sâmbătă, 14 septembrie 2024

De la prieteni

 

Scrisoare către cea care vei fi


Draga mea fiică, eu nu îți doresc să ai parte de tot ce nu am putut eu avea. Îmi doresc în schimb să ai parte de absolut tot ce îți dorești tu. E absurd să-mi doresc mai mult pentru tine decât să fii sănătoasă. În rest, dorințele tale trebuie să-ți dirijeze viața, nu ale mele. Și mai am datoria de a-ți îngriji sufletul cât ești mică astfel încât să facă față cu bine tuturor încercărilor prin care va trece, când vei fi mare. Să-ți ofer siguranță și încredere. Trebuie să am grijă ca nu cumva să-l otrăvesc cu fricile mele, cu frustrările mele, cu supărările mele. Acestea nu trebuie să devină și ale tale.


Scumpul meu copil, știu sigur că vei avea parte și de necazuri, nu doar de bucurii. Nu trebuie să te sperie cu nimic treaba asta. Fiecare necaz vine cu lecția lui, așa că învață ce-i de învățat și nu mai repeta. Și nu pune la suflet ce spun unii sau alții. Singura opinie care contează cu adevărat este cea a conștiinței tale. Dacă ea e liniștită, atunci ceilalți nu mai contează. Pentru a-ți ușura viața, ascultă-i pe toți din respect, dar fă numai ce te îndeamnă conștiința să faci. Ea e cheia unei vieți liniștite, iar dacă viața îți este liniștită e ca și cum ai avea totul. Îți garantez că nu mai ai nevoie de nimic.


Draga mea fată, să știi că cele mai mari dezamăgiri le vei avea din partea oamenilor pe care îi vei iubi la un moment dat. Pentru că da, și tu, cum am făcut-o toți, te vei îndrăgosti, sau te vei apropia de oameni care nu merită dragostea ta. Să nu-i urăști! Iartă-i și depărtează-te de dânșii cu fruntea sus și fii împăcată cu ce s-a întâmplat. Mai târziu îi vei aprecia tocmai pentru suferința prin care ai trecut. Vei învăța astfel să te ferești de cei care nu sunt compatibili cu tine și cu ajutorul acestei lecții, vei descoperi în jurul tău oameni minunați care îți vor lumina viața. Doar că trebuie să accepți că ai făcut o greșeală cu ceilalți. Asta e cel mai greu în toată tărăşenia asta, numai că eu știu că ești fată deșteaptă și o să înțelegi ce e de făcut.


Iubita tatei, partea amuzantă este că totuși, în viață vei avea parte de mai multe bucurii decât de supărări. Numai că bucuriile, fiind atât de multe, la un moment dat nu le mai băgăm în seamă și nu realizăm cât de binecuvântați suntem că ele există în viața noastră și că dăm de ele la tot pasul. Astfel ajungem să nu le mai apreciem și ele ies din viața noastră lăsând locul unui necaz care să ne trezească la realitate, să ne amintească că bucuriile respective trebuiau prețuite. Necazul respectiv durează în funcție de cât de repede înțelegem mesajul transmis. Dacă-l înțelegem repede, trece și-ntr-o oră, dacă nu îl înțelegem, poate dura tot restul vieții. Așa că puiul tatii, să nu faci greșeala de a nu aprecia bucuriile mărunte pe care le întâlnești la tot pasul, începând de când deschizi ochii și vezi lumina soarelui, până când pui capul pe pernă pentru un somn liniștit. Ca sa nu lași loc necazurilor să intre în viața ta…

Te pupă tata…


(publicat tocmai in 2019, daca mai tin bine minte, in Suceava Live...sau Jurnal de Bucovina ?!?)

***

 Dr. Gupta spune:

Nimeni nu trebuie să moară de cancer, cu excepția neglijenței;

(1). Primul pas este să oprești orice consum de zahăr, fără zahăr în corpul tău, celula de cancer ar muri o moarte naturală.

(2). Al doilea pas este de a amesteca un fruct întreg de lămâie cu o ceașcă de apă fierbinte și de a bea pentru aproximativ 1-3 luni primul lucru înainte de alimente și cancerul ar dispărea. Echipa de cercetare de Maryland College of Medicine spune, este de 1000 de ori mai bine decât chimioterapie.

(3). Al treilea pas este de a bea 3 linguri de ulei de nucă de cocos organic, dimineața și noaptea și cancerul ar dispărea, puteți alege oricare dintre cele două terapii după evitarea zahărului. Ignoranța nu este o scuză;

Am împărtășit aceste informații de peste 5 ani. Fie ca toată lumea din jurul tău să știe. Dumnezeu să vă binecuvânteze.

Dr. Guruprasad Reddy B V, OSH STATE UNIVERSITATEA MEDICALA MOSCOVA, RUSIA

Încurajați fiecare persoană care primește acest buletin informativ e bine sa o transmiteți altor persoane și cu siguranță că o viață va fi salvată ...


Apă caldă și apă de lămâie poate preveni cancerul. Nu adăugați zahăr. Apa de lămâie fierbinte este mai benefică decât apa rece de lămâie.

Atât cartofii galbeni dulci au proprietăți bune de prevenire a cancerului.

01.  Numai luând cina de noapte târziu poate crește șansa de cancer la stomac.

02.  Nu luați mai mult de 4 ouă pe săptămână.

03.  Sa mănânci spatele de pui poate provoca cancer la stomac.

04.  Nu consumați niciodată fructe după masă. Fructele trebuie consumate înainte de mese.

05.  Nu luați ceai în perioada menstruației.

06.  Luați lapte de soia, fără a adăuga zahăr sau ou doar lapte de soia.

07.  Nu mâncați roșii cu stomacul gol.

08.  Bea un pahar de apă curată în fiecare dimineață înainte de alimente pentru a preveni pietrele vezicii biliare.

09.  Nici un fel de hrană 3 ore înainte de culcare.

10.  Bea mai puțin lichior sau evita, nu are proprietăți nutriționale, dar poate provoca diabet și hipertensiune arterială.

11.  Nu mâncați pâine prăjită când este fierbinte din cuptor sau prăjitor de pâine.

12.  Nu încărcați telefonul mobil sau niciun alt dispozitiv alături de dvs. când dormiți.

13.  Bea 10 pahare de apă pe zi pentru a preveni cancerul vezicii urinare.

14.  Cât mai multă apă în timpul zilei, mai puțin pe timp de noapte.

15.  Nu beți mai mult de 2 cești de cafea pe zi, poate provoca insomnie și gastrită.

16.  Mâncați alimente mai puțin grase.

Este nevoie de 5-7 ore pentru a le digera, te face să te simți obosit.

17.  După ora 17, mâncați mai puțin.

18.  Sase tipuri de alimente care vă fac fericiți: banane, grepfrut, spanac, dovleac, piersic.

19.  Somnul mai puțin de 8 ore pe zi ne poate deteriora funcția creierului.

Odihna o jumătate de oră poate păstra aspectul nostru tineresc.

20.  Tomatele gătite au proprietăți de vindecare mai bune decât roșiile brute.

Apa cu lămâie fierbinte vă poate susține sănătatea și vă face să trăiți mai mult!

Apa caldă cu lămâie ucide celulele canceroase.


Adăugați apă caldă la 2-3 felii de lămâie. Fă-o băutură zilnică.

Amărăciunea din apa caldă cu lămâie este cea mai bună substanță pentru a ucide celulele canceroase.

Apa rece cu lămâie are doar vitamina C, fără prevenirea cancerului.

Apa caldă cu lămâie poate controla creșterea tumorilor de cancer.

Testele clinice au dovedit eficienta apei calde la limonadă.

