vineri, 5 iulie 2024

***

 Muntele - Adrian Păunescu


Iubita mea, ți-am cumpărat un munte

Am fost la târg, dar nu l-am luat pe bani

Are păduri și râuri și o punte 

În vârstă de un milion de ani...


Ți l-am adus în brațe pân' la poartă

E minunat și piatra lui e grea,

Comerțul ambulant cu munți se poartă...

Dar unde-ai să-l așezi, iubita mea?


Ce munte colosal, un munte straniu

Cu porci mistreți ce cântă-n coruri: jir!!

Iar în adânc sunt straturi de uraniu

Și-am dat puțin pe el... un chilipir...


Iubita mea, găsește marea vale

În care să-l aduc și să-l răstorn

Și-apoi la nunta regăsirii sale

Să cânt ca vânător al lui din corn...


Iubita mea ți-am cumpărat un munte

Sa faci cu el ce-i ști și ce vei vrea,

Eu mă retrag în peșteri muribunde

Că am uitat să-ți mai șoptesc ceva:

Am dat pe acest munte VIAȚA MEA.


Din marele bazar cu amănunte

Plătind cu viața tot ce scump era,

Iubita mea, ți-am cumpărat un munte...

Păcat ca n-o să-ncapă-n lumea ta.

***

 

Paradoxul vremurilor noastre - Octavian Paler


Paradoxul vremurilor noastre în istorie este că avem:

clădiri mai mari, dar suflete mai mici;

autostrăzi mai largi, dar minți mai înguste.

Cheltuim mai mult, dar avem mai puțin;

cumpărăm mai mult, dar ne bucurăm mai puțin.

Avem case mai mari, dar familii mai mici,

Avem mai multe accesorii, dar mai puțin timp;

avem mai multe funcții, dar mai puțină minte,

mai multe cunoștințe, dar mai puțină judecată;

mai mulți experți și, totuși, mai multe probleme,

mai multă medicină, dar mai puțină sănătate.

Bem prea mult, fumam prea mult,

Cheltuim prea nesăbuit,

Râdem prea puțin,

Conducem prea repede,

Ne enervăm prea tare,

Ne culcăm prea târziu, ne sculăm prea obosiți,

Citim prea puțin, ne uităm prea mult la televizor și

ne rugăm prea rar.

Ne-am multiplicat averile, dar ne-am redus valorile.

Vorbim prea mult, iubim prea rar și urâm prea des.

Am învățat cum să ne câștigăm existența, dar nu cum să

ne facem o viață,

Am adăugat ani vieții, și nu viață anilor.

Am ajuns pâna la lună și înapoi, dar avem probleme

când trebuie să traversăm strada să facem cunoștință

cu un vecin.

Am cucerit spațiul cosmic, dar nu și pe cel interior.

Am făcut lucruri mai mari, dar nu și mai bune.

Am curățat aerul, dar am poluat solul.

Am cucerit atomul, dar nu și prejudecățile noastre.

Scriem mai mult, dar învățăm mai puțin.

Plănuim mai multe, dar realizăm mai puține.

Am învățat să ne grăbim, dar nu și să așteptăm.

Am construit mai multe calculatoare: să dețină mai

multe informații, să producă mai multe copii ca

niciodată, dar comunicăm din ce în ce mai

puțin.

Acestea sunt vremurile fast-food-urilor și digestiei

încete; oamenilor mari și caracterelor meschine;

profiturilor rapide și relațiilor superficiale.

Acestea sunt vremurile în care avem două venituri, dar

mai multe divorțuri,

Case mai frumoase, dar cămine destrămate.

Acestea sunt vremurile în care avem excursii rapide,

scutece de unică folosință,

moralitate de doi bani, aventuri de-o noapte,

corpuri supraponderale și pastile care îți induc orice

stare, de la bucurie, la liniște și la moarte.

Sunt niște vremuri în care sunt prea multe vitrine,

dar nimic în interior.

Vremuri în care tehnologia îți poate aduce această

scrisoare și în care

poți decide

fie să împărtășești acest punct de vedere,

fie să ștergi aceste rânduri.

Amintește-ți să-ți petreci timp cu persoanele iubite,

Pentru că nu vor fi lângă tine o eternitate.

Amintește-ți să spui o vorbă bună copilului care te

venerază, pentru că acel copil va crește curând și va

pleca de lânga tine.

Amintește-ți să-l îmbrățișezi cu dragoste pe cel de

lângă tine pentru că aceasta este singura comoară pe

care o poți oferi cu inima și nu te

costă

nimic.

Amintește-ți să spui “Te iubesc” partenerului și

persoanelor pe care le îndrăgești, dar mai ales să o

spui din inimă.

O sărutare și o îmbrățișare vor alina durerea atunci

când sunt sincere.

Amintește-ți să-i ții pe cei dragi de mână și să

prețuieșți acel moment pentru că într-o zi acea

persoană nu va mai fi lângă tine.


