***

 Copile, toate azi mă dor

Și simt o apăsare-n piept,

Dar nu aș vrea acum să mor,

Mai trag o vreme și te-aștept!

Data trecută ai sunat

Și-ai zis că vii vreo două zile...

Eu am tot stat și-am așteptat,

Dar nu ai mai ajuns, copile!

Poate vii luna viitoare,

Să te mai văd o dată, mamă,

Că sufletul așa mă doare

Și c-am să mor mi-e tare teamă!

Din zi în zi mi-e tot mai greu,

Însă m-oi duce împăcată,

Dac-aș putea, la pieptul meu,

Să te mai strâng...măcar o dată!

Știu că tu, azi, ai viața ta

Și ți-ai făcut acum un nume,

Dar cândva mă vei căuta

Și poate n-oi mai fi pe lume!

Mai vino, azi, cât încă sunt

Și Dumnezeu mai mi-o da zile,

C-atunci când voi fi în mormânt,

Degeaba mă mai cauți, copile!

Inima mea, mereu te cheamă,

Căci sufletul îmi e pustiu...

Să vii cât încă ai o mamă

Și până n-o fi...prea târziu!

          Dorel Mărgan ✍

***

 M-am întâlnit cu tinerețea în visul unei nopți de vară,

Purta pe cap cununi de lauri și-un coș cu flori la subsuară.

Pășea desculță prin poene purtând pe umeri umbra serii,

Tăcerea gândurilor sale, îmi descifra misterul mării.

Stelele ardeau în flăcări, strecurând zefirii-n zare, 

Conturând destinul vieții ca o binecuvântare.

Aș fi vrut s-o strâng în brațe și suspinul să-mi audă, 

S-alergăm prin universuri cu miros de iarbă crudă. 

Era atâta de frumoasă, la fel cum o știam cândva.

Suavă, gingașă și blândă, cu buze dulci de catifea.

Părea că-mi caută privirea și s-a apropiat ușor,

Șoptindu-mi c-am rămas frumoasă si că de mine i-a fost dor.

Eu mă priveam c-antr-o oglindă, cu îngeri blânzi în jurul meu

Zburând prin labirintul lumii în care am răzbit cu greu.

M-a întrebat dacă mi-e bine și dacă-n viață-s fericită,

I-am răspuns clipind din pleoape, că iubesc și sunt iubită.

Mai rămâi o zi cu mine, am rugat-o-ntr-un târziu, 

Să dansăm pe luntrea lunii, să îmi simt sufletul viu.

M-am trezit c-o floare-n mână și cu lacrimile-n gene, 

Modelând pe buze vraja, visului de sânziene.

autor Rodica Larie

***

 Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Ţara mea de glorii, ţara mea de dor?

Braţele nervoase, arma de tărie,

La trecutu-ţi mare, mare viitor!

Fiarbă vinu-n cupe, spumege pocalul,

Dacă fiii-ţi mândri aste le nutresc;

Căci rămâne stânca, deşi moare valul,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Vis de răzbunare negru ca mormântul

Spada ta de sânge duşman fumegând,

Şi deasupra idrei fluture cu vântul

Visul tău de glorii falnic triumfând,

Spună lumii large steaguri tricoloare,

Spună ce-i poporul mare, românesc,

Când s-aprinde sacru candida-i vâlvoare,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Îngerul iubirii, îngerul de pace,

Pe altarul Vestei tainic surâzând,

Ce pe Marte-n glorii să orbească-l face,

Când cu lampa-i zboară lumea luminând,

El pe sânu-ţi vergin încă să coboare,

Guste fericirea raiului ceresc,

Tu îl strânge-n braţe, tu îi fă altare,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc.

Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie,

Tânără mireasă, mamă cu amor!

Fiii tăi trăiască numai în frăţie

Ca a nopţii stele, ca a zilei zori,

Viaţa în vecie, glorii, bucurie,

Arme cu tărie, suflet românesc,

Vis de vitejie, fală şi mândrie,

Dulce Românie, asta ţi-o doresc!

 

✍🏼 Mihai Eminescu

***

 - Cântă-mi lăutare doina

Celor ce pornesc departe

Și pornind se pierd în zarea

Năzuințelor deșarte!...

Dar bătrânu-și pleacă fruntea

Și sub braț vioara-și strânge:

- Îmi ceri doina care-n viață

Nu se cântă ci se plânge!

Plânge-mi dar atuncea cântul

Celor care nu mai vin,

Celor ce pornesc în lume

Și se sting sub cer strein...

Dar bătrânul mă privește

Cu ochi mari și plini de pace:

- Îmi ceri cântul care-n viață

Nu se plânge ci se tace.

Cântă-mi lăutare - Ion Minulescu

*†*

 Să trosnească lemne-n foc

Și să vină multă noapte

În pridvor de busuioc

Cu miros de mere coapte

Și să ningă nins enorm

Pân' la streașină și peste

Și pe-un scaun să adorm

Ca de-un drog și de-o poveste

Cu ziarul pe genunchi

Și cu pleoapele căzute

Să-mi răsară moartea-n trunchi

Și pe ochi să mă sărute

Cei bătrâni să fie vii

Pacea lumii fie gata

Eu copil între copii

Și pe-afară tânăr tata.

