***

 DORUL MEU 

Adrian MANIU

Dorul meu zboară spre tine, iubita,

porumbel călător spre ţările primăverii.

În cetatea asta neagră, prăfuită,

abia înfloriţi, s-au scuturat merii.

Trec zilele … ca oamenii rătăciţi pe stradă,

în umbra caselor de mult întunecate.

Aici numai la înmormântări e paradă,

iar fetele sunt urâte toate, toate!…

Nici nu mai cred – gândul de-acum

Să-ţi mai ajungă sub albastrele priviri:

aici chiar albatrosul cerului e înecat de fum

şi bântuie moartea printre trandafiri.”

***

 A P A

Adrian MANIU

Valurile verzi vin în ghirlande.

Simt pleoape galbene de oboseală…

Ochii îmi sunt închişi… s-au afundat tot mai adânc spre creier, ca să poată privi mai bine lumea. 

Spre a privi mai bine lumea, trebuie să-i fii tot mai departe.

Şi sunt departe.

Valurile curg, zbor de păsări verzi. Trupul îmi e afundat în nisipul aprins, în infinit aprins e adâncit soarele.

Cu mâna îmi apăs din ce în ce mai tare ochii, cercuri

aurii să se desprindă, în noaptea ce vreau să-mi fac.

Cercuri aurii se desprind şi zboară, ca flori ce s-ar naşte şi s-ar înflutura, rânduri-rânduri, în văzduh. Cercuri aurii se desprind şi aleargă, şi nu se pot ajunge, fiindcă plutesc pe aceeaşi apă, în alte timpuri.

Valurile vin, cadenţă în şolduri de şopârlă.

Valurile se lipesc de zăgazuri când se aruncă şi de pe ele se sorb când pleacă. Au frigul sârmelor de cobză, când zuruiesc sub punţi şi când suspină în trestii.

Valurile. Departe ţipă un erete, ţipătul lui are sunetul oaselor pisate, dar nu e asta. Valurile au zumzetul ascuns, când trec prin ălbii netede, au gâlgâit limpede, când bat ţărmuri scobite.

Tremură frigul sârmelor.

O cobză e ca o floare frântă de greutatea ei, şi e aproape femeia care, deşi nu te iubeşte, te lasă s-o porţi în braţe, să o săruţi, să te sărute, ca să poţi suferi.

O floare frântă.

Sunt unele atât de grele în frumuseţea lor, încât tulpina e împovărată de durere, înainte ca rodul să le fi pătat cu iubire.

Ce floare e apa?

În cotituri leneşe îi ghiceşti umărul, în vâltori rotunde bănuieşti sânii, în undirea valului îi simţi înfiorarea pântecului ei flămând care cere încăpăţânat şi răguşit: om.

Şi în nisipul fierbinte îi simţi mirosul de iarbă arsă şi de peşte mort, dar n-o înţelegi.

Valurile trec.

Ochii, pe care i-am apăsat prea mult ca să mă uit departe, dor.”

***

 IARNA CU ZĂPEZI DE ARGINT …

Adrian MANIU

Iarna cu zăpezi de argint are să vie …

Mă simt atât de obosit, atât de obosit !…

În spitalul ăsta, cearceafurile par de hârtie.

Mi-au luat hainele, că nu mai am de trăit.

Ieri îţi făcusem încă poezii,

cu versuri dulci şi triste, cum îţi place ţie,

şi cum ai multe – dacă le mai ţii …

Vai, ce amară doctorie!…

Pe fereastră nu se mai vede nimic,

de gemete, vântul nu se mai aude.

Patului de lângă mine i se pregăteşte dric,

Buzele sunt arse, iar sfaturile doctorului crude.

Ştiu … obrazul tău, atât de luminos,

Ca iarna de argint, iubita ţie …

N-am să mai calc niciodată pe jos

Ar trebui, cineva să mă ţie.

Ziceau să mă hrănesc mai bine …

Şi gura ta e sânge foarte sănătos …

Tu însă n-ai de ce să vii la mine;

Să-mi scrii o vorbă – ar fi prea frumos!

Vai, câteva minute să stai!

De gâtul tău să-mi încălzesc mâinile de gheaţă,

Şi puţine flori ieftine să-mi dai,

să se usuce până-n dimineaţă …

Eu aş cânta cele mai frumoase cuvinte,

încet, că abia pot vorbi …

Le-ai crede aceleaşi jucării …

Ar fi atâtea adevăruri sfinte!

