***

 

Ordinul național „Steaua României” este cel mai vechi ordin național; a fost creat în 1864 de Cuza Vodă și a fost acordat în acea perioadă într-un număr redus.

După proclamarea independenței (1877), Carol I înființează acest ordin prin legea votată în 10 mai 1877. A fost abrogat în 1948 și reînființat în decembrie 1998. Au fost stabilite 5 grade pentru acest ordin: cavaleri, ofițeri, comandanți (comandori), mari ofițeri, mari cruci. Ordinul Steaua României este cea mai înaltă distincție oferită de statul român.

Istoric

În 1863, reluând discuţiile pentru înfiinţarea unei distincţii româneşti, domnitorul Alexandru Ioan Cuza contactează Casa Kretly, renumită casă de bijuterii, prin intermediul reprezentantului României la Paris. Aceasta va prezenta domnitorului un model de distincţie ce va fi aprobat de domnitor şi comandat în 1000 de bucăţi. Iniţial, Ordinul avea 5 grade: Cavaler, Ofiţer, Comandor, Mare Ofiţer şi Mare Cruce.

Denumirea originală, propusă de domnitor era „Ordinul Unirii” iar cele două cifre încrustate, „5” şi „24”, simbolizau dubla alegere a domnitorului. Deasemenea pe decoraţie era încrustată şi deviza: „Genere et cordres fratres” (Fraţi prin origini şi simţiri). Însă cum cadrul legal nu permitea instituirea ordinului, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza s-a limitat la a oferi decoraţia doar câtorva prieteni apropiaţi, majoritatea însemnelor rămânând în pivniţele palatului.

Pe fundalul izbucnirii conflictului cu Imperiul Otoman, discuţiile pentru înfinţarea unui ordin naţional se redeschid. Sub guvernarea lui Ion C. Brătianu se decide instituirea legală a distincţiei în forma ei de bază operându-se modificări doar la cifra domnească (schimbată acum cu cea a lui Carol I) şi la dictonul ce nu mai corespundea momentului istoric, noua deviză fiind: „In fide salus” (În credinţă e salvarea). A fost aprobată şi noua denumire a ordinului care, la propunerea lui Mihail Kogălniceanu, a devenit „Steaua României”.

Grade actuale

    Colan

    Mare Cruce

    Mare Ofiţer

    Comandor

    Ofiţer

    Cavaler

Cea mai recentă formă a Ordinului Steaua României este cea din 1999 care, spre deosebire de varianta din 1998, se oferă tuturor cetăţenilor români şi străini.

Cavalerii Ordinului national Steaua României sunt asimilati gradelor militare şi beneficiaza de onoruri militare, astfel:

    gradul de Cavaler al ordinului este asimilat gradului de capitan;

    gradul de Ofiter al ordinului este asimilat gradului de colonel;

    gradul de Mare ofiter al ordinului este asimilat gradului de general de divizie, general de divizie aeriana sau viceamiral;

    gradul de Mare cruce al ordinului este asimilat gradului de general de corp de armata, general comandor de aviatie sau viceamiral comandor;

    gradul de Colan al ordinului este asimilat gradului de general de armata, general inspector de aviatie sau amiral.

https://ro.wikipedia.org/wiki/Ordinul_na%C8%9Bional_%E2%80%9ESteaua_Rom%C3%A2niei%E2%80%9D

***

 

.

    „Picanterii” despre Lucian Blaga

"Trăind mai mulţi ani în acelaşi imobil cu Lucian Blaga, Mircea Pintea a avut ocazia să afle şi detalii mai „picante” despre filosof: îi plăcea cafeaua, iubea pescuitul, natura şi excursiile pe munte. „Îi plăcea mult cafeaua, toată noaptea bea cafea. La vremea aceea, cafeaua era o raritate şi nu oricine şi-o permitea ca acum”, afirmă Mircea Pintea. Mai spune despre Blaga că era taciturn şi avea câţiva prieteni intelectuali cu care se întâlnea şi se vizitau reciproc, D.D. Roşca şi profesorul Liviu Rusu fiind doi dintre prietenii lui.