Fă-ți timp să iubești, fă-ți timp să vorbești, fă-ți

timp să împărtășești gândurile prețioase pe care le

ai.


Octavian Paler (n. 2 iulie 1926, Lisa, județul Făgăraș, actualmente în județul Brașov – d. 7 mai 2007, București) a fost un scriitor, jurnalist, editorialist și om politic român.

joi, 4 iulie 2024

***

 Ultimatumul sovietic pentru cedarea Basarabiei


Pe 26 iunie 1940 la ora 22:00 Viaceslav Molotov, Comisarul poporului pentru afaceri externe al URSS, i-a prezentat ministrului plenipotențiar al României la Moscova, Gheorghe Davidescu, un ultimatum prin care i se cerea României „retrocedarea” Basarabiei până pe 28 iunie și „transferul” părții de nord a Bucovinei către Uniunea Sovietică.

Reprezentantul României a fost invitat la sediul Comisariatului Afacerilor Străine, unde, fără nici o explicație, i-a fost înmânată nota ultimativă adresată României.

În cursul după-amiezii zilei de 27 iunie, Casa Regală de la București a făcut public, mai întâi prin radio, următorul anunț:

Astăzi, la ora 12,30, sub Înalta Președinție a M. S. Regelui (Carol al II-lea – n. n.) a avut loc ședința Consiliului de Coroană la Palatul Regal din București.

Consiliul a luat în deliberare nota remisă aseară, 26 iunie, la orele 22, de guvernul URSS ministrului nostru la Moscova, prin care guvernul sovietic cere cedarea Basarabiei și a Bucovinei de nord, cerând răspunsul guvernului român în cursul zilei de 27 iunie a. c.

Consiliul, în dorința de a păstra raporturi pașnice cu URSS, a aprobat hotărârea guvernului român de a cere ca guvernul sovietic să fixeze locul și data unde ar putea să aibă loc întâlnirea delegațiilor ambelor guverne pentru a lua în discuție Nota Sovietică.

Se așteaptă răspunsul guvernului URSS la propunerea guvernului român.

Al doilea ultimatum sovietic din 27 iunie a cerut evacuarea administrației și armatei române din Basarabia și nordul Bucovinei în patru zile.

A doua zi, guvernul român condus de Gheorghe Tătărescu a fost nevoit să se supună condițiilor sovietice.

Decizia de acceptare a ultimatului a fost luată în Consiliul de Coroană din noaptea de 27 – 28 iunie 1940. În jurnalul regelui Carol al II-lea este consemnat rezultatul votului: 6 voturi pentru respingerea ultimatumului: Ștefan Ciobanu, Silviu Dragomir, Victor Iamandi, Nicolae Iorga, Traian Pop, Ernest Urdăreanu, 20 de voturi pentru acceptarea ultimatumului: Petre Andrei, Constantin Anghelescu, Constantin Argetoianu, Ernest Ballif, Aurelian Bentoiu, Mircea Cancicov, Ioan Christu, Mitiță Constantinescu, Mihail Ghelmegeanu, Ion Gigurtu, Constantin C. Giurescu, Nicolae Hortolomei, Ioan Ilcuș (Ministru de război), Ion Macovei, Gheorghe Mironescu, Radu Portocală, Mihai Ralea, Victor Slăvescu, Gheorghe Tătărescu (prim ministru), Florea Țenescu (șeful marelui Stat Major al Armatei) și o abținere: Victor Antonescu.

“Cele două Consilii de Coroană ţinute la 27 iunie au prilejuit confruntarea dintre partizanii apărării cu orice preţ a teritoriului naţional („Ne batem, blestem pe noi dacă nu ne batem”, a exclamat dramatic Nicolae Iorga) şi cei care considerau că, războiul fiind în desfăşurare, era mai important să se asigure continuitatea de stat, pusă în primejdie — credeau ei — dacă România s-ar fi angajat într-un conflict militar cu URSS. La primul Consiliu (întrunit la orele 12) voturile s-au distribuit astfel: 11 voturi împotriva acceptării ultimatumului, 10 pentru, 5 pentru discuţii şi unu rezervat (Gh. Tătărescu); la cel de al doilea Consiliu (ţinut la orele 21), repartiţia s-a schimbat: 19 pentru acceptarea ultimatumului, 6 contra şi unu (Victor Antonescu) „expectativ”.

Răspunsul dat de guvernul român, care se declara gata să discute cererile sovietice, a fost considerat la Moscova ca nesatisfăcător, astfel că noua notă ultimativă cerea evacuarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei în decurs de patru zile.

La 28 iunie, orele 11, Gh. Davidescu a comunicat lui Molotov: „Guvernul român, pentru a evita gravele urmări ce le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”.

