***

 

"Pe lângă o multitudine de căi inconștiente de autoprogramare nebenefică, astăzi abordez una care doare. Pe VOI, vă doare.

Am observat de-a lungul timpului, la unele poze de profil, acea panglică neagră, îndoită într-un 8 fără fund.

Așezându-mă în papucii voștri, arăt lumii virtuale că sunt în doliu, arăt lumii virtuale cât mă doare..., și e real, chiar vă doare ! Tare !

Ca orice durere, ea este un semn bun, ne arată că ceva din interiorul nostru e defect și necesită reparații urgente. Ca să rezolv durerea, e necesar să-i aflu cauza...și pe asta s-o rezolv.

-DE CE mă doare moartea cuiva drag? 

În realitate, sunt doar două motive :

1. Nu înțeleg și nu mă interesează să înțeleg că sufletul acela și-a încheiat misiunea pentru care a venit, suferința nu îi mai era de folos, să învețe "lecții" și că, înainte de a veni la întrupare, și-a ales momentul plecării. Moartea e dureroasă fiindcă cultura religioasă și tradiția populară v-au indus acest program. În realitate, sufletul a venit în tabăra-școală, numită Pământ. Tabăra/școala a fost absolvită de el/ea, și-a luat diploma sau nu, și se întoarce acasă ! Sau a picat examen/e și va reveni, după ”vacanță”, să le ia, împreună cu diploma.

2. Doare din: egoism (știu că, poate, veți da cu pietre, dar ăsta e adevărul) sau din: vinovăție față de cel plecat de lângă voi.

Cercetați-vă ! ”n-am apucat să-i spun...”, ”n-am putut ajunge la înmormântare”, ”nu mi-am luat niciodată timp să-i ascult poveștile/plângerile/sfaturile”etc. VINOVĂȚIE.

-Ce e viața mea fără el/ea? Cine mă mai ajută? M-a lăsat singur/ă ! 

Copilul nostru a rămas fără mamă/tată (adică sarcinile ei/lui, cad asupra mea) ! Părinții ei/lui sunt distruși, au rămas fără nimeni să le fie aproape (adică, eu trebuie să-i suplinesc locul) etc. EGOISM...pentru că NU sufletul și nici spiritul trimit durerea, ci EGO-ul, acea parte nebenefică care ne-a programat astfel mintea. Purtați doliu, ca lumea să vadă că ați pierdut pe cineva drag...De ce? Fiindcă așteptați să fiți compătimit, să vi se trimită condoleanțe, să mai aveți un motiv în plus să vă plângeți de milă. EGO-ul vă împinge spre așteptările de orice fel, NU sufletul, nici spiritul vostru.

Înmormântarea? Bocitoarele, tradiția populară jelește...De fapt, trimitem Pământului, spre reciclare, hainele numite corp fizic, pe care sufletul nostru drag, le-a purtat, pentru un timp. Pentru că el, sufletul nostru drag, este VIU și ne veghează, comunică cu noi în multe feluri și, cel mai important, este liber de orice suferință.

Când veți schimba programele negative (despre plecare/înmormântare) care v-au fost băgate cu de-a sila, în minte, cu ceea ce v-am detaliat mai sus, veți fi liberi de durere.

Să vă fie de folos și iertare celor care se simt deranjați de ceea ce am scris.

Am îngropat doi părinți și 3 copii ! Nu am plâns și nu am suferit. Doar am mulțumit Sirsei Primare, cu recunoștință, că suferința lor a fost scurtă și s-au întors acasă, acolo unde voi fi și eu când îmi voi termina misiunea.🥰🥰🥰"

Sursa: Mihaela Barna & Mary Leoca

***

 Să încurajăm lectura 😉

Muntele - Adrian Păunescu

Iubita mea, ți-am cumpărat un munte

Am fost la târg, dar nu l-am luat pe bani

Are păduri și râuri și o punte 

În vârstă de un milion de ani...

Ți l-am adus în brațe pân' la poartă

E minunat și piatra lui e grea,

Comerțul ambulant cu munți se poartă...

Dar unde-ai să-l așezi, iubita mea?

Ce munte colosal, un munte straniu

Cu porci mistreți ce cântă-n coruri: jir!!

