sâmbătă, 27 iulie 2024

***

 81 ani de la nașterea poetului Adrian Păunescu.

Odihna veșnică să-i fie marelui poet!


Ce noapte linistitã la Vaslui

si totusi, cea mai mare dintre toate,

asa cum poate însãsi mama nu-i

este aceastã sfântã bunãtate.


Au moldovenii bunãtatea lor

cu care au stiut sã intre-n tarã,

cu ea se nasc, precum cu ea si mor

si nimenea cu ei nu se comparã.


Ei, hãituiti de-atâtea-mpãrãtii,

ce norii lumii îi cresteau cu tuiul,

visau cãtre-a lui Stefan sfântã zi

când neamul nostru si-a gãsit Vasluiul.


Se vor mai naste vânãtori vicleni

sã speculeze dragoste si milã.

dar tara va rãmâne-n moldoveni

ascunsã într-o cosmicã prãsilã.


Ce noapte linistitã la Vaslui

când frate geamãn stã spre frate geamãn

si între ei nimic palpabil nu-i

decât o bunãtate fãrã seamãn


O bunãtate fãrã de folos,

o bunãtate fãrã de prihanã,

Moldova are sufletul frumos,

ca pruncul ce s-ar naste dintr-o ranã.


Nu e un simplu strigãt din tumult

ci e o bucurie ce existã,

o bunãtate biruind mai mult

decât o rãutate anticristã.


Luminile s-au stins pe la feresti

si însusi întunericul uneste,

ca un bilant al soartei omenesti

moldoveneste cu moldoveneste!


Si-mi pare cã în noapte mai apar

nori verzi si mari si vinetii pe tarã

ca surogatul unui vechi cosmar,

ca un acces de crizã biliarã.


Si iarãsi cred cã suntem slabi si mici

si numai codrii pot sã ne ajute,

dar vai sunt moldovenii mei aici,

cu sufletele vesnic nevândute.


Ei sunt într-un Vaslui linistitor

cu pruncii lor ce freamãtã-n neveste,

gãtiti oricând a deveni popor

si-a da dovadã cã Moldova este.


Dar mai cu seamã mi-a fost dat sã vãd

ceva cu mult mai tare decât toate,

mai tare ca o moarte si-un prãpãd,

aceastã infinitã bunãtate.


Si dacã pe pãmânt s-ar risipi

atâtea calitãti care-ncotrova

ea, bunãtatea  ar veni-ntr-o zi

ca s-o numim definitiv Moldova


Adrian Păunescu

***

 În fiecare viață de urmare


De data asta cred că o să pleci,

te simt cum vrei să fugi spre libertate,

am tot sperat că stai și n-ai să treci

peste vreo două clipe minunate


ce poate-au fost, iubito, doar un dar,

în seara de Crăciun, să mă aline,

și bănuiesc că n-ai avut habar

c-am să mă-mbolnăvesc, acut, de tine.


Îmi lași inima, frântă, sângerând,

când spui din ochii blânzi la revedere...

Tu nu-nțelegi că eu rămân plângând

și mă înec în lacrimi de durere?


Poate gândești că e un suicid

iubirea fără limite, nebună,

dar eu te vreau și pot chiar să ucid

numai să fim, iubito, împreună.


O șansă dacă-mi dai, o să profit

să-ți pun tot universul la picioare,

să te iubesc până la infinit,

în fiecare viață de urmare.


Voi fi oriunde ești să te respir,

cuvinte ca să-ți spun sunt prea puține,

noaptea adorm în mâini c-un trandafir

și simt că ești aievea lângă mine.


Vreau să trăiesc cu tine și să mor

în poala ta, ținându-te de mână

că n-aș putea în versuri să măsor

cât te iubesc, nu-s rime  la-ndemână.


versuri: Ioan Grigoraș

***

 Din tăcere...


Știu să tac și niciodată n-am vorbit în plus și mult 

Și n-am chinuit cuvântul în enunțuri când l-am pus. 

Din tăcere am cules mierea dulce cum se spune 

Și n-am căutat dispută, nici discordie în lume. 


Știu să tac ca să-mi adun în tăcere vorba bună,

Chiar puțină înțelepciune din tăcere se adună!