Acest tip de tratament cu extract de lămâie va distruge celulele maligne, nu afectează celulele sănătoase.

Următoarele ... acid citric și polifenol din lămâie, făcut limonada pot contribui la reducerea hipertensiunii arteriale, prevenirea eficientă a trombozei venoase profunde, îmbunătățirea circulației sângelui și reducerea cheagurilor de sânge.

Indiferent cât de ocupați sunteți, găsiți timpul să citiți acest lucru, apoi spuneț i altora să răspândească dragostea!

Preluat

***

 MARIA , soţia lui GEORGE ENESCU , şi-a turnat acid pe faţă, de dorul lui , şi al lui NAIE IONESCU !!!


Viața tumultoasă a MARIEI CANTACUZINO , soția  lui GEORGE ENESCU !

Una dintre cele mai excentrice prezenţe din viaţa mondenă a începutului de veac XX a fost, cu siguranţă, Maria Cantacuzino, considerată pe drept cea mai frumoasă prinţesă aristocrată a vremii. 

Prietenă apropiată a reginei Maria, ea s-a iubit cu prinţul Mihail G. Cantacuzino, cu filosoful Nae Ionescu şi cu muzicianul Dinu Lipatti, pentru ca mai târziu să devină soţia marelui compozitor George Enescu.


Născută în 1878 într-o familie de boieri moldoveni din Tescani, tânăra timidă cu părul negru-arămiu, înaltă şi cu râs cristalin, a fost cerută de soţie, la 18 ani, de un boier muntean din marele clan al Cantacuzinilor, Mihail.

A visat mult la această căsnicie, dar mariajul a existat doar pe hârtie. 

Pentru Maruca, cum o alintau toţi, ochii nu s-au mai uscat deloc după ce a descoperit că acesta iubeşte mai mult vinul şi domniţele de consumaţie, în contrast cu dragostea ei timidă.


Şi-a prins soţul inşelând-o cu sora ei....

Mai mult, pe parcursul relaţiei lor îşi prinde soţul în pat cu sora ei, Nellie. Acest lucru o determină să ceară divorţul, dar Mihai o imploră să-l ierte măcar de dragul celor doi copii pe care îi făcuseră împreună. Nu poate să se despartă decât psihic de el şi decide să rămână sub acelaşi acoperiş.

La puţin timp după această ruptură, Mihai Cantacuzino moare într-un accident de maşină, tragedie care o face pe Maruca să o ia pe altă cale şi să i se deschidă apetitul pentru aventură.

 „Anturajul select a făcut-o să beneficeze de cea mai înaltă instruire în spiritul filosofiei şi al artei.

 Aşa l-a cunoscut de fapt pe marele Nae Ionescu, alături de care a trăit o iubire devastatoare”, povesteşte istoricul Dan Falcan. Filosoful a rămas impresionat de vitalitatea ei, deşi era cu zece ani mai în vârstă.


Prietenia lor, nota prinţesa, era una „eterică, în domeniul transcendental al spiritului”, dar nu excludea dintre calităţi virilitatea lui. Relaţia lor nu a fost una lipsită de precipitaţii, deşi s-a consumat vreme de şapte ani.

Între timp, viaţa ei sentimentală lua foc, astfel că, în acelaşi timp se îndrăgosteşte la prima vedere, într-o noapte de Revelion, de marele George Enescu, chemat să cânte la curtea reginei Maria şi a lui Ferdinand.


Prinţesa s-a îndrăgostit la prima vedere de marele compozitor George Enescu

Biografii muzicianului spun că acestuia nu i-a picat tocmai bine să fie muzician la curtea prinţesei din Sinaia, cu atât mai mult cu cât, în acea vreme el era considerat doar un simplu lăutar. Deşi se îndrăgosteşte nebuneşte de ea, Enescu este nevoit să plece în Franţa după terminarea războiului.

Un alt motiv de depresie pentru prinţesă, pe lângă despărţirea de Nae Ionescu. 

Aşa ca, imediat, Maruca decide să se sinucidă turnându-şi acid pe faţă.

Un gest extrem şi greu de înţeles, mai ales că era obsedată de frumuseţea ei. “Fiecare apariţie a Mărucăi era un adevărat spectacol de feminitate. Cu toate astea, una dintre marile ei manii era aceea de a sta pe întuneric. Nu a fost prima dată când a încercat să se sinucidă. A fost urmărită parcă de blestemul sinuciderii tatălui său, fapt care i-a declanşat aceste stări depresive”, explică Falcan.


Dupa tentativa ei de sinucidere, Enescu s-a întors de urgenţă la Bucureşti, acolo unde a cumpărat o casă, pe Calea Victoriei, în care i-a fost alături. Între timp, in 1937, s-au căsătorit.

 “O slujbă religioasă sfinţi căsătoria lor, în prezenţa Cellei Delavrancea, ca martoră, în noua lor locuinţă, un apartament într-un imobil cu vedere spre Cişmigiu. Preotul începuse slujba, când deodată s-a deschis uşa apărand Alice, fiica Marucăi. Făra a saluta preotul, a sărutat-o pe maică-sa, apoi uitându-se prelung la Enescu care-i întindea mana, i-a întors spatele şi a plecat trântind uşa.

Alice îl detesta pe Enescu, considerându-l, prin originea sa modestă, nedemn de a se căsători cu o prinţesă”


Ilie Kogălniceanu – „Destăinuri despre George Enescu”

În ciuda statutului, ea dezvoltă mai multe relaţii extraconjugale cu oameni din lumea muzicii, precum Dinu Lipatti, după cum vorbesc cronicarii acelor vremuri. 

Enescu o iubea, însă, orbeşte şi trecea cu vederea toate aceste escapade amoroase ale prinţese.

„Enescu merita mai mult de la Maruca, pe care o iubea sincer şi curat. 

Ea a mai clacat în timpul relaţiei, dar el se făcea că nu vede, nu aude. 

Exact ca în cazul relaţiei dintre Eminescu şi Veronica Micle!”, explică istoricul Dan Falcan.

Au renunţat amândoi la România şi s-au mutat la Paris, acolo unde compozitorul şi moare. 

Slăbit şi pe jumătate paralizat el a rămas lucid până în ultima clipă. 

Maruca moare 13 ani mai târziu în Elveţia, însă amândoi sunt îngropaţi în acelaşi cimitir  din Paris.

     Sursa : Historia.ro.

***

 S-a întâmplat în 23 august1944: La această dată, România întorcea armele şi s-a alăturat Naţiunilor Unite în lupta împotriva puterilor Axei. Faptic, regele Mihai I îl demite şi îl arestează pe mareşalul Ion Antonescu, conducătorul statului şi preşedintele Consiliului de Miniştri și se formează un guvern condus de generalul Constantin Sănătescu. La ora 20:20, se transmite, la Radio, Proclamaţia regelui Mihai, care anunţă ruptura de Germania şi noua orientare politică a ţării. În audienţa acordată ministrului Germaniei la Bucureşti, Manfred von Killinger, suveranul îi declară că, dacă trupele germane nu vor deschide ostilităţile, ele se vor putea retrage, în linişte, din ţară. Voi reaminti și faptul că la 23 august se sărbătorea ziua naţională a României în timpul regimului comunist.

