duminică, 1 septembrie 2024

😁😁😁

 Vine milițianul seara de la serviciu, deschide ușa frigiderului, se uită înăuntru și-i arde o palmă soției, întrebând-o:

-Știi de ce, nu? Ea dă din cap că da.

A doua zi soția milițianului a mers la piață și a umplut frigiderul cu mâncare.

Vine milițianul acasă, deschide frigiderul, se uită înăuntru și din nou îi arde o palmă soției, întrebând-o:

-Știi de ce, nu? Ea, dă din cap că da.

A treia zi s-a dus soția milițianului la magazin și a umplut frigiderul cu bere.

Seara, vine milițianul, deschide frigiderul, se uită înăuntru și, din nou, îi arde o palmă întrebând-o dacă știe de ce. De data asta, soția dă din cap că nu ştie de ce.

- Femeie, ți-am zis de atâtea ori să nu mai lași becul aprins!

***

 Moartea suspectă a frumoasei Isabella de’ Medici în timp ce își spăla părul


Isabella de’ Medici s-a născut pe 31 august 1542 la Florența și a fost fiica lui Cosimo I de’ Medici, primul Mare Duce de Toscana, și a Eleonorei di Toledo, cunoscută în epocă pentru frumusețea ei. Avea părul castaniu, ochi căprui și chipul de un oval perfect, fiind considerată cea mai fascinantă femeie din casa de’ Medici.


Împreună cu cei zece frați și surori, dintre care patru copii ilegitimi ai tatălui său, Isabella, a treia născută a familiei, a locuit mai întâi la Palazzo Vecchio și mai târziu la Palazzo Pitti, petrecându-și însă o mare parte din timp la Villa di Castello. Copiii de’ Medici au fost educați acasă de către tutori care i-au instruit în literatură, istorie, limbi străine și arte și, de la o vârstă fragedă, Isabella a arătat înclinație pentru muzică. Extrem de frumoasă, fetița avea un caracter pozitiv, era plină de viață, dar și impulsivă.


În 1553, la vârsta de 11 ani, copila a fost logodită cu Paolo Giordano Orsini, care avea 12 ani, și era moștenitorul ducatului de Bracciano din sudul Toscanei. Cei doi s-au căsătorit după cinci ani, în 1558, într-o ceremonie semi-privată, la Villa di Castello. Paolo a plecat foarte repede din casa socrului pentru a-și îndeplini datoriile la Bracciano, dar Cosimo a decis să-și țină fiica lângă el și să păstreze în siguranță zestrea de 50.000 de scudi pe care i-o dăduse la nuntă. Totuși, i-a oferit frumoasei Isabella mai multă libertate decât aveau în mod obișnuit femeile florentine în epocă.


După moartea mamei ei, Eleonora, Isabella a preluat pentru o vreme rolul de primă doamnă a Florenței. Era vizitată des de Paolo, soțul ei, dar a suferit mai multe avorturi spontane și nu a dat naștere niciunui copil până la 20 de ani. Prima fiică, Francesca Eleonora, s-a născut în 1571, iar un an mai târziu s-a născut Virginio, fiul ce avea să moștenească ducatul tatălui.


Stilul liberal al Isabellei a dus la apariția unor zvonuri cu privire la o relație cu Troilo Orsini, vărul soțului ei, care a fost acuzat că a avut excesiv de multă grijă de frumoasa ducesă în timp ce Giordano era ocupat cu îndatoririle militare.


Pe 16 iulie 1576, Isabella a murit pe neașteptate în timp ce se afla la Vila Medici din Cerreto Guidi, în timp ce familia își petrecea aici o vacanță. Potrivit fratelui ei, se pare că tragicul eveniment a avut loc dimineața, în timp ce își spăla părul. Tânăra a fost găsită de Paolo Giordano căzută în genunchi, ceea ce a dus la concluzia că murise de foarte puțin timp.