Ocuparea Basarabiei şi a nordului Bucovinei de către Armata Roşie a fost însoţită şi de ocuparea abuzivă a ţinutului Herţa, care nu făcea parte nici din Basarabia, nici din Bucovina, ci era parte integrantă a Vechiului Regat. (De reţinut că harta sovietică, anexată primei note ultimative, era întocmită la scara de 1/1800000, astfel că în teren trăsătura de creion roşu neascuţit cuprindea 10 km).

Guvernul român a dat instrucţuni lui Gh. Davidescu „să depună toate eforturile cu putinţă spre a obţine din partea guvernului sovietic renunţarea la orice pretenţii de teritoriu făcând parte din Vechiul: Regat”. Demersul lui ca şi cel al succesorului său, Grigore Gafencu, au rămas fără rezultat. Unele mici rectificări au fost obţinute cu prilejul fixării liniei de demarcaţie”, consemnează istoricul Florin Constantiniu în volumul “O istorie sinceră a poporului român”. (Editura Univers Enciclopedic, București, 1997)

Istoricul Neagu Djuvara are o atitudine categorică față de decizia guvernului de la București din acel moment: “Există un principiu de la care n-aveam voie să ne abatem: nu cedezi un petic de pământ fără să tragi un foc de armă. Aceasta a fost, după părerea mea, marea eroare politică pe care am făcut-o în ultimii 50 de ani. Noi trebuia să ne batem în 1940 împotriva ruşilor, chiar de n-ar fi durat decât opt zile. Căci, după ce am cedat Basarabia şi nordul Bucovinei ruşilor, a trebuit să cedăm şi nordul Transilvaniei. Au bătut cu pumnul în masă nemţii, iar noi am cedat jumătate din Transilvania ungurilor (Diktatul de la Viena) şi Cadrilaterul bulgarilor, prin urmare am pierdut în câteva luni o treime dinţară fără să tragem un foc de armă! Repet convingerea mea: trebuia să ne batem, mai întâi fiindcă trebuia să ne batem; apoi fiindcă, judecind aposteriori, putem estima că, în ipoteza în care ne-am fi apărat, urmările ar fi fost mai puţin catastrofale pentru ţară”. (O scurtă istorie a românilor povestită celor tineri, Neagu Djuvara, Editura Humanitas, 2002)

Dintr-o populație de 3.776.000 de locuitori aflată în teritoriile disputate, 2.078.000 erau etnici români. Peste 200.000 de locuitori de toate etniile s-au refugiat în România în cele câteva zile care au urmat ultimatumului sovietic.

Pe 29 iunie 1940 ziarul „România” scrie:

„Cutremuratele vremi abătute asupra Europei nu ne-au ocolit. Nu ne cruță. Nota remisă de guvernul URSS ne-a pus în fața unei aspre realități, pe care neamul nostru n-o trăiește întâia oară. Hotărâta voință de a ne păstra în afară de sângeratele tragedii ale lumii cere o neînduplecată vamă. Cunoaștem din experiența trecutului că, în asemenea ceasuri, rămânem singuri în fața destinului. Și tot din această experiență mai cunoaștem că, adeseori, biruindu-te pe tine, biruiești vremurile (…). Nu întrebări, nu alarme, nu amăgiri, nu deșertăciunea cuvintelor va să ne șteargă amarul încremenit pe buze. Ci tăria tăcută din voi va să răscumpere acest amar de azi, încrederea zilei de mâine.

E povara de dincolo de morminte a voievozilor noștri din veac adormit, care au știut să înfrângă brutalitatea timpurilor cu armele timpului, făcându-și o armă din timp”.

Un an mai târziu, în noaptea de 12 spre 13 iunie 1941, a început sinistra operațiune de deportare a românilor considerați colaboratori ai partidelor și organizațiilor ce erau văzute ca adversare a politicilor sovietice. Principalul organizator al procedurilor sinistre de deportare a fost georgianul Sergo Goglidze, un aparopiat al lui Lavrenti Beria, care fusese numit de acesta plenipotențiar al Consiliului Comisarilor Poporului în Moldova și care mai târziu se va ocupa cu investigarea așa-zisului “Complot al medicilor”.

Conform documentelor, urmau să fie ridicate 32.423 persoane, dintre care 6.250 să fie arestate, iar restul 26.173 deportate. Oamenii erau ridicați de o echipă formată din doi-trei militari înarmați cărora li se spunea ca într-un sfert de oră să fiți gata de plecare.

Deportaților le era permis să ia un bagaj de 10 kg de fiecare persoană, erau apoi urcați în camioane sau în căruțe și duși până la gară. Aici familiile erau separate, capii de familii într-o parte, tinerii peste 18 ani în altă parte, iar femeile cu copii mici și bătrânii într-un alt convoy, fiind apoi îmbarcați în vagoanele de marfă, fără a primi apă și hrană. Pe vagoane sovieticii scriau: “Tren cu muncitori români care au fugit din România, de sub jugul boierilor, ca să vină în raiul sovietic. Ieșiți-le în cale cu flori! sau Emigranți voluntari”.

