***

 Mistrețul cu colți de argint 

Ștefan Augustin Doinaș 

Un prinț din Levant îndrăgind vânătoarea

prin inimă neagră de codru trecea.

Croindu-și cu greu prin hațișuri cărarea,

cânta dintr-un flaut de os și zicea: 

- Veniți să vânăm în păduri nepătrunse

mistrețul cu colți de argint, fioros,

ce zilnic își schimbă în scorburi ascunse

copita și blana și ochiul sticlos... 

- Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,

mistrețul acela nu vine pe-aici.

Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,

ori vulpile roșii, ori iepurii mici ... 

Dar prințul trecea zâmbitor înainte

privea printre arbori atent la culori,

lăsând în culcuș căprioara cuminte

și linxul ce râde cu ochi sclipitori. 

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:

- Priviți cum se-nvârte făcându-ne semn

mistrețul cu colți de argint, nu departe:

veniți să-l lovim cu săgeată de lemn!... 

- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,

zicea servitorul privindu-l isteț.

Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...

Și apa sclipea ca un colț de mistreț. 

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:

- Priviți cum pufnește și scurmă stingher,

mistrețul cu colți de argint, peste plaiuri:

veniți să-l lovim cu săgeată de fier!... 

- Stăpâne, e iarba foșnind sub copaci,

zicea servitorul zâmbind îndrăzneț.

Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...

Și iarba sclipea ca un colț de mistreț. 

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:

- Priviți unde-și află odihnă și loc

mistrețul cu colți de argint, din poveste:

veniți să-l lovim cu săgeată de foc!... 

- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,

zicea servitorul râzând cu dispreț.

Dar el îi răspunde întorcându-se: - Taci...

Și luna sclipea ca un colț de mistreț. 

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolții

cum stă în amurg, la izvor aplecat,

veni un mistreț uriaș, și cu colții

îl trase sălbatic prin colbul roșcat. 

- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,

oprind vânătoarea mistrețului meu?

Ce pasăre neagră stă-n lună și plânge?

Ce veștedă frunză mă bate mereu?... 

- Stăpâne, mistrețul cu colți ca argintul,

chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.

Ascultă cum latră copoii gonindu-l...

Dar prințul răspunse-ntorcându-se. - Taci. 

Mai bine ia cornul și sună întruna.

Să suni până mor, către cerul senin...

Atunci asfinți după creste luna

și cornul sună, însă foarte puțin.

***

 De şase mii de ani războiul ...

                               Victor Hugo

                                  ( trad. Nicolae Mușa) 

De şase mii de ani războiul place

Atâtor neamuri ce adesea-l vor

Şi Dumnezeu îşi pierde timpul pentru a face

Puzderie de stele şi de flori ... 

Şi sfânta şi celesta lui clemență

Speranța într-o viață de apoi

Nu reuşesc să scoată din demență

Aceste inimi însetate de război. 

Popoare cu instinct gregar ce îşi urmează

Berbecul care bate din tambur

Căci pentru ele doar victoria contează

Deşi carnagiul este peste tot în jur. 

E gloria la loc de cinste

Mulțimile nu încetează s-o aclame

Chiar dacă în alaiul ei himeric

A-ndurerat atâtea mame ... 

Găsesc mereu o fericire pură

Când trompetistul dă semnal

Când trâmbița ce-o are-n gură

Trimite-n luptă înc-un val. 

Căci dacă peste tot se-ntinde scrumul

Şi focuri mari şi lungi se-aprind

Şi-ntruna se aude tunul

Şi săbii-n fum se văd sclipind , 

Sunt toate acestea pentru ca ilustre altețe

În jurul mesei aşezați,

Să facă schimb de politețe

De-abia ce morții-s îngropați

Şi putreziți şi-n gropi uitați 

Sau, şi mai rău, când după luptă

Pe câmpurile mlăştinoase

Şacali şi vulturi se înfruptă

Din ce-a rămas din ei, din oase ... 

Li se insuflă ură, răzbunare

Popoarelor ce-alături viețuiesc -

Căci asta imbecilii prețuiesc :

Discursuri la parade militare ! 