Versiunea aceasta a morții subite a Isabellei nu a fost crezută, iar ambasadorul Ercole Cortile a declarat că avea informații că Isabella fusese strangulată în după-amiaza precedentă chiar de către soțul ei, în prezența mai multor servitori.


Moartea frumoasei ducese a fost cea de-a doua moarte suspectă petrecută într-o vilă izolată a familiei de’ Medici, după ce verișoara ei, Leonora, murise în urma unui accident similar cu doar câteva zile înainte.


Mulți istorici cred că Paolo Giordano și-a ucis soția pentru că aflase că aceasta avusese o aventură cu Troilo Orsini. O altă variantă este că Giordano a acționat la indicațiile ducelui Francesco, unul dintre frații mai mari ai Isabellei. Tânăra avea doar 33 de ani și a fost înmormântată în capela familiei de’ Medici din Biserica San Lor enzo din Florența.

***

 Aristide Demetriade, “un prinț al tuturor veacurilor”


“Treizeci de ani şi mai bine ne despart de moartea lui Aristide Demetriade, ceea ce face ca astăzi numai spectatorii de odinioară, trecuţi de cincizeci de ani, să-şi mai aducă aminte de acest foarte mare actor realist. Demetriade, cel mai complet şi expresiv Hamlet al nostru, şi-a avut publicul său pasionat, care-l urmărea seară de seară. Am cunoscut, pe la 1912, pe un domn deosebit de cultivat şi priceput în teatru, încărunţit sub lumina foaierelor din țară şi străinătate, care n-a scăpat, o stagiune întreagă, nici o reprezentație a piesei lui Shakespeare.

Mărturisesc că, la epoca aceea, nu întelegeam asiduitatea aceasta.

— Demetriade, mă lămurea el, în Hamlet e ca o carte bună în care, la fiecare lectură nouă, te adâncești tot mai mult şi îi găseşti ceva nou. Această părere mi s-a confirmat în tot adevărul ei mai târziu, în 1923, când, conducând un turneu al Teatrului Național în Ardeal, turneu în care Demetriade juca, alături de Iancu Petrescu şi de Constanta Demetriade în Hamlet, Vlaicu-Vodă şi un spectacol compus, am putut urmări de cel puțin treizeci de ori pe interpretul lui Hamlet în toate amănuntele creaţiei sale şi, în bună parte, în pregătirea de fiecare seară a rolului.

Aristide Demetriade avea o înfătişare care împrumuta acelaşi farmec şi aceeași neuitată expresie atât rolurilor de costum, cât şi celor din viaţa modernă. De statură mijlocie, foarte subțire şi mlădios, avea un cap “de medalie”, de o mare finețe, mai ales din profil. Nasul drept, armonios era legat de o frunte netedă. Ochii puţin adumbriți de umbrele arcadelor şi pe jumătate acoperiți de pleoapa superioară dădeau permanent feței emaciate o expresie de uşoară oboseală şi visare, ceea ce nu-l împiedica să găsească o lumină şi o flacără în momentele urcuşurilor spre realizarea marilor intensități de sentimente.

Reînvierea aceasta a privirii — uimitoare, izbitoare şi plină de farmec pentru spectator — se putea urmări la Demetriade mai ales în Hamlet şi în Vlaicu Vodă. De la “A fi sau a nu fi… a dormi, a visa poate”, în care Demetriade exprima toată perspectiva unui viitor, nu dezabuzat, al omului de Renaștere, şi până la scena violentă cu mama sa, în Hamlet, urmărit de aproape, dintre culise, cum am făcut-o de atâtea ori, el trecea printr-o întreagă gamă de intensități ale privirii. Şi nici spectatorilor nu le scăpa lucrul acesta. Ochiul, la el, întovărăşea, ca o flacără precis crescută sau micşorată, glasul. Avea un glas baritonal şi de o mare supleţe, mânuit cu deosebită artă, de la patosul lui Răzvan pînă la moliciunea mieroasă a lui Vlaicu, la tonul sau tărăgănat sau hotărât al lui Hamlet, la versul elegiac al lui Zefir, sau — şi aci glasul întovărăşea schimbarea întreagă a fiinţei actorului în cel mai desăvârşit proces de proteism — la glasul obişnuit, al convorbirii curente, cu reliefurile necesare însă sublinierilor unei piese de Ibsen sau de Bernard Shaw, sau — şi lucrul trebuie amintit ca un rar fenomen de adaptare a unui actor format la o şcoală mai veche — până la Henric al IV-lea al lui Pirandello.