Iar în adânc sunt straturi de uraniu

Și-am dat puțin pe el... un chilipir...

Iubita mea, găsește marea vale

În care să-l aduc și să-l răstorn

Și-apoi la nunta regăsirii sale

Să cânt ca vânător al lui din corn...

Iubita mea ți-am cumpărat un munte

Sa faci cu el ce-i ști și ce vei vrea,

Eu mă retrag în peșteri muribunde

Că am uitat să-ți mai șoptesc ceva:

Am dat pe acest munte VIAȚA MEA.

Din marele bazar cu amănunte

Plătind cu viața tot ce scump era,

Iubita mea, ți-am cumpărat un munte...

Păcat ca n-o să-ncapă-n lumea ta.

***0

 

Nu-l uită Amintirea...

2 Iulie 1504

Nu-l uită amintirea din Cuvânt!

La Putna-și află cripta Ștefan Vodă,

Dintre noi, cel Mare și cel Sfânt,

Pentru unii tot mai incomodă...

Nu-l uită clopotul ce plânge-n burg

Când liniștea coboară la Suceava,

Oricât de-aproape-i soarele de-amurg

Vrednică în veci să-i fie slava!

„Moldova nu-i a mea și nici a voastră,

Ci a urmașilor ce vin mereu

Din zarea cea de-a pururea albastră,

Trimiși aici de bunul Dumnezeu!”

Nicolae Nicoară-Horia

 DOINA...

De la Nistru pân' la Tisa

Tot românul plânsu-mi-s-a,

Că nu mai poate străbate

De-atâta străinătate.

Din Hotin şi pân' la mare

Vin muscalii de-a călare,

De la mare la Hotin

Mereu calea ne-o aţin;

Din Boian la Vatra-Dornii

Au umplut omida cornii,

Şi străinul te tot paşte

De nu te mai poţi cunoaşte.

Sus la munte, jos pe vale

Şi-au făcut duşmanii cale,

Din Sătmar pân' în Săcele

Numai vaduri ca acele.

Vai de biet român săracul!

Îndărăt tot dă ca racul,

Nici îi merge, nici se-ndeamnă,

Nici îi este toamna toamnă,

Nici e vară vara lui,

Şi-i străin în ţara lui.

De la Turnu-n Dorohoi

Curg duşmanii în puhoi

Şi s-aşează pe la noi;

Şi cum vin cu drum de fier

Toate cântecele pier,

Zboară păsările toate

De neagra străinătate;

Numai umbra spinului

La uşa creştinului.

Îşi dezbracă ţara sânul,

Codrul - frate cu românul -

De secure se tot pleacă

Şi izvoarele îi seacă -

Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,

Mâncă-i-ar inima câinii,

Mânca-i-ar casa pustia,

Şi neamul nemernicia!

Ştefane, Măria ta,

Tu la Putna nu mai sta,

Las' arhimandritului

Toată grija schitului,

Lasă grija sfinţilor

În sama părinţilor,

Clopotele să le tragă

Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,

Doar s-a-ndura Dumnezeu,

Ca să-ţi mântui neamul tău!

Tu te-nalţă din mormânt,

Să te-aud din corn sunând

Şi Moldova adunând.

De-i suna din corn o dată,

Ai s-aduni Moldova toată,

De-i suna de două ori,

Îţi vin codri-n ajutor,

De-i suna a treia oară

Toţi duşmanii or să piară

Din hotară în hotară -

Îndrăgi-i-ar ciorile

Şi spânzurătorile!

MIHAI EMINESCU

***

 GÂNDUL ZILEI ... OCTAVIAN PALER.(..n.2 iunie 1926,d.7 mai ,2007),a fost jurnalist,scriitor ,eseist,  critic literar,editorialist și om politic. 

Octavian Paler, un Om printre oameni ,cum puțini sunt .Un spirit erudit,rafinat,cerebral,ironic și autoironic, neînțeles de contemporani. A fost un jurnalist și comentator extrem de apreciat,mai ales în urma  participării la emisiuni de televiziune, unde a exprimat poziții extrem de pertinente pe teme politice,de moralitate ,fiind un critic înverșunat al clasei politice românești. A fost " un Rac autentic " un rătăcitor în vremea paradoxurilor!