După victoria sovietică de la Stalingrad, Ion Antonescu se va gândi din ce în ce mai serios la o pace separată cu aliații. Drept dovadă, el îi va permite ministrului său de Externe, Mihai Antonescu, să tatoneze terenul în relația cu italienii, sperând la o rupere comună de Reich. De asemenea, mareșalul a tolerat și încercările ministrului de Externe sau cele ale liderului opoziției, Iuliu Maniu, de a a negocia separat o pace cu aliații. Cu acordul mareșalului, Mihai Antonescu plănuia să-i convingă pe italieni să părăsească împreună Axa. Astfel, într-o întâlnire avută în ianuarie 1943 cu ambasadorul italian la București, Renato Bova-Scopa, ministrul român de Externe a încercat să evalueze intenţiile italienilor în această privinţă. Bova-Scopa l-a informat pe ministrul italian de Externe, Galeazzo Ciano, despre discuția avută cu Mihai Antonescu, însă Mussolini a respins orice inițiativă în acest sens. Lovindu-se de refuzul liderului fascist italian, ministrul român de Externe a încercat să intre în legătură cu aliații prin intermediul reprezentanților diplomatici din țările neutre: ambasadorii români de la Berna, Madrid și Lisabona au primit instrucțiuni în acest sens. Toate aceste încercări erau sortite eșecului, având în vedere că anglo-americanii solicitau o capitulare necondiționată, care nu oferea României nicio garanție a independenței față de sovietici, după încheierea războiului. Tentativele românilor de a lua legătura cu aliații, în vederea semnării unui armistițiu, nu îi erau străine Führer-ului, care i-a reproșat dur lui Ion Antonescu acțiunile ministrului său de Externe, la întâlnirea pe care cei doi au avut-o în aprilie 1943, la Salzburg. Mareșalul și-a apărat însă cu fermitate omul de încredere.

În timp ce românii își legau speranțele de încheierea unei păci separate cu anglo-americanii, la fel ca italienii, liderii celor trei mari puteri, Roosevelt, Churchill și Stalin hotărau la Conferința de la Teheran (28 noiembrie-1 decembrie 1943) că nu va exista o debarcare a aliaților în Peninsula Balcanică. Fără să cunoască această decizie, românii de rând și clasa politică de la București nu aveau cum să înțeleagă situația în care se afla țara. Scriitorul francez Paul Morand, ambasadorul regimului de la Vichy la București, a descris foarte sugestiv atmosfera care domnea în România în tomna anului 1943: „România trăiește într-un fel de euforie. Recolta a fost excelentă, se mănâncă pâine albă, inflația a umplut multe pungi, afacerile merg, salariile funcționarilor publici tocmai au fost crescute cu 30%. Panică și euforie, iată o singură contradicție. Este aceea a României, în preajma iernii 1943-1944. Ea este simbolul indiferenței din această țară, care a rezistat, în cursul secolelor, la ocupația străină, la invazii, dar în care bogăția, care țâșnește cu ușurință din pământ, a dat oamenilor o încredere neclintită. Românii sunt conștienți că se află pe marginea prăpastiei, dar niciunul dintre ei nu se îndoiește că un miracol îi va salva”. „Euforia” care domnea în România poate fi explicată parțial și prin faptul că teritoriul țării a fost relativ ferit de lupte, după eliberarea Basarabiei (iunie 1941) și până în 1944. Singurele excepții au fost reprezentate de bombardamentele aliate în România, acțiuni care au avut ca țintă Ploieștiul și zona petrolieră limitrofă, rezervorul de combustibil al armatei germane. Primul raid aliat a avut loc în noaptea de 11 spre 12 iunie 1942, când 13 bombardiere americane Liberator au decolat din Egipt având ca țintă rafinăriile românești din Prahova. Acțiunea a fost un eșec, avioanele ratând ținta. Acest insucces i-a determinat pe aliați să renunțe la orice încercare de a ataca România, până în vara anului următor.

Căutând să-și asigure loialitatea lui Antonescu, după defecțiunea guvernului maghiar, Führer-ul i-a promis mareșalului, la întâlnirea lor din 23-24 martie 1944, că Germania nu va mai susține prevederile „Dictatului de la Viena”, ceea ce însemna că România urma să recupereze nord-estul Transilvaniei, ocupat de Ungaria în 1940. Deși Hitler i-a cerut lui Antonescu să păstreze secretă această promisiune, Antonescu nu a putut să nu spună nimic. El i-a relatat discuția ambasadorului român de la Berlin, generalul Ion Gheorghe, iar după ce s-a întors la București i-a spus Veturiei Goga, văduva poetului Octavian Goga și o bună prietenă a Mariei Antonescu, soția mareșalului: „Poți să-mi săruți mâna, căci am redobândit Transilvania”.Declanșarea operațiunii „Overlord” prin debarcarea din Normandia, în ziua de 6 iunie 1944, a reprezentat un nou moment de cotitură în istoria războiului. Încă din 1943, aliații preluaseră inițiativa strategică în toate teatrele de operații, însă acum era deschis al doilea mare front din Europa împotriva Reich-ului. Stalin ceruse acest lucru încă din 1942, în vederea slăbirii presiunii germane asupra Frontului de Est. În urma debarcării din Normandia, negocierile de la Cairo ale prințului Știrbey au devenit inutile, din punctul de vedere al anglo-americanilor. Oricum, britanicii nu erau interesați să încheie un acord cu opoziția din România, care ar fi putut să deranjeze Uniunea Sovietică, țara care ducea greul luptelor împotriva Germaniei naziste. În plus, Marea Britanie urmărea să împiedice o prezență militară în Grecia, după sfârșitul războiului, țară extrem de importantă din punct de vedere strategic, pentru protejarea canalului Suez. În luna mai 1944, ministrul de Externe britanic, Anthony Eden i-a propus ambasadorului sovietic de la Londra, Fedor Tarasovici Gusev, un acord prin care să fie recunoscută intrarea României în sfera de influență a URSS, în timp ce Grecia să ajungă în sfera de influență a Marii Britanii. Stalin a acceptat acest acord, însă numai dacă ar fi fost recunoscut și de SUA. Valabilă numai trei luni (iulie-septembrie 1944), înțelegerea a fost acceptată de către Roosevelt, la insistențele lui Churchill, în ciuda dezacordului Departamentului de Stat american. Negocierile anglo-sovietice pentru delimitarea sferelor de influență în estul Europei au culminat, în octombrie 1944, cu celebrul acord de procentaj, semnat de Churchill și Stalin, la Moscova. În urma acestei înțelegeri, Uniunea Sovietică urma să aibă 90% influență în România, iar Marea Britanie 10%. În cazul Greciei, situația era diametral opusă, sovieticii urmau să aibă numai 10% influență, iar britanicii 90%.

În paralel cu negocierile de la Cairo, tratative pentru încheierea unui armistițiu cu aliații s-au purtat și la Stockholm, unde ambasadorul României în Suedia, Frederic Nanu, și reprezentantul opoziției, George I. Duca, au discutat cu reprezentanții sovietici. Spre deosebire de anglo-americani, care negociau condițiile unui eventual armistițiu cu reprezentanții opoziției din România, sovieticii îl preferau ca partener de discuții pe Antonescu. Această opțiune ar părea surprinzătoare, având în vedere că în luna iunie 1944 micul partid al comuniștilor din România s-a alăturat opoziției democratice. La 20 iunie, țărăniștii și liberalii au bătut palma cu comuniștii, forțele opoziției unindu-se în Blocul Național-Democrat. Iuliu Maniu, Constantin I.C. Brătianu, Constantin-Titel Petrescu și Lucrețiu Pătrășcanu au semnat platforma-program a coaliției, care prevedea printre altele: încheierea cât mai rapidă a unui armistițiu cu aliații, în cele mai bune condiții pentru interesul național; părăsirea Axei și alianța cu Națiunile Unite pentru eliberarea întregului teritoriu al țării de sub ocupație nazistă;restabilirea independenței și suveranității naționale;înlăturarea dictaturii antonesciene și înlocuirea ei cu un regim democratic constituțional.