Este un rus ! Omoară-l, hai, sugrumă-l

E un croat ! În foc cu el, e just !

De ce să fie altul mai robust,

Mai îmbrăcat în alb ? ...Mai bine-n humă ! 

Pe-acesta, iată, acuma îl suprim

Şi-apoi mă duc, cu inima senină 

Căci a comis înalta crimă

De a se naşte dincolo de Rhin. 

Puteți să beți din apa de fântână

Să vă-nchinați în taină la o cruce

Să vă iubiți, să căutați lumină

Dar vai !...să omorâți un frate e mai dulce .. 

Când iarăşi vin peste câmpie zori

Şi-aud din nou , suav, privighetori 

Mi-e greu s-admit în judecata-mi pură

Că mai avem în noi atâta ură !

Depuis six mille ans la guerre 

                          Victor Hugo

Depuis six mille ans la guerre

Plaît aux peuples querelleurs,

Et Dieu perd son temps à faire

Les étoiles et les fleurs. 

Les conseils du ciel immense,

Du lys pur, du nid doré,

N’ôtent aucune démence

Du cœur de l’homme effaré. 

Les carnages, les victoires,

Voilà notre grand amour ;

Et les multitudes noires

Ont pour grelot le tambour. 

La gloire, sous ses chimères

Et sous ses chars triomphants,

Met toutes les pauvres mères

Et tous les petits enfants. 

Notre bonheur est farouche ;

C’est de dire : Allons ! mourons !

Et c’est d’avoir à la bouche

La salive des clairons. 

L’acier luit, les bivouacs fument ;

Pâles, nous nous déchaînons ;

Les sombres âmes s’allument

Aux lumières des canons.

Et cela pour des altesses

Qui, vous à peine enterrés,

Se feront des politesses

Pendant que vous pourrirez, 

Et que, dans le champ funeste,

Les chacals et les oiseaux,

Hideux, iront voir s’il reste

De la chair après vos os ! 

Aucun peuple ne tolère

Qu’un autre vive à côté ;

Et l’on souffle la colère

Dans notre imbécillité. 

C’est un russe ! Égorge, assomme.

Un croate ! Feu roulant.

C’est juste. Pourquoi cet homme

Avait-il un habit blanc ? 

Celui-ci, je le supprime

Et m’en vais, le cœur serein,

Puisqu’il a commis le crime

De naître à droite du Rhin. 

Rosbach, Waterloo ! Vengeance !

L’homme, ivre d’un affreux bruit,

N’a plus d’autre intelligence

Que le massacre et la nuit. 

On pourrait boire aux fontaines,

Prier dans l’ombre à genoux,

Aimer, songer sous les chênes ;

Tuer son frère est plus doux.

On se hache, on se harponne,

On court par monts et par vaux ;

L’épouvante se cramponne

Du poing au x crins des chevaux. 

Et l’aube est là sur la plaine !

Oh ! j’admire, en vérité,

Qu’on puisse avoir de la haine

Quand l’alouette a chanté...

***

 

Aceasta este probabil una dintre cele mai neobișnuite sculpturi din lume.😲

A fost creată de un sculptor francez necunoscut în secolul al XIX-lea și acum este expusă la Muzeul Salar Jang din Hyderabad, India.

Particularitatea ei este că pe o parte este sculptată figura unui bărbat, iar pe cealaltă - a unei femei.

Este cunoscută în întreaga lume sub numele de „Statuia dublă a lui Mefisto și Margarita”  și este sculptată dintr-o singură bucată din cel mai vechi arbore de sicomor.

O oglindă imensă a fost montată în spatele statuii, pentru a putea admira cele două imagini și aprecia frumusețea  sculpturii.

***

 Ce faci la ora când mi-e dor de tine?

                               Adrian Păunescu 

Ce faci la ora cand mi-e dor de tine

și nici-un fel de răni nu te opresc

să-mi reconstitui trupul din ruine

și să-mi refaci tot viciul omenesc?

Mi-e teamă de o vârstă fără milă

când am să cad la pragul tau, înfrânt,

si-ai să-mi dedici tandrețea ta umila

să mă mai scol nebun de la pământ.

