, pe care a publicat-o în acel an sub pseudonim și a fost apreciat. În toamna următorului an, pe 24 septembrie, fratele fetelor, Branwell, a murit subit, iar la înmormântarea acestuia Emily a răcit și ulterior s-a îmbolnăvit de tuberculoză.

Deși starea ei s-a înrăutățit constant în doar câteva săptămâni, a respins ajutorul medical spunând că nu vrea să fie văzută de niciun doctor și a murit în după amiaza zilei de 19 decembrie 1948. Extrem de afectată de ei, Anne, cealaltă soră, s-a îmbolnăvit de gripă în preajma Crăciunului, simptomele s-au agravat în ianuarie anul următor, tatăl ei a trimis-o la un medic în Leeds, iar acesta a diagnosticat-o tot cu tuberculoză pulmonară. Spre deosebire de Emily, Anne a luat toate medicamentele care i se prescriseseră, a ascultat cu sfințenie sfaturile medicale, iar în februarie părea că starea ei s-a ameliorat și a continuat să lucreze la poemele sale. Pe 24 mai tânăra a vrut să facă o călătorie în orașul Scarborough, aceasta fiind o bună ocazie de a mai fi văzută de un medic, doar că la consult doctorul i-a spus că sfârșitul ei este aproape. Delicata Anne a primit vestea cu seninătate, a îndemnat-o pe Charlotte să fie tare și să-l îmbărbăteze pe tatăl lor și pe 28 mai 1849, la ora două după-amiaza, a murit la doar 29 de ani.

Charlotte, singura dintre surorile Brontë care rămăsese în viață, a mai scris două romane, „Shirley” și „Villette”, care au fost foarte apreciate de societatea britanică.

În 1853, cu puțin timp de publicarea romanului “Villette”, tânăra a fost cerută în căsătorie de irlandezul Arthur Bell Nicholls, vicarul tatălui ei, care o plăcea de mult timp. Charlotte l-a refuzat inițial, tatăl ei s-a opus și el mariajului din cauza stării materiale precare a bărbatului, dar scriitoarea Elizabeth Gaskell, care îi era prietenă, a încurajat-o să accepte, sfătuind-o să vadă părțile bune ale acestei căsătorii. În cele din urmă, în ianuarie 1854, a fost de accord cu propunerea și cei doi s-au căsătorit în iunie, petrecând-și luna de miere în Irlanda.

Tânăra scriitoare a rămas însărcinată la scurt timp după nuntă, dar starea ei de sănătate a început să se agraveze și, potrivit bunei ei prietene, Elizabeth, avea în permanență senzația de greață și o stare de leșin.

Charlotte a murit, însărcinată fiind, pe 31 martie 1855, cu trei săptămâni înainte de a împlini vârsta de 39 de ani, iar pe certificatul ei de deces este indicată drept cauză a morții tuberculoza, deși alți biografi consideră că a murit din cauza deshidratării și a subnutriției provocate de vărsăturile aproape continue.

Scriitoarea a fost înmormântată, alături de surorile ei, Emily și Anne Brontë, în cripta familiei din localitate.

Surse:

Elizabeth Gaskell, The Life of Charlotte Brontë, 1857

Lyndal Gordon, Charlotte Brontë: a passionate life, 1996

Brontë Society

$$$

 Ion Lucian, umilit înainte de moarte. 70 de ani a fost pe scenă... A murit pe 31 martie 2012.

Ultima ieșire publică a marelui actor Ion Lucian a fost foarte tristă. A plâns la televizor. Rămăsese fără pensie. Avea 86 de ani, din care 70 pe scenă. ”Am calculat greșit și am trăit mai mult decât trebuie".

Părinții au vrut să devină inginer, dar Ion Lucian a refuzat. A muncit de mic, dădea meditații și desena în locul colegilor săi. A intrat la Teatru încă din liceu și, de atunci, a fost nelipsit de pe scenă timp de 70 de ani. A fost răsplătit cu o pensie infimă pe care a pierdut-o pentru că era și directorul Teatrului Excelsior.

Ion Lucian s-a simțit foarte umilit înainte de moarte. A fost pus să aleagă între pensie și salariul de director al Teatrului Excelsior. Actorul a ales salariul de 600 de lei care era puțin mai mare decât pensia.

„Din 1 iulie (2010) și până acum am luat 1 leu. Noi am avut concediu în iulie și am avut dreptul și la câteva zile din august. Acele câteva zile din august au fost incluse în avans, iar la sfârșit am mai luat decât un leu”, a declarat Ion Lucian cu ochii în lacrimi, pentru un post de televiziune. Soția lui Ion Lucian a câștigat de trei ori mai mult, adică 3 lei.

„Vreau să vă spun că, la o anumită vârstă, devii mult mai sensibil la niște nedreptăți după ce ai adus atât de mult țării. Ion Lucian a fost un luptător. A fost un om cinstit, un om corect. Ion Lucian a avut idealuri, ultimul fiind să facă din temelie Teatrul Excelsior. S-a luptat 11 ani și atunci când s-a ivit această situație cu tăierea pensiilor a spus că el nu poate să renunțe pentru că este copilul lui (n.r. – Teatrul Excelsior). Vă spun cinstit că nu-i părea rău de bani. Îi părea rău că a fost umilit. Vom dispărea cu toții. Așa este destinul, dar nu trebuie uitat că el a făcut două teatre”

Ion Lucian s-a luptat până în ultima clipă cu boala, având-o alături pe soţia sa, actriţa Paula Sorescu Lucian

Actorilor li s-a interzis să lucreze după vârsta de pensionare în 2010

Guvernul Boc le-a tăiat indemnizațiile marilor actori și le-a interzis să mai lucreze după vârsta de pensionare.