Drumul spre destinație durat două-trei săptămâni, în condițiile extrem de dificile, fără apă potabilă și cu o hrană minima, motiv pentru care mulți dintre oamenii urcați în trenuri au murit, cadavrele fiind aruncate în mers, în plin câmp. În momentul în care ajungeau la destinație, în Siberia sau Kazahstan, deportații erau repartizați la muncă în întreprinderile industriale sau în sovhozuri, primind o rație minimă de hrană.

Sursa: Arhivele Diplomatice ale Minis terului Afacerilor Externe

***

 Astazi, 1 iulie -  Ziua Națională a Canadei, țara de adopție a copiilor mei...


 Iată o mulțime de lucruri pe care poate nu le știați despre Canada:

1. Canada este a doua țară ca mărime din lume, imediat după Rusia.


2. Locuitorii din Churchill, Canada, își lasă mașinile deblocate pentru a oferi o scăpare pentru pietonii care ar putea întâlni urșii polari.


3. Canada are mai multe lacuri decât restul lacurilor din lume la un loc.


4. Prostituția este legală în Canada. Cumpărarea serviciilor unei prostituate nu este.


5. La fiecare Crăciun, un milion de scrisori sunt adresate lui Moș Crăciun la propriul său cod poștal: „H0H 0H0, Polul Nord, Canada”.


6. Canada nu are arme de distrugere în masă din 1984 și a semnat tratatele care interzic posesia acestora.


7. Canada are a treia cea mai mare rezervă de petrol din lume după Arabia Saudită și Venezuela.


8. Cea mai mică temperatură înregistrată de Canada a fost -81,4 grade Fahrenheit (-63 C) în 1947.


9. Canada consumă cele mai multe gogoși și are cele mai multe magazine care vând acest produs, pe cap de locuitor, dintre toate țările din lume.


10. Canada și Danemarca se luptă pe o insulă nelocuită (Hans Island) lăsând reciproc sticle de alcool și schimbându-și drapelul, din anii 1930.


11. Când zborurile au fost deturnate în perioada 9/11, Canada a găzduit, a hrănit și a adăpostit peste 33.000 de pasageri.


12. Unul dintre cele treisprezece articole ale primei constituției din 1781 a confederației S.U.A. afirmă că, dacă Canada dorește să fie admisă în S.U.A., va fi automat acceptată.


13. Pizza hawaiană a fost inventată în Canada și este cea mai populară pizza din… Australia.


14. Oamenii din Canada pot să comande un portret al Reginei Elisabeta a II-a și să-l aibă livrat gratuit la domiciliu.


15. Numele alternative propuse pentru Canada în 1867 au fost: Borealia, Cabotia, Transatlantica, Victorialand și Superior. O șansă că oamenii au fost înțelepți și au ales Canada.


16. Canada are o rezervă strategică de sirop de arțar pentru a asigura aprovizionarea globală în caz de urgență.


17. Canada a primit oficial propriul drapel național pe 15 februarie 1965 – aproape la 100 de ani după ce a devenit țară (în 1867).


18. Canada găzduiește cea mai veche fabrică de bere din America de Nord, Molson, care a fost înființată în 1786.


19. „O Canada” nu a devenit imnul național oficial al Canadei decât din 1980, la 100 de ani după ce a fost cântat prima dată, pe 24 iunie 1880 la Quebec.


20. Canadienii au inventat: mănușa de baseball, jocul de baschet, IMAX, Trivial Pursuit, scaunul cu rotile electric, snowmobilul, telefonul, Wonderbra, pacemaker-ul, fermoarul, limbajul de programare JAVA, sintetizatorul, bateriile alcaline și multe altele.


21. Cea mai mare maree din lume are loc în Golful Fundy din New Brunswick


22. Alert, Nunavut este cea mai nordică așezare din lume


23. 11 este numărul corect de vârfuri de pe frunza de arțar a steagului canadian

24. Primul loc din lume unde s-a dezvoltat numărul de urgență 911 a fost Winnipeg.


25. Canada se întinde pe șase fusuri orare.


26. Canada a construit primul punct de aterizare pentru farfurii zburătoare din lume. Acesta a fost inaugurat pe 3 iunie 1967 în orașul St. Paul din Alberta. În lipsă de extratereștri, acesta e azi o atracție turistică.


27. Majoritatea provinciilor canadiene (nu Quebec și Yukon) au o „Lege a scuzelor” (The Apology Act). Adoptată în 2009, legea spune că a-ți cere scuze este doar o formă de a-ți exprima simpatia sau regretul și nu o admitere a vinovăției.


28. În 2007, Royal Canadian Mint a produs prima monedă din lume de 1 milion de dolari. Moneda din aur pur cântărea 100 kg și a fost inițial concepută ca o piesă de colecție unică. După ce au venit mai mulți cumpărători au apărut la orizont, Monetăria a decis să pună la dispoziție o cantitate foarte limitată de vânzare. Până în prezent, cinci dintre aceste monede de aur au fost achiziționate de investitori din Canada și din străinătate.