Nu stiu ce faci, cand eu îți caut gura,

cu nebunia de soldat bătrân,

ce-și vindecă în cer harababura

și-mi dai motiv în viața să rămân.

Ce faci, adolescenta numai noapte?

Din jaful care n-are nici un rost,

te recompun cu gust de mere coapte

și nici nu știu,de fapt, ce fruct ai fost.

Eu te iubesc cu lipsa de rușine

a unei far'delegi cu chipul tău

si-atat cât te blestem, îmi este bine

și-atunci când nu te simt, imi este rău.

Ce faci la ora cand mi-e dor de tine?

Iubirea mea, orgoliul meu e frânt,

te gust pe nesimțite și mi-e bine

și te găsesc intrată în pământ.

Eu simt ca mor păzindu-te de toate

si n-am sa mai rezist macar un ceas

sa te culeg din tot ce nu se poate

și să mă-nchin la tot ce mi-a rămas.

***       

 Adrian Păunescu  

20 iulie 1943 - 5 nov 2010

   "Nu cer nimic, in schimb,

    Le pot avea pe toate,

    Nu cer nici loc nici timp,

    Eu am eternitate."

Adrian Păunescu s-a născut la Copăceni, raionul Sângerei, Moldova. A fost un autor, critic literar, eseist, director de reviste, poet, publicist, textier, scriitor, traducător și om politic român.

Este cunoscut mai ales ca poet — debutând în 1960 și fiind unul dintre cei mai prolifici autori români ai perioadei — și ca organizator al Cenaclului Flacăra, întrunire muzical-culturală desfășurată periodic în anii 1973–1985, de regulă în orașele mari ale României, unde artiștii promovați de poet prezentau lucrări muzicale și literare în fața unui public numeros. În cadrul cenaclului, Păunescu a încurajat cultura de masă îndrăgită de publicul tânăr, fiind tolerat până la un punct de puterea comunistă care însă l-a închis în cele din urmă; el a inventat sintagmele „generația în blugi” și „muzică tânără” pentru a-și desemna tinerii spectatori amatori ai unui stil vestimentar nonconformist, respectiv sonoritățile iubite de aceștia, ale genurilor folk și rock.

Păunescu și-a început activitatea publicistică în 1973, an când intră la conducerea revistei Flacăra. Devenit incomod, este destituit în iulie 1985. Pretextul imediat a fost scandalul busculadei iscate la concertul Cenaclului Flacăra din Ploiești din iunie 1985, însă Păunescu devenise cunoscut și pentru criticile la adresa puterii (vezi, de exemplu, poemul „Analfabeții”, publicat în 1980 în Flacăra). După căderea comunismului nu i s-a permis reîntoarcerea la conducerea revistei Flacăra, astfel că, în toamna anului 1990 fondează revista "Totuși iubirea".

***

 

CÂND NU TE IUBESTI.

 Când oamenilor le lipsește dragostea, când nu se iubesc suficient, când nu cred că merită lucruri frumoase, devin marionetele emoționale, ale altora.

 Când oamenii nu se respectă, acceptă să trăiescă cu cineva pe care nu-l mai doresc.

 Când oamenii nu se plac, permit să li se ridice vocea.

 Când oamenii nu au demnitate, permit să fie înșelați. 

 Când oamenii nu se iubesc, permit bătăile și jignirile.

 Când oamenii nu își respectă corpul, ajung să-l dea oricui. 

 Oamenii lipsiți de iubire de sine sunt oameni care  încă din copilărie, au avut ghinionul de a nu fi iubiți în mod corect și au avut parte de lipsuri carențe, abandon, respingere, frustrare și s-au lăsat pe ei ca să complacă cu cei care i-au avut în grijă.

Însă atunci când păpușarul vine să-și facă treaba, începe să-și aseze cu pricepere sforile de fiecare dată când îți dăruiește atenție, flori, complimente și ți-e greu să respingi acel tratament pe care ți-ai fi dorit să-l primești toată viața ta.