”Este ruşinos ce face statul român. Este necinstit să amputezi nişte salarii, nişte contribuţii băneşti la munca noastră. Este de-a dreptul ruşinos când se însuşeşte un drept pe care, de fapt, nu ar avea dreptul statul să îl folosească. Pentru că este dreptul de pensie la care noi am contribuit, în cazul meu 70 de ani, cu cele mai mari cote.

Pur şi simplu mi s-a tăiat această pensie care, de fapt, este depunerea mea o viaţă întreagă pentru a avea o bătrâneţe liniştită dacă nu altfel. Aici consider că este un act nefiresc şi bănuiesc că făcut fără prea multă înţelegere. Cu o simplă logică, o simplă aplecare faţă de breasla noastră nu s-ar fi ajuns la această situaţie penibilă“, declara cu ochii în lacrimi, în 2011, actorul Ion Lucian, la un post de televiziune

Abia după cinci ani, Guvernul a deblocat plafoanele pentru indemnizaţia prevăzută pentru activitatea de liber profesionişti a artiştilor interpreţi din România. Însă Ion Lucian nu a apucat.

Ion Lucian: ”Mi-aş da viaţa pentru teatru”

În 2012, cu trei săptămâni înainte de a împlini 88 de ani, marele actor Ion Lucian pleca dintre noi. L-a doborât o bronhopneumonie.

Ion Lucian s-a luptat până în ultima clipă cu boala, având-o alături pe soţia sa, actriţa Paula Sorescu Lucian. De pe patul de spital, actorul a redactat un mesaj pe care soţia sa l-a citit celor peste 150 de spectatori adunaţi la Teatrul Excelsior din Capitală. Maestrul îl înfiinţa în aprilie 1990.

La 18 ani, juca deja pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, apoi, din 1945 până în 1947, a fost angajat al Teatrului de Operetă Alhambra. A jucat, de asemenea, pe scenele Teatrului Municipal Bucureşti (actualul Teatru Bulandra), Teatrului Nottara şi Teatrului de Comedie.

A fondat Teatrul pentru Copii „Ion Creangă”, pe care l-a condus între anii 1964 şi 1972. După Revoluţie, chiar în 1990, a pus bazele impresionantului său proiect cultural, care este Teatrul Excelsior din Bucureşti.

Ultima ieșire publică a marelui actor Ion Lucian a fost foarte tristă. A plâns la televizor. Rămăsese fără pensie...

$$$

 Un bărbat de vârsta a doua a mers la amanta sa. În scara unde locuia respectiva vede următorul anunt: "Liftul nu functionează”

Amanta locuia la etajul 15, dar omul dornic de a trăi clipe frumoase si-a zis:

"Mare lucru, pe aripile dragostei ajung și pe lună!"

Până la etajul 3 a urcat din fugă.

Pe la etajul 6 deja mergea la pas greoi.

La etajul 8 a luat ceva pentru inimă.

La etajul 12 s-a oprit, s-a așezat pe una din trepte ca să-și tragă sufletul și s-a gândit:

"Poate am noroc să n-o găsesc acasă...."

***

 Cea mai mare durere a actriței Marga Barbu. Celebra parteneră de filme a lui Florin Piersic a renunțat la visul ei pentru că acesta nu era și visul soțului ei.

Marga Barbu a decedat pe 31 martie 2009...

Când auzim numele actriței Marga Barbu, cea mai rapidă asociere care le vine în minte celor mai mulți dintre noi este asocierea cu Florin Piersic. Mult timp s-a crezut că cei doi formează un cuplu și dincolo de ecrane, dar acest lucru nu a fost adevărat.

“Amazoana filmului românesc” a jucat, timp de trei decenii, în filme haiducești și a continuat cu seria filmelor cu Mărgelatu.. Frumoasa actriță a fost căsătorită de trei ori, dar nu i-a fost dat să cunoască împlinirea. Iată care a fost cea mai mare durere a actriței Marga Barbu.

Frumoasa actriță Marga Barbu a avut trei soți. Prima căsătorie a fost cu un inginer, dar aceasta s-a consumat repede. 'Cred că mai mult a contat spaţiul locativ. Era un băiat atât de bun, dar atât de departe de meseria mea. Programul nostru era atât de diferit, încât după un an şi jumătate a trebuit să ne despărţim, a declarat mai târziu actriţa.

Cel de-al doilea soț al Margăi Barbu a fost actorul Constantin Codrescu, pe care l-a cunoscut pe băncile facultății. Căsnicia lor a durat doar cinci ani. Codrescu nu considera că soția lui este o actriță talentată: 'Pe vremea aceea eram plină de complexe deoarece nu jucam decât foarte rar în teatrul unde eram angajată. Aşteptam să fiu încurajată şi ajutată. Căsătoria noastră nu a însemnat pentru mine o împlinire. Am descoperit unele scrisori ale lui în care spunea că îi îngrădesc libertatea. Când eu nu făceam decât să-l ajut, după puterile mele, mărturisea actrița.

A treia oară, însă, a fost cu noroc. Cel de-al treilea mariaj i-a adus împlinirea în iubire. Nu a fost însă decât o împlinire parțială. Eugen Barbu a remarcat-o în filmul, „Vultur 101. Apoi s-au întâlnit faţă în faţă atunci când o prietenă comună i-a invitat la restaurant. „Citisem deja «Groapa» şi eram curioasă să-l cunosc în carne şi oase pe omul care a scris-o. Îmi plăcuse cartea, dar eram puţin şocată de limbaj. Eu veneam din Ardeal, unde nu eram obişnuită cu asemenea cuvinte dure”, povestea actrița.