Și bunica să mă ia

Să mă ducă-ncet spre pernă

Și să simt venind din ea

Toată liniștea eternă

Să trosnească lemne-n foc

Sub un biet ibric cu lapte

Să miroasă-a busuioc

Să miroasă-a mere coapte.

Adrian Păunescu 

    ( Din copilărie)

***

 

EMINESCU LA BRĂILA 

Fotografie rară din 1888, înfăţişându-l pe Mihai Eminescu, alături de Veronica Micle şi Al. Vlahuţă, împreună cu actori ai Teatrului Naţional, avându-l în prim plan pe I.L.Caragiale. 

    În faţa unui destin ce avea să ducă în neant existenţele zbuciumate ale tragicilor îndrăgostiţi, această fotografie este, probabil, ultima mărturie a unei iubiri fără egal.

      Locul: Braila, Piața , numită inițial după hramul bisericii Sfinții Arhangheli, a purtat apoi denumirea de Rally. Ianache Rally fusese primul proprietar al hanului de pe locul teatrului de astazi, care data din anii 1840 și care arsese la incendiul din 1859. Reconstruită , clădirea va cunoaste numeroase transformari, intrând în stăpânirea lui Dumitru Ionescu, mare filantrop, care o va dărui “comunei”. Teatrul a mai purtat apoi denumirea de Teatru Comunal și actualmente Teatrul de stat Maria Filotti. 

     

Personajele din fotografie :

Eminescu (1) este al treilea din dreapta (scund, cu pălărie şi mustaţă pe oală), iar în dreapta lui este Veronica Micle (2). Cei doi cu bastoanele încrucişate sunt, în stânga, cu capul descoperit şi tuns scurt, Caragiale (3), iar în dreapta, cu melonul îm mâna stângă, actorul Ştefan Iulian (4). Al doilea personaj din dreapta (cu un cap mai înalt decât Eminescu) este Alexandru Vlahuţă (5). În centrul fotografiei se află Aristizza Romanescu (6) iar jos, între Caragiale și Ștefan Iulian (i se vede numai capul), actorul Iancu Brezeanu, pe vremea aceea student (7). 

     Eminescu acceptă să apară în acest grup, la stăruinţa Veronicăi Micle. Ideea de a-l avea pe Eminescu aproape, măcar în fotografie, o obsedase pe Veronica ani buni.

     Legenda spune că primul proprietar al fotografiei a fost Nicolae Teodorescu, un ucenic tipograf care, pe la sfârşitul veacului trecut, realiza afişele pentru Teatrul Naţional. Acestea erau ridicate de la sediul tipografiei de tânărul actor Nicolae Soreanu, care, din când în când, oferea tipografilor bilete de favoare şi mici atenţii. Fotografia aceasta (însoţită de explicaţiile de rigoare), a fost dăruită de Nicolae Soreanu ucenicului tipograf Nicolae Teodorescu Ea a rămas în familie, în posesia fiului său, profesorul Teodorescu N. Pantelimon, fiind transmisă mai departe nepotului acestuia, ajungând astfel până în zilele noastre.

***

 Despărţire

de Mihai Eminescu

Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita?

Te-aş cere doar pe tine, dar nu mai eşti a ta;

Nu floarea vestejită din părul tău bălai,

Căci singura mea rugă-i uitării să mă dai.

La ce simţirea crudă a stinsului noroc

Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc?

Tot alte unde-i sună aceluiaşi pârău:

La ce statornicia părerilor de rău,

Când prin această lume să trecem ne e scris

Ca visul unei umbre şi umbra unui vis?

La ce de-acu-nainte tu grija mea s-o porţi?

La ce să măsuri anii ce zboară peste morţi?

Totuna-i dacă astăzi sau mâine o să mor,

Când voi să-mi piară urma în mintea tuturor,

Când voi să uiţi norocul visat de amândoi.

Trezindu-te, iubito, cu anii înapoi,

Să fie neagră umbra în care-oi fi pierit,

Ca şi când niciodată noi nu ne-am fi găsit,

Ca şi când anii mândri de dor ar fi deşerţi -

Că te-am iubit atâta putea-vei tu să ierţi?

Cu faţa spre perete, mă lasă prin străini,

Să-ngheţe sub pleoape a ochilor lumini,

Şi când se va întoarce pământul în pământ,

Au cine o să ştie de unde-s, cine sunt?

Cântări tânguitoare prin zidurile reci

Cerşi-vor pentru mine repaosul de veci;

Ci eu aş vrea ca unul, venind de mine-aproape,

Să-mi spuie al tău nume pe-nchisele-mi pleoape,

Apoi – de vor – m-arunce în margine de drum…

Tot îmi va fi mai bine ca-n ceasul de acum.

Din zare depărtată răsar-un stol de corbi,

Să-ntunece tot cerul pe ochii mei cei orbi,

Răsar-o vijelie din margini de pământ,

Dând pulberea-mi ţărânii şi inima-mi la vânt…

Ci tu rămâi în floare ca luna lui april,

Cu ochii mari şi umezi, cu zâmbet de copil,

Din cât eşti de copilă să-ntinereşti mereu,

Şi nu mai şti de mine, că nu m-oi şti nici eu.