  Și când se întâmplă, rămâi acolo, așteptând necondiționat firimituri de iubire, nu poți vedea că meriți mai mult, pentru că pur și simplu nu știi ce înseamnă „mai mult”.

 O persoană care trăiește într-o permanentă stare de vulnerabilitate devine pradă ușoară pentru păpușarii emoționali, care, între șantaj și cuvinte frumoase, maschează abuzul psihologic, abuzând de deficiențele emoționale ale acestor oameni, mișcându-i ca niște marionete, sub argumentul „e pentru binele tău”, dar singurul lucru pe care îl fac bine este să pună capăt puținului amor de sine care poate exista în marioneta lor. 

 Abilitatea unui păpușar emoțional devine atât de perfectă încât în ​​loc să-l vezi așa cum este, îl idolatrizezi și îl admiri, nesiguranța ta este cel mai bun aliat al lui și te va ține legat emoțional, atât cât vei permite.

 Nici măcar în spasmele tale de luciditate, nu vei putea să-l vezi așa cum este.

 Fii conștient că ești singura persoană care poate tăia sforile păpușii.

Când îți cunoști valoarea și te convingi că MERIȚI un univers, de lucruri frumoase, nu vei mai permite niciodata tratament de clasa a doua!!! Te vei scutura din toți rărunchii și îți vei da seama cine ești, ce puteri deții și te vei reconcilia cu iubirea de sine pe care ai abandonat-o.

 Învață astăzi, aici, acum să te iubești dragă femeie, dragă bărbat, să te respecți și să nu mai permiți păpușarilor să-ți traseze calea.

      Sursa- Bianka Luz

***

 

Mari Romani - GHEORGHE DINICA

*Doamna Dina Cocea mi-a spus odată să mă duc la un spectacol al echipei de amatori a poştei - "Acolo ai să vezi un viitor mare actor, îl cheamă Gheorghe Dinică, este funcţionar la un ghişeu."  M-am dus, am văzut spectacolul şi a doua zi, emoţionat, am fost şi la ghişeul unde lucra "artistul", să ne cunoaştem. După ce a intrat în Institut, unde a pierdut timpul, pentru că era un actor perfect, din primul an am început să ne cunoaştem şi chiar ne am împrietenit. Te împrieteneai greu cu Gigi Dinică, încetul cu încetul; te verifica îndelung până când îşi deschidea sufletul în faţa ta. Am fost ajutat de faptul că aveam prieteni comuni, unii dintre partenerii lui de lungi şuete, în jurul unei mese cu multe pahare şi multe vorbe de duh, vorbe în care Gigi era maestru. El a spus "Frumoasă ţară, păcat că-i locuită!" Era un boem în cel mai curat sens al cuvântului. La masa lui nu se putea aşeza oricine. Erau primiţi doar cei care îndeplineau criteriile lui de selecţie. S-a spus despre el că era beţiv. Nu este adevărat- Gigi a fost un băutor, un degustător al vinului şi al bucuriilor pe care le aduce un pahar de vin bun. Era un vorbitor al vinului. Dispreţuia tot ce este fals, meschin, neadevărat în jurul lui. Tot el a spus "Ţară de curve şi biciclişti". Adevărul era sămânţa minunată pe care o căuta în fiecare rol făcut de el în teatru sau în film. Am avut marea bucurie să lucrăm împreună la televiziune şi în “Somnoroasa aventură” de Teodor Mazilu, la Teatrul de Comedie. În piesa lui Mazilu el îl juca pe Herman, un birocrat uscat care nu avea sentimente, numai deprinderi. Era un moment în spectacol când Herman, cu gândul la iubită, pune o floare în maşina de scris şi o udă cântând “Firicel de floare albastră”. Momentul era făcut de Dinică extraordinar. Gigi era un umblăreţ, un nestatornic, se abătea rar pe la casa în care mama lui îl aştepta zi şi noapte. El mi-a povestit o întâmplare. De un revelion nimerise nu ştiu cum, chiar acasă. Fericită de prezenţa lui Gigi, mama lui l-a servit la masă; la sfârşit, bine mâncat şi puţin confuz după vinul băut, Gigi îi spune mamei lui "Nota, te rog." Obişnuinţa localurilor era mai tare decât realitatea. "Vai, Gigi, se poate!" a început plângând mama lui. "Văd că aveţi intimităţi cu mine. O să mă plâng." - a replicat Gigi şi, revoltat, a plecat, lăsând pe masa întinsă un bacşiş bun. Gigi era acel amestec minunat de candoare cu duritatea marilor roluri pe care le-a creat.*