Gestul lui Demetriade era în general larg şi lent — fireşte, cu corectiva pe care am arătat-o mai sus, pentru adaptare la diferitele stiluri ale dramelor pe care le interpreta. Seria completă a gesturilor sale putea fi urmărită mai ales în Hamlet. Avea, îndeosebi, un joc al antebraţelor şi al mâinilor, cu coatele lipite de trup, gesturi moi, rotunde, de revărsări în lături mai ales ale mâinilor, deosebit de flexibile pe încheieturile lor. Trupul şi-l stăpânea admirabil. Trecea de la dârze ridicări în încleştată mânie sau înfruntare, până la prăbuşire în jilţuri sau pe covoare — fireşte şi acestea urmărite mai ales în Hamlet.

Grima izbutea să-l transforme mai bine decât pe un Nottara, de pildă. Chipul său, nobil echilibrat în trăsăturile sale, căpăta uşor o altă expresie voită sub o barbă sau o perucă, lăsându-i, fireşte, totuşi uşor de recunoscut, partea superioară a feţei. În costum modern, Demetriade avea o deosebită eleganţă care, în anumite roluri, ni-l alătură de Tony Bulandra, cu o greutate în plus a unei sensibilităţi şi exprimări mai complete la Demetriade. A trecut într-o lungă carieră prin roluri felurite şi a servit mult dramaturgia naţională.

De la Tipătescu al lui Caragiale până la Vlaicu şi Ovidiu sunt trepte, şi mai înalte şi mai scunde — în piese care au murit de mult — pe care Demetriade le-a călcat cu aceeaşi conştiintă profesională, dragoste de teatru şi mare talent. Omul era firav şi, mai ales spre sfârşitul vietii, de o sănătate şubredă, ceea ce nu l-a împiedicat ca atât cât a jucat — şi a jucat până în anul morții sale — să-şi cinstească meseria şi să aibă o înaltă concepție despre menirea ei.  (Ion Marin Sadoveanu, Revista Teatrul, iunie 1963)

Ziarul Adevărul consemna: “Astă noapte (1 septembrie) la ora 12 a încetat din viață după o lungă suferință marele artist Aristide Demetriade la locuința sa din str Arionoaiei nr 54. Aristide Demetriade moare în vârstă de 59 de ani.

La moartea unui om, notele biografice sunt de rigoare. La moartea însă a unui om care a izbutit să depășească omenescul, ele devin de prisos. Pentru că, oricât de fulgerătoare a fost vestea morții lui Demetriade, oricât de sălbatecă a fost împrăștierea ei, suntem siguri că, pentru toți care l-au cunoscut sau l-au văzut pe scândurile scenei numai o singură dată, amintirea lui e, cert, tot atât de vie și va ști să se prelungească, biruitor, în conștiința tuturor oamenilor și a vremii îndepărtată de prezent.

Fără îndoială, foarte puțini actori s-au identificat ca Aristide Demetriade cu teatrul românesc păstrând decenii de-a rândul legătura statornică cu scena pe care a slujit-o adâncind tălmăcirile de text până dincolo de cuprinsul lecturii lui rapide și, mai presus de toate, servind pe autori cu un devotament vecin colaborării.

Un mare merit al lui Aristide Demetriad a fost că, cu sacrificii materiale, a rămas statornic Teatrului Național. (…)

Nu de mult, cu prilejul retragerii sale, s-a spus despre el tot binele ce putea fi spus, – că a fost un mare actor, că a iubit și cinstit teatrul, că, mai presus de toare, a fost un om de rară bunătate – ceea ce, adesea, prețuiește tot atât”.