Opțiunea sovieticilor pentru o înțelegere cu Antonescu ar putea fi explicată prin pragmatismul lui Stalin, care probabil că a preferat să ducă tratative cu cel care deținea puterea în România. Antonescu ar fi fost cel care putea să pună cel mai rapid căile de comunicații din țară la dispoziția Armatei Roșii, asigurând o înaintare eficientă a trupelor sovietice pe frontul din Balcani și Europa Centrală. Oricum, în cazul unui armistițiu, nimic nu i-ar fi împiedicat pe sovietici să scape de Antonescu cu prima ocazie. În aprilie 1944, sovieticii îi comunicau ambasadorului român de la Stockholm condițiile minimale pentru semnarea unui armistițiu: „desprinderea de germani, iar trupele românești să lupte alături de trupele aliate, inclusiv de Armata Roșie, împotriva germanilor...;restabilirea frontierei româno-sovietice potrivit tratatului din 1940;despăgubiri pentru pagubele provocate Uniunii Sovietice de operațiile militare și ocuparea unor teritorii sovietice de către România;eliberarea tuturor prizonierilor de război”. Sovieticii mai menționau că „aceste condiții minimale se pot înăspri, dacă România nu le acceptă curând”.  De asemenea, propunerea de armistițiu afirma că „guvernul sovietic consideră hotărârea arbitrajului de la Viena ca nedreaptă și consimte să acționeze împreună cu România împotriva ungurilor și germanilor pentru a reda întreaga Transilvanie sau cea mai mare parte a ei României”. În plus, URSS se arăta dispusă să accepte parțial unele cereri ale lui Antonescu și să facă unele compromisuri:să reducă suma despăgubirilor de război, să acorde un răgaz de 15 zile trupelor germane pentru a părăsi teritoriul României și să ajungă la o înțelegere favorabilă părții române în ceea ce privește cererea de păstrare a administrației civile românești.

Toate aceste negocieri între aliați și reprezentanții României, pentru încheierea unui armistițiu, nu au avut niciun rezultat până la 23 august 1944, când acțiunea regelui Mihai a scos țara din Axă. Eșecul tratativelor a fost influențat de ezitările conducătorilor români, iar pe de o parte, Iuliu Maniu, liderul opoziției, nu dorea să-și asume responsabilitatea pentru pierderea unor părți importante din teritoriul național (Basarabia, nordul Bucovinei și ținutul Herța), condiție sine qua non impusă de sovietici pentru încheierea unui armistițiu și acceptată de Marea Britanie și Statele Unite. În al doilea rând, liderul țărănist dorea să obțină garanții ferme din partea anglo-americanilor că România nu va fi abandonată în sfera de influență a Uniunii Sovietice, după încheierea războiului. Pe de altă parte și Antonescu căuta să obțină asigurări din partea anglo-americanilor că România nu va fi lăsată singură în fața sovieticilor, în cazul unui armistițiu. În plus, mareșalul era preocupat să salveze aparențele și onoarea sa de militar. Antonescu nu dorea să-și lovească aliații pe la spate și intenționa să încheie o înțelegere prealabilă cu Germania, care să-și dea acordul pentru ieșirea României din război și să-și retragă trupele de pe teritoriul țării în termen de 15 zile. Numai dacă Reich-ul ar fi refuzat să facă acest lucru armata română urma să întoarcă armele împotriva Wehrmacht-ului... În ziua de 23 august 1944,  Antonescu a dat instrucțiuni să se solicite regelui o audiență, la ora 16.00. Lui Mihai Antonescu i s-a acordat anterior o audiență separată, la 15.30. În discuția ce a urmat cu regele și care a durat peste o oră, Ion Antonescu a prezentat în detaliu situația de pe front și a spus că va încheia armistițiul doar cu consimțământul lui Hitler, însă a refuzat să accepte ieșirea din război, justificându-și refuzul prin „cuvântul de ofițer dat lui Adolf Hitler” că va merge alături de el până la capăt. Regele s-a văzut nevoit să folosească parola „Dacă lucrurile stau așa, atunci nu ne mai rămâne nimic de făcut!” pentru a-l chema pe colonelul Emilian Ionescu cu un grup de patru soldați care i-au arestat pe mareșal și pe Mihai Antonescu. Ion Antonescu, împreună cu Mihai Antonescu au fost predați lui Emil Bodnăraș, șeful unui grup de muncitori înarmați, grup numit „Gărzile patriotice”, care i-au transferat într-o casă conspirativă din București, în cartierul Vatra Luminoasă. Tot în casa din Vatra Luminoasă au fost duși și alți miniștri demiși: generalul Constantin Pantazi, ministrul Apărării, generalul Dumitru Popescu, ministrul de Interne, generalul Constantin Vasiliu, subsecretar de stat la Ministerul de Interne și colonelul Mircea Elefterescu, șeful Poliției București. Eugen Cristescu, șeful Siguranței a fost arestat după alte câteva zile. La 31 august, după intrarea trupelor sovietice în București, grupul de miniștri arestați a fost predat de către Bodnăraș generalului-locotenent Tevcenkov și generalului-maior Nikolai Burenin, comandantul trupelor sovietice din București, din ordinul generalului (mai târziu mareșal) Rodion Malinovski, comandantul forțelor sovietice din România.

La Palat, în după amiaza zilei de 23 august au fost chemați și liderii partidelor democratice, Constantin I.C. Brătianu, Iuliu Maniu și Constantin Titel-Petrescu, precum și Lucrețiu Pătrășcanu, cel considerat a fi persoana de contact cu Partidul Comunist. Primii trei, însă, nu au fost de găsit (nu se așteptau ca evenimentele să fie devansate cu trei zile). Astfel, primul care s-a prezentat la Palat a fost Pătrășcanu, după ce noul guvern fusese deja alcătuit din persoane de încredere ale regelui Mihai, în timp ce liderii politici primiseră în guvern titlul de miniștri fără portofoliu. Întrucât gărzile pregătite de rege și de Maniu nu erau nici ele disponibile rapid, singura miliție care să poată păzi pe cei arestați a fost cea a comuniștilor organizați de Emil Bodnăraș, fapt exploatat de propaganda comunistă ulterioară care și-a argumentat astfel pretenția exagerată că Partidul Comunist ar fi jucat rolul conducător în evenimente.

Înainte de ora 20:00, regele a înregistrat un mesaj pentru țară ce avea să fie difuzat la radio la ora 22.00, în care a anunțat schimbarea guvernului și trecerea de partea Aliaților. Solidaritatea cu regele a fost cvasi-generală, toți ofițerii importanți fiind de partea acestuia. După difuzarea mesajului la radio, au izbucnit demonstrații populare de entuziasm. În anii ‘90, a ieșit la iveală un document despre care căpitanul Gheorghe Teodorescu din garda palatului regal, aflat în serviciu în 23 august, susținea că ar fi fost scris de Ion Antonescu în acea zi imediat după ce a fost arestat. Antonescu a spus că nu s-a opus în principiu ieșirii din război, dar că a refuzat-o argumentând atât cu condițiile grele de armistițiu în raport cu URSS (semnarea unui act politic de cedare a Basarabiei și Bucovinei de Nord, acceptarea ocupației sovietice, plata de despăgubiri nedefinite), cât și (cel mai important) cu refuzul său total de a întoarce armele împotriva Germaniei naziste, refuz asumat drept principal argument și înțeles ca atare de ceilalți participanți. În preajma orei 21:00, la Palat a sosit ambasadorul Germaniei, Manfred von Killinger, care părea să aibă informații precise despre evenimente. Ca să câștige timp, regele a negat, spunându-i că Antonescu este liber. Forțele germane au lansat a doua zi un bombardament asupra Bucureștiului, distrugând o parte din Palatul Regal și, complet, Casa Nouă. Regele Mihai, însă, se refugiase, împreună cu regina-mamă, la Dobrița, în Oltenia.Trupele de recruți români prezente în București au rezistat bombardamentelor și atacurilor germane, cu sprijinul aviației americane, care a bombardat și ea pozițiile germane din zona Băneasa și Otopeni, dar și obiective românești (linii ferate și șosele susceptibile de a fi întrebuințate de Wehrmacht pentru evacuare). Armata română a avut de luptat împotriva fostului aliat, Wehrmachtul. Până la 28 august, au fost curățate de germani Capitala și împrejurimile, iar până la 31 august restul teritoriului; se estimează că au fost luați prizonieri un număr de 56.000 de militari germani. În acest timp, Armata Roșie începuse să avanseze pe teritoriul României (în zilele de 30-31 august au ajuns la București), socotindu-se încă în teritoriu inamic și comportându-se ca atare, bunăoară, confiscând armament, muniții și bunuri (atât publice, cât și particulare), (prea) multe mii de soldați și ofițeri români fiind luați prizonieri. Totuși, începând cu 23 august, teritoriul românesc a fost scutit de a fi teatru de război. Formal, armistițiul româno-sovietic a fost semnat foarte târziu, la 12 septembrie 1944.Până atunci, rușii și-au făcut de cap!Și au continuat și după aceasta!