Am lăsat pe cei ce vorba știu s-o poarte cu folos, 

Mi-am păstrat tăcerea-n taină ca să mângâie duios. 


Am tăcut de câte ori alte vorbe m-au rănit, 

 În tăcere m-am retras și tăcând am suferit

Nu-l mai judecați adesea, pe cel care n-a răspuns 

Când tăcerea e răspunsul cu înțelepciune, pus!


Știu să tac ca să dau aripi, vorbelor din gândul meu, 

În tăcere și-n credință lângă mine-i Dumnezeu!

În tăcere îmi fac punte între suflet și cuvânt,

Știu să tac, tăcerea este, chiar de aur, pe Pământ!

 

~Aurica Crudu Lalu ~

***

 Venea agale, într-o seară,

Purtându-și pașii prin noroi,

Un biet bătrân, pe-un drum de țară

Și-n urma lui, un car cu boi!


În car, era un braț de paie,

Ce-l adunase din grădină,

Rămas de la ultima claie,

Să-l pună boilor la cină!


Pornise să plouă mărunt,

O ploaie mocănească, deasă,

Iar bietul om cu păr cărunt,

Se îndrepta încet spre casă!


Pe-același drum, în multe rânduri,

Trecuse tot așa, tăcut,

Sărman și încărcat de gânduri,

Dar azi...era mai abătut!


De tânăr și-a pierdut nevasta

Și alta nu și-a mai dorit...

I-a fost destul pe lumea asta

Atâta cât a suferit!


N-a fost deloc ușor...și-apoi,

Cu doi copii mici l-a lăsat,

Crescându-i singur pe-amândoi

Cum Dumnezeu l-a învățat!


I-a îngrijit, le-a dat povață,

Ținându-i cu lapte și miere,

Crezând c-o să-l ajute-n viață

Când nu o mai avea putere!


Dar când îți iei soarta în mâini

Și pleci în lume de acasă,

Îți lași părinții tăi bătrâni,

Ce te-au crescut...și nu-ți mai pasă!


Prin minte, gânduri, fel de fel

Au început ca să îi treacă,

Cu-atâtea câte-s peste el,

Privirea în pământ și-apleacă!


Din când în când își îndemna,

Cu o nuia, boii, să meargă

Și-n suflet doruri aduna,

Greu mai putând ca să le șteargă!


,,Haide, Joian! La ce te miri?

Și tu, Mândrel...hai, mai la pas"...

Și se hrănea cu amintiri,

Fiindcă atât i-au mai rămas!

              

Se mai uita din când în când,

Scrutând pământu-n depărtare,

C-o mână, parcă, salutând

Copiii duși peste hotare!

               ☆ ☆ ☆ 

În gând, i-a venit, primul, Nicu,

Ce-l aștepta tot timpu'-n prag,

Strigând voios: ,,Vine tăticuuu"...

De el îi era cel mai drag!


În urmă cu vreo patru ani,

El a plecat, mai înainte 

Și i-a trimis o dată bani...

Atât...din câte ține minte!


Pe-acasă nu a mai venit,

Prea multe despre el nu știe,

Dar după cum a auzit,

E pe la o măcelărie!


Petrică a fost zilier,

A dus-o greu o vreme bună,

Acuma, e pe-un șantier...

Așa i-a spus acum o lună!

            ☆ ☆ ☆

Cu vocea stinsă de necaz,

Își îndemna săracul boii

Și lacrimile pe obraz

Se-amestecau cu stropii ploii!


Cu grijile care-l apasă,

Ducându-l până-n pragul morții,

Bătrânul a ajuns acasă,

Dar...s-a oprit în fața porții!


În casă, a văzut lumină,

Apoi...se deschisese poarta

Și Nicu, ridicând o mână,

Striga voios: ,,A venit tata!"


Petrică...vai...l-a ajutat

De a băgat carul cu boi...

O, Doamne, cât de minunat!

Erau acasă amândoi!


Însă...sărmanul, ob osit,

Puțin, de car, s-a rezemat,

O clipă doar a ațipit

Și-n acea clipă...i-a visat!