Îi plăcea să se plimbe şi obişnuia să vină acasă pe jos de la Biblioteca Centrală Universitară, unde a lucrat ca şi bibliotecar în ultimii ani de viaţă, iar locurile preferate pentru excursii erau Munţii Apuseni. „Mă chema în excursii, dar eu eram în lumea mea atunci. El mergea cu prietenii în Munţii Apuseni, dar el fiind de vârstă înaintată nu am mers cu dânsul. Dar fraier am fost! Nu mi-am dat seama atunci ce importantă a fost convieţuirea cu el”, povesteşte Pintea.

Mai avea şi un „obicei elveţian”: menajera o plătea cu ora. „Avea o femeie care îi făcea curăţenie şi punea ceasul să meargă şi o plătea cu ora. Mie îmi venea să râd atunci când se uita câte ore a lucrat şi o plătea aşa, la oră”, dezvăluie Mircea Pintea.

Mircea Eliade l-a propus pentru Nobel

Mircea Pintea regretă faptul că marele filosof român nu a avut susţinerea necesară în timpul comunismului astfel încât să fie recunoscut la adevărata lui valoare. Blaga a fost propus, în 1956, de Rosa del Conte (o filologă italiană, unul dintre cei mai importanţi eminescologi străini) şi de criticul Basil Munteanu pentru a primi premiul Nobel pentru literatură. Ideea a pornit de la Mircea Eliade, care îl aprecia foarte mult pe Lucian Blaga. Autorităţile comuniste nu au sprijinit în niciun fel acest demers pentru că era considerat un filosof idealist.

Clujeanul care l-a cunoscut pe Lucian Blaga îşi aminteşte despre corespondenţa cu Mircea Eliade. „Am văzut în biblioteca lui Blaga şi a soţiei scrisori de la Mircea Eliade, care era tânăr atunci. Cât a trăit aici, Eliade îi scria lui Blaga, printre altele: «Maestre, te apreciez!»”, menţionează Mircea Pintea.

În 1961, Mircea Eliade a fost cel care, la moartea lui Lucian Blaga, a scris un necrolog emoţionant, intitulat „Tăcerile lui Lucian Blaga”. Sursa: monitorulcj.ro

"Polivalență intelectuală: Lucian Blaga a fost un intelectual polivalent, cu contribuții semnificative în poezie, filosofie, dramaturgie și eseistică. A excelat în multiple domenii ale culturii și artei.

Studii la Viena: Blaga a studiat filosofia la Universitatea din Viena, unde a fost influențat de gândirea filosofică europeană și de opera filosofului german Martin Heidegger.

Carieră diplomatică: În ciuda dedicării sale față de literatură și filosofie, Blaga a avut o carieră diplomatică de succes. A servit ca diplomat român în mai multe țări, inclusiv Germania, Turcia și Elveția.

Conflict cu regimul comunist: Lucian Blaga s-a confruntat cu persecuția regimului comunist din România din cauza opiniilor sale politice și a opoziției la regimul comunist. Opera sa a fost interzisă și cenzurată în această perioadă.

Colecționar de artă: Lucian Blaga a fost și un pasionat colecționar de artă. A adunat o impresionantă colecție de artă europeană și orientală, care a fost ulterior donată și expusă la Muzeul Memorial Lucian Blaga din Lancrăm.

Monument în memoria sa: În orașul natal Lancrăm, a fost construit un monument în memoria lui Lucian Blaga, unde se găsește și casa în care s-a născut poetul. Acest loc reprezintă un punct important de atracție pentru admiratorii operei sale.

Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”: Această poezie a devenit un adevărat manifest al atitudinii poetice a lui Blaga și a aprecierii sale față de frumusețea naturii și a vieții. Versurile sale au devenit celebre și sunt recitate și studiate în continuare în școli și universități.

Lucian Blaga rămâne una dintre cele mai remarcabile și influente personalități din istoria culturii și literaturii române. Prin opera sa vastă și complexă, el a adus contribuții semnificative în domenii precum poezia, filosofia și teatrul, marcând cu profunzime gândirea și imaginația colectivă a națiunii române. 

Cu o abordare profundă a temelor legate de natură, divin, timp și destin, Blaga a lăsat în urmă o moștenire literară și filosofică de neegalat. În ciuda persecuției politice pe care a suferit-o în perioada comunistă, opera sa a continuat să inspire și să influențeze generații de artiști, filosofi și cititori, iar astăzi rămâne un punct de referință esențial în patrimoniul cultural românesc și european."