"Ce bine ar fi fost să fiu un rac

 autentic,

să merg constant înapoi.

Te-aş întâlni printre amintiri

şi după ce te-aş găsi

nu ţi-aş mai da drumul,

te-aş târî cu mine înapoi,

să ne iubim tineri şi nevinovati,

după care, mereu înapoi,

 te-aş târî mai departe,

spre copilărie,

ne-am juca inocenţi

până ce, obosiţi de joc

 şi de inocenţă,

am dispărea într-un mit.

Dar nu sunt un rac autentic,

în zadar mă tot laud cu zodia mea,

sunt condamnat să merg 

înainte

şi tot ce pot e să târăsc 

între cleştii mei de rac

toată memoria mea,

 fără să cedez nimic, 

nimic, nimic,

cu riscul ca povara ei uriaşă 

să mă ucidă într-o zi".

"Paradoxul vremurilor noastre în istorie este că avem:

clădiri mai mari, dar suflete mai mici;

autostrăzi mai largi, dar minți mai înguste.

Cheltuim mai mult, dar avem mai puțin;

cumpărăm mai mult, dar ne bucurăm mai puțin.

Avem case mai mari, dar familii mai mici,

Avem mai multe accesorii, dar mai puțin timp;

avem mai multe funcții, dar mai puțină minte,

mai multe cunoștințe, dar mai puțină judecată;

mai mulți experți și, totuși, mai multe probleme,

mai multă medicină, dar mai puțină sănătate.

Bem prea mult, fumam prea mult,

Cheltuim prea nesăbuit,

Râdem prea puțin,

Conducem prea repede,

Ne enervăm prea tare,

Ne culcăm prea târziu, ne sculăm prea obosiți,

Citim prea puțin, ne uităm prea mult la televizor și

ne rugăm prea rar.

Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.

Vorbim prea mult, iubim prea rar și urâm prea des.

Am învățat cum să ne câștigăm existența, dar nu cum săne facem o viață,

Am adăugat ani vieții, și nu viață anilor.

Am ajuns pâna la lună și înapoi, dar avem probleme

când trebuie să traversăm strada să facem cunoștință

cu un vecin.

Am cucerit spațiul cosmic, dar nu și pe cel interior.

Am făcut lucruri mai mari, dar nu și mai bune.

Am curățat aerul, dar am poluat solul.

Am cucerit atomul, dar nu și prejudecățile noastre.

Scriem mai mult, dar învățăm mai puțin.

Plănuim mai multe, dar realizăm mai puține.

Am învățat să ne grăbim, dar nu și să așteptăm.

Am construit mai multe calculatoare: să dețină mai

multe informații, să producă mai multe copii ca

niciodată, dar comunicăm din ce în ce mai

puțin.

Acestea sunt vremurile fast-food-urilor și digestiei

încete; oamenilor mari și caracterelor meschine;

profiturilor rapide și relațiilor superficiale.

Acestea sunt vremurile în care avem două venituri, dar

mai multe divorțuri,

Case mai frumoase, dar cămine destrămate.

Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide,

scutece de unică folosință,

moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte,

corpuri supraponderale și pastile care îți induc orice

stare, de la bucurie, la liniște și la moarte.

Sunt niște vremuri în care sunt prea multe vitrine,

dar nimic în interior.

Vremuri în care tehnologia îți poate aduce această

scrisoare și în care

poți decide

fie să împărtășești acest punct de vedere,

fie să ștergi aceste rânduri.

Amintește-ți să-ți petreci timp cu persoanele iubite,

Pentru că nu vor fi lângă tine o eternitate.

Amintește-ți să spui o vorbă bună copilului care te

venerază, pentru că acel copil va crește curând și va

pleca de lânga tine.

Amintește-ți să-l îmbrățișezi cu dragoste pe cel de

lângă tine pentru că aceasta este singura comoară pe

care o poți oferi cu inima și nu te costă

nimic.

Amintește-ți să spui “Te iubesc” partenerului și

persoanelor pe care le îndrăgești, dar mai ales să o

spui din inimă.

O sărutare și o îmbrățișare vor alina durerea atunci

când sunt sincere.