Dorel Mărgan ✍

***

 ~MĂGARII ȘI LIBERTATEA~ (Dedicație pentru zmeu)    Păstorel Teodoreanu


( 𝐟𝐚𝐛𝐮𝐥𝐚 𝐜𝐚𝐫𝐞 𝐚 𝐮𝐦𝐩𝐥𝐮𝐭 𝐩𝐚𝐡𝐚𝐫𝐮𝐥 𝐬̦𝐢 𝐢-𝐚 𝐚𝐝𝐮𝐬  𝐨 𝐜𝐨𝐧𝐝𝐚𝐦𝐧𝐚𝐫𝐞 𝐝𝐞 𝟔 𝐚𝐧𝐢 𝐝𝐞 𝐢̂𝐧𝐜𝐡𝐢𝐬𝐨𝐚𝐫𝐞 𝐜𝐨𝐫𝐞𝐜𝐭̧𝐢𝐨𝐧𝐚𝐥𝐚̆ 𝐬̧𝐢 𝟑 𝐚𝐧𝐢 𝐝𝐞 𝐢𝐧𝐭𝐞𝐫𝐝𝐢𝐜𝐭̧𝐢𝐞 𝐩𝐞𝐧𝐭𝐫𝐮 𝐮𝐧𝐞𝐥𝐭𝐢𝐫𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐫𝐚 𝐨𝐫𝐝𝐢𝐧𝐞𝐢 𝐬𝐨𝐜𝐢𝐚𝐥𝐞, 𝐟𝐢𝐢𝐧𝐝 𝐢𝐧𝐜𝐥𝐮𝐬 𝐢̂𝐧 𝐜𝐞𝐥𝐞𝐛𝐫𝐮𝐥 𝐥𝐨𝐭 ”𝐍𝐨𝐢𝐜𝐚 - 𝐏𝐢𝐥𝐥𝐚𝐭” 𝐜𝐮  𝐒𝐞𝐧𝐭𝐢𝐧𝐭̧𝐚 𝐓𝐫𝐢𝐛𝐮𝐧𝐚𝐥𝐮𝐥𝐮𝐢 𝐌𝐢𝐥𝐢𝐭𝐚𝐫 𝐚𝐥 𝐑𝐞𝐠𝐢𝐮𝐧𝐢𝐢 𝐚 𝐈𝐈-𝐚 𝐌𝐢𝐥𝐢𝐭𝐚𝐫𝐚̆ 𝐝𝐢𝐧 𝐝𝐨𝐬𝐚𝐫𝐮𝐥 𝐧𝐫. 𝟐𝟎𝟏/𝟏𝟗𝟔𝟎.)


Măgarii, odată, sfat ţineau în turmă.

Au vorbit cei tineri mai întâi; pe urmă,

Lovind cu piciorul de trei ori pământul,

A făcut tăcere şi a luat cuvântul

Un bătrân. Cu toţii smeriţi ascultau,

Căci, pe cât se spune, printre dânşii n-au

Avut niciodată în împărăţie

Un măgar ca dânsul mai de măgărie.

În față-i nici unul nu crâcnea măcar:

Era cel mai tare şi mare măgar.


"Fraţi(le zise dânsul potrivindu-şi glasul)!

Libertăţii noastre cred că-i sună ceasul.

Pentru vecinicie, vechi regim, dispari!

Căci la vremuri nouă, vrem şi noi măgari!

Ierarhie? Lege? Le vom face scrob!

De-acuma nici unul nu mai fie rob!

Să nu ne mai pese de păstor şi nici

De stăpân şi bice: suntem bolşevici!

Clipa mântuirii de când o aştept!

Omul e despotic, barbar şi nedrept.

În puf îşi răsfață javra lui de fox

Şi noi stăm în iesle! Nu-i un paradox?


Nu-i o nedreptate din cele mai crude?

Dar cine ne ştie şi cine ne-aude?

De mâncăm bătaie, de trăim sau ba,

Ce le pasă celor de la S.P.A.?

Pentru Comitetul plin de putregaiuri

Suntem o insultă şi-un pretext de ceaiuri!

-Răcni revoltatul din adâncul guşii-


Au ajuns măgarii mai tembeli ca ruşii!"


Şi spre-a da o pildă, însuşi oratorul

Zvârli din copită, omorând păstorul.

Atunci, în urale, tribul urechet

Izbucni făcându-l şef de soviet.

Stăpânul, argaţii veniră la rând.

