***

 

Legendele  salciei plângătoare...

  Se spune că , în timp ce urca spre muntele răstignirii, ducând pe umeri greaua cruce , Iisus se prăbuși la pământ, la picioarele unei sălcii.

  Plin de sânge și fără putere, incerca în zadar să se ridice pentru a-și continua drumul. Cu ultimele puteri s-a agățat de trunchiul salciei.

Plină de milă, aceasta și-a aplecat ramurile până la pământ, ajutându-l să se ridice.

  Iisus porni mai departe ducându-și crucea, dar salcia.. îndurerată, nu-și mai ridică niciodată ramurile de la pământ...

                                           * text preluat *

Legenda salciei plângătoare

Se zice că, demult, salcia era un arbore înalt și mândru, cu ramurile îndreptate spre cer. În vremea aceea Pilat a poruncit ca Isus Christos să fie chinuit de ostașii romani. Aceștia si -au scos săbiile cele ascuțite , au intrat într-o grădină, unde au văzut o salcie zveltă și au început să taie nuielele acesteia. Salcia nici nu bănuia ce vroiau să facă cu ramurile ei, dar sufletul i s-a făcut mic , cât o furnicâ , când a văzut că soldații romani i-au smuls hainele lui Isus lăsând-ui spatele gol, l-au legat cu frânghii de copac și au început să îl bată cu cruzime peste spinare cu nuielele până când sângele a început să curgă șiroaie din rănile sale.

Iisus nu a plâns deloc și  a îndurat chinurile. Salcia, văzând chinul la care era supus Iisus , iar păgânii râdeau și îl batjocoreau , s-a rușinat foarte tare că ea, neștiutoarea le dăduse ramurile sale.

De atâta rușine , a hotărât ca ramurile sale să nu mai privească în veci spre Soare ci să se aplece la pământ.

Se spune că , după aceea arborele cel falnic s-a prefăcut , de rușine, într-o salcie plângătoare!

Sursa Tezaur Românesc

*†*

 

La ce e bun Caragiale? 

- Să știi când ești ridicol.

La ce e bun Nichita? 

- Să știi cum e când ești genial. 

La ce e bun Bacovia? 

- Să știi c-au fost alții și mai triști ca tine.

La ce e bun Călinescu? 

- Să intelegi c-a fost o Românie normală 

  altădată. 

La ce e bun Boia?

- Să înțelegi că poate o istorie are nevoie și de

  un duș rece, nu doar de coroane și statui. 

La ce e bun Ionel Barbu? 

- Să te lămurești că există algoritmi și geometrie și în cuvinte, nu doar în cartea de mate.

La ce e bun Newton? 

- Să înțelegi că în Univers există legi pe care 

  nu le poate încălca nimeni. 

La ce e bun Darwin? 

- Să pricepi cine suntem și de unde venim.

La ce e bun Pitagora? 

- Să nu te prostească ăia care-ți vând prima casă. 

La ce e bun Arhimede? 

- Să înțelegi că și dintr-o baie și-o minte ascuțită poate ieși o idee care să rămână în istorie. 

La ce e bun Carnot? 

- Să descoperi că oricât ti-ar cere ăia pe BMW, înăuntrul motorului se întâmplă cam același lucru ca la LOGAN.

La ce e bun Einstein? 

Să  te lămurești că și dacă nu pricepi un lucru, asta nu înseamnă că lucrul ăla nu există!

***

 

Romeo și Julieta este o piesă tragică scrisă de William Shakespeare. Povestea se petrece în Verona, Italia, unde două familii în certitudine, Montague și Capuleții, se află într-un conflict permanent. În ciuda ostilității continuă, Romeo, un Montague și Julieta, o Capulet, se îndrăgostesc profund când se întâlnesc la un bal mascat.

Dragostea lor este interzisă din cauza conflictului familiei, așa că decid să se căsătorească în secret cu ajutorul călugărului Laurence. Cu toate acestea, planurile lor sunt perturbate atunci când izbucnește o luptă de stradă între prietenul lui Romeo, Mercutio și vărul Julietei, Tybalt, rezultând moartea atât a lui Mercutio, cât și a lui Tybalt. Romeo, căutând răzbunare, îl ucide pe Tybalt și este exilat ulterior din Verona de către prinț.

Când Romeo pleacă, Julieta este forțată să se căsătorească cu contele Paris. Disperată să scape de această soartă, ea caută din nou ajutorul fratelui Laurence. El pune la cale un plan pentru Julieta de a-și înscena propria moarte bând o poțiune care o va adormi adânc, făcând-o să pară moartă timp de 42 de ore. Planul este ca Romeo, care nu a primit mesajul explicând planul, să fie acolo când Julieta se trezește și să poată fugi împreună. Din păcate, mesajul nu ajunge la Romeo, iar el crede că Julieta este cu adevărat moartă.

