CRUCIADA ÎMPOTRICA ALBIGENZILOR
Albigenzi = Sectă creştină rigoristă şi antiecleziastică, apărută în sudul Franţei, în oraşul Albi (lat. Albigenses), datând din sec. XII
Au trecut patru ani de când a fost cucerit Constantinopolul de către cruciaţi. Într-o predică rostită pe 10 martie 1208, papa Inocenţiu al III-lea declară că există într-o ţară creştină eretici „mai răi decât sarazinii“ şi lansează o chemare la arme şi la cruciadă. Cuvintele servesc la definirea unui nou duşman, furnizând o justificare pentru combaterea lui.
Erezia catară
Care este motivul acestei chemări la cruciadă? Acesta poartă un nume, catarism. Pământurile contelui de Toulouse, Raymond al VI-lea, vărul regelui Franţei, sunt, într-adevăr, din ce în ce mai mult câştigate de erezia catară [Sectă creştină din Europa apuseană (sec. XI-XIV), înrudită cu bogomilismul, care respingea ierarhia catolică şi considera proprietatea privată ca un păcat]. Pe 14 ianuarie 1208, legatul papei, fratele Pierre de Castelnau, a fost asasinat la Saint-Gilles de către un ofiţer al lui Raymond al VI-lea.
Acest pretext de cruciadă ascunde şi altele. Contele de Toulouse lasă impresia că guvernează o ţară în care puterea Bisericii se află într-un continuu declin, el fiind mulţumit de această stare de lucruri. Chiar înainte de asasinarea legatului, papa luase decizia de a întreprinde o operaţiune militară de mare anvergură pentru destituirea lui Raymond al VI-lea. Într-o scrisoare, Inocenţiu al III-lea atribuie regelui Franţei rolul de executor al cruciadei şi de apărător al adevăratei religii: „Tu eşti cel care trebuie să-l goneşti prin forţă pe contele de Toulouse de pe pământurile pe care le ocupă şi să-l smulgi din mâinile sectanţilor pentru a-l reda unor buni catolici care să fie capabili, sub fericita ta domnie, să servească cu credinţă Domnului“.
În realitate, catarismul, apărut în secolul al X-lea în Bulgaria sub numele de bogomilism, s-a dezvoltat mult pe teritoriul contelui de Toulouse, favorizat de altminteri şi de decadenţa clerului din Languedoc, potrivit însăşi constatărilor papei: „Nişte orbi, nişte câini care nu mai ştiu nici să latre, nişte simoniaci care scot la mezat dreptatea, îl declară nevinovat pe bogat şi îl condamnă pe sărac. Ei nu respectă nici măcar legile Bisericii: acumulează beneficii şi încredinţează demnităţile ecleziastice şi sacerdotale unor preoţi nedemni, unor copii analfabeţi. De aici şi insolenţa ereticilor, de aici şi dispreţul seniorilor şi al poporului faţă de Dumnezeu şi faţă de Biserică. În această regiune, prelaţii au ajuns bătaia de joc a laicilor. Dar cauza întregului rău sălăjluieşte în arhiepiscopul de Narbonne: acest om nu cunoaşte un alt Dumnezeu în afara banilor, are doar o pungă în locul inimii“ (Inocenţiu al III-lea, Epistole).
Începând cu secolul al XII-lea, catharismul a devenit o religie semioficială, deşi persecutată, care posedă tradiţiile sale, ierarhia sa. Este fondat pe un dualism care, pe linia maniheismului, proclamă separarea spiritului de materie, dând o altă semnificaţie opoziţiei dintre bine şi rău. Enunţă ideea, complet străinã unui creştin, că lumea materială nu a fost niciodată creată de Dumnezeu, ci de Satana. Din această cauzãă omul este o creatură a cărui înveliş carnal reprezintă opera Demonului, sufletul însă fiind insuflat de Dumnezeu. Fiecare suflet nu aspiră decât spre o reintegrare cu Spiritul, iar omul care duce o viaţă dreaptă se va reîncarna într-un corp mai capabil să-i favorizeze progresul spiritual. Iisus a coborât în lumea impură a creaţiei din milă pentru sufletele prinse în capcana materiei, dar Fiul lui Dumnezeu nu se încarnează, el nu este decât o viziune, el se „adumbreşte“, iar moartea lui pe cruce nu este, în consecinţă, decât un joc al aparenţelor. Demonul, care este prinţul acestei lumi, a distrus opera lui Iisus până într-atât încât o falsă biserică, Biserica de la Roma, s-a substituit Bisericii creştine autentice, care este catară. Biserica de la Roma este prostituata Babilonului, Fiara, ale cărei precepte sunt legate de rituri şi de sacramente pur materiale, eliminând Spiritul.