I-au ucis măgarii pe toţi, până când,

Nemaifiind oameni în acest infern,

Au ajuns să vie dânşii la guvern.


Toate, cale-vale, au mers până-n iarnă,

Dar când începură fulgii albi să cearnă

Frigul şi tristeţea pe satul pustiu,

Un măgar mai tânăr zise: "Bine, ştiu

Că-i frumos regimul libertăţii, dar

Observ că ovăzul ni se dă mai rar.

Aveam înainte fân, de toate cele,

Iar acum nici paie n-ai fără cartele.

De ce să ucideţi sluga şi stăpânul,

Când nu ştie nimeni să cosească fânul?

Nu erau comisii de-aprovizionare,

Nici măgari miniştri, dar era mâncare!"


N-avu timp sărmanul să sfârşească! Şeful

A şi dat porunca - vrând să-i taie cheful

De-a vorbi - să fie ucis veneticul,

Motivând sentinţa: pact cu inamicul.

Şi, spre siguranţă, ca să-şi ţină gura

Şi ceilalţi supuşi, întronă cenzura ;

Iar pentru aceia ce-or avea-ndrăzneală

Atacând Guvernul, Curtea Marţială.


"Poate ghilotina şi cu puşcăria

Să vă mai deprindă cu democraţia",

Le explică şeful, foarte încântat

C-a-ntrodus regimul cel mai democrat.


Dar fânul şi orzul fiind tot mai rari,

A pierit de foame ţara de măgari.

Şi în faţa bietei turme decedate

A murit şi şeful...

Dulce libertate!


𝐌𝐨𝐫𝐚𝐥𝐚

𝐀𝐮𝐳𝐢𝐢 𝐩𝐨𝐯𝐞𝐬𝐭𝐞𝐚 𝐧𝐮 𝐭̧𝐢𝐧 𝐦𝐢𝐧𝐭𝐞 𝐜𝐚̂𝐧𝐝.

𝐂𝐮𝐦 𝐚𝐦 𝐜𝐮𝐦𝐩𝐚̆𝐫𝐚𝐭-𝐨, 𝐭𝐨𝐭 𝐚𝐬̧𝐚 𝐨 𝐯𝐚̂𝐧𝐝.

𝐃𝐞 𝐦𝐨𝐫𝐚𝐥𝐚̆ 𝐢̂𝐧𝐬𝐚̆ 𝐧𝐮 𝐦𝐚̆ 𝐢̂𝐧𝐭𝐫𝐞𝐛𝐚𝐭̧𝐢:

𝐒𝐚̆ 𝐯-𝐨 𝐭𝐚̆𝐥𝐦𝐚̆𝐜𝐞𝐚𝐬𝐜𝐚̆ 𝐝𝐨𝐦𝐧𝐢𝐢 𝐝𝐞𝐦𝐨𝐜𝐫𝐚𝐭̧𝐢.

***

 SCRISUL, TEZAUR UNIVERSAL 


      Baltagul 

     Mihail Sadoveanu

 

Scris în 1930, în preajma împlinirii a 50 de ani de viață și după un sfert de veac de activitate literară fecundă, acest roman, aproximativ al 45-lea volum al scriitorului, reprezintă una dintre cele mai înalte realizări ale prozei românești. După cum spunea George Călinescu, "Romanul "Baltagul" este un adevărat poem al naturii și al sufletului omului simplu, o "Miorița" în dimensiuni mari."

Subiectul, extrem de simplu, este cunoscut: Vitoria Lipan pleacă pe urmele soțului ei, Nechifor - care plecase în urmă cu 73 de zile, la Dorna, să cumpere o turmă de oi și întîrziase foarte mult. Bănuiala că s-a întâmplat o nenorocire o macină ca un "vierme neadormit", astfel că se hotărăște să plece în căutarea "omului ei care nu era lîngă dînsa". 

Pleacă împreună cu fiul ei, Gheorghiță, urmând întocmai drumul pe care-l parcursese Nechifor Lipan. La Dorna află că bărbatul ei cumpărase 300 de oi, după care plecase călare, alături de alți doi tovarăși. Acțiunea încordată a romanului îl menține pe cititor într-o permanentă tensiune, făcîndu-l pe Călinescu să numească "Baltagul" "roman polițist", în sensul superior al termenului. 