După descoperirea Julietei aparent lipsită de viață în mormântul familiei Capulet, Romeo este copleșit de durere și își ia propria viață alături de ea. Julieta se trezește la scurt timp după și, văzându-l pe Romeo mort, decide să-și ia viața, de asemenea. Morțile tragice ale tinerilor îndrăgostiți sunt întâmpinate cu șoc și durere de familiile lor și de orașul Verona.

Moartea prematură a lui Romeo și Julieta servește drept catalizator pentru sfârșitul vrajbei Montague și Capulet, iar familiile se împacă în urma unei astfel de tragedii. Piesa se încheie cu prințul ținând un discurs puternic, exprimând vinovăția reciprocă resimțită de ambele familii și impactul durabil al dragostei și sacrificiului lui Romeo și Julietei.

Romeo și Julieta este adesea considerată una dintre cele mai mari povești de dragoste scrise vreodată, explorând teme de dragoste, soartă, tinerețe și puterea conflictelor. Piesa a fost studiată și interpretată pe scară largă, publicul captivant cu limbajul său poetic, personajele memorabile și narațiunea tragică.

┅┄•※✤   ⃟✤ ※•┄┅       ┅┄•※✤   ⃟✤ ※•┄┅ 

***

 

Mistrețul cu colți de argint 

                          de Ștefan Augustin Doinaș

Un prinţ din Levant îndrăgind vânătoarea

prin inimă neagră de codru trecea.

Croindu-şi cu greu prin haţişuri cărarea,

cântă dintr-un flaut de os şi zicea:

- Veniţi să vânăm în păduri nepătrunse

mistreţul cu colţi de argint, fioros,

ce zilnic îşi schimbă în scorburi ascunse

copita şi blana şi ochiul sticlos...

- Stăpâne, ziceau servitorii cu goarne,

mistreţul acela nu vine pe-aici.

Mai bine s-abatem vânatul cu coarne,

ori vulpile roşii, ori iepurii mici ...

Dar prinţul trecea zâmbitor înainte

privea printre arbori atent la culori,

lăsând în culcuş căprioara cuminte

şi linxul ce râde cu ochi sclipitori.

Sub fagi el dădea buruiana-ntr-o parte:

- Priviţi cum se-nvârte făcându-ne semn

mistreţul cu colţi de argint, nu departe:

veniţi să-l lovim cu săgeată de lemn!...

- Stăpâne, e apa jucând sub copaci,

zicea servitorul privindu-l isteţ.

Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...

Şi apa sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub ulmi, el zorea risipite alaiuri:

- Priviţi cum pufneşte şi scurmă stingher,

mistreţul cu colţi de argint, peste plaiuri:

veniţi să-l lovim cu săgeata de fier!...

- Stăpâne, e iarba foşnind sub copaci,

zicea servitorul zâmbind îndrăzneţ.

Dar el răspundea întorcându-se: - Taci...

Şi iarba sclipea ca un colţ de mistreţ.

Sub brazi, el strigă îndemnându-i spre creste:

- Priviţi unde-şi află odihnă şi loc

mistreţul cu colţi de argint, din poveste:

veniţi să-l lovim cu săgeată de foc!...

- Stăpâne, e luna lucind prin copaci,

zicea servitorul râzând cu dispreţ.

Dar el răspunde întorcându-se: - Taci...

Şi luna sclipea ca un colţ de mistreţ.

Dar vai! sub luceferii palizi ai bolţii

cum stă în amurg, la izvor aplecat,

veni un mistreţ uriaş, şi cu colţii

îl trase sălbatic prin colbul roşcat.

- Ce fiară ciudată mă umple de sânge,

oprind vânătoarea mistreţului meu?

Ce pasăre neagră stă-n lună şi plânge?

Ce veştedă frunză mă bate mereu?...

- Stăpâne, mistreţul cu colţi ca argintul,

chiar el te-a cuprins, grohăind, sub copaci.

Ascultă cum latră copoii gonindu-l...

Dar prinţul răspunse-ntorcându-se. - Taci.

Mai bine ia cornul şi sună întruna.

Să suni până mor, către cerul senin...

Atunci asfinţi după creste luna

şi cornul sună, însă foarte puţin.

***

 Într-o noapte friguroasă, fără stele la ferestre

O femeie zăvora sufletul și o poveste,

Inima îi lăcrima, ochii umezi rătăceau

Undeva, poate departe, poate nici nu mai vedeau...

Erau zece luni pe muchie de când omul ei plecase

Într-o lume fără scuze, fără cald sau frig în case, 

Doar zâmbise cu durere și-ncercase să îi spună 

-Te-am iubit ca pe-o regină, te iubesc fără măsură... 