După demiterea și arestarea lui Ion Antonescu, generalul Constantin Sănătescu a fost însărcinat cu formarea unui guvern cu reprezentanții partidelor democrate, cu unii politicieni comuniști și cu ofițeri ai armatei.Acest guvern a negociat armistițiul cu URSS, prin care s-a obligat să plătească despăgubiri de război, să admită pierderile teritoriale din est din 1940 și să acorde funcții mai importante comuniștilor. Armata sovietică a ocupat întreaga Românie, intrând, la 31 august, în București, dar, deși, la început, soldați și ofițeri români au fost luați prizonieri de aceasta, în cele din urmă s-a acceptat colaborarea armatei regale române în vederea înfrângerii Germaniei. Armata română a recucerit Transilvania de nord-est și a continuat eliberând Ungaria (cu ocuparea Budapestei) și Cehoslovacia.

Surse:

Ioan Scurtu, Istoria românilor în timpul celor patru regi, vol. IV, Editura Enciclopedică, 2010

Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediția a IV-a, editura Univers Enciclopedic Gold, 2010

Constantin Corneanu, Sub povara marilor decizii, editura Scripta, 2007

Denis Deletant, Aliatul uitat al lui Hitler, editura Humanitas, 2010

http://stiri.tvr.ro/23-august-semnificatii-majore-in-istoria-romaniei-si-sarbatoare-nationala-comunista-timp-d_77557.html#view

https://ro.historylapse.org/lovitura-de-stat-de-la-23-august-1944

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/drumul-romaniei-spre-23-august-1944

https://www.defenseromania.ro/23-august-1944-intoarcerea-armelor-moment-crucial-pentru-armata-romana -i-ara_593167.html

***

 Într-o zi, doi bărbați au decis să meargă la o casă veche în căutarea unei comori îngropate încă din timpul revoluției.

Cei doi bărbați, cărora locația aurului le fusese dezvăluită de un bătrân, au pornit în aventură.


Ambii bărbați nu dețineau nicio greutate sau unealtă pentru a găsi comoara mult dorită, așa că au început să sape cu mâinile, profitând de sezonul ploios și de moliciunea pământului.

După trei zile de oboseală continuă a mâinilor lor pentru a săpa pământul, cei doi bărbați au găsit câte o monedă de aur pentru fiecare dintre ei, ceea ce i-a umplut de bucurie pe căutătorii de bogății.


Unul dintre ei, fericit de isprava sa, nu a pierdut timpul și a mers la un restaurant pentru a cumpăra cea mai bună mâncare, cele mai bune haine și cel mai la modă telefon mobil, deoarece moneda sa de aur valora aproximativ cincizeci de mii de pesos.


Celălalt prospector, însă, luând lucrurile mai încet, a cumpărat mâncare ieftină pentru 15 zile, precum și târnăcoape, lopeți și o roabă.


După 15 zile, primul om, care își dăruise câteva zile de bogăție, s-a întors la casă în căutare de mai multă bogăție pentru a continua să trăiască confortabil.

Merită menționat faptul că acesta s-a întors fără nimic și a fost nevoit să își continue căutarea cu mâinile, în timp ce al doilea om a folosit uneltele pe care le cumpărase.

Nu a trecut mult timp până când ambii bărbați au găsit din nou bogății, de data aceasta au fost 3 monede de aur pentru omul care a săpat cu mâinile, în timp ce omul care a folosit unelte a găsit 10 monede.

Ca la început, primul om a plecat să trăiască o viață bogată, dar de data aceasta pentru două luni.

Pe de altă parte, al doilea om a cumpărat un excavator și terenul unde se afla vechea casă în care se găsea comoara.


După o vreme, bărbatul care trăia o viață de om bogat de fiecare dată când găsea niște monede s-a întors la locul respectiv și a găsit o surpriză la care nu se așteptase.

Terenul fusese cumpărat de celălalt bărbat, iar la intrare era un semn pe care scria: „NU TRECEȚI, PROPRIETATE PRIVATĂ”.


Omului care și-a cheltuit primul ban pe lopeți și târnăcoape, iar apoi a cumpărat un excavator și terenul, nu i-a luat mult timp să găsească o comoară imposibil de cuantificat.


El a putut apoi să își trăiască întreaga viață în confortul la care visează majoritatea oamenilor.


Este bogăția o chestiune de noroc?


Nu este întotdeauna așa. Adesea, secretul oamenilor care reușesc să construiască un imperiu este constanța, prudența și inteligența.

Unul dintre bărbați, în loc să își risipească averea, a reinvestit-o până când a avut suficient pentru a trăi confortabil, nu pentru câteva săptămâni sau luni, ci pentru toată viața. Celălalt bărbat și-a continuat viața plângându-se de sărăcia sa și de ghinionul car e îl însoțea.

  Sursa: net

***

 Viaţa lui Richard Burton


Apropiaţii spun că este şocant faptul că a trăit până atunci în condiţiile în care fuma 100 de ţigări pe zi şi bea câte 3-4 sticle de tărie tot zilnic. Mai mult, în anii `70 a avut perioade în care ajungea pe platourile de filmare fără să fie capabil să se ridice…

 numele său real Richard Walter Jenkins, Burton s-a născut în toamna lui 1925 într-un sătuc din Ţara Galilor. A fost al 12-lea din cei 13 copii ai familiei Jenkins, iar copilăria grea i-a influenţat viaţa într-un mod teribil de dureros. Mama a pierit pe când el nu împlinise 2 ani, dar imaginea ei i-a rămas adânc impregnată în memorie. O descria mereu ca pe o femeie puternică, credincioasă, blondă şi frumoasă. Tatăl, în schimb, un miner pasionat de jocuri de noroc şi băuturi alcoolice, dispărea cu săptămânile lăsându-i pe copii să se lupte singuri cu sărăcia cruntă.


După moartea mamei Richard a fost crescut de sora mai mare, Cecilia, cea care i-a oferit practic şansa la viaţă. Ifor, unul dintre fraţii mai mari, a avut şi el un rol important în traiectoria vieţii lui Richard. Miner şi jucător de rugby, acesta a avut grijă ca niciunul dintre fraţii săi să nu o ia pe o cale greşită şi, în acelaşi timp, i-a trezit interesul lui Richard pentru sport. Puştiul a încercat în copilărie atât rugby, cât şi cricket, tenis de câmp şi tenis de masă. De rugby a fost însă cu adevărat îndrăgostit, mai mult chiar decât de actorie.