Prin 1960, la premiera piesei „Cyrano de Bergerac în care juca rolul Roxanei, Marga Barbu a avut parte de o surpriză majoră: „În seara premierei m-am trezit cu un coş mare de liliac alb. Rămăsesem fără vorbe: în plină iarnă, că era în februarie, să primesc liliac alb. Coşul mai avea un bileţel cu semnătura lui, pe care scria «Succes». Nu era omul vorbelor multe. Îmi spunea mereu că un scriitor care scrie mult nu vorbeşte mult.

Marea iubire a Margăi Barbu pentru Eugen Barbu, care a dăinuit 33 de ani, până la moartea scriitorului, în 1993, a fost umbrită de un vis neîmplinit. Actrița și-ar fi dorit foarte mult să facă un copil cu bărbatul vieții ei, doar că acesta din urmă nu voia copii. Nu-i plăceau. Totuși, dintr-un “accident”, actrița a rămas însărcinată când se apropia de 40 de ani.

Era pe cale să-și vadă visul împlinit. Soțul ei acceptase ideea că va deveni tată. Dar soarta avea alte planuri: “S-a întâmplat să rămân însarcinată, când mă apropiam de 40 de ani. Mă gândeam că e un semn de la Dumnezeu şi am hotărât să-l ţinem. Iar soţul meu chiar astepta cu nerăbdare bebeluşul. Dar n-a fost să fie. În primele luni de sarcină încă mai lucram. Filmam la trei pelicule, la Buftea, în acelaşi timp. La nişte filmări m-am urcat pe un cal şi animalul s-a scuturat puternic. Din şocul acela am pierdut sarcina, care ajunsese deja la cinci luni şi jumătate. Era o fetiţă. Domnul a dat, Domnul a luat! Cine ştie ce ar fi fost şi cum ni s-ar fi schimbat viaţa dacă aş fi născut-o? Poate nu era un copil reuşit sau poate că ar fi fost lumina ochilor noştri. Cine poate şti?“, povestea cu amărăciune actrița.

Marga Barbu s-a stins din viață la 16 ani după moartea soțului ei, în martie 2009.

$$$

 Degetele ei dansau în întuneric, făcând să țăcăne acele de croșetat cu un ritm ce marca trecerea orelor. Fiecare fir, fiecare ochi era un pas mai aproape de visul copiilor ei - caietele cu foi veline și coperțile lucioase ale manualelor.

Ana Munteanu se trezește în fiecare zi la cinci dimineața. Aprinde focul în soba de tuci, pregătește micul dejun pentru copii, le pune pachețelul pentru școală. La șapte, trezește cele trei suflete care depind de ea - Mihai, în clasa a șasea, Maria, în clasa a patra, și Ionuț, care abia a intrat în clasa întâi. Sunt mândria ei, motivul pentru care continuă să lupte în ciuda tuturor greutăților.

La opt și jumătate, după ce îi vede plecând pe portiță cu ghiozdanele în spate, Ana începe ziua de muncă propriu-zisă. E femeie de serviciu la școala din sat, unde câștigă prea puțin pentru nevoile unei familii cu trei copii. Soțul ei, Gheorghe, a murit acum patru ani într-un accident la fabrica de mobilă din orașul vecin. De atunci, Ana a fost și mamă și tată pentru copii.

"Nu-i ușor, dar nu mă plâng," spune ea, ștergând praful de pe băncile școlii. "Doamne-ajută că am un serviciu stabil, că sunt sănătoasă și pot munci."

După ce termină la școală, la ora trei, merge acasă să pregătească masa. Face apoi curățenie, spală rufe, merge la grădină. Rutina unei zile obișnuite. Dar când se lasă seara și copiii adorm, începe cea de-a doua zi de muncă a Anei.

La ora zece, când tot satul adoarme, aprinde lampa de gaz și scoate coșulețul cu fire colorate și acele de croșetat. În liniștea nopții, începe să creeze - fețe de masă delicate, milieuri complicate, șaluri, hăinuțe pentru bebeluși. Mâinile ei cunosc modelele din memorie, nu are nevoie de lumină puternică. Lucrează până după miezul nopții, uneori până la două sau trei dimineața.

"Am învățat să croșetez de la bunica," povestește Ana. "Era cea mai pricepută din sat. Îmi spunea mereu că o femeie cu ac și ață nu moare de foame niciodată."

Înainte, Ana croșeta din plăcere, pentru casa ei sau pentru cadouri. Acum o face pentru supraviețuire. În fiecare lună, duce lucrările terminate la târgul din oraș sau la magazinul de artizanat. Banii câștigați completează salariul modest și sunt puși deoparte pentru nevoile școlare ale copiilor.

În septembrie, când începe școala, presiunea e cea mai mare. Manualele ar trebui să fie gratuite, dar mereu există cărți auxiliare, caiete speciale, rechizite care costă. Pentru o mamă singură cu trei copii, aceste cheltuieli sunt copleșitoare.

"Maria are nevoie de atlas de biologie. Mihai de culegeri de matematică. Ionuț de abecedar ilustrat," enumeră Ana, calculând în minte. "Fiecare profesor cere altceva. Nu pot să le spun copiilor mei că nu avem bani."

Într-o seară de august, când Ana lucra la un șal complicat comandat de doamna doctor din oraș, Maria, fiica ei, s-a trezit și a găsit-o la masa din bucătărie, alunecindu-și degetele peste firele delicate la lumina slabă a lămpii.

"Mamă, de ce nu te odihnești?" a întrebat fetița, frecându-și ochii somnoroși.