De asemenea, crucea este instrumentul Diavolului, imaginile sfinte, idolii şi relicvele, nişte bucăţi putrede de materie. Orice crimă, care lipseşte sufletul de posibilitatea reconcilierii cu Spiritul, fiind cel mai rău dintre acte, meseria armelor este prohibită şi trebuie ca fiecare om să renunţe la bunurile materiale. Nimeni nu poate fi mântuit, adică reconciliat cu Spiritul Sfânt, dacă nu face parte din Biserica catară şi nu a primit binecuvântarea din partea unuia dintre reprezentanţii ei, potrivit ritului consolamentum. Acest rit nu este pur simbolic; el reprezintă, pentru catari, o putere supranaturală, care face într-adevăr să coboare Spiritul Sfânt asupra persoanei beneficiare. Noul perfect este un „om în altă haină“, el poartă veşmântul negru al fraţilor săi (care se va limita la o funie înnodată de gât, când se vor dezlănţui persecuţiile) şi îşi cedează tot avutul comunităţii. De acum înainte va duce o viaţă rătăcitoare şi abstinentă, consacrată rugăciunii, predicilor şi operelor de caritate, în compania altui perfect care a fost desemnat de diaconul sau episcopul local. Aceşti perfecţi reprezintă în ochii poporului nişte „oameni buni“, atât de mare este autoritatea lor morală şi bunătatea. Contele de Toulouse, întâlnindu-l într-o zi pe unul dintre aceştia, mutilat şi prost îmbrăcat, va mărturisi: „Mi-ar plăcea mai mult să fiu ca acest om, decât rege sau împărat“.
Biserica de la Roma este atacată în mod direct de doctrina catară. Fiindcă ceea ce este ameninţat de religia „oamenilor buni“ nu reprezintă doar posesiunile materiale, privilegiile, structura intimă a Bisericii, ci însuşi ansamblul de doctrine formate în decursul secolelor.
Eretici
Biserica de la Roma încearcă la început să-i convertească pe eretici. Dominique de Guzman este însărcinat de papă să realizeze convertiri cât mai multe. Însoţit de episcopul de Osma, porneşte pe drumurile prăfuite din Languedoc şi ia parte la numeroase conferinţe contradictorii cu catarii, la Servian, Béziers, Carcassonne, Verfeil, Montréal, Fanjeaux, Pamiers. Rezultatele lui Dominique sunt slabe, iar enervarea predicatorului creşte determinându-l să profereze ameninţări: „De atâţia ani v-am rostit doar cuvinte de pace. Am predicat, am implorat, am plâns. Dar, aşa cum se spune vulgar în Spania: acolo unde nu merge cu vorbă bună, merge cu bâta. Iată că acum îi ridicăm împotriva voastră pe prinţi şi pe prelaţi; aceştia, vai! vor mobiliza naţiuni şi popoare, şi multă lume va pieri de sabie. Turnurile vor fi distruse, zidurile dărâmate, iar voi veţi fi reduşi la servitute. Astfel va învinge forţa acolo unde blândeţea a dat greş.“
Dar aceste ameninţări îndepărtează şi mai mult populaţia din Languedoc de Biserica Romană. Eşecul misiunii lui Dominique face ca apelul la cruciadă să fie mai violent şi mai exaltat. Peste tot nu se găsesc decât predicatori ai noului război sfânt. Episcopii reiau cuvântul papei. Misionarii proclamă prin bisericile Franţei marea mizerie a unei ţări pradă ereziei. Propaganda funcţionează din plin, contaminează şi conferă legitimitate chemării la sânge şi crimă. „Răul progresează prin contagiere. El se transmite de la om la om şi se îmbogăţeşte cu precepte şi convingeri ale răului.“
În predicile cruciadei, Languedoc este prezentat ca o ţară străină care nu este un aliat fidel al coroanei Franţei ci, dimpotrivă, un vecin prea puţin sigur, ce nu s-ar da în lături să favorizeze politica regelui Angliei (Raymond al VI-lea fiind şi cumnatul acestuia) sau a împăratului. În ciuda declaraţiei de supunere a contelui de Toulouse, care se declară fiu supus al Bisericii şi gata să accepte toate condiţiile papei, în ciuda ceremoniei de recunoaştere publică a abaterilor care au avut loc la Saint-Gilles în 1209, pregătirile de cruciadă continuă.