29. Superman a fost co-creat de canadianul Joe Shuster și americanul Jerry Siegel.


30. Capitala Canadei, Ottawa, este a doua capitală cea mai friguroasă din lume, după Moscova.


31. Trans-Canada Highway este cea mai lungă autostradă din Canada: 7.821 de km. Această lungime o plasează pe locul patru al celor mai lungi autostrăzi din lume, după Pan-American Highway, SUA, (30.000 km), National Route 1, Australia (14.500 km) și Trans-Siberian Highway, Rusia (11.000 de km).


32. Cel mai înalt munte din Canada este Muntele Logan, Yukon, care măsoară 5.959 metri.


33. Canada a găzduit Jocurile Olimpice de trei ori; 1976 la Montreal, 1988 la Calgary și 2010 la Vancouver.


34. Compania Hudson’s Bay sau „The Bay” este cea mai veche companie din America de Nord și una dintre cele mai vechi din lume. Compania a fost încorporată în 1670.


35. 27 de canadieni au obținut premiul Nobel. Ultimul este Jim Peebles, pentru fizică, în 2019.

***

 

Gina Lollobrigida, fermecătoarea divă a cinematografiei italiene


 „Sunt tenace, încăpăţânată, entuziastă, impulsivă, sunt, în fine, o femeie. O femeie care a ştiut să câştige succesul şi a cărei viaţă poate fi redusă la trei cuvinte: muncă, dragoste şi fantezie” – Gina Lollobrigida

 Considerată unul dintre sex-simbolurile cinematografiei mondiale a anilor ’50 – ’60, ea s-a aflat mai mereu în umbra Sophiei Loren, deşi mulţi afirmă că a fost mult mai frumoasă decât aceasta. Deloc modestă, Gina spunea, fără ocolişuri: „Loren joacă țărănci. Eu joc doamne”. Lollobrigida a reprezentat, în film, seducătoarea prin excelență, jucând alături de parteneri de seamă ai cinematografiei mondiale, precum Humphrey Bogart, Burt Lancaster, Tony Curtis, Frank Sinatra, Yul Brynner, Rock Hudson, Sean Connery, ori Telly Savalas. După abandonarea carierei în film, Gina s-a dedicat altor pasiuni ale sale, precum foto-jurnalismul şi sculptura, iar în ultimi ani a avut serioase probleme – reale sau închipuite – , privind administrarea averii sale importante, mulţi dintre cei aflaţi în jurul ei, inclusiv unicul ei fiu, având interese nu tocmai legale în acest sens.

Luigina „Gina” Lollobrigida s-a născut la 4 iulie 1927, la Subiaco, în regiunea Lazio, un pitoresc sat de munte din centrul Italiei. Ea a fost una din cele patru fete ale tâmplarului și fabricantului de mobilă Giovanni Lollobrigida, alături de Guiliana, Maria şi Fernanda.

Pleacă la Roma pentru a lua lecţii de canto, dar frecventează şi studiourile Cinecitta unde are diverse îndeletniciri, printre care şi aceea de figurantă, sub pseudonimul Diana Loris. Debutul ei în această ipostază are loc în anul 1946, în filmul lui Riccardo Freda, „Aquila Nera”/”Vulturul negru”.

A studiat  pictura şi sculptura, la Academia de Arte Frumoase din capitala Italiei.

În anul 1947 a participat la concursul „Miss Italia”, obţinând locul al treilea, după alte doua frumuseţi ale cinematografiei italiene, Lucia Bosé şi Gianna Maria Canale.

Imediat dupa acest moment a primit, în acelaşi an, nu mai puţin de şapte roluri mai mici în diferite producţii cinematografice, care aveau să o aducă în atenţia criticii mondiale de film, mai ales prin frumuseţea sa răpitoare.

În anii de după război, în care Europa se reconstruia din temelii, iar Italia dădea semne că renunță la neorealism în favoarea strălucirii cinametografiei hollywoodiene, Lollobrigida a devenit un sex-simbol veritabil, fiind poreclită „La Lollo”, dar a preferat să rămână seducătoarea Italiei, după ce a refuzat contracte tentante, pe termen lung, la Hollywood.

În anul 1949, Gina se căsătoreşte cu doctorul şi producătorul de origine iugoslavă Milko Skofic, care avea să-i dăruiască un fiu, pe Milko Skofic Jr.

În anul 1952 joacă rolul remarcabil Adeline La Franchise, în producţia „Fanfan la Tulipe”, şi tot în acelaşi an apare în „Enrico 

Primeşte apoi câteva roluri importante la Hollywood, în comedii şi filme de acţiune, rămase memorabile, dintre partenerii de platou fiind de menţionat Rock Hudson, Sylvia Sydney sau Humphrey Bogart. Poate cea mai celebră din aceste realizări cinematografice, este „Beat the Devil”, în regia lui John Huston, film realizat în anul 1953.