"Pentru că visele tale au nevoie de ajutor ca să crească," i-a răspuns Ana, mângâind-o pe cap. "Du-te înapoi în pat, e târziu."

Dar Maria nu s-a mișcat. S-a așezat lângă mama ei și a privit-o în tăcere cum lucrează. După câteva minute, a întrebat:

"Pot să învăț și eu?"

Astfel a început o nouă tradiție. Maria stătea trează o oră în plus în anumite seri și învăța să croșeteze de la mama ei. La început, degetele ei mici și neîndemânatice abia reușeau să țină acul, dar Ana avea răbdare infinită.

"Uite, așa se face un ochi simplu. Acum încă unul. Perfect!"

Nu există bucurie mai mare pentru un părinte decât să vadă cum copilul moștenește nu doar trăsăturile fizice, ci și abilitățile, pasiunile, determinarea. În nopțile acelea tihnite, între ele se țesea mai mult decât fire de ață - se crea o legătură care transcendea dificultățile zilnice.

La începutul lui septembrie, Ana și-a numărat economiile. Avea aproape suficient pentru toate cele necesare școlii. Aproape, dar nu chiar. Mai lipseau două sute de lei pentru atlasul de biologie al Mariei și pentru ghiozdanul nou al lui Ionuț, cel vechi fiind prea uzat după ce fusese folosit pe rând de ambii frați mai mari.

Într-o duminică, ce credeți? Când toți părinții își duc copiii la mall să cumpere haine și rechizite pentru școală, Ana își duce copiii la bibliotecă. Nu orice bibliotecă, ci cea din casa învățătorului pensionar, domnul Vasile, care și-a transformat sufrageria într-un mic templu al cărților.

"În lumea aceasta prea grăbită, oamenii au uitat valoarea cărților vechi," spune el, în timp ce le arată copiilor Anei diferite volume. "Ele conțin aceeași înțelepciune ca cele noi, doar că au suflet."

Învățătorul îi împrumută lui Mihai o culegere veche de matematică, perfect funcțională, deși cu copertele uzate. Ionuț primește un abecedar colorat din anii '80, în stare excelentă. "Generații de copii au învățat după el, va fi bun și pentru tine," îi spune bătrânul, ciufulindu-i părul.

Doar pentru Maria nu găsesc un atlas de biologie. Acesta rămâne pe lista de cumpărături a Anei.

"Mai am de terminat șalul pentru doamna doctor și un milieu pentru doamna învățătoare," calculează ea în minte. "Ar trebui să fie suficient."

Dar uneori viața are alte planuri. Cu o săptămână înainte de începerea școlii, Ionuț cade din prun și își fracturează brațul. Radiografia, gipsul și medicamentele iau din economiile pentru școală. Ana nu spune nimic, dar în acele seri lucrează până la patru dimineața, ignorând durerea din spate și ochii care ard de oboseală.

În societatea modernă, meșteșugurile tradiționale par demodate, inutile. Dar pentru Ana, abilitatea de a crea frumusețe din câteva fire și un ac simplu a devenit colacul de salvare al familiei sale.

"Mi-a fost rușine la început să vând ce făceam," mărturisește ea. "Parcă vindeam bucăți din sufletul meu. Dar apoi am văzut bucuria copiilor când aveau tot ce le trebuia pentru școală, și rușinea a dispărut."

În dimineața primei zile de școală, Ana își privește copiii îmbrăcați în hainele cele mai bune, cu ghiozdanele pregătite, cu emoție și mândrie în privire. Mihai are culegerea de matematică de la domnul Vasile, dar și două caiete noi, cumpărate din munca mamei. Ionuț, cu brațul în ghips, poartă cu mândrie ghiozdanul nou, pentru care Ana a lucrat cinci nopți la rând.

Dar privirea Anei se oprește asupra Mariei. Fetița ține strâns la piept un atlas de biologie nou-nouț, cu copertă lucioasă și imagini color.

"Îți place?" o întreabă Ana, ștergându-și discret o lacrimă. Noaptea trecută terminase ultimul milieu comandat și reușise să adune exact suma necesară.

"E cel mai frumos din toate," răspunde Maria, mângâind cartea. Apoi, spre surprinderea mamei, scoate din ghiozdan un mic șervețel croșetat, cu un model simplu dar perfect executat. "L-am făcut pentru doamna profesoară. Crezi că o să-i placă?"

Ana o îmbrățișează, simțind cum oboseala ultimelor săptămâni se topește în această bucurie simplă. "O să-l adore," șoptește ea.

Pe măsură ce copiii cresc, lucrurile devin simultan mai ușoare și mai dificile. Nevoile se schimbă - nu mai e vorba doar de caiete și creioane, ci de excursii școlare, de haine pentru adolescenți care cresc prea repede, de taxe pentru meditații. Ana continuă să croșeteze noapte de noapte, adaptându-se cerințelor pieței - acum face și hăinuțe pentru bebeluși, foarte căutate la târg.

Și totuși, ceva s-a schimbat în familia lor. Maria, acum în clasa a șasea, a învățat să croșeteze aproape la fel de bine ca mama ei. În unele seri, lucrează împreună, la lumina mai generoasă a unei lămpi electrice - un lux pe care și l-au permis recent.

"Când termin școala, vreau să deschid un mic atelier," spune Maria, ochii ei strălucind de ambiție. "Să învăț și alte fete. Să facem lucruri frumoase care să se vândă în toată țara."

Ana zâmbește, continuând să lucreze. Nu spune cu voce tare, dar în inima ei știe că sacrificiile ei nocturne au adus mai mult decât bani pentru manuale. Au semănat în copiii ei sămânța efortului, a perseverenței, a credinței că orice obstacol poate fi depășit cu suficientă muncă și dăruire.