Amintește-ți să-i ții pe cei dragi de mână și să

prețuieșți acel moment pentru că într-o zi acea

persoană nu va mai fi lângă tine.

Fă-ți timp să iubești, fă-ți timp să vorbești, fă-ți

timp să împărtășești gândurile prețioase, pe care le ai".

O radiografie incisivă a vremurilor pe care le trăim picurată cu ironie și tristețe.Omul modern e robul tehnicii ,a uitat sa mai viseze,să admire cerul ,sta cu ochii în telefon ,trecând prin viață, sau și in doi,singur." Viața unui om  este  o gura de aer" ,timpul este ireversibil și noi îl risipim și ne risipim rostogolindu- ne spre neant.Totul se desfășoară pe repede înainte și ne trezim bătrâni, înainte de vreme." Suntem o țară de oameni singuri și nefericiți"  Paradoxul este că avem de toate și nu avem nimic." Lacătul din noi se deschide cu o lacrimă ", atunci când sufletul plânge de singurătate și de lipsa iubirii.

Frumos spus ... Fă-ți  timp,Omule, cât mai ai  timp....!

 Janeta Hulea

***

 Dimitrie Gusti (24 octombrie 1818— 25 martie 1887)

          ÎNCHINARE lui ȘTEFAN VODĂ

Și strunele plesnite și harpa desfăcută

În salcia pletoasă, de care atârna

L-a Isterului râpe, acuma este mută,

Și cântul ei de aur nu pot a-l deștepta.

Ce vânt trăgând s-aude sub crengile plecate

Spre unda cristalină ce fuge șopotind,

Și umbrele din apă tot rânduri înecate

Se pare că lasă-n urmă o voce suspinând?

Durere!... și-i profundă când România plânge

Cu fruntea-nfășurată de doliu la mormânt;

Durere-i pretutindeni, durerea se răsfrânge

În valea și Carpatul ce-i românesc pământ.

Ca valurile mării ce-n sânu-i se frământă

Și spre un țărm sau stâncă se-mping a se opri,

Așa durerea sparge o țară și s-avântă

Colo spre mănăstire la Putna a lovi.

De printre munți, câmpie, din unghiuri depărtate,

Din târguri, municipii, cătune, un popor

De-același curat sânge se scoală să ia parte

La zi de sărbătoare, la rugăciune-n cor.

Cu-a națiunii cruce, de secoli ferecată

Ca pelerin pășește la noua Golgota,

Unde eroul zace și țărna-i fu uitată.

Tăcere!.. Este ora acum a ne ruga:

,,Mărire Ție, Doamne! O, Iehova, mărire!

Ce verși în noi durerea ca balsamul ceresc

Să cureți moliciunea, nedemnă moștenire,

La pragul casei tale, palat dumnezeiesc!"

Virtutea românească, virtutea strălucită

De patrie și lege, aici în sanctuar

Se știe-nmormântată. O dalbă zi-i sosită.

Poporul stă-n genunche s-o-nvețe la altar.

Și imn de rugăciune sub bolțile bătrâne

Vibrează cu putere, și fumul majestuos

De smirnă, de tămâie din vasele divine

Se urcă către tâmplă în nour luminos.

Stă sus martirul lumii ce-i Dumnezeu putințe

Iar jos l-a lui picioare mormântul umilit

Al omului, în care un snop de oseminte

E-o mână de cenușe, odor neprețuit.

Din astă catacombă și mucedă și rece,

Din ist sicriu de gheață de noapte-nfășurat

Cu giulgiul nepăsării, un fulger iaca trece

Și de-a virtuții raze tot templu-i decorat.

În nimbul ce-ncunună mormântul se zărește

Lipnițul, Grumăzeștii și Balta și Ciceu,

Dumbrava roșă, Baia și cum îngălbinește

Făloasa semilună la Racova de greu.

Dar printre fum și lupte în cercul de lumină

Se văd cerești casteluri de-a lui Hristos tării.

Și între ele-i Putna în care adânc se-nchină

Lui Ștefan Vodă astăzi ai României fii.

Aice e fântâna cea plină de mărire,

De sântă pietate, de-al patriei amor,

Aice-i eroismul ce trăsnet de-ngrozire

Fu dușmanilor țării sfărâmând trufia lor.