În ediția din 5 septembrie 1930, același cotidian publica un omagiu semnat de Tudor Teodorescu Braniște: “A murit un prinț. Nu era, nu știu dacă era prinț de sânge. Dar era prinț autentic. Avea blazonul indiscutabil al atitudinii, al gestului și al prestanței.

Și nu un prinț al vremii noastre – al vremii acesteia vulgare, în care prinții iau țigări pe datorie de la chelnerii cafenelelor de clasa a doua și tapează cu demnitate pe bieții oameni muncitori.

A murit un prinț al tuturor veacurilor. Unul care purta cu aceeași aristocratică eleganță toga antică, somptuosul costum medieval și rigidul frac englezesc.

Și, dată cu el, au murit pentru totdeauna – sau multă vreme – doctorul Tokeramo și Vlaicu Vodă, Hamlet și Zefir. Căci toți aceștia nu erau decât umbra pe care subtilul lui talent o proiecta sub lumina fascinantă a rampei. (…)

S-a retras în casa lui și a suferit tăcut, fără comunicate medicale, fără reclame de bâlci, fără zarvă de iarmaroc – ca un senior care știe că nu trebuie să apară în fața mulțimii decât sănătos și fericir. Căci mulțimea nu respectă suferința.

Iar când suferința – ascunsă cu atâta aristocratică decență – și-a îndeplint opera ei de nimicire – Aristide Demetriad a închis ochii pe vecie, în miez de noapte, când privirile curioase nu mai erau țintite asupra lui, când operația aceasta atât de comună, atât de banală – intrarea în vecie – se putea săvârși la adăpost de curiozitatea obșească.

Și de aceea, ne-a lăsat umbra, marea lui umbră de triumfător. Nimeni nu știe cât a suferit, cât va fi suferit! Nimeni nu bănuiește cum se va fi crispat profilul lui sub biciul durerii.

În ochii noștri a rămas profilul clasic de medalie romană, gestul princiar, atitudinea superbă: A murit un prinț”.

Aristide Demetriade

Cortegiul funerar (Realitatea ilustrată, septembrie 1930)


Surse:

Revista Teatrul, 1963

Realitatea il ustrată, 1930

Adevărul, 1930

***

 Alexandra, sora reginei Maria a României, s-a înscris în Partidul Nazist în 1937


Prințesa Alexandra de Saxa-Coburg și Gotha s-a născut pe 1 septembrie 1878 la Castelul Rosenau, în Coburg. Tatăl ei a fost Prințul Alfred, Duce de Edinburgh, al doilea fiu al reginei Victoria a Regatului Unit, iar mama a fost Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei, singura fiică supraviețuitoare a lui Alexandru al II-lea al Rusiei și a Mariei de Hesse și de Rin. Fetița a fost botezată pe 2 octombrie 1878 la Edinburgh Palace, probabil de către preotul mamei sale, iar printre nași s-a aflat unchiul matern, Marele Duce Alexei Alexandrovici al Rusiei.

Alexandra a avut patru frați: Alfred, Maria, care va deveni regina României, Victoria Melita și Beatrice. De-a lungul vieții sale, copila a fost complexată de personalitatea surorilor mai mari, ea fiind considerată mai puțin frumoasă și mai docilă decât Maria și Victoria Melita.

Alintată “Sandra” de familie, Alexandra și-a petrecut copilăria mai întâi în Anglia, apoi între 1886 și 1889 în Malta, unde tatăl ei a servit în Marina Britanică.  În 1889, familia s-a mutat la Coburg, în Germania, după ce tatăl moștenise ducatul de Saxa-Coburg și Gotha.

La sfârșitul anului 1895 mama Alexandrei, Marea Ducesă Maria Alexandrovna, a aranjat logodna tinerei cu Ernst, Prinț Ereditar de Hohenlohe-Langenburg, dar bunica fetei, regina Victoria, a considerat că este prea tânără pentru a se căsători.