A fost alintată deseori cu apelativul „Mona Lisa secolului XX”, tocmai fiindcă era unică, prin apariţie şi interpretare. Nu a avut nici fragilitatea romantică întâlnită la Audrey Hepburn, nici ermetismul Gretei Garbo, cât despre comparaţia cu Marilyn Monroe, Humphrey Bogart sintetiza cel mai bine realitatea: „când vine vorba de sex-appeal, o face pe Marilyn Monroe să arate ca Shirley Temple”.

Tot în anii ’50, celebrul fotograf Philippe Halsman declara: „Are cea mai frumoasă siluetă dintre toate actrițele pe care le-am cunoscut !”, iar Gian Luigi Rondi, decanul criticilor de film italieni, spunea despre ea: „Este o actriță completă, care poate fi realmente descrisă ca fiind și talentată și frumoasă, o combinație rareori regăsită în cinema”.

În anul 1954 a apărut în pelicula „Pâine, Dragoste și Visuri”, prestaţia sa aducându-i premiul Nastro d’Argento, echivalentul italian al Oscarurilor, iar în anul 1955 primeşte calificativul de „La donna più bella del mondo”, după rolul remarcabil jucat de ea în filmul cu același nume, care i-a adus și primul premiu David di Donatello pentru cea mai bună actriță.

O altă prezenţă remarcată de critică şi de public este aceea din filmul lui Luigi Zampa, „La Romana”, din anul 1955.

În anul 1956 i se atribuie rolul Lola în producţia „Trapez”, în acelaşi an ea întruchipând şi personajul Esmeralda în „Cocoşatul de la Notre Dame”.

În 1959, apare în „Solomon și regina din Sheba”, în rolul Sheba, apoi, în 1964, apare în „Woman of Straw”/”Femeia de paie”, întruchipând-o pe Maria Marcello.

Sunt doar câteva din cele mai importante apariţii din cele peste 80 de producţii cinematografice în care a jucat.

Începând cu anii ’70, se retrage, treptat, din cinema, însă a continuat să-şi trăiască viaţa din plin. Cu filmul din 1972 al lui J. Skolimowski, „King, Queen, Knave”/”Rege, Damă, Valet”, cariera ei de actriţă pentru marele ecran, în perioada de glorie, se încheie.

După ce divorţează, în anul 1971, de doctorul Skofic, Lollobrigida are mai multe relaţii, care au făcut deliciul presei italiene, însă s-a remarcat, repede, ca fotojurnalist, una dintre realizări fiind un interviu în exclusivitate cu liderul cubanez Fidel Castro, un dialog care a apărut ulterior în documentarul „Ritratto di Fidel”/”Portretul lui Fidel”, produs și finanțat de Gina Lollobrigida. Nu puţini au fost aceia care au „şuşotit” referitor la o presupusă idilă a actriţei cu celebrul dictator latino-american.

În anul 1973, Gina Lollobrigida își publica albumul fotografic „Italia Mia”, iar în 1985, a fost nominalizată ca ofiţer al Ordinului Artelor şi Literelor de către Jack Lang, ministrul francez al culturii de la acea vreme, datorită realizărilor sale artistice în sculptură şi fotografie.

În anul 1986 a condus juriul Festivalului Internaţional de Film de la Berlin, iar ultima sa apariţie cinematografică a fost în filmul „XXI”, în anul 1991, avându-l ca partener de platou pe Gérard Depardieu.

În anul 1992 a fost decorată cu „Légion d’honneur”, de către François Mitterrand, preşedintele Franţei, iar în anul 1994 îi apărea un alt album fotografic – „Wonder of Innocence”.

În anul 1999, ea a candidat, fără succes, pentru un loc în Parlamentul European, cu o platformă – program bazată pe acţiuni umanitare, şi tot în acel an, la 16 octombrie, a fos nominalizată ca Ambasador al Bunăvoinţei, sub auscpiciile Organizației pentru Alimentație și Agricultură a Națiunilor Unite (FAO).

În anul 2000, Lollobrigida mărturisea într-un interviu: „La școală, am studiat pictura și sculptura, dar întâmplător am devenit actriță… Am avut mulți amanți și încă trăiesc povești romantice. Am fost și sunt foarte răsfățată. Toată viața, am avut mult prea mulți admiratori.”

În anul 2003, Gina își inaugura o expoziție de sculptură.