O, mamelor române! aduceți-v-aminte

Că dintre voi fu una: Elena, ce ne-a dat

A patriei mărire! Și când lipiți fierbinte

La sânul vostru pruncul, îi dați un sărutat,

Un sărutat de mamă, extaz de bucurie

Ce numai sus în ceruri se poate repeta,

În numele lui Ștefan îi dați să reînvie,

Și duceți pruncul vostru la Putna-l închina.

Iar tu, junime verde, la ist izvor de viață

Cu unde de virtute ce-i al mărirei loc:

Învață-a iubi țara, a o iubi învață

Și-n el inimă, suflet călește-ți ca-ntr-un foc.

Așa, junime scumpă, frumoasă auroră

A patriei române! Al nostru viitor,

Și al națiunei soare, din a virtuții horă

Se naște, vă surâde, vă cată cu amor.

În leagănul de moarte vederea nu pătrunde

Că-i noapte fără ziuă, că-i soarele apus;

Dar spiritul sondează și-n mușchiul lui, fecunde

Seminți de laur zice: că Ștefan v-au depus.

Din turnul mănăstirei cu fruntea-ncărunțită

De patru secoli cântă un glas armonios,

Și-a lui vibrare dulce de-aramă curățită

Prin flăcări întreite, e imn religios.

E-a clopotului Buga suspin și lamentare

Ce-a munților ecouri de freamăt le-au împlut.

Ah! cântă la mormântul ce astăzi e-n serbare

Că glasu-ți pentru lume și cer este făcut.

Te leagănă pe vânturi, și-a ta melancolie

Misterioasă limbă în inimă lovind,

Fă lacrime să curgă, colo ca-n vecinicie

Eroul să tresalte, al tău glas auzind.

Și strunele plesnite, si harpa desfăcută

În salcia pletoasă, de care atârna

L-a Isterului râpe, acum este mută

Și cântul ei de aur nu pot a-l deștepta.

O, munți și văi profunde, oh! dați-mi pentru-n nume

Sublima voastră voce, că-i trist sufletul meu.

Dar bardul nu, nu cântă... el plânge și-apoi spune:

O, Ștefan! tu ești mare și la mormântul tău!

***

 POEZIA ZILEI

.

CONSTELAȚII

Autor: Albertina Iani

Prezentare: Rodica Danu

.

   SĂ CĂLĂTORIM CU IUBIREA PRIN CONSTELAȚII

.

           Cum este ca cineva să-ți fie o stea din Constelația iubirii, acolo unde sufletele sunt doar lumină și îngerii, binecuvântare cerească coborâtoare în gânduri și vise, să-ți mângâie fruntea înrourată și să-ți șteargă lacrima ochiului întristat? Da, legătura noastră cu cerul este permanentă, este locul nostru de înălțare sufletească, iar întâlnirile cu cei pe care îi iubim pentru totdeauna sunt posibile prin gândurile noastre cutreierătoare prin alte sfere.

   Călătoare prin Univers, printre raze de lumină, purtând în inimi dorul acela incandescent pentru persoana iubită, autoarea așază cu revărsare de sentiment în poemul „CONSTELAȚII” toate simțămintele sale încercate de un destin, ce uneori i-a devenit ostil, iar versurile capătă sfințenia unei rugi fierbinți: „Mai stai puțin, un infinit de zile/Și înc-un infinit de nopți târzii și reci/Și amurgind destinul cu clipele ostile,/Să răsărim din nou, iubindu-ne pe veci”.

  Timpul se deapănă fără încetare, „devremele-l înhață” și drumurile capătă greutatea urcușului pieptiș, care te dăruiește  însingurării, doar amintirile devenindu-ți clipe de respiro care te îndeamnă la neuitare sub coroana copacului ce străjuiește luna, iar întrebarea curge dureros: „Mai știi copacul nostru, ce-n lună se agață?!/La adăpost de el, mă rog de neuitare”, completează tabloul unei imagini tulburătoare.