Sursa text: lumeacartii.ro

Foto: Poetul Lucian Blaga şi fiica sa Dorli Blaga/Foto: Iulian Boldea – Facebook

***

 

“Îți spun să nu plângi.😢

Se spune că e doar un câine, nu o persoană.

Ti se spune ca durerea va trece.

Se spune că animalele nu știu că trebuie să moară.

Ti se spune ca important este sa nu-l faci sa sufere.

Ei îți spun că poți avea altul.

Ti se spune ca va trece.

Ti se spune ca sunt mai multe dureri insuportabile.

Dar ei nu știu de câte ori ți-ai privit câinele în ochi.

Ei nu știu de câte ori ai fost tu și câinele tău singuri, privind în întuneric.

Nu se știe de câte ori câinele tău a fost singurul lângă tine.

Ei nu știu că singurul care nu te-a judecat niciodată este câinele tău.

Ei nu știu cât de speriat ai fost în noaptea în care te-au trezit plânsetele lor.

Ei nu știu de câte ori câinele tău a dormit lângă tine.

Ei nu știu cât de mult te-ai schimbat de când câinele a devenit parte din viața ta.

Ei nu știu de câte ori l-ai îmbrățișat când era bolnav.

Ei nu știu de câte ori te-ai prefăcut că nu vezi cum părul ei a devenit din ce în ce mai alb.

Ei nu știu de câte ori ai vorbit cu câinele tău, singurul care ascultă cu adevărat.

Ei nu știu cât de frumoasă ai fost cu câinele tău.

Ei nu știu că doar câinele tău știa că suferi.

Ei nu știu ce sentimente te-a făcut câinele tău să încerci.

Ei nu știu cum e să-ți vezi câinele bătrân încercând să vină să te salute.

Ei nu știu că atunci când lucrurile au mers prost, singurul care nu a mers este câinele tău.

Ei nu știu că câinele tău a avut încredere în tine în fiecare clipă a vieții sale, nici măcar în ultima.

Ei nu stiu cat de mult te-a iubit cainele tau si cat de putin i-a fost de ajuns sa fie fericit, ca tu i-ai fost de ajuns.

Ei nu știu că plânsul pentru un câine este unul dintre cele mai nobile, semnificative, adevărate, curate și sincere lucruri pe care le poți face.

Ei nu știu despre ultima dată când l-ai mutat cu dificultate... având grijă să nu-l rănesc.

Ei nu știu cum a fost să-i mângâi fața în ultimele clipe ale vieții... "

~ Autor necunoscut~

***

 

La pașa vine un arab,

Cu ochii stinși, cu graiul slab.

Sunt, pașă, neam de beduin,

Și de la Bab-el-Mandeb vin

Să vând pe El-Zorab.

Arabii toți răsar din cort,

Să-mi vadă roibul, când îl port

Și-l joc în frâu și-l las în trap!

Mi-e drag ca ochii mei din cap

Și nu l-aș da nici mort.

Dar trei copii de foame-mi mor!

Uscat e cerul gurii lor;

Și de amar îndelungat,

Nevestei mele i-a secat

Al laptelui izvor!

Ai mei pierduți sunt, pașă, toți:

O, mântuie-i, de vrei, că poți!

Dă-mi bani pe cal! Că sunt sărac!

Dă-mi bani! Dacă-l găsești pe plac,

Dă-mi numai cât socoți!

El poartă calul, dând ocol,

În trap grăbit, în pas domol,

Și ochii pașei mari s-aprind;

Cărunta-i barbă netezind

Stă mut, de suflet gol.

O mie de țechini primești?

O, pașă, cât de darnic ești!

Mai mult decât în visul meu!

Să-ți răsplătească Dumnezeu,

Așa cum îmi plătești!

Arabul ia, cu ochii plini

De zâmbet, mia de țechini

De-acum, de-acum ei sunt scăpați,

De-acum vor fi și ei bogați,

N-or cere la străini!

Nu vor trăi sub cort în fum,

Nu-i vor cerși copiii-n drum,

Nevasta lui se va-ntrema;

Și vor avea și ei ce da

Săracilor de-acum!