Primul rol într-o piesă de teatru l-a avut în adolescenţă, în liceu. La scurt timp însă după acel moment a renunţat la şcoală şi s-a angajat la mina la care lucra şi fratele său. Tot atunci a început să fumeze şi să bea. S-a înrolat apoi în Forţele Aeriene ale armatei britanice.In paralel intră într-un grup de teatru unde ia primele sale lecţii de actorie, apoi Philip îi dă un rol într-o piesă pentru Radio BBC. 


În 1943 primeşte un rol într-o piesă şcolară, rol care i-a atras atenţia dramaturgului Emlyn Williams. Acesta l-a distribuit într-una dintre piesele sale şi, deşi Burton era nemulţumit de puţinele replici pe care le avea de spus, a fost rolul care i-a schimbat viaţa. În primul rând câştiga de 3 ori mai mult într-o lună decât câştiga anterior în mină. În al doilea rând i-a atras atenţia unui critic de teatru care i-a făcut o recenzie excelentă. O altă piesă şcolară i-a consolidat statutul printre colegii de scenă şi chiar printre profesorii săi, însă stagiul de 3 ani din Forţele Aeriene l-a ţinut în perioada aceea departe de scenă. I-a accentuat, în schimb, dependenţa de alcool şi tutun, mai ales după ce a aflat că vederea nu îi permitea să se antreneze ca pilot.


La vârsta de 23 de ani Richard Burton se mută la Londra cu gândul de a face o carieră în actorie. În acelaşi an primeşte şi primul rol important, în filmul The Last Days of Dolwyn. Pelicula a fost primită bine, dar criticile la adresa lui Burton au fost şi mai bune. Un nou star se vedea la orizont. Au urmat 2 ani cu roluri micuţe, dar cu acelaşi efect. Criticii se întreceau în laude la adresa tânărului care părea să le aibe pe toate: era foarte talentat, carismatic şi avea o voce puternică şi inconfundabilă.


În aceeaşi perioadă Burton era distribuit în Adventure Story, o piesă de teatru despre cuceririle lui Alexandru cel Mare foarte bine primită atât la Londra, cât şi pe Broadway. A fost premiată pentru Cea mai bună piesă de teatru străină, iar Burton a primit primul său mare premiu din carieră, the Theater World Award.


Dacă pe scenă piesele lui Shakespeare păreau să i se potrivească mănuşă, primul rol în care a fost distribuit la Hollywood a fost într-un film de dragoste, My Cousin Rachel, în compania spectaculoasei Olivia de Havilland. Deşi cei doi nu s-au înţeles deloc pe platourile de filmare, pe marile ecrane lucrurile au arătat excelent. Filmul a fost bine primit, dar interpretarea lui Burton a dat naştere unui nou val de recenzii pozitive şi nu doar atât. Tânărul de 28 de ani primea un Glob de Aur şi prima nominalizare la Oscar. Drama istorică The Robe i-a adus cea de-a doua nominalizare la Oscar şi o ofertă greu de refuzat: un contract pentru 7 filme în 7 ani, în valoare de un milion de dolari. Şi totuşi Burton a refuzat. Primise rolul lui Hamlet în Marea Britanie, în sezonul `93-`94, iar Shakespeare era pentru el mai mult decât muncă, era pasiune. Vestea s-a răspândit imediat şi a creat valuri de discuţii în lumea artistică. Rolul lui Hamlet, însă, apoi cel al generalului roman Gaius Marcius Coriolanus şi mai târziu, Richard al III-lea, au pus bazele renumelui său ca actor Shakespearian.


La fel de bine primite erau şi piesele în care juca peste Ocean, în timp ce filmele în care a ales să joace în acei ani au fost toate eşecuri. Pe scenă Richard Burton strălucea şi cucerea, în timp ce pe marele ecran nu mai era nici pe departe la fel de convingător. Rolul lui Heathcliff, dintr-o adaptare pentru televiziune a celebrului La răscruce de vânturi, i-a readus aplauzele criticilor de film, dar tot o piesă, de această dată pe Broadway, i-a adus urale la scenă deschisă. Camelot a fost un succes continuu vreme de 3 ani, iar Burton a fost supranumit Regele Broadway-ului şi a primit şi un Tony pentru Cel mai bun actor într-un musical.


În iulie 1961 actorul a primit propunerea de a-l interpreta pe Marc Anthony în superproducţia Cleopatra, alături de cea de al cărei nume va fi legat pentru totdeauna, Elizabeth Taylor. Problemele extreme aduse de producţia fimului, îmbolnăvirile frecvente şi fluctuaţiile de greutate ale actriţei cu ochii violet şi relaţia dintre Taylor şi Burton au transformat Cleopatra într-o poveste fără sfârşit. Toată lumea vorbea despre el cu multă vreme înainte ca acesta să apară în cinematografe. Încasările de 26 de milioane de dolari au fost printre cele mai mari din acel an, însă costurile de producţie au fost de 40 de milioane de dolari, aşa încât compania Fox a intrat în faliment. I-a dat în judecată pe cei 2 actori, considerând că au prejudiciat imaginea filmului cu relaţia lor, însă judecătorul a considerat că cei 2 nu pot fi consideraţi responsabili pentru aşa ceva. În ciuda scandalului imens, filmul a primit 9 nominalizări la Premiile Oscar, câştigând la 3 dintre categorii.

Cleopatra a fost doar începutul colaborărilor dintre cei 2 actori, Burton ajungând în top 10 al celor mai bine plătiţi actori de la Hollywood în acei ani. Tot Elizabeth Taylor l-a făcut să îşi reconsidere atitudinea faţă de cinematografie. Galezul a recunoscut că până atunci acceptase să joace în filme doar pentru bani – poate din cauza asta avuseseră de suferit şi interpretările lui – însă actriţa l-a făcut să-şi schimbe felul în care privea lucrurile, dar şi felul în care se comporta pe platoul de filmare şi rolurile pe care le accepta. Iar asta s-a simţit în scurt timp. Becket, filmul în care împarte ecranul cu magistralul Peter O`Toole a primit 12 nominalizări la Oscar, printre care şi la categoriile pentru Cel mai bun actor pentru amândoi, la fel ca şi la Globurile de Aur, de unde O`Toole a plecat şi cu premiul. Următoarea peliculă a lui Burton, The Night of the Iguana, a fost şi ea un succes, iar presa a început să-l numească pe galez Noul Mr. Box Office. În acelaşi timp, Burton continua marea lui dragoste – teatrul şi Shakespeare – criticii considerând că este mai bun cu fiecare interpretare.


Iar Burton i-a întors favoarea lui Taylor, ajutând-o să-şi facă debutul pe scenă în spectacolul A Poetry Reading, gândit pentru ca încasările să-l ajute pe Philip Burton să ţină pe linia de plutire Academia Americană de Muzică şi Actorie, ale cărei fonduri scăzuseră dramatic. Sala a fost plină ochi şi amândoi au primit ovaţii la scenă deschisă.


Interpretările celor 2 în Cui îi este frică de Virginia Woolf? au fost catalogate drept magistrale, transformând filmul într-un succes de box office, dar şi în faţa criticilor. 13 nominalizări la Oscar a primit pelicula, inclusiv la categoriile Cel mai bun actor în rol principal şi Cea mai bună actriţă în rol principal. Acolo n-au câştigat, dar au luat amândoi premiile BAFTA la aceleaşi categorii.