Și tatăl prințesei s-a opus, dar nunta a avut totuși loc pe 20 aprilie 1896, la Coburg. Mireasa avea 17 ani, iar Ernst 32. Cuplul a avut cinci copii: Prințul Gottfried, Prințesa Marie Melita, Prințesa Alexandra Beatrice Leopoldine, Prințesa Irma Helene și Prințul Alfred Christian, care a murit după doar două zile de la naștere.

Alexandra a trăit pentru tot restul vieții ei în Germania. După sinuciderea fratelui mai mare, pe 6 februarie 1899, și moartea tatălui ei, pe 30 iulie 1900, prințesa a preluat regența Ducatului de Saxa-Coburg-Gotha în numele vărului ei, ducele Charles-Édouard de Saxa-Cobourg și Gotha și a călătorit mult, mai ales în sudul Franței, unde mama ei deținea o fermă aflată lângă Nisa, dar și în România, la sora ei, regina Maria.

În timpul Primului Război Mondial, Ernst a fost asistent medical voluntar pe front, iar Alexandra a devenit asistentă la spitalul militar din Coburg, iar prăbușirea Imperiului German și abdicarea împăratului Wilhelm al II-lea, cuplul s-a retras pentru o vreme din viața publică.

Pe 1 mai 1937, Alexandra, soțul ei și fiul cel mare, Gottfried, s-au alăturat Partidului Nazist, decizie care nu a fost explicată niciodată. Prințesa Alexandra a murit înainte de sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, pe 16 aprilie 1942, la Langenburg, în Bade-Wurtemberg, fiind înmormântată în curtea castelului în care a locuit cea mai mare parte a vieții ei.

😁😁😁

 Pentru ziua de naștere a soției sale, un doctor se gândi să-i ofere în dar un tort cu următorul text:

„Nu îmbătrânești, ci doar devii mai bună”

Când a fost întrebat cum ar dori să fie aranjate aceste cuvinte, a explicat pe scurt:

- Păi scrie „nu îmbătrânești” mai sus și „ci doar devii mai buna” jos.

A venit ziua minunată și, când a desfăcut tortul din ambalaj, nu mică i-a fost mirarea când a descoperit că pe tort scria:

„Nu îmbătrânești mai sus, ci doar devii mai bună jos”

Genovica

sâmbătă, 31 august 2024

🤔🤔🤔

 Sa va zic o poveste cu învățăminte 


"Nu o să uit niciodată Crăciunul din acel an. Aveam 14 ani, Maria, sora mea, avea 16 ani, iar Jeni, cealaltă soră, nu împlinise încă 18 ani. Eram noi trei şi mama. Tata murise de 5 ani în accident la mină.

Cu o lună înainte de Crăciun, preotul nostru a anunţat o colectă specială pentru cea mai săracă familie din Biserică.

A cerut ca fiecare să economisească timp de o lună ceva bani ca să dea acelei familii pe care fraţii din comitet o vor considera cea mai săracă.

Ne-am gândit ce am putea face noi patru. Planul mamei a fost să mâncăm timp de o lună de zile numai cartofi. Astfel, puteam economisi 300 lei. De asemenea, dacă vom sta cu becul stins seară de seară mai puteam economisi 100 lei.

Eu cu Maria am facut curăţenie la câţiva bogaţi, iar Jeni a vândut ceva felicitări făcute de ea.

Seara pe întuneric, vorbeam şi ne imaginam cum familia aceea se va bucura. Eram în Biserică noi și încă 80 de membri, iar mama a calculat că se va strânge încă de douăzeci de ori atât cât avem noi, mai ales că preotul ne aducea aminte în fiecare duminică de colectă.

Cu o zi înainte de Craciun, am plecat cu Maria la magazin să schimbăm banii în bancnote nou-nouţe. Aşa învăţaserăm noi că trebuie să-I dăm lui Dumnezeu.