El strânge banii mai cu foc,

Și pleacă, beat de mult noroc,

Și-aleargă dus d-un singur gând,

Deodată însă, tremurând,

Se-ntoarce, stă pe loc.

Se uită lung la bani, și pal

Se clatină, ca dus de-un val,

Apoi la cal privește drept;

Cu pașii rari, cu fruntea-n piept,

S-apropie de cal.

Cuprinde gâtul lui plângând

Și-n aspra-i coamă îngropând

Obrajii palizi: Pui de leu,

Suspină trist. Odorul meu,

Tu știi că eu te vând!

Copiii mei nu s-or juca

Mai mult cu frunze-n coama ta,

Nu te-or petrece la izvor:

De-acum smochini, din mâna lor,

Ei n-or avea cui da!

Ei nu vor mai ieși cu drag

Să-ntindă mâinile din prag,

Să-i iau cu mine-n șea pe rând!

Ei nu vor mai ieși râzând

În calea mea șirag!

Copiii mei cum să-i îmbun

Nevestei mele ce să-i spun,

Când va-ntreba de El-Zorab

Va râde-ntregul neam arab

De bietul Ben-Ardun!

Raira, tu, nevasta mea,

Pe El-Zorab nu-l vei vedea

De-acum, urmându-te la pas,

Nici în genunchi la al tău glas

El nu va mai cădea!

Pe-Ardun al tău, pe Ben-Ardun,

N-ai să-l mai vezi în zbor nebun

Pe urma unui șoim ușor

Ca să-ți împuște șoimu-n zbor;

Nu-i vei pofti: Drum bun!

Nu vei zâmbi, cum saltă-n vânt

Ardun al tău în alb vestmânt;

Și ca să simți sosirea lui

Mai mult de-acum tu n-o să pui

Urechea la pământ!

O, calul meu! Tu, fala mea,

De-acum eu nu te voi vedea

Cum ții tu nările-n pământ

Și coada ta fuior în vânt,

În zbor de rândunea!

Cum mesteci spuma albă-n frâu,

Cum joci al coamei galben râu.

Cum iei pământul în galop

Și cum te-așterni ca un potop

De trăsnete-n pustiu!

Știa pustiul de noi doi

Și zarea se-ngrozea de noi

Și tu de-acum al cui vei fi?

Și cine te va mai scuti

De vânturi și de ploi?

Nu vor grăi cu tine blând,

Te-or înjura cu toți pe rând

Și te vor bate,-odorul meu,

Și te-or purta și mult, și greu;

Lăsa-te-vor flămând!

Și te vor duce la război,

Să mori tu, cel crescut de noi!...

Ia-ți banii, pașă! Sunt sărac,

Dar fără cal eu ce să fac:

Dă-mi calul înapoi!

Se-ncruntă pașa: Ești nebun?

Voiești pe ianiceri să-i pun

Să te dea câinilor? Așa!

E calul meu, și n-aștepta

De două ori să-ți spun!

Al tău? Acel care-l crescu

Iubindu-l, cine-i: eu ori tu?

De dreapta cui ascultă el,

Din leu turbat făcându-l miel?

Al tău? O, pașă, nu!

Al meu e! Pentru calul meu

Mă prind de piept cu Dumnezeu

Ai inimă! Tu poți să ai

Mai vrednici și mai mândri cai,

Dar eu, stăpâne, eu?

Întreagă mila ta o cer!

Alah e drept și-Alah din cer

Va judeca ce-i între noi,

Că mă răpești și mă despoi,

M-arunci pe drum să pier.

Și lumea te va blestema,

Că-i blestem făptuirea ta!

Voi merge, pașă, să cerșesc,

Dar mila voastră n-o primesc

Ce bine-mi poți tu da?

Dă pașa semn. Să-l dezbrăcați

Și binele în vergi i-l dați!

Sar eunucii, vin, îl prind

Se-ntoarce-arabul răsărind

Cu ochii înghețați...

El scoate grabnic un pumnal,

Și-un val de sânge, roșu val

De sânge cald a izvorât

Din nobil-încomatul gât,

Și cade mortul cal.

Stă pașa beat, cu ochi topiți,

Se trag spahiii-ncremeniți.

Și-arabul, în genunchi plecat,

Sărută sângele-nchegat

Pe ochii-nțepeniți.