Dinu Cernescu - "Intalniri"

***

 

În ziua de 25 iulie se prăznuiește Adormirea Sfintei Ana, maica Născătoarei de Dumnezeu, pe care poporul o numește mai pe scurt Sfânta Ana, iar prin unele locuri din Moldova încă și Ana Ospinia.

Această zi nu se serbează de toți, iar acei care o țin cu nelucru, socot ca Sfânta Ana le va ajuta, fiind o sfântă cu totul blajină și milostivă.

Prin unele părți o serbează și de frică să nu cadă în somnul cel lung, să nu dea în somnul cel lung, adică în somnul morții. Prin Muscel se zice că-i rău de adormit, adică acel ce lucrează în această zi, și alții ai lui, pot să cadă în somn și să doarmă trei și chiar o săptămână de zile.

Prin Transilvania se aude următoarea legendă cu privire la Sfânta Ana:

Zice că pe vremea Sfintei Ana se strânsese într-un sat din Palestina o mare mulțime de popor, ca a minune, la un fecior, despre care se zicea că știe face minuni mai altcum ca Domnul Hristos.

Sfânta Ana, auzind de vestea aceasta, s-a dus și ea să vadă pe feciorul făcător de minuni. Ajungând la el acasă, și-a spălat picioarele înainte de a intra în casă, după cum era datoria pe acolo, și cu smerenie s-a apropiat de el, rugându-l ca să facă, dintr-un rug uscat, unul verde și înflorit.

Feciorul acela însă, neștiind face nicio minune, s-a mâniat pe Sfânta Ana și a dat-o pe ușă afară, batjocorând-o înaintea tuturor celor ce se aflau acolo.

Sfânta Ana însă nu a zis nimica, fără îngenunchind înaintea casei, unde locuia el, a început a-l blestema. Și pe când își împreuna mâinile spre a le înălța în sus către Dumnezeu, vede că-i lipsește inelul ce l-a moștenit de la scumpa maică-sa.

Atunci s-a priceput Sfânta Ana că ea n-a avut de lucru cu un făcător de minuni, ci cu un mare meșter de tâlhării, că ea numai după ce a văzut că-i lipsește inelul, a băgat de seamă că numai el, luând-o de mână și scoțând-o cu putere pe ușă afară, i-a scos inelul din deget.

Supărată de această pățanie, a început a se ruga lui Dumnezeu să-l prefacă spre pedeapsă în inel, ca să se sature de a mai face tâlhării, precum a făcut mai înainte.

Rugăciunea Sfintei Ana se auzi la cer, ca pe când își sfârși ea rugăciunea, spre mirarea tuturor delor din casă, el se făcuse nevăzut, prefăcându-se într-un inel mic și zgrăbunțos, care s-a înfășurat în jurul unei crenguțe de pe un pomișor ce era înaintea casei lui.

Din acest inel au ieșit apoi mai târziu o mulțime de omizi și din fiecare omidă câte un fluturaș micuț, spre mirarea și uimirea tuturor celor de față.

 Iar Sfânta Ana, văzând minunea și puterea lui Dumnezeu, le-a zis:

- Niciodată să nu vă lăudați că știți face mai mult ca Dumnezeu, căci Dumnezeu într-o minută pe toți vă poate preface în cele mai nemernice vietăți!

Și de atunci se crede că se trage inelariul sau fluturele inelat.

Tudor Pamfile – Sărbătorile de vară la români. Studiu etnografic (1910)

Sursa foto: Arhiva de Imagine MȚR - Colecția Oroveanu | Fată lângă troiță, Densuș (O-221)