În anul 2006, actriţa italiană s-a logodit cu un antreprenor spaniol, Javier Rigau Rafols, şi a anunţat că se va căsători cu acesta, deşi, la vremea aceea, vedeta avea 79 de ani, iar logodnicul ei 44 de ani. Această relaţie a artistei este semnificativă pentru modul în care oameni apropiaţi ei au încercat, de-a lungul anilor, să profite de ea. Relaţia celor doi era mult mai veche, prima dată ei întâlnindu-se la Monte Carlo, în anul 1985, ea având atunci 57 de ani, iar el… 23. La început totul a fost doar atracţie fizică, iar dragostea a venit mai târziu, însă momentul din 2006 a prilejuit presei spaniole publicarea mai multor articole în care îl acuza pe viitorul mire că este în realitate homosexual şi un vânător de zestre. Amănuntele picante au înfuriat-o pe actriţă, aceasta rupând logodna. În 2013, Gina Lollobrigida a descoperit cu stupoare că era, de fapt, căsătorită cu Javier Rigau Rafols, din 2010, momentul petrecându-se la Barcelona, în absenţa ei, pe baza unei procuri semnate de mână. La aflarea acestei veşti, ea a declarat: „M-a făcut să semnez câteva documente în limba spaniolă, spunând că erau pentru un proces împotriva avocatului său. Astăzi, sunt sigură că a făcut acest lucru pentru a-mi moşteni averea“. Ea a solicitat deschiderea unei anchete oficiale. În mai 2015, actriţa s-a prezentat la un tribunal italian şi a cerut instanţei să îl condamne la închisoare pe fostul ei iubit, pe care l-a acuzat că a obţinut prin înşelătorie semnătura ei pe un act de căsătorie, cu scopul de a-i fura averea. Antreprenorul spaniol, care a negat acuzaţia de înşelătorie, risca o pedeapsă de şase ani de închisoare dacă va fi găsit vinovat.

În martie 2017, însă, Gina Lollobrigida a pierdut procesul pe care l-a intentat spaniolului Javier Rigau Rafols. Tribunalul din Roma i-a dat dreptate, însă, lui Rigau – cel care, în paranteză fie pus, a fost reprezentat de avocatul Michele Gentiloni, nimeni altul decât fratele premierului italian Paolo Gentiloni -, ajungând la concluzia că sunt cununaţi legal, absolvindu-l de acuzaţiile de înscenare şi de fals.

Deşi Gina Lollobrigida a afirmat, în repetate rânduri, că nu a avut niciodată relații intime cu Javier Rigau și nu a fost de acord să se mărite cu el, spaniolul a reuşit astfel să convingă judecătorul că actriţa italiană a semnat actele de căsătorie de bunăvoie, în 2010.

În 2012, la împlinirea a 85 de ani, Luigina Lollobrigida continua să-și trăiască pasiunile – sculptura și fotografia: „Arta înseamnă frumusețe. Am avut norocul să mă nasc cu multe talente. Fac ceea ce simt. Nu urmez moda; mai degrabă încerc să exprim emoțiile pe care le-am simțit în viața mea”, spunea ea.

În anul 2013, ea şi-a vândut, la licitaţie, mare parte din colecţia de bijuterii, din sumele colectate ea donând circa 5 milioane de dolari cercetărilor în domeniul terapiilor cu celule stem.

În aprilie 2014, Milko Skofic Jr., unicul ei fiu, a deschis un proces, cerând unei instanţe judecătoreşti din Roma să o decadă pe mama sa din drepturile administrative ale averii de 51 de milioane de dolari. Conform susţinerilor acestuia, Lollobrigida, pe atunci în vârstă de 87 de ani, era incapabilă, din punct de vedere mental, să îşi mai administreze afacerile, însă în 9 iulie, în acelaşi an, actriţa i-a dat o lecţie usturătoare de viaţă fiului ei, instanţa respingând cererea, ea reuşind, apoi, să-l dezmoştenească. La acel moment, reprezentantul actriţei, Paolo Cumin, declara: “Gina arată extraordinar pentru o femeie de 87 de ani. Nu are nevoie ca afacerile ei să fie administrate de altcineva pentru că ea însăşi este în putere, e lucidă, coerentă şi independentă în gândire. Ca mamă însă este rănită profund de gestul copilului ei. Ea se gândeşte serios să îl dezmoştenească pe Milko”.

În ianuarie 2017, actriţa a fost internată într-un spital din Trigoria, fiind diagnosticată cu pneumonie.

Lollobrigida a câştigat în carieră de şase ori premiul David di Donatello, două premii Nastro d’Argento (în 1954 şi 1963) şi şase premii Bambi Awards, a fost nominalizată de trei ori pentru premiile Golden Globe, o dată pentru BAFTA şi a câştigat în 1961 premiul World Film Favourite – Female.

Sursa date: Rador

***

 Într-o dimineaţă, Ion îşi găseşte cocoşul mort în curte.

Supărat nevoie mare că nu mai are cocoş să îi calce găinile şi că acestea nu vor mai face ouă, Ion se duce la târg, să cumpere altul.

Ajuns acolo, după îndelungi căutari, găseşte un animal frumos, arătos, musculos, gălăgios.

Ion întreabă:

- Cocoşul ăsta, e sănătos?

Proprietarul îi răspunde:

- Este.

- Face mofturi la mâncare?