Anii `70 au însemnat decăderea lui Burton. Dependenţa de alcool era tot mai mare, cheltuielile, extravagante, iar galezul a început din nou să accepte roluri mediocre în filme mediocre doar ca să îşi poată păstra stilul de viaţă. Începutul anilor `80 i-a adus ultimele pelicule de succes, dar şi sfârşitul vieţii.


Richard Burton a fost căsătorit de 5 ori, de 2 ori cu aceeaşi Elizabeth Taylor, marea lui iubire. Pe Sybil Williams a cunoscut-o pe platourile de filmare de la Tha Last Days of Dolwyn, iar în câteva luni cei 2 se şi căsătoreau. Au avut 2 fete împreună, Kate şi Jessica, iar mariajul lor a durat 14 ani, până când aventura cu Taylor a ieşit la iveală.


Pe Elizabeth Taylor a cunoscut-o în 1952, după premiera The Robe. Actriţa era atunci şi ea măritată şi însărcinată cu primul copil şi deloc impresionată de tânărul arogant şi plin de el care vorbea fără încetare. Burton, în schimb, a fost cucerit pe loc de ea şi de aici, şi comportamentul său adolescentin.


La a doua lor întâlnire, la filmările pentru Cleopatra, părea că cei 2 nu au nimic în comun. Taylor îl vedea ca pe un playboy plin de el, în timp ce Burton o catalogase drept o vedetă frumoasă, dar fără pic de talent actoricesc.


Lucrurile s-au schimbat radical în momentul în care au început filmările. Timorat de eşecurile de până atunci în cinematografie, Burton uita replicile. Taylor l-a calmat şi l-a ajutat să intre în pielea personajului. Acela a fost momentul în care amândoi şi-au schimbat radical părerea unul despre celălalt şi au început una dintre cele mai celebre relaţii de iubire din istorie. Zvonurile aventurii lor au ajuns şi la urechile lui Laurence Olivier care i-a scris imediat lui Burton: „E bine să te hotărăşti. Vrei să fii un mare actor sau un casnic celebru?” Galezul i-a răspuns că le vrea pe amândouă.


Cei 2 s-au căsătorit prima dată pe 15 martie 1964 şi au fost soţ şi soţie timp de 10 ani. S-au recăsătorit la un de la primul divorţ, dar de data asta nu au rezistat niciun an împreună. Relaţia lor a ţinut prima pagină a ziarelor mai bine de un deceniu, cu tot ce a însemnat ea: pasiune, extravaganţă, scandaluri, lux, petreceri orbitoare. Au fost chiar condamnaţi de Vatican pentru vagabondaj erotic, însă dependenţa de alcool şi-a spus cuvântul şi a dus la despărţire.

La o lună după cel de-al doilea divorţ de Taylor, Burton s-a recăsătorit cu Suzy Miller, fosta soţie a Campionului de Formula 1, James Hunt. După 6 ani a divorţat şi de ea, şi s-a căsătorit pentru a cincea oară, de această dată cu make-up artistul Sally Hay.


La un an de la căsătorie Richard Burton a murit după ce a făcut hemoragie intracerebrală. Avea 58 de ani, iar apropiaţii spun că este şocant faptul că a trăit până atunci în condiţiile în care fuma 100 de ţigări pe zi şi bea câte 3-4 sticle de tărie tot zilnic. Mai mult, în anii `70 a avut perioade în care ajungea pe platourile de filmare fără să fie capabil să se ridice, multe dintre scenele cu el fiind filmate forţat şi cu el stând aşezat. Cu 3 zile înainte să moară i-a scris femeii pe care a iubit-o nebuneşte toată viaţa, scrisoare pe care Elizabeth Taylor a păstrat-o  secretă pentru totdeauna

(sursa Life)