Să-ntoarce-apoi cu ochi păgâni

Și-aruncă fierul crunt din mâini:

Te-or răzbuna copiii mei!

Și-acum mă taie, dacă vrei,

Și-aruncă-mă la câini!

✍️ "El Zorab", de George Coșbuc

în "Balade și idile", 1893.

***

 Cântec femeiesc - Adrian Păunescu

Aşa e mama şi a fost bunica,

Aşa suntem, femei lângă femei,

Părem nimic şi nu-nsemnăm nimica

Doar nişte „ele" ce slujesc pe „ei".

Ei neglijenţi, iar ele foarte calme,

Ei încurcând ce ele limpezesc,

Ei numai tălpi şi ele numai palme,

Acesta e destinul femeiesc.

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?

Nimic măreţ, nimic impunător.

Schimbându-şi după ei şi drum şi nume

Pun lucrurile iar la locul lor.

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă

Şi pentru care plată nici nu cer

De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă

Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede,

Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot

Şi de aceea nimeni nu le crede

Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

Aşa e mama şi a fost bunica

Şi ca ele mâine eu voi fi.

Ce facem noi, femeile? Nimica,

Decât curat şi uneori copii.

Suntem veriga firului de aţă

În fiecare lanţ făcut din doi,

Ce greu cu noi femeile în viaţă,

Dar e şi imposibil fără noi...

***

 

Albert Einstein 

"Nu am ajuns la înțelegerea legilor fundamentale ale universului prin intermediul minții mele raționale."

"În ceea ce privește materia, ne-am înșelat cu toții. Ceea ce am numit materie este energie, a cărei vibrație a fost coborâtă în așa fel încât să fie perceptibilă pentru simțuri. Materia este spiritul redus la punctul de vizibilitate. Nu există materie."

"Timpul și spațiul nu sunt condiții în care trăim, ci moduri prin care gândim. 

Conceptele fizice sunt creații libere ale minții umane și nu sunt, oricât ar părea, determinate de lumea exterioară."

"Timpul nu există - noi l-am inventat. Timpul este ceea ce spune ceasul. Distincția dintre trecut, prezent și viitor este doar o iluzie încăpățânată și persistentă."

"Mă gândesc de 99 de ori și nu găsesc nimic. Mă opresc din gândit, înot în tăcere, iar adevărul vine la mine."

"Intelectul are puțin de făcut pe drumul spre descoperire. Se produce un salt în conștiință, numiți-o intuiție sau cum vreți, soluția vine la voi și nu știți cum sau de ce."

"O ființă umană se trăiește pe sine, gândurile și sentimentele sale ca pe ceva separat de restul, un fel de iluzie optică a conștiinței. Această iluzie este un fel de închisoare pentru noi, limitându-ne la dorințele noastre personale și la afecțiunea pentru câteva persoane mai apropiate de noi. Sarcina noastră trebuie să fie aceea de a ne elibera din această închisoare prin lărgirea cercului nostru de compasiune pentru a cuprinde toate creaturile vii și întreaga natură în frumusețea ei."

"Separarea noastră unii de alții este o iluzie optică."

"Când ceva vibrează, electronii din întregul univers rezonează cu el. Totul este conectat. Cea mai mare tragedie a existenței umane este iluzia separării."

"Realitatea este doar o iluzie, deși una foarte persistentă."

"Suntem suflete îmbrăcate în veșminte biochimice sacre, iar corpurile noastre sunt instrumentele prin care sufletele noastre își cântă muzica."

"Când examinezi viețile celor mai influenți oameni care au pășit vreodată printre noi, descoperi un fir care îi străbate pe toți. Ei au fost aliniați mai întâi cu natura lor spirituală și abia apoi cu sinele lor fizic."

"Adevărata valoare a unei ființe umane poate fi găsită în măsura în care a atins eliberarea de sine."

"Anticii știau ceva, ceea ce noi se pare că am uitat."

"Cu cât învăț mai multe despre fizică, cu atât mai mult sunt atras de metafizică."

"Un lucru am învățat într-o viață îndelungată: că toată știința noastră, măsurată în raport cu realitatea, este primitivă și copilăroasă. Încă nu cunoaștem nici măcar o miime de procent din ceea ce ne-a dezvăluit natura. Este foarte posibil ca în spatele percepției simțurilor noastre să se ascundă lumi de care noi nu suntem conștienți."