Lumea ar zice: “E tot nebun …”,

neştiind ce aproape sunt de tăcere

Când aş fi vrut să fiu atât, atât de bun !…

Sigur nici n-ai să mă citeşti, nici n-ai să vii.

Să fi ştiut că scrisoarea sub ochi o să-ţi cadă,

aş fi încercat mai bine – şi n-aş fi putut scri,

în iarna cu argint de zăpadă …

Odată, însă, are să mă înţeleagă …

Puternic am să-i cad în genunchi – pentru iertare

Eu fiind în agonie, o să-mi zică:

“Sunt a ta pe viaţă-ntreagă”

Nu! Doctoriile îmi dau iar aiurare.

Fiindcă altfel nu poate să fie,

fiindcă de ce m-ar iubi vreodată?

Destul când pentru ea e bună şi curată …

Cum sunt fulgii, albi în vijelie …”

*†*

 CÂNTEC DE DRAGOSTE MOARTĂ 

Adrian MANIU 

Credeam că suntem înţeleşi în veşnicie,

înlăturând cuvintele de alţi minţite,

schimbând în sărutare sufletele alipite,

chiar suferinţa întregind o sfântă bucurie.

Sortiţi a fi legaţi din alte vieţi,

ne-apropiase peste lume o simţire mai firească,

în mine zâmbetul tău trebuie să înflorească,

amurg îngenuncheasem albei dimineţi.

Mâinile până-n inimă au mângâiat.

Privirea în privirea ta oglindea dorul.

Îmi erai liniştea şi îţi trăiam fiorul,

miruind fruntea – într-un gând curat.

De mult în tine dragostea s-a stins, pe când în mine creşte …

Mormânt îi sapă depărtarea şi tăcerea.

Dar tot mai binecuvântez neagră durerea.

Când nu-ţi mai sunt, în sufletu-mi făptura ta se veşniceşte.

***

 SCRISOAREA UNUI TATĂ CĂTRE FIUL SĂU

Constantin CODERIE 

 

Un cunoscut realizator TV din Hong Kong, de profesie psiholog, i-a scris fiului său o scrisoare care să-l ajute să treacă mai ușor prin viață. Sfaturile cuprinse în aceasta sunt însă aplicabile oricui, copii sau părinți, femei sau bărbați, tineri sau bătrâni... toți am avea ceva de învățat.

 

Dragul meu băiat,

 

Îți scriu această scrisoare din trei motive:

1. Viața, norocul și ghinionul sunt impredictibile; nimeni nu știe cât și cum va trăi. De aceea, unele lucruri trebuie spuse din timp.

2. Sunt tatăl tău și dacă eu nu-ți spun toate acestea, nimeni altcineva n-o s-o facă.

3. Cele scrise sunt propriile mele experiențe amare, care pe tine te vor scuti, poate, de suferințe inutile. Păstrează-le în minte în drumul tău prin viață.

 

- Nu le purta pică celor care sunt nedrepți cu tine. Nimeni nu e obligat să te trateze bine, în afară de mine și de mama ta. Prețuiește-i pe cei prietenoși cu tine, dar în același timp fii prudent: toți oamenii au un motiv în ceea ce fac. Atunci când o persoană este amabilă cu tine, nu înseamnă neapărat că te și place. Fii prudent și nu te grăbi să-l vezi ca pe un prieten adevărat până când nu te convingi.

 

- Nimeni nu este indispensabil și nimeni nu poate fi posedat în această lume. O dată ce ai înțeles acest lucru, o să-ți fie mai ușor să-ți vezi de viața ta atunci când anumiți oameni nu te mai vor în preajma lor sau când vei pierde persoana pe care ai iubit-o cel mai mult.

 

- Viața e scurtă. Dacă astăzi ți-o riști, mâine ea te va părăsi. Cu cât mai devreme o vei prețui, cu atât mai mult timp te vei bucura de ea.

 

- Dragostea este un sentiment trecător, cu timpul se estompează. Dacă așa-zisa „iubire a vieții tale” te părăsește, ai răbdare: timpul va șterge și suferința și tristețea. Nu exagera frumusețea și plăcerea dragostei, dar nici durerea pierderii ei.