***

 S-a întâmplat în 26 august1910: S-a născut Maica Tereza (nume laic Agnes Gonxha Bojaxhiu), superioara Congregaţiei romano-catolice „Misionarele carităţii" cu sediul la Calcutta, deţinătoarea Premiului Nobel pentru Pace pe 1979.Având numele la naştere Agnesë Gonxhe Bojaxhiu, s-a născut la la Uskub, acum Skopje, în Macedonia, fiind cea mai mică dintre cei cinci copii ai lui Nikola, care lucra ca farmacist şi era împlicat în politica albaneză, şi Drane Bojaxhiu, care se ocupa cu vopsitul ţesăturilor.A fost fascinată încă din copilărie de povestirile despre misionarii creştini, iar la vârsta de 12 ani a decis să urmeze şi ea această cale.După terminarea liceului, în septembrie 1928, Gonxhe a intrat la Institutul Sfintei Fecioare Maria, cunoscut sub numele „Surorile din Loreto”, din Irlanda, instituţie care s-a remarcat pentru activitatea sa de caritate în India.A ajuns apoi în India, la 6 ianuarie 1929, unde a predat geografia într-o şcoală din Calcutta.În mai 1931, a făcut legământul religios de călugărie și și-a ales numele de Tereza, pentru că a admirat-o foarte mult pe Sfânta Tereza de Lisieux – o sfântă modestă care și-a dedicat viața rugându-se pentru cei săraci. Sora Tereza este trimisă în comunitatea Surorilor de Loreto din Entally, unde avea să petreacă 20 de ani din viaţă, şi unde a predat la şcoala de fete St. Mary.La 24 mai 1937, ia numele de Maica Tereza, devenind, aşa cum ea însăşi a spus, „mireasa lui Isus” pentru „toată veşnicia”.A continuat să predea la St. Mary, iar în anul 1944 a devenit directoarea şcolii.Împreună cu alte călugăriţe a început să îi îngrijească pe cei sărmani, bolnavi şi fără alt ajutor, apoi a înfiinţat organizaţia „Misionarele carităţii”, recunoscută ulterior de Vatican şi subordonată Papei.Pe 10 septembrie 1946, în timpul călătoriei cu trenul de la Calcutta la Darjeeling pentru o reculegere anuală, Maica Tereza a primit „inspiraţia”, „vocaţia în vocaţie”, setea lui Isus după iubire şi după suflete impunându-se definitiv în inima ei.Tot în 1946, s-a îmbolnăvit de tuberculoză, apoi a simţit că misiunea ei este alta, a cerut Vaticanului să iasă din ordinul Surorilor Loretto, cu dorinta de a lucra în serviciul celor săraci şi a intrat sub jurisdicţia Arhiepiscopului din Calcutta (India), în 1948.Pe 17 august 1948, a îmbrăcat pentru prima oară sari-ul alb cu margini albastre şi a ieşit pe poarta iubitei ei mănăstiri din „Loreto”, pentru a începe noua sa misiune – aceea de a se dedica cu toată fiinţa săracilor.A ajuns la Calcutta unde a găsit găzduire temporară la Micile Surori ale Săracilor, iar pe 21 decembrie 1948, a mers pentru prima oară la periferie, unde a vizitat familiile, a spălat rănile unor copii, s-a îngrijit de un bărbat în vârstă care zăcea bolnav pe stradă şi de o femeie care murea de foame şi de tuberculoză.Apoi, într-o o perioadă de câteva luni, i s-au alăturat, una după alta, mai multe dintre fostele ei eleve.La 7 octombrie 1950, noua Congregaţie a Misionarelor Carităţii era recunoscută oficial în Arhidieceza de Calcutta.În anul 1960, Maica Tereza începea să trimită surori în alte zone ale Indiei, apoi primeşte Premiul indian Padmashri, în 1962, iar în 1963, pentru a răspunde mai bine nevoilor săracilor, atât fizice cât şi spirituale, a fondat congregaţia Fraţii Misionari ai Carităţii.În februarie 1965, Congregaţia primeşte Dreptul Pontifical din partea Papei Paul al VI-lea, apoi Maica Tereza deschide o casă de misiune în Venezuela, urmată de filiale la Roma şi în Tanzania şi, ulterior, pe toate continentele.În anul 1976, fondează ramura contemplativă de surori a Misionarelor Carităţii, iar în anul 1979 este răsplătită cu Premiu Nobel pentru Pace pentru opera ei caritabilă, primind distincţia „spre slava lui Dumnezeu şi în numele săracilor”.Atunci, Maica Tereza a șocat pe toată lumea când i-a rugat pe cei din comisia Nobel să renunțe la dineul de după acordarea premiului afirmând că „Sunt 6.000 de dolari pe care i-aş putea folosi pentru hrana săracilor din Calcutta. Cu banii ăştia mănâncă un an întreg”.În anul 1984, ea înfiinţează organizaţia Părinţii Misionari ai Carităţii, iar în anul 1991 a dat viaţă Mişcării Corpus Christi pentru Preoţi, ca o „cale mică de sfinţenie” pentru cei care doreau să împărtăşească spiritul şi carisma ei.În perioada 1980 – 1992, Maica Tereza a deschis case de misiune în aproape toate ţările comuniste, inclusiv în fosta Uniune Sovietică, Albania şi Cuba, iar în România în anul 1992, prilej cu care ea a vizitat ţara noastră (a doua vizită după cea din 1990 când participase la deschiderea, de către ordinul Misionarii Carităţii, a unui orfelinat la Bacău).În ultima parte a vieţii a fost măcinată de probleme tot mai mari de sănătate, dar chiar şi în aceste condiţii ea a continuat să conducă Congregaţia ei şi să răspundă nevoilor săracilor şi ale Bisericii.În martie 1997 a binecuvântat-o pe noua Superioară Generală a Misionarelor Carităţii, apoi l-a întâlnit pe Papa Ioan Paul al II-lea pentru ultima dată.La 5 septembrie 1997, a trecut la Domnul, iar în onoarea ei au fost organizate funeralii de stat de către guvernul indian, trupul fiindu-i înmormântat în Casa Mamă a Misionarelor Carităţii.La momentul dispariţiei ei, în 1997, surorile Maicii Tereza erau în număr de aproape 4.000, fiind prezente în 610 case de misiune răspândite în 123 de ţări din lume.Mormântul ei a devenit repede loc de pelerinaj şi de rugăciune pentru oameni de orice credinţă, săraci şi bogaţi, fără nici o diferenţă.În anul 1999, un sondaj desfăşurat printre americani o clasa pe primul loc în Lista Gallup a celor mai admiraţi oameni ai secolului 20, la mare distanţă de locurile 2 şi 3 ocupate de Martin Luther King Jr. şi John F. Kennedy.În anul 1999, datorită sfinţeniei ei şi a harurilor obţinute prin mijlocirea ei, Papa Ioan Paul al II-lea a aprobat deschiderea cauzei de canonizare (Vaticanul a decis să acorde o derogare de la perioada de aşteptare obişnuită, de cinci ani, pentru a deschide procesul de canonizare), iar la 20 decembrie 2002 a aprobat decretele asupra virtuţilor eroice şi a miracolelor sale. Vaticanul a hotărât să admită ca miracol vindecarea de cancer abdominal a unei femei indiene, Monica Besra. Aceasta a depus mărturie că folosirea unui medalion ce avea înăuntru o fotografie a Maicii Tereza i-a înlăturat suferinţa, povestind că din acesta s-au prelins „seminţe de lumină” care au vindecat tumoarea.La şase ani după moartea ei, la 19 octombrie 2003, în cadrul unei slujbe ce a avut loc la Vatican, Maica Tereza a fost beatificată de Sfântul Scaun, ca pas necesar pentru canonizarea şi trecerea ei în rândul sfinţilor Bisericii Romano-Catolice. Atunci Maica Tereza a primit dreptul de a fi numită, în mod oficial, „Binecuvântată” şi de atunci este sărbătorită de catolici, anual, pe 5 septembrie.La 4 septembrie 2016, Papa Francisc a oficiat, în faţa a mii de credincioşi adunaţi în Piața Sfântul Petru din Vatican, slujba de canonizare a Maicii Tereza, sub numele de Sfânta Tereza de Calcutta. Un număr de aproximativ 1.500 de oameni fără adăpost din Italia au primit atunci locuri de onoare la ceremonia urmată de un prânz (pizza) servit de 250 de călugăriţe şi preoţi ai ordinului Surorilor de Caritate, la solicitarea Papei.Papa a citit formula de canonizare în limba latină care s-a încheiat cu binecuvântarea referitoare la Sfânta Treime: „În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh”.În predica sa, Francisc a descris-o Maica Tereza ca o „figură emblematică a feminităţii”, încheind: „Fie ca ea să fie modelul de sfinţenie”.Trebuie spus că odată cu sărbătorirea centenarului naşterii Maicii Tereza, în 2010, guvernul de la Tirana a solicitat Indiei înapoierea rămăşiţelor pământeşti ale calugăriţei pe motiv că este albaneză, însă oficialii de la New Delhi au respins categoric această cerere, răspunzând ca ea a fost cetăţean indian şi că „îşi doarme somnul de veci în propria ei ţară, în propriul ei pământ”.Sunt şi alte două state din Balcani – Macedonia de Nord şi Kosovo – care reclamă apartenenţa Maicii la cele două ţări, ambele încluzând-o în panteonul lor naţional.Unele surse afirmă chiar că Maica Tereza ar avea origini româneşti, având în vedere că tatăl său era aromân.Mai mult, aceleaşi surse arată că numele ei la naştere ar fi de fapt Agneza Gongea Boiangiu şi că pe perioada celor două vizite în România, Maica Tereza ar fi amintit, neoficial, de rădăcinile sale româneşti.Ar putea fi doar simple speculații, dar, cine știe?...După trecerea ei la cele veşnice, au apărut mai mulţi critici ai activităţii sale misionare.Au fost publicate o mulţime de documente care ar demonstra, printre altele, că miracolul atribuit Maicii Tereza pentru beatificare nu ar fi fost întru-totul real, că maica ar fi fost foarte zgârcită cu fondurile pe care le avea la dispoziţie, că ar fi suţinut dictatori nemiloşi ai lumii, în scopul de a primi sprijin pentru activitatea sa misionară.În opoziţie cu aceste poziţii, mai multe personalităţi, organizaţii şi state au cerut, ani la rând, canonizarea Maicii Tereza, tocmai având la bază dovezi de necontestat ale altor minuni săvârşite de aceasta în lunga sa activitate misionară.Îndiferent de opiniile exprimate la adresa activităţii sale, putem afirma că Maica Tereza şi-a oferit întreaga viaţă şi operă cu mărturia bucuriei de a iubi, a respectat măreţia şi demnitatea fiecărei persoane, a dat valoare lucrurilor mărunte făcute cu dragoste şi şi-a aratat în fiecare clipă incomparabila sa iubire de Dumnezeu.

Surse:

https://www.motherteresa.org/

https://www.nobelprize.org/prizes/peace/1979/teresa/biographical/

https://www.biography.com/religious-figure/mother-teresa

https://www.descopera.ro/cultura/14688093-maica-tereza-calugarita-care-a-primit-premiul-nobel-pentru-pace

https://www.agerpres.ro/documentare/2018/10/19/documentar-maica-tereza-de-calcutta-15-ani-de-la-beatificare--195505

https://radioromaniacultural.ro/portret-maica-tereza-o-viata-dedicata-uman itatii/

***

 Sophia Loren împlinește 90 de ani Sofia Villani Scicolone s-a născut pe 20 septembrie 1934 la Roma, fiind fiica Romildei Villani și a lui R...