"Eu nu sunt ateu. Problema implicată este prea vastă pentru mințile noastre limitate. Ne aflăm în poziția unui copil mic care intră într-o bibliotecă imensă, plină de cărți în multe limbi. Copilul știe că cineva trebuie să fi scris acele cărți."

"Ideea comună că sunt ateu se bazează pe o mare greșeală. Oricine interpretează astfel teoriile mele științifice, nu le-a înțeles."

"Totul este determinat, fiecare început și sfârșit, de forțe asupra cărora nu avem control. Este determinat atât pentru insectă, cât și pentru stea. Ființe umane, legume sau praf cosmic, cu toții dansăm pe o melodie misterioasă, intonată în depărtare de un cimpoi invizibil."

"Religia viitorului va fi o religie cosmică. Ea va transcende un Dumnezeu personal și va evita dogmele și teologia."

"Energia nu poate fi creată sau distrusă, ea poate fi doar schimbată dintr-o formă în alta."

"Totul este energie și asta este tot ce există. Potrivește frecvența realității pe care o dorești și nu vei putea decât să obții acea realitate. Nu poate fi altfel. Aceasta nu este filozofie. Aceasta este fizică."

"Sunt fericit pentru că nu vreau nimic de la nimeni. Nu-mi pasă de bani. Decorațiile, titlurile sau distincțiile nu înseamnă nimic pentru mine. Nu tânjesc după laude. Nu revendic merite pentru nimic. Un om fericit este prea mulțumit de prezent pentru a se gândi prea mult la viitor."

***

 

George Cosbuc moare pe 9 mai 1918. A fost un poet care a apărut din umbră, după cum afirmă şi Liviu Rebreanu, “a răsărit deodată, fără să-l ştie nimeni”. Dar, prin tocmai absenţa sa, a rămas consacrat în literatura română.

Cateva curiozităţi despre George Coşbuc:

 - A fost al optulea copil dintre cei 14 copii ai preotului greco-catolic Sebastian Coşbuc.

 - La doar cinci ani George Coşbuc a învăţat să citească.

 - Despre debutul său literar George Coşbuc mărturiseşte: “Cea dintâi poezie am publicat-o la vârsta de 15 ani într-o foaie pedagogică din Ardeal. N-o mai şi nici nu ştiu ce era, însă îmi amintesc că a fost o poezie de dragoste. Am publicat apoi fel de fel de încercări prin toate foile ardeleneşti.”

 - A publicat sub pseudonimul C. Boşcu (anagrama numelui Coşbuc)

  - În Sibiu, scrie pentru ziarul Tribuna. Ioan Slavici fiind colaborator, afirmă cu entuziasm: “De vreo două săptămâni avem aici pe Coşbuc, un admirabil băiat de vreo 21 de ani, unul dintre cele mai distinse capete.”

 - În 1889, I. Slavici solicită printr-o scrisoare, sprijinul lui Titu Maiorescu să-l poată trimite la Bucureşti pe George Coşbuc ” Eu sunt sigur că e destul să-l vedeţi ca să fiţi de acord cu mine că trebuie să facem tot ce ne stă în putinţă ca talentul acesta să ajungă la deplina lui desfăşurare.”

 - În 1895 se căsătoreşte cu Elena, sora unui editor. În acelaşi an se naşte unicul său fiu.

 - La numai 20 de ani, fiul său Alexandru, moare într-un accident de automobil.

 - În 1916 este ales ca membru activ al Academiei Române.

 - Este publicată ultima poezie a lui George Coşbuc în 24 februarie 1918, intitulată Vulturul. 

În 9 mai 1918 poetul moare la Bucureşti. La scurt timp Liviu Rebreanu scrie întru-un articol: “Coşbuc e primul poet pe care-l dă Ardealul literaturii româneşti. Ardelean a rămas toată viaţa.  A răsărit deodată, fără să-l ştie nimeni, fără să facă ucenicia cafenelelor şi bisericuţelor bucureştene. Şi a biruit împotriva tuturor celor scufundaţi în inimaţii şi neputinţi. A adus lumină, sănătate, voioşie. Scrisul lui Coşbuc trăieşte şi va trăi cât va trăi neamul românesc.”