 

- Mulți oameni de succes nu au studii superioare. Asta însă nu înseamnă că vei avea succes în viață fără să trebuiască să înveți ceva temeinic. Cunoștințele căpătate într-un anumit domeniu sunt arma ta cea mai puternică în viață. Mai toți bogații lumii au pornit de la un anumit nivel de sărăcie, dar ambiția lor de a acumula cunoștințe i-a adus unde sunt acum.

 

- Nu mă aștept să mă întreții financiar când o să fiu bătrân, așa cum nici tu nu trebuie să speri că am să te întrețin financiar tot restul vieții. Responsabilitatea mea față de tine se va sfârși când vei deveni adult. De-atunci încolo, tu vei decide dacă vrei să călătorești într-o limuzină sau într-un autobuz, dacă vrei să fii bogat sau sărac.

 

- Respectă-ți vorbele și promisiunile, dar nu te aștepta ca și ceilalți să facă la fel. Fii bun cu toți oamenii, dar nu fi convins că și ei vor fi buni cu tine. Dacă vei înțelege asta, vei evita supărările și dezamăgirile inutile.

 

- Am cumpărat bilete de loterie ani la rând, dar n-am câștigat niciodată nimic. Asta demonstrează că dacă vrei să fii bogat, trebuie să muncești din greu. Nimic nu pică din cer.

 

- Indiferent cât mai am de trăit alături de tine, să prețuim timpul petrecut împreună. N-avem de unde să știm dacă ne vom reîntâlni în viața următoare.

 

Tatăl tău

***

 DESPRE CUM A VENIT PE LUME EMINESCU 

Geo BOGZA

Pe vremea când Dumnezeu şi Sfântul Petru umblau pe pământ sub chipul unor moşnegi gârbovi sprijiniţi în toiag şi cu sandale rupte, se întâmpla să bată pe la uşile oamenilor la căderea nopţii iar de multe ori erau izgoniţi.Odată i-a prins noaptea pe câmp şi odată cu ea o ploaie care le-a udat veşmintele şi i-a umplut de noroi. Şi tot rătăcind ei, numai într-un târziu au ajuns la marginea unui sat, abia au îndrăznit să bată cu toiagul în prima poartă. Câinii mari s-au repezit să-i sfâşie, dar numaidecât s-a auzit un glas bărbătesc, întrebând cine bate. Şi au răspuns:

– Oameni buni!

Atunci omul, potolind câinii, i-a poftit în casă unde nevasta şi copiii abia se treziseră din somn. El a început să dea porunci, dar cu blândeţe.

– Mario, ia mai pune nişte vreascuri pe foc! Tudore, dă fuga la fântână după o doniţă cu apă proaspătă! Ileano, ia vezi tu de o oală cu lapte!

Şi le-au dat să se spele şi să se şteargă cu ştergare albe şi i-au ospătat şi i-au pus sî doarmă într-o odaie care mirosea a gutui şi busuioc.

A doua zi dimineaţă, iar le-au dat să se spele, i-au ospătat, le-au pus şi în traistă nişte mere cum nu mai văzuseră şi le-au urat drum bun.

Cum au ieşit din sat, Sfântul Petru a început să se roage la Dumnezeu.:

– Doamne, fă ceva pentru oamenii aceştia, că tare ne-au primit frumos!

– Ce-ai vrea să fac, Sfinte Petre, că ai văzut că nu erau nevoiaşi.

– Fă ceva, fă să-şi vadă măcar o dată sufletul.

– Să-şi vadă sufletul, spui, Sfinte Petre?

– Da, Doamne, să-şi poată vedea sufletul, aşa cum vedem noi plopul acela, de acolo.

– Bine, Sfinte Petre, a spus Dumnezeu, privind gânditor satul din vale.

Iar după o vreme, din neamul acela de oameni s-a născut Mihai Eminescu.

***

 116 ani de la nasterea scriitorului GEO BOGZA   Născut la 6 februarie 1908, la Blejoi lângă Ploiești, ca fiu al lui Alexandru Bogza, acesta era fratele mai mic al muzicianului Alexandru Bogza.   Geo Bogza a fost fratele mai mare al lui Nicolae Bogza, scriitor sub pseudonimul Radu Tudoran.  A fost poet, reporter, creator al reportajului literar românesc, teoretician al avangardei, poet de mare întindere, de la „ciorchinul de negi” al Jurnalului la recea și solemna puritate a lui Orion, ziarist de curajoasă și consecventă atitudine dem