Pe vremuri, mamele din satele românești stăteau nopțile la război de țesut sau la gherghef pentru a crea zestrea fiicelor. Ana Munteanu stă nopțile la lumina lămpii croșetând pentru o altfel de zestre - educația copiilor ei, biletul lor către un viitor mai bun.

Când vine vorba de sacrificiu parental, generațiile moderne uneori uită lecțiile fundamentale ale trecutului - că dragostea se măsoară uneori în orele de somn sacrificate, în degetele înțepate de ace, în ochii obosiți care veghează peste vise încă neîmplinite.

În fiecare seară, înainte de a stinge lampa și a se retrage pentru cele câteva ore de somn, Ana își privește mâinile - aspre, crăpate, cu unghii scurte și cuticule tăiate de firele de ață. Nu sunt mâini frumoase după standardele moderne, dar sunt mâini care au construit - un cămin, o familie, un viitor.

"Aceste mâini sunt harta vieții mele," își spune ea uneori. "Fiecare zgârietură, fiecare bătătură are o poveste."

Și în timp ce satul doarme, acele ei continuă să danseze în lumina slabă, țesând nu doar fire de ață, ci și fire de speranță pentru ziua de mâine.

$$$

 Telefonul a sunat în mijlocul nopții, cu acel țârâit care anunță întotdeauna vești proaste. Maria a știut, înainte de a ridica receptorul, că nimic nu va mai fi la fel.

"Doamnă Petrescu? Suntem de la Poliția Rutieră. Regret să vă informez că sora dumneavoastră, Elena Vasilescu, și soțul ei au fost implicați într-un accident grav pe DN1."

Cuvintele au lovit-o ca niște lovituri fizice. Accident. Grav. Decedați la fața locului. Copiii erau acasă, cu vecina. Aveți pe cineva care să vă însoțească la secție?

Maria Petrescu, la patruzeci și doi de ani, trăia o viață liniștită și bine organizată. Profesoară de limba română la liceul din orașul mic, avea un apartament cochet cu două camere, o pisică bătrână și o rutină confortabilă. Nu se căsătorise niciodată, dedicându-și viața cărților și elevilor ei. Sora ei mai mică, Elena, făcuse alegeri diferite - se măritase la douăzeci de ani, născuse trei copii și trăia în satul natal, la treizeci de kilometri distanță.

Se vizitau de sărbători și, ocazional, în weekend-uri. Relația lor era caldă, dar nu foarte apropiată - diferența de vârstă și de stil de viață crease o distanță pe care amândouă o acceptaseră tacit.

Acum, în miezul acestei nopți de iunie, lumea Mariei s-a răsturnat complet.

"Copiii sunt acasă, singuri, cu vecina," a repetat polițistul. "Cineva trebuie să meargă la ei."

Trei ore mai târziu, după formalitățile sumbre de la morgă și de la secția de poliție, Maria a parcat mașina în fața casei surorii sale. O căsuță modestă, cu trei camere și o grădină plină de trandafiri - pasiunea Elenei. Lumina era aprinsă, deși era aproape dimineață.

Vecina, doamna Florica, a deschis ușa înainte ca Maria să bată. O femeie în vârstă, cu ochii roșii de plâns.

"Sunt în sufragerie," a șoptit ea. "Le-am spus că a fost un accident, că părinții sunt la spital. N-am avut inimă să..."

Maria a dat din cap, incapabilă să vorbească. Cum spui unor copii că părinții lor nu se vor mai întoarce niciodată?

În sufragerie, pe canapeaua desfăcută, trei perechi de ochi au privit-o. Andrei, doisprezece ani, stătea drept, cu brațele încrucișate, ca un mic bărbat care încearcă să pară puternic. Ana, zece ani, ținea în brațe pe cel mic, pe Mihai, de doar cinci ani, care dormea epuizat de plâns.

"Mătușă Maria," a șoptit Ana, cu o voce fragilă ca de porțelan. "Mama și tata sunt bine, nu-i așa? Doamna Florica spune că sunt la spital, dar o să vină curând acasă."

Ceva s-a frânt în Maria în acel moment. S-a așezat lângă ei, luându-i mâinile mici, reci, în ale ei.

"Dragii mei," a început ea, vocea tremurându-i în ciuda eforturilor. "Mama și tata au avut un accident foarte grav."

A urmat cea mai grea conversație din viața ei. Cuvintele "nu se mai întorc", "sunt în cer acum", "vor avea mereu grijă de voi, dar de acolo de sus" s-au lovit de neînțelegerea, șocul și apoi durerea crudă din ochii celor trei copii.

Andrei a rămas împietrit, refuzând să plângă. Ana a început să tremure necontrolat. Micuțul Mihai, trezit de agitație, a întrebat cu o voce somnoroasă: "Dar cine o să ne citească povești acum?"

Maria a rămas cu ei toată ziua aceea. A acceptat ajutorul doamnei Florica pentru a găti ceva, deși nimeni nu a putut mânca. A răspuns la telefoanele care au început să sune - familie îndepărtată, prieteni, colegi de serviciu ai Elenei și ai lui Mihai, soțul ei. Vestea s-a răspândit rapid în comunitatea mică.

Seara, când copiii în sfârșit au adormit, epuizați de plâns și de întrebări fără răspuns, Maria s-a așezat la masa din bucătărie și a încercat să gândească practic. Unde vor locui copiii acum? Cine va avea grijă de ei?