„Omorâţi-i pe toţi! Domnul îi va recunoaşte pe ai săi!“
Armata cruciaţilor se adună la Lyon. Plecarea este stabilită pentru 24 iunie, în ziua de Sfântul Ioan. La data respectivă, o armată importantă de mai multe mii de oameni călări şi pe jos, soldaţi şi cavaleri, pelerini se pune în mişcare şi coboară pe valea Rhonului. Prima ţintă a armatei cruciate este Raimond-Roger Trencavel, viconte de Béziers şi de Carcassonne. Asediul se desfăşoară în faţa oraşului Béziers, fapt care nu-i impresionează deloc pe locuitorii cetăţii.
Ziua de 22 iulie începe lipsită de griji: asediaţii, care au refuzat să-i predea pe concetăţenii lor eretici, contemplă de la înălţimea zidurilor nenumăratele corturi şi bivuacuri ale armatei cruciaţilor, agitaţia soldaþilor şi a pelerinilor în zdrenţe, dezordinea care pare să domnească în tabăra adversă. Dar sentimentul de invulnerabilitate este de o asemenea natură încât generează inconştienţă şi frică, ceea ce va fi suficient pentru a răsturna situaţia şi a pecetlui în câteva ore soarta unei bătălii care se anunţa totuşi de lungă durată. Mai mulţi soldaţi din garnizoană ieşiseră, într-adevăr, din oraş pentru a-i sfida mai uşor pe vrăjmaşi, dând dovadă de o imprudenţă fatală.
Un cruciat care le ieşise în întâmpinare a fost ucis şi aruncat în râul Orb, ceea ce i-a înfuriat pe asediatori şi i-a împins spontan spre răzbunare. Căpetenia mercenarilor francezi, profitând de situaţie, dă semnalul de luptă. Cruciaţii pornesc în goană, resping micul grup venit să-i sfideze, obligându-l să facă calea întoarsă. Urlând şi vociferând, dau năvală în urma lui şi pătrund în oraş, cucerind una dintre porţi, în vreme ce grosul armatei cruciate porneşte asediul. Lupta se generalizează. Combatanţii se bat pe metereze, în timp ce soldaţii francezi din diverse bande, care au de acum drumul liber, reuşesc să pătrundă în Béziers, ucigând, sfârtecând, jefuind.
În scurt timp, oraşul Béziers cade în mâinile cruciaţilor. Strigătele de groază se unesc cu dangătul de alarmă şi clopotele bisericilor, urletele înfrângerii răsună peste tot. Zadarnic locuitorii oraşului se refugiază în bisericile ale căror uşi sunt forţate de asediatori. Femei, copii, preoţi, bolnavi, sunt masacraţi fără milă. Curând cetatea ajunge o grămadă de cadavre, iar pe străzi se preling şuvoaie de sânge.
O frază, atribuită căpeteniei cruciadei, abatele de Câteaux Arnaud-Amaury, de către germanul Cesar de Heisterbach, fără îndoială apocrifă, a străbătut istoria şi rezumă intenţiile asediatorilor: „Omorâţi-i pe toţi! Domnul îi va recunoaşte pe ai săi!“ Masacrul este necruţător: într-o scrisoare adresată papei, abatele de Cateaux anunţă că „fără menajamente pentru sex şi pentru vârstă, aproape douăzeci de mii de oameni au fost trecuţi prin ascuţişul sabiei“.
Cruciada împotriva albigenzilor capătă gustul cenuşii
Masacrului îi succede tâlhăria, fără ca toate acestea să impresioneze pe cineva. La scurt timp, infanteriştii, deposedaţi de prada lor de cavalerii cruciaţi, care îşi vor şi ei partea lor de victorie, dau foc oraşului, devenit rapid un uriaş incendiu. Chiar de la început, cruciada împotriva albigenzilor a căpătat gustul cenuşii.
Armata cruciaţilor îşi continuă drumul şi pe 1 august ajunge sub zidurile oraşului Carcassonne apărat de vicontele Raimond-Roger Trencavel. Cetatea rezistă, dar, în acele zile fierbinţi de august, setea îi devorează pe asediaţi. Deasupra oraşului domneşte o duhoare pestilenţială, răspândită de cadavrele care acoperă pământul. Vicontele angajează zadarnic tratative cu cruciaţii. Situaţia asediaţilor se înrăutăţeşte. Vicontele e luat prizonier şi cetatea trebuie să capituleze. Aceasta este rapid părăsită de locuitorii ei, care şi-au salvat viaţa, dar şi-au pierdut întregul avut. Suzeranitatea pământurilor casei Trencavel este oferită lui Simon de Montfort, conte de Leicester în Anglia. Cât despre Raimond-Roger Trencavel, acesta moare după trei luni de captivitate, pe 10 noiembrie 1209, de dizenterie.