Gânduri, gânduri și întrebări mistuitoare, dorință fierbinte de a pătrunde în aria Constelațiilor luminii, acolo unde doar fâlfâitul de aripi revarsă adiere, îi deschid autoarei acea curiozitate ce-i tulbură existența: „M-am întrebat ades, ce valuri te străbat/,Ce maluri te îmbie să-ți cauți orinzonturi... //Ce constelații cauți, pe care emisfere/Să le străbați cu gândul, și vrei să le iubești?!”.

 Conștientizând faptul că iubirea este regina Armoniei universale, tot din supremă iubire izvorăște îndemnul autoarei către acel suflet rătăcitor de a iubi, de a admira chiar și ceresc frumusețea și măreția Cassiopeiei nopții, „regină-n alte sfere”.

Un vers imaginativ, astral, un dialog plin de esență și conținut vin să-i dea poeziei acel farmec al îmbinării cuvintelor într-o gamă a frumuseții și deosebitului, care te desprinde parcă de forța pământeană și te face să colinzi și tu prin galaxii   alături de cei care le străbat fără-ncetare cu neobosire. 

Toate, însă, cunosc finalitatea, pentru că eternitatea este doar atributul dumnezeirii și singurul care nu are moarte este Dumnezeu: „Se sting pe rând și aștri si drumuri se închid/Și asterismul nopții  își curmă epopea,/În față sunt poteci, ce-n brațe mă cuprind,/Tu-ngheți în rătăciri, urmându-ți odiseea”.

Iubitoare a vieții cu acea dăruire sufletească impozantă, autoarea caută cu înfrigurare o cale, o gândire ajutătoare, o călătorie spre tărâmuri îndepărtate, prin care viața să fie păstrată în temeiul ei adevărat, înălțător, fără finalități dureroase: „Eu aș pleca spre sud, să pun coroană lunii,/Păunul să-l pictez cu stele curcubeu,/Și Păsări Paradis, din mijlocul furtunii,/Să le salvez de tine, în paradisul meu”.

 Devenind acuzatoare, din cauza temerilor care o cuprind, gândindu-se că Cei din Înalt sunt veșnic primitori de alte suflete și și-au creat poate o adevărată emfază din această „activitate cerească”, poeta coboară în vers cu acea dorință de încetare a acestei practici și caută căi de schimbare: „ Ce temeri mă cuprind? Nimic din ce-ți inchipui,/M-așez pe mal de Indii, când Orion veghează/Și cerului-i citesc, de tine mă destăinui/Și aștept să-ți scuturi mintea, de falsa ta emfază”.

Finalul poemului este o întoarcere sufletească la cele pământene, conștientă că drumul nostru este „înainte stabilit” și că adunând „Din viața asta grea... /Iubire și frumos, din lacrimi și durere”, într-o zi vom pleca „spre alte constelații, spre alte emisfere, unde ne vom reuni cu toate trăirile și steaua existenței  noastre va coborî de pe bolta cerească: „Se stinge steaua noastră, nu plânge în zadar,/Ne-am întâlnit aici și-am rătăcit prin stele,/Ne-ndurător e timpul, ce nu mai vine iar,/Vei fi mereu o stea, în gândurile mele”.

Impresionată de aceste versuri, călătorind și eu spre sufletul celui pe care l-am iubit nespus, am colindat cu gândul Galaxiile cu dorință să-l găsesc și să-l fac coborâtor în inima și sufletul meu. 

Mulțumiri, Albertina Iani, pentru această călătorie cosmică, care a renăscut cu mare simțire și dorință în sufletele noastre acea iubire pentru cei pe care îi iubim cu toată ființa noastră, aici sau în Împărăția Cerurilor! 

 O creație lirică de excepție, o apreciere pe măsură și un loc binemeritat pe podiumul grupului „Mihai Eminescu”!

 . 

CONSTELAȚII

.

Albertina Iani

.

Mai stai puțin, un infinit de zile

Și înc-un infinit de nopți târzii și reci,

Și amurgind destinul cu clipele ostile

Să răsărim din nou, iubindu-ne pe veci.

.

Se scutură târziul, devremele-l înhață 

Și eu croiesc în deal, poteci spre-nsingurare,

Mai știi copacul nostru, ce-n lună se agață?!

La adăpost de el, mă rog de neuitare.

.