Ajunsă la crîșma domnului Iorgu Vasiliu, Vitoria află de la acesta că turma de oi care trecuse pe acolo era însoțită de doar doi călăreți și, după descrierea dînsului, niciunul dintre ei nu era Nechifor Lipan. 

Vitoria Lipan cristalizează calitățile morale și intelectuale ale societății din care se trăgea, acea societate pastorală care trăia izolată în munții Moldovei, cu obiceiuri, credințe și raporturile sociale străvechi. 

Inteligentă și stăpînă pe sine, cu un spirit de observație deosebit, voluntară pînă la îndărătnicie, vorbind "cu glas de dulceață" sau dur, Vitoria este unul dintre cele mai reușite tipuri de femeie din literatura română. Înțelege repede, judecă la fel și acționează promt. 

Realizează că cei doi tovarăși ai bărbatului ei, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui, care l-au însoțit pe drumul de întoarcere, l-au făcut "pierdut". 

Cu ajutorul lui Lupu, credinciosul cîine al lui Nechifor Lipan, pe care îl găsește în curtea unui gospodar, Vitoria descoperă rămășițele celui care fusese bărbatul ei. 

Punctul culminant al romanului este plasat în scena parastasului pe care Vitoria i-l face lui Nechifor Lipan, parastas la care sunt prezenți și cei doi vinovați de moartea acestuia, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. Cu tact și inteligență această femeie ia ancheta pe cont propriu și îl face pe primul să-și recunoască vina, în timp ce al doilea devine agresiv. Este lovit de Gheorghiță cu baltagul lui Nechifor și sfîșiat de câinele Lupu.

Vitoria Lipan este un personaj excepțional, cu o prezență copleșitoare în toate momentele acțiunii romanului. 

În drumul ei prin munte, Vitoria Lipan trece prin sate necunoscute, și sătenii îi oferă ospitalitate, vorbă bună și vor să închine cu dînsa un pahar cu vin. Pentru acești oameni, principala valoare morală este omenia, respectul pentru viața omenească, viața care nu trebuie nici apăsată, nici schilodită, cu-atît mai puțin suprimată. 

La fel cum în basmele noastre Făt-Frumos e ajutat de cal, de furnici, de raci și alte animale,  Vitoria primește ajutor de la cocoș și de la cîine, de la vînt și de la soare. 

În Vitoria Lipan, Mihail Sadoveanu a creat una din marile figuri ale literaturii românești.

***

 ECOURI

Vio Sterian


…sunt doar scânteia dintr-un dor de lumină care-și duce-n brațe clipa spre nedoritul apus

și-mi scriu împlinirea pe-aripa de visuri care-și caută zarea când noaptea-n tăcere s-a dus,

    prin zorii aprinși îmi caut destinul

și urmele pașilor din cărarea sortită

strângând-mi în palma căuș bulbul de mac, m-așez în amurguri visând-mi steaua iubită

și-mi leg de tâmple și dorul și patima clipelor care m-așteaptă-n poarta deschisă, de rai,

    mi-e iarnă, mi-e frig, mi-e sufletul toamnă, și-mi trec peste trup frunzele ruginite, alai,

sub talpa desculță prin lumea pribeagă îmi este ancoră viața în rădăcina de lut

și cerul mi-e tihna aripei albastre când strigă cocorii plecarea din verile calde, care-au trecut,

    ascund în abisuri celeste cutia pandorei  când cerul se-apleacă în rugă 

și caută-n stele răgazul de timp,

când nisipul se scurge topindu-se-n pumn și-mi dă ziua de mâine recompensă, la schimb

   viața îmi este gură de rai, un trai petrecut în Eden… ca o lungă poveste,

trăiesc în sânul copt al Alfroditei și mă hrănesc cu mărul mușcat din dragostea Ei,

cărările-mi merg spre culmea de toamnă dar,  sub tălpi miroase a fân, necosit,

îmi strâng jumătatea în brațe și trec puntea spre plaiuri de vise…care încă nu le-am iubit.

Personalitatea MEA, personalitatea Ziaja

 Cred că de la vârste fragede am fost un copil "cu personalitate". O fi fost zodia? O fi fost temperamentul, un temperament mai ap...