- Niciodată.

- Şi cât costă?

- 500 de lei!

- Vai de mine! Dar ce face de banii ăştia?

- Păi, ce face orice cocos. Cântă dimineaţa, bate cocoşii vecinilor, mănâncă răsadurile.

- Dar de călcat găinile, le calcă?

- Calcă tot ce prinde: găini, raţe, găşte, curci, căţei, purcei şi ce mai ai matale prin curte pe acolo.

- Hmmm... şi le calcă bine?

- Le calcă foarte bine.

A doua zi, iese Ion în curte dis-de-dimineaţă si vede că toate animalele mergeau crăcănate: găini, raţe, găşte, curci, căţei, purcei, oi, vaci, până şi calul zâmbea mai altfel. Călcase cocoşul tot ce prinsese.

Cât despre cocoş, acesta zăcea lat, în mijlocul curţii, cu picioarele în sus, părea mort.

Un vultur îi dădea târcoale în aer.

Supărat că o să rămână fără minunăţia de cocoş, Ion dă fuga în casă, pune mâna pe arma de vânătoare, iese repede afară şi ocheşte vulturul.

Cocoşul, de jos, îi zice cu un glas scăzut.Uşurel, nu-l speria, lasă-l să se aşeze.

***

 

Un moment superb de poezie.

       Noapte bună!


A frumuseţii tale forme    - Mihai Eminescu -


A frumuseţii tale forme ca un sculptor când le pipăi

Toată viaţa mea trecută, toată fiinţa mea o clipă-i,

Am uitat de toate, toate, şi nimic nu-mi vine-n minte;

Decât sufletu-mi s-amestec cu suflarea ta fierbinte;

Gura ta ca focul arde, arde roşia ta faţă,

Răsuflarea ta e-n stare chiar la morţi să dea viaţă,

Mâna ta, dulcea ta mână, ce o simţi atât de mult,

Inima-ţi, a cărei tremur, a cărei bătăi ascult;

Tu întreagă, când, răpită de al tău adânc amor,

Te-alipeşti de pieptu-mi, scumpă, ca copii de mama lor,

Cu-acea mândră, agăţată şi sălbatecă strânsoare

Când ca iedera tu tremuri ce stejaru-l înconjoară…

Tu nu vezi? Nu-ţi aflu nume, un cuvânt în lumea-ntreagă

Să-ţi pot spune înc-o dată, suflet! cât îmi eşti de dragă,

Cât de dragă-mi eşti… Nu întreba ce îmi mai bate

O! viaţa mea trecută parc-a fost o ciuntitură!

Şi ce dulce dezlegare azi mi-a dat frumoasa-ţi gură,

Când te mlădii, când te bucuri şi când râzi ca visul clar

Urmăresc orice mişcare cu un ochi adânc, avar,

Gândul meu să se-ncreţească pe-ncreţirea hainei tale,

Să rămâie-n a mea minte-adânc săpate, ca-n tipar

Şi să împle cu icoane cartea vieţii-mi de amar.

Mult am mai gândit odată şi nimic nu mai gândesc,

Nu gândesc decât la tine, decât că eu te iubesc

Şi nici asta chiar, nici asta nu pot zice că e gând,

Este însăşi a mea viaţă azvârlită pe pământ.

Căci iubirea mea şi viaţa-mi nu sunt lucruri osebite,

Ci ca sângele cu pieptul astfel ele-s înfrăţite:

Fără sânge nu-i viaţă, făr- de-amorul tău nu-s eu ­

Şi o clipă fără tine chiar de mine îmi e greu,

Nu mă vreau pe mine însumi, nu vreau lume ­ toate-s pleavă,

De nu eşti, lumina lunei s-a-nnegrit şi e bolnavă,

Eşti al vieţi-mi, al vederii, al auzului meu nerv,

Şi venin e a ta lipsă, să m-omor de ea mă serv;

De-mi urăsc suflarea-n mine, de doresc ca tot să piară,

De doresc să mor un secol atunci fug de tine-o oară.

Ah! ce e în tine, care-i taina mândri-ţi tinereţi,

Cum de ai în al tău suflet ca o sută de vieţi,

Cum de tu să fii aceea ce-al meu cap în mână-l porţi?

De-aş muri înviu sub ochii-ţi dintr-o sută de morţi,

Sărutarea gurii tale e ca fagurul de miere,

Cu cât gura mea se-nfruptă cu atât mai mult o cere,

Trăiesc leneş ca o plantă şi acum mintea mea parcă

De veninoasa beţie a gândirii se înţarcă.


Se pare că acesta e portretul adevărat al poetului, la 21 de ani. Era de o frumusețe tulburătoare, atrăgea imediat atenția doamnelor!

Personalitatea MEA, personalitatea Ziaja

 Cred că de la vârste fragede am fost un copil "cu personalitate". O fi fost zodia? O fi fost temperamentul, un temperament mai ap...