M-am întrebat ades, ce valuri te străbat,

Ce maluri te îmbie să-ți cauți orinzonturi

Și care far veghează, ca visul căutat

Să fie perla mării, pierdută-n piemonturi?!...

.

Ce constelații cauți, pe care emisfere

Să le străbați cu gândul și vrei să le iubești?!

Cassiopeia nopții, regină-n alte sfere,

În nordu'-ndepărtat, așteaptă s-o privești.

.

În aura polară să îți îmbraci uitarea,

Pe ceruri abisale s-alergi în trap cu Mânzul,

Dar nu uita iubite, mai scutură-ți visarea,

Că uite-n vârf de cer și soarele ia prânzul!

.

Se sting pe rând și aștri, si drumuri se închid,

Și asterismul nopții își curmă epopeea,

În față sunt poteci, ce-n brațe mă cuprind,

Tu-ngheți în rătăciri, urmându-ți odiseea.

.

Eu aș pleca spre sud, să pun coroană lunii,

Păunul să-l pictez cu stele curcubeu

Și Păsări Paradis, din mijlocul furtunii,

Să le salvez de tine, în paradisul meu.

.

Ce temeri mă cuprind? Nimic din ce-ți închipui,

M-așez pe mal de Indii, când Orion veghează

Și cerului-i citesc, de tine mă destăinui

Și aștept să-ți scuturi mintea, de falsa ta emfază.

. 

Din nord te-aud oftând, e timpul să plecăm

Spre alte constelații, spre alte emisfere,

Din viața asta grea, în noi să adunăm

Iubire și frumos, din lacrimi și durere.

.

Se stinge steaua noastră, nu plânge în zadar,

Ne-am întâlnit aici și-am rătăcit prin stele,

Ne-ndurător e timpul ce nu mai vine iar,

Vei fi mereu o stea, în gândurile mele.

***

 

ERAI  ATÂTA  DE  FRUMOASĂ !

Mamă... sleită de puteri,

După o zi de tras la sapă,

Veneai acasă pe-nserat

Șii buzele-ți cerșeau doar apă...

În traistă, doar un colț de pâine,

Uscat de arșița de vară,

Același ce într-un ștergar

L-ai învelit mai de cu seară.

Abia intrată în ogradă

Cătai îndată la pruncuți,

Ștergându-le cu șorțul fața

Mustrându-i că erau desculți,

Erai și dumneata desculță,

Aveai călcâiele crăpate

La fel ca palmele muncite

Din zori de ziuă până-n noapte.

Însă în ochi aveai Luceferi,

Iar zâmbetul de înger bun,

Erai atâta de miloasă...

Plângeai și piatra de pe drum...

În glas aveai mereu dulceață,

Iar pieptul îți era căldură...

Chiar și dojana cea mai mare

Era amară cu măsură.

În palmele, oricât de aspre,

Era atâta mângâiere

Că aveau puterea să topescă

Pe loc și cea mai rea durere,

Iar în sărutul de pe frunte

Era un mir de fericire

Ce ni se prelingea pe suflet

Ca să ni-l umple cu iubire!

La cuptorașul din ogradă

Te apucai să faci mâncare,

Iar Luna presăra cu aur

În mămăliga dumitale,

Erai atâta de frumoasă...

Erai atât de obosită...

Abia rupeai pe sub genunchi

Câte un băț de răsărită!

Mereu în fugă după treabă,

Dereticând de zor prin casă,

Puneai un strop de gaz în lampă

Și-apoi ne așezai la masă

Și la lumina chioară-a lămpii

Și-a candelei de la icoane,

Tăiai cu ața mămăliga...

Tot căinând că ne-o fi foame!

Dar în puținul de pe masă

Era atâta-ndestulare

Că rămânea, întotdeauna,

Câte ceva la fiecare

Și ne-ndemnai să mulțumim

Cu umilință-n rugăciune,

Ca Dumnezeu să se îndure

De noi și-n ziua cea de mâine!

Noi adormeam fără de grijă

În șoapta-nchinăciunii sfinte,

În palmele-ți împreunate

Curgea o lacrimă fierbinte...

Pe care n-o vedeam niciunul.

O cunoștea doar Dumnezeu,

Și doar acum, privind în urmă,

Măicuța mea, o știu și eu!

Autor: Liliana Burac