ÎN VIAȚA MEA A FOST O ÎNVĂȚĂTOARE
Pe drumul drept ce duce către școală,
O vezi ades trecând încet, tăcută...
Ca o crăiasă mirosind a flori de toamnă
Pășește-ncet, frumoasa noastră DOAMNĂ.
Subțire, aplecată- ușor de spate,
Cu iarna-n păr și soarele-n privire,
Ea trece-ncet, salută pe oricare...
Mulți o iubesc... le-a fost învățătoare.
Își amintesc de alte vremuri...era toamnă,
Când a pășit întâia oară-n școală.
Pe umeri tineri ea purta codițe
și-o regăseai pierdută-ntre fetițe...
Părea o zână ruptă din poveste,
Cu chipul blând, cu degete subțiri,
Iar vorba-i caldă, blândă și domoală
Umplea de prunci micuța noastră școală.
Ea îi iubea, pe fiecare-n parte,
Îi îndruma pe căi bătătorite,
Ei culegeau din vorba sa povețe
și adorau să scrie și să-nvețe!
De unul nu-nvăța cât trebuia,
Doamna-l certa blajin, cu vorba-nceată:
„Copile, -n viață să sădești un pom
Și carte să înveți, ca să fii OM!”
Și cei mai mulți acum sunt domni cu carte,
Și de-s țărani sunt oameni de-omenie,
Când o zăresc trecând surâzătoare
Cu toții spun: „Mi-a fost învățătoare!”❤
Învățătorul? Ce-i învățătorul? E-o lumină,
Ruptă din Rai, menită să vegheze,
În codrul ăstei lumi este un pom...
Crește copii...din prunc, el face OM!
Pe drumul drept ce duce către școală,
Pășește-ncet, frumoasa noastră DOAMNĂ.
Când o zăresc trecând surâzătoare
Cu toții spun: „Mi-a fost învățătoare!”❤
Autor: Munteanu Gabriela