Simon de Montfort, noul stăpân al domeniului Béziers, nu s-a oprit până nu şi-a consolidat puterea. Cucerirea continuã. Fortăreaţa Minerve, unde s-a refugiat cel mai mare număr de perfecţi, capitulează în faţa trupelor cruciate, în iunie 1210. Ereticii, care au refuzat să aleagă între abjurare şi viaţă, sunt arşi pe un rug imens, primul dintr-o listă lungă.
Alte măceluri, alte scene ale morţii şi ale apocalipsului jalonează cruciada împotriva albigenzilor. După Béziers, Carcassonne, Simon de Montfort ia cu asalt oraşul Lavaur care capitulează după două luni de lupte crâncene. Masacrul e necruţător. Aimery de Montréal, apărătorul cetăţii, este spânzurat ca trădător împreună cu optzeci dintre cavalerii lui, dintre care multora li se taie beregata, spânzurătoarea prăbuşindu-se. Patru sute de perfecţi, bărbaţi şi femei, după ce au fost scoşi pe o pajişte din faţa castelului, au fost arşi pe un rug imens, cel mai mare care va fi ridicat în timpul cruciadei.
Languedoc se clatină. Armata contelui de Toulouse, sprijinită de armata lui Pierre al II-lea, regele Aragonului, care îşi pierde viaţa în această luptă, este învinsă la Muret, de Simon de Montfort, pe 12 septembrie 1213. Dar, câţiva ani mai târziu, pe 25 iunie 1218, Simon de Montfort, căruia i-au fost atribuite toate pământurile contelui Raimond al VI-lea, va fi ucis, lovit de o piatră, în faţa oraşului Toulouse, asediat de el.
După cruciada lui Ludovic al VIII-lea, fiul lui Philippe Auguste, Raymond al VII-lea încetează orice rezistenţă în 1228. Comitatul Toulouse se reuneşte cu domeniul regal în 1271. Începând cu anul 1229, lupta Bisericii împotriva ereticilor a luat forma Inchiziţiei, încredinţate dominicanilor.
Asediul castelului Montségur
Rezistenţa catară se termină într-un final eroic devenit mit tragic: asediul castelului Montségur, din 13 mai 1243 până în 14 martie 1244. Decorul este grandios, castelul cathar pare să plutească în aer, prins în vârful unei stânci. La poalele muntelui stâncos, Hugues des Arcis a întins corturile armatei lui de cavaleri şi de sergenţi ai armelor franceze.
Garnizoana de la Montségur numără o sută cincizeci de oameni, la care se mai adaugă familiile seniorilor şi ale soldaţilor, precum şi numeroşi perfecţi, adică patru sute cincizeci de persoane. Nu duce lipsă de hrană şi primeşte cu regularitate sprijin şi întăriri, care străbat pe timp de noapte liniile inamice. E condusă de seniorul castelului, Raimond de Perella şi de ginerele său, Pierre-Roger de Mirepoix. În castel sunt refugiate mari personalităţi ale Bisericii catare: episcopul Bertrand Marty, Raimond Aiguilher, care a susţinut predici împotriva Sfântului Dominique cu patruzeci de ani în urmă, diaconii Raimond de Saint-Martin, Guillaume Johannis şi Pierre Bonnet, alături de novici sau de perfecţi, toţi ataşaţi profund de credinţa lor.
Cele două tabere rămân pe aceleaşi poziţii timp de mai multe luni şi rezultatul luptei părea să fie nesigur. Din când în când au loc lupte sporadice, hărţuieli în care, de o parte şi de alta, soldaţi şi cavaleri îşi găsesc moartea. În octombrie, sosesc trupele basce ale armatei asediatoare şi se stabilesc pe îngusta platformă situată la optzeci de metri mai jos de castel, ceea ce le permite să controleze cea mai mare parte a muntelui. În noiembrie, pe această platformã este ridicată o maşină de război care îşi scuipă ghiulelele asupra barbacanei din lemn ce apără castelul. Dar, datorită inginerului Bertrand de Baccalaria, care a reuşit să forţeze liniile, şi catharii dispun de o bombardă care răspunde la tirurile asediatorilor. Totuşi, asediaţii încep să fie răpuşi de oboseală, efectivele lor abia putând să se reînnoiască, fiind nevoiţi să lupte o sută contra zece mii.