Am venit acasă cu 800 lei. Opt bancnote de câte  100 lei. Niciodată nu avuseserăm atâţia bani. Nu ne păsa că n-aveam haine de Crăciun. Noi eram fericite. N-am putut dormi toată noaptea de nerăbdare.

A doua zi, în ziua de Crăciun, ploua cu găleata, iar noi n-aveam umbrelă. Biserica era la 2 kilometri de casă, dar nouă nu ne păsa cât de ude vom fi. Jeni avea găuri în pantofi şi a pus nişte hârtie. Pe drum hârtia s-a udat, iar ea era leoarcă la picioare. Am stat bucuroase în Biserică, deşi am auzit câteva fete de la cor râzând de rochiile noastre cele vechi. Dar mai auziserăm asta şi nu ne-a durut. Cu banii în mână eram bogate. Când s-a facut colecta, mama a pus  500 lei, iar noi fiecare câte una de 100 lei.

Pe drum spre casa cântam de bucurie. La amiază mama ne-a făcut o surpriză. Cumpărase 10 ouă pe care le fiersese şi le-am mâncat cu cartofi prăjiti. Era ziua de Crăciun şi noi ne simţeam aşa de bine. Dar pe la ora 15 a venit la noi preotul. A chemat-o pe mama la uşă. Când a intrat mama în casă era albă ca varul şi ţinea un plic în mână. Am întrebat-o ce este în plic şi abia după jumătate de oră mama l-a deschis.

În plic erau opt bancnote de cate 100 lei si 40 de bancnote de 10 lei. În total 1.200 lei.

Nimeni n-a spus nimic, doar ne uitam la podea. Cu câteva minute mai înainte ne simţeam ca nişte milionare. Acum, cu plicul în mână, ne simţeam ca nişte copii teribil de săraci.

Nouă ne părea bine că suntem bogaţi față de alţii - că aveam cartofi. Apoi ştiam că suntem bogaţi că aveam o mama grozavă şi mulţi copii nu aveau mame defel. Ne bucuram că eram trei surori în casă şi atâtea familii nu aveau copii.

Ştiam că nu avem multe lucruri pe care alţii le aveau, dar niciodată nu ne-am gândit că eram săraci, dar în acea zi de Crăciun am aflat că eram.

N-a mai fost niciodată ca înainte. În săptămâna ce a urmat n-a vorbit nimeni în casa noastră.

N-am mai vrut să mergem la Biserică de ruşine, dar mama nu ne-a dat voie.

Mama ne-a întrebat ce să facem cu cei 1.200 lei, dar noi nu ştiam ce fac săracii cu banii.

80 de oameni au strâns 1.200 lei din care 800 i-au dat cei mai săraci oameni din Biserică",

😁😢😁

 Sunt înca în pat...


Şi nu-mi pot lua gândul de la tine, de la noaptea trecutã...

Mi-as dori atât de mult sã te strivesc la pieptul meu !

 În noaptea caldã , ai venit la mine pe neasteptate ...

Şi ceea ce s-a întâmplat...

A lasat în mine senzatii de neuitat.

Ai aparut de nicaieri şi fãrã sã-ti fie teama sau rusine, te-am surprins atingând trupul meu gol...

Mi-ai simtit indiferenta şi m-ai muscat fãrã milã ...înnebunindu-mã.

Ne-am zvârcolit toata noaptea într-un joc nebunesc! În zori am adormit în sfârsit, obosit ...


Astazi, când m-am trezit, te-am cautat îndelung, dar nu te-am mai gasit ...

 Cearsafurile cazute de pe pat sunt singurele martore ale noptii trecute.


Pe corp am înca urmele muscãturilor tale, mã ard şi nu mã lasã sã te uit ...

În noaptea asta ma voi preface cã dorm şi te voi astepta sã apari din nou...

          TÂNTAR NENOROCIT !!!


   NOAPTE LINISTITÃ !

***

 Sfasietoarea poveste a Iuliei Hasdeu, nascuta pe 14 noiembrie 1869 “Je suis heureuse; je t’aime; nous nous reverrons; cela doit te suffire”...