Părinții Mariei și ai Elenei muriseră cu ani în urmă. Nu existau alți frați sau surori. Existau câteva mătuși și unchi îndepărtați, dar nimeni suficient de apropiat pentru a prelua responsabilitatea a trei copii.

"Eu," și-a spus Maria în șoaptă. "Trebuie să fiu eu."

Dar cum? Apartamentul ei avea doar două camere. Salariul de profesoară era decent, dar nu suficient pentru patru persoane. Nu știa nimic despre creșterea copiilor, despre îngrijirea unui băiețel de cinci ani, despre gestionarea traumei lor.

În zilele care au urmat, Maria a intrat într-un vârtej de decizii și aranjamente. Înmormântarea, actele, discuțiile cu asistenții sociali, cu avocatul familiei. A aflat că Elena și soțul ei lăsaseră un testament în care o numeau pe ea tutorele legal al copiilor în caz de deces. Se gândiseră la această posibilitate, deși probabil niciodată nu și-au imaginat că se va întâmpla.

Casa rămânea copiilor, existau niște economii și o asigurare de viață modestă. Suficient pentru a supraviețui, dar problemele practice rămâneau copleșitoare.

"Voi renunța la apartament și mă voi muta aici, cu ei," a decis Maria. "E mai bine să rămână în casa lor, în mediul familiar."

Prietenii și colegii au fost uimiți de hotărârea ei.

"E o responsabilitate enormă, Maria," i-a spus directoarea școlii. "Trei copii, peste noapte. Ești sigură?"

Nu, nu era sigură. Era terifiată. Dar privind la cei trei copii care o priveau acum ca la singura lor ancoră în lume, știa că nu are de ales.

"Sunt copiii surorii mele," a răspuns simplu. "Sunt familia mea."

Primele săptămâni au fost un coșmar tăcut. Andrei se închisese în el, refuzând să vorbească despre părinții lui. Ana plângea în fiecare noapte, iar Maria o găsea adesea dormind pe podeaua din fața dormitorului părinților, ca și cum i-ar fi așteptat să se întoarcă. Mihai punea aceleași întrebări sfâșietoare, zi după zi: "Când vine mama? De ce a plecat la cer? Poate să ne vadă de acolo?"

Maria a făcut ce a putut mai bine. A învățat să gătească felurile de mâncare preferate ale copiilor, să spele și să calce uniformele școlare, să citească povești înainte de culcare. A încercat să mențină rutinele lor anterioare, știind că stabilitatea e esențială acum.

Dar noaptea, când rămânea singură cu gândurile ei, se simțea copleșită. Ce știa ea despre rolul de mamă? Cum putea înlocui prezența blândă a Elenei, râsul ei molipsitor, răbdarea infinită? Cum putea înlocui tăria și umorul lui Mihai, care știa să repare orice în casă și inventa jocuri care făceau copiii să râdă până le dădeau lacrimile?

Într-o seară, după ce copiii adormiră, Maria a găsit albumul de familie pe raftul din sufragerie. L-a deschis și a început să plângă încet, privind fotografiile Elenei - de la copilărie până la ultima lor reuniune de familie, de Paștele trecut. Două surori care semănau fizic, dar care aleseseră drumuri atât de diferite.

"Cum să fac asta, Lenuța?" a șoptit ea, folosind diminutivul pe care doar ea îl folosea pentru sora ei. "Nu știu cum să fiu ca tine."

"Nu trebuie să fii ca mama."

Vocea l-a făcut pe Maria să tresară. Andrei stătea în pragul ușii, în pijamale, privind-o cu ochi serioși, prea maturi pentru vârsta lui.

"Trebuie doar să fii tu, mătușă Maria," a continuat el, venind să se așeze lângă ea. "Știi, mama spunea mereu că ești cea mai deșteaptă din familie. Că ai mereu un plan."

Maria a zâmbit printre lacrimi și l-a îmbrățișat pe băiat, simțind cum corpul lui rigid se relaxează încet în brațele ei.

"Chiar am un plan," i-a șoptit ea. "O să învățăm împreună. Eu să fiu o mătușă mai bună, voi să fiți... voi. Și o să ne amintim mereu de ei, în fiecare zi."

Andrei a dat din cap, apoi, în sfârșit, a început să plângă, în hohote adânci, eliberatoare. Maria l-a ținut strâns, plângând împreună cu el.

Viața s-a așezat treptat într-un nou normal. Maria a luat concediu de la școală până în toamnă. A învățat programul medicilor, al activităților extrașcolare, preferințele și temerile fiecărui copil. A descoperit că Andrei e pasionat de astronomie, la fel ca tatăl lui. Că Ana are talent la desen și că Mihai adoră să gătească alături de un adult, stând pe un scaun ca să ajungă la blat.

Într-o zi, pe la sfârșitul verii, au făcut curățenie în pod. Printre cutii și amintiri, au găsit jurnalul Elenei, ținut din adolescență.

"Putem să-l citim?" a întrebat Ana, cu o curiozitate timidă.

Maria a ezitat. Era jurnalul personal al surorii ei. Dar apoi a realizat că aceste cuvinte erau o parte din ea pe care copiii o puteau păstra.

"Da," a decis ea. "În fiecare seară, vom citi câte puțin."

Astfel a început un nou ritual. În fiecare seară, după cină, se adunau toți patru pe canapeaua din sufragerie, și Maria citea câte o pagină din jurnalul Elenei. Adolescența ei, primele iubiri, bucuriile și temerile, întâlnirea cu Mihai, nașterea fiecărui copil - toate reveneau la viață prin cuvintele ei.

Într-una din seri, Maria a dat peste o intrare care a făcut-o să se oprească din citit.

"Ce scrie?" a întrebat Andrei, curios.