În preajma Crăciunului, asediatorii, printr-o mişcare surpriză, pun stăpânire pe barbacană, ajungând la doar câţiva zeci de metri de castel. Apărătorii din Montségur ştiu că de acum înainte partida este pierdută. Matheus şi Pierre Bonnet reuşesc să fugă din fortăreaţă, luând cu ei aur, argint şi o mare cantitate de bani.
Lupta este disproporţionată, disperată. Pierre-Roger de Mirepoix face o încercare să ia cu asalt barbacana ocupată de cruciaţi şi să incendieze bombarda care aruncã, fără oprire, pietre asupra asediaţilor. Catarii sunt respinşi de cruciaţii care încearcă să profite de situaţie şi să forţeze ultimele puncte de rezistenţă ale castelului. Zădărnicie. În timpul acestui asalt fără vreun rezultat, soldaţi din ambele tabere cad în prăpastia stâncoasă. În tabăra catară, răniţii sunt îngrămădiţi în colibe, în timp ce episcopii şi diaconii administrează ultima împărtăşanie muribunzilor.
Raimond de Perella şi Pierre-Roger de Mirepoix, care nu-şi mai fac iluzii asupra sorţii apărătorilor din Montségur, pe 1 martie 1244 încep tratative cu asediatorii. Potrivit acordurilor, în cele din urmă încheiate, castelul urma să fie predat regelui şi Bisericii, iar apărătorii să-şi păstreze dreptul de a rămâne pe loc timp de cincisprezece zile suplimentare pentru schimbul de ostatici. Obţin iertarea pentru greşelile lor trecute. Soldaţii vor putea părăsi castelul, după ce îşi vor mărturisi rătăcirile în faţa inchizitorilor, riscând doar uşoare penitenţe. Cât despre ceilalţi ocupanţi din Montségur, perfecţii şi credincioşii catari, aceştia vor trebui să-şi renege erezia sub pedeapsa de a fi arşi pe rug.
Ultimele zile ale asediului rămân misterioase: episcopul Bertrand Marty şi însoţitorii lui să fi vrut să-şi celebreze pentru ultima oară credinţa? Acest din urmă răgaz să fi fost prin el însuşi un ritual tragic? Să dicteze oare un lent urcuş spre supliciu, care nu-i marcat de resemnare, ci de o elevaţie spirituală?
În fortăreaţa Montségur, într-un ritual ascetic de partaj, cei care vor muri îşi lasă avutul celor care vor supravieţui. Şaptesprezece persoane, şase femei şi unsprezece bărbaţi, cavaleri şi soldaţi, primesc consolamentum care îi trimite iremediabil la moarte. Doar trei perfecţi vor scăpa pentru a pune la adăpost ceea ce mai rămăsese din comoara catară, care va servi la continuarea rezistenţei.
Armistiţiul odată expirat, reprezentanţii armatei cruciate se prezintă la porţile castelului însoţiţi de episcopul de Albi şi de doi inchizitori, fraţii Ferrier şi Duranti. Refuzând să-şi renege credinţa, catari şi perfecţi merg cu bună ştiinţă spre pedeapsă. Familiile sunt separate, Raimond de Perella este obligat să-şi predea soţia şi fiica mai mică, Philippe de Mirepoix şi Arpais de Ravat îşi iau rămas-bun de la mama lor, care s-a ridicat la demnitatea de perfectă. În plânsete şi ţipete sfâşietoare, ereticii sunt târâţi cu brutalitate de-a lungul pantei care duce spre poalele muntelui stâncos. Un rug înconjurat de un gard şi de ţăruşi a fost ridicat în grabă, iar aici sunt aruncaţi două sute de catari.
Focul linge paiele, crengile pârâie, mii de scântei se învolburează în jurul trupurilor care se înghesuie unele în altele ca să se apere mai bine; din flăcări răzbat gemete şi ţipete, în timp ce episcopul Bertrand Marty rosteşte câteva rugăciuni. Rugul se aprinde brusc, răspândind o căldură imensă care îi obligă pe călăi şi pe soldaţi să se îndepărteze. Trupurile ard, devin cenuşă. Multă vreme în vale pluteşte un miros acru de ars, un fum negru care întunecă cerul, învârtejindu-se până la zidurile castelului care, totuşi, nu este atins, de parcă ar fi continuat să reprezinte credinţa intactă a perfecţilor.
Sursa:
Michel Faucheux, O istorie a răului. De la tragedii provocate la crime odioase