Maria a continuat, cu vocea ușor tremurată:

"12 mai 2010. Azi am avut o ceartă urâtă cu Maria. Crede că fac o greșeală măritându-mă așa de tânără. Poate are dreptate, dar inima îmi spune altceva. Sper că într-o zi va înțelege că drumurile noastre sunt diferite, dar la fel de valoroase. O admir atât de mult pe sora mea - curajul ei de a trăi după propriile reguli, inteligența ei, dăruirea pentru elevii ei. Dar îmi doresc ca ea să vadă și în mine mai mult decât 'sora mai mică, impulsivă'. Într-o zi, poate..."

Maria a închis jurnalul, copleșită de emoție. Elena o admirase. Iar ea, în aroganța ei, crezuse mereu că sora ei făcuse alegeri impulsive, insuficient gândite.

"Mama te iubea foarte mult," a spus Ana, punându-și mâna mică peste a Mariei.

"Și eu o iubeam pe ea," a răspuns Maria. "Doar că nu i-am spus-o suficient."

Toamna a venit cu noi provocări. Școala a început, Maria s-a întors la catedră, organizând un program complicat pentru a putea fi prezentă atât în viața elevilor ei, cât și a nepoților. A învățat să ceară ajutor - de la vecini, de la colegii de școală, de la părinții altor copii.

Într-o zi, când intra în cancelarie, a auzit două colege vorbind:

"Să preiei trei copii peste noapte... Nu știu dacă aș putea."

"E extraordinar ce face. A renunțat practic la viața ei personală."

Maria a zâmbit pentru sine. Odinioară, ar fi fost de acord. Ar fi văzut situația ca pe un sacrificiu suprem. Dar acum înțelegea ceea ce Elena probabil știuse întotdeauna - că viața nu e despre drumul perfect planificat, ci despre oamenii cu care îl parcurgi.

În acea seară, când a ajuns acasă, Mihai a fugit să o întâmpine, cu un desen colorat în mână.

"Mătușă Maria, uite ce am făcut azi la grădiniță! E familia noastră!"

Pe hârtie, cinci figuri zâmbitoare stăteau sub un soare strălucitor. Doi îngeri zburau deasupra, cu aripi mari și aurii.

"Ăștia sunt mama și tata în cer," a explicat el serios. "Și ăștia suntem noi - Andrei, Ana, eu și tu. Suntem tot o familie, nu-i așa?"

Maria a îngenuncheat și l-a îmbrățișat strâns, simțind cum o nouă definiție a familiei se conturează în inima ei.

"Da, puișor. Suntem tot o familie."

Un an mai târziu, Maria stătea în curtea casei, privind cei trei copii jucându-se în jurul grădinii de trandafiri a Elenei. Grief-ul nu dispăruse - venea în valuri, în momente neașteptate. Încă mai erau nopți când Ana plângea în perna ei, zile când Andrei devenea distant, momente când Mihai întreba despre părinții lui cu o tristețe în ochi care sfâșia inima.

Dar erau și momente de bucurie autentică. Râsete la micul dejun. Excursii de weekend. Noi tradiții create împreună.

Maria își trecu degetele peste coperta jurnalului Elenei, pe care îl ținea tot timpul aproape.

"Aveai dreptate, surioară," șopti ea. "Drumurile noastre erau diferite, dar la fel de valoroase. Și cumva, în cele din urmă, s-au întâlnit."

Iar undeva, poate, Elena zâmbea, văzând cum familia ei continua să trăiască, să iubească, să crească, chiar și după plecarea ei. Pentru că asta e, în final, cea mai mare moștenire pe care o putem lăsa - nu lucruri materiale, ci inimile pe care le-am atins și sufletele pe care le-am ajutat să-și găsească drumul.

$$$

 "Mi-a aruncat cămașa pătată în față și a strigat că sunt o rușine pentru satul întreg. 'O nevastă care nu știe să gătească și să spele haine nu e nevastă deloc!'"

Stau în bucătăria casei noastre din Ciocănești, privind neputincioasă la oala în care, din nou, mâncarea s-a prins de fund. Mirosul de ars umple încăperea largă, iar aburi groși se ridică spre tavanul din lemn înnegrit de timp și fum. Am vrut să-i fac o surpriză lui Mihai, tocană de cartofi cu carne, rețeta mamei lui. Dar în loc să-l impresionez, l-am făcut să-și piardă și ultimul strop de răbdare.

Mereu am știut că nu mă pricep la treburile casei. Crescută de o mamă care a preferat să mă trimită la meditații decât să mă învețe să gătesc, am ajuns la 28 de ani incapabilă să fac lucruri pe care orice femeie româncă le știe din adolescență. "Învață carte, că de cratiță ai timp toată viața", îmi spunea mama. Și am învățat. Sunt contabilă la o firmă respectabilă din București. Dar cu ce preț?

Mihai venea acasă obosit după ture lungi ca șofer de autobuz. Nu cerea mult, doar o casă curată și o mâncare caldă. Lucruri normale. Dar pentru mine, fiecare încercare de a găti se transforma într-un dezastru, iar rufele spălate de mâinile mele ieșeau fie pătate, fie deformate.

*Doar cei care au trecut prin astfel de greutăți în sistemul românesc pot înțelege cu adevărat cât de greu e să fii femeie când nu te-a învățat nimeni cum să fii. Cum să jonglezi între serviciu, casă și așteptările unei societăți care încă te judecă după cât de bine gătești și cât de albe sunt cămășile soțului tău.*

Îmi amintesc ziua când Mihai a venit acasă și a găsit cămașa lui preferată, cea albastră pe care o purta la ocazii speciale, decolorată după ce o spălasem împreună cu un prosop roșu. Fața lui s-a transformat într-o mască de dezamăgire și furie. "Maria, nu ești în stare de nimic! Ce naiba ți-e așa greu? Mamele noastre făceau toate astea și încă mergeau și la CAP toată ziua!"

Și acum, după ce Mihai a plecat, stau în bucătăria goală, ascultând ticăitul monoton al ceasului de perete primit cadou de nuntă de la părinții lui, agățat lângă soba de teracotă rece. Singurul lucru care mai marchează trecerea timpului în această casă de țară care nu mai e un cămin.

Am sunat-o pe mama să-i spun că Mihai a plecat. "Lasă-l să se răcorească", mi-a spus ea. "O să-i treacă." Dar eu știu că nu va trece. Văzusem privirea lui. Era privirea unui bărbat care și-a pierdut respectul pentru soția lui.

Ce nu înțelege nimeni e că am încercat. Doamne, cât am încercat! Am cumpărat cărți de bucate, am urmărit tutoriale pe internet, am cerut sfaturi de la colegele de la birou. Dar parcă eram blestemată. De fiecare dată când încercam o rețetă nouă, fie ardea, fie rămânea crud, fie era prea sărat sau prea fad.

*Oare cât s-au schimbat rolurile în familia românească în ultimii ani? Mama a crezut că mă pregătește pentru viitor învățându-mă carte, dar a uitat să-mi explice că în România, oricât de educată ai fi, bărbații tot așteaptă să găsească acasă o gospodină desăvârșită.*

Ieri, după ce am plâns până nu am mai avut lacrimi, am luat o decizie. Nu voi mai fi victima propriei mele neputințe. Am bătut la poarta doamnei Florica, vecina de peste drum, cunoscută pentru sarmalele ei care făceau senzație la fiecare sărbătoare din sat. I-am mărturisit situația și, spre surprinderea mea, nu m-a judecat. În schimb, a oftat adânc în timp ce ștergea mâinile pe șorțul înflorat și mi-a spus: "Vino mâine la mine. Începem cu lucruri simple."

Astăzi a fost prima mea lecție. Doamna Florica m-a învățat cum să spăl corect rufele albe, cum să scot petele dificile și cum să calc o cămașă perfectă. Mâinile ei bătrâne, noduroase de la artrita care o chinuie, mi-au arătat cu răbdare mișcările pe care ar fi trebuit să le știu de mult.

"Nu te naști știind aceste lucruri", mi-a spus ea în timp ce îmi arăta cum să împăturesc un cearșaf. "Cineva trebuie să te învețe. Nu e vina ta că mama ta a avut alte priorități."

În timp ce scrumul de țigară îi cădea pe fața de masă din plastic, mi-a povestit cum și ea, la începutul căsniciei, a făcut greșeli. "L-am otrăvit pe răposatul cu o ciorbă de perișoare. Două zile a stat la pat. Dar nu a plecat. M-a învățat mama lui cum se face corect și am învățat."

*Nu mai e ca pe vremuri când familiile stăteau împreună și tinerele neveste învățau de la soacre. Acum suntem toate pe cont propriu, prinse între carieră și așteptări tradiționale, fără nicio plasă de siguranță.*

Mă întreb dacă nu e prea târziu pentru mine și Mihai. Dacă voi reuși să învăț aceste abilități de bază și dacă el va fi dispus să-mi mai dea o șansă. Poate că da, poate că nu. Dar un lucru știu sigur: voi învăța pentru mine, nu doar pentru el. Pentru că nu vreau să mă mai simt niciodată atât de neputincioasă și de inadecvată cum m-am simțit când a trântit ușa aceea.

Aseară, mi-a sunat telefonul. Era Mihai. Mi-a spus că vine să-și ia restul lucrurilor. Și că a cunoscut pe altcineva. "O femeie adevărată", a ținut să precizeze. "Care știe să aibă grijă de un bărbat cum se cuvine. Una care știe să țină o gospodărie."

În dimineața asta, am găsit un pachet la poartă. Era cartea de bucate a mamei lui, cu o notă: "Poate pentru următorul o să înveți." 

Am ars-o în soba de teracotă care, ironic, funcționează perfect când nu încerc să gătesc nimic în ea. Cenușa am împrăștiat-o în grădină, printre straturile de legume ofilite pe care nu am reușit să le țin în viață.

Acum stau pe prispa casei, singură, cu privirea pierdută spre dealurile care înconjoară satul. Bătrânele din Ciocănești trec pe uliță și se uită la mine cu un amestec de milă și judecată. Le aud șoaptele: "Sărmana, n-a știut să-și țină bărbatul. Nici o mâncare ca lumea nu i-a pus pe masă." Îmi strâng mai tare șalul pe umeri, deși nu e frig. E doar rușinea care mă înghitea din interior.

Poate că unele femei nu sunt făcute să fie soții. Poate că România are nevoie de o nouă definiție a feminității, una care să nu se măsoare în mâncare gătită și rufe perfect apretate. Sau poate că eu sunt doar o femeie eșuată într-o lume care nu s-a schimbat suficient de repede pentru mine. 

Mă întreb câte căsnicii din satul ăsta se țin în viață doar pentru că femeile știu să gătească și să calce. În câte case din România, femei stau lângă sobă, muncind pământul și crescând copii, tolerând tot pentru că societatea le-a învățat că asta înseamnă să fii soție. Și mă întreb, privind către porțile vecinilor de pe prispa mea goală, dacă ei, bărbații noștri români, vor înțelege vreodată că iubirea ar trebui să fie ingredientul principal, nu sarmaua perfectă sau grădina bine îngrijită.