A rămas doar cu durerea și un plâns ca de copil, 

N-avea lacrimi, câte-un scâncet îi scăpa încet, docil,

Mai privea fotografia unde ochii le zâmbeau

Ea știa, nu era-n poze ce frumos se sărutau.

Se văzuseră pe stradă, colo-n centru, lângă ceas,

El cu o umbrelă-n mână rămăsese fără glas, 

Începuse o furtună, din senin, fără de veste, 

Picuri mari cădeau din ceruri cu un iz ca de poveste.

Nu știa ce să îi spună și umbrela doar a dat 

Doamnei ce avea de mână o fetiță și-un băiat. 

A-nsoțit-o până-acasă, stătea lângă florărie,

Se temea că-i va rămâne, doar în versuri, pe hârtie...

A trecut o săptămână, se gândea cum s-o găsească, 

Își făcea în minte planuri, ar fi vrut să îi vorbească,

Rămăsese-acolo-n suflet și uitase să mai plece

Ar fi vrut s-o ia de mână dar simțea că era rece.

Și-a făcut curaj bărbatul și-a plecat grăbit de-acasă 

Să îi cumpere o floare și apoi s-o dăruiască. 

A intrat în florărie și-a rămas fără cuvinte, 

Florăreasa era ea, florile-i erau veșminte... 

A-ngăimat un "Bună ziua", a cerut un trandafir, 

A ieșit apoi pe ușă și-a gândit, "Chiar sunt debil,

Uite-n loc de un buchet, doar o floare-am cumpărat

Și în loc s-o dăruiesc am tăcut și am plecat"

S-a întors în florărie și scuzându-se-a lăsat

Pe o masă trandafirul și-ncurcat iar a plecat,

De atunci, timp de o lună-n fiecare dimineață

A lăsat un trandafir, i-era teamă să-i vorbească...

Au trecut de-atunci mulți ani, în poveste, împreună, 

Peste toate au trecut, amândoi, mână în mână, 

Au crescut copiii mari, au plecat prin țări străine 

Și-au trecut atâția ani, le spunea că le e bine. 

Acum sunt la casa lor nu mai vor să se întoarcă, 

Numai la un an o dată pot să vină să o vadă, 

Și stă singură-ntre flori, se privește în oglindă, 

Ce frumoși erau ei doi, parcă-ar vrea să se întindă... 

Se-așeză ușor pe scaun, atunci ușa se deschise, 

Un client intră în grabă, salută, apoi îi zise, 

"Vă rog, doar un trandafir, ca în fiecare zi, 

E o doamnă peste stradă, tristă și cu doi copii" ... 

.   Poveste de viață

         autor: Daniel Leonard Moraru 

    din volumul, "De vorbă cu viața" 

  pentru a vedea oferta volumelor mele de poezii atingeți butonul  " Trimite mesaj" sau scrieți pe Whatsapp 0741574692

@urmăritori

***

 

"Intr-un oraş din Franţa, pe un afiş cu o tanara spectaculoasa la intrarea intr-o sala de gimnastica, scria : 

"În vara aceasta ce vrei să fii: sirena sau balena ?" 

Se spune că o femeie tanara, ale cărei caracteristici fizice nu contează, a răspuns la întrebarea de publicitate în aceşti termeni : 

"Dragi domni:

Balenele sunt mereu înconjurate de prieteni (delfinii, leii de mare, oamenii curiosi). Acestea au o viaţa sexuală foarte activă, rămân gravide şi au balenute micute dragalase, pe care le alapteaza. Se distreaza de minune cu delfinii, umplandu-si burta cu creveti. 

Se joaca si inoata, cutreiera mările, cunoscand astfel de locuri minunate ca Patagonia , marea Barens sau recifii de corali din Polinezia. Balenele cântă foarte bine şi chiar inregistreaza CD-uri. 

Sunt impresionante şi, practic, nu au nici un dusman care sa le vaneze, in afara de om. Ele sunt iubite, apărate şi admirate de toata lumea. 

Sirenele nu există. Şi dacă ar exista, ar sta la coadă la cabinetele de psihoterapie, deoarece acestea ar avea o problemă serioasă de personalitate: "femeie sau peşte?".Nu au viata sexuala, pentru că-i omoara pe bărbaţii care se apropie de ele, si pe langa acest aspect, pe unde si cum ar putea? Deci, din aceasta cauza, nu au copii. Ele sunt frumoase, adevărat, dar singure şi triste.Pentru mine este clar, doresc sa fiu o BALENA.

PS: In vremurile astea, in care toata mass-media ne baga in cap ideea ca doar femeile slabe sunt frumoase, eu prefer sa ma delectez cu o inghetata impreuna cu copiii mei, cu o cina buna cu un barbat care ma face sa vibrez sau cu o cafea si prajiturele impreuna cu prietenele mele. 

Cu timpul câştigam în greutate, pentru ca acumulam multe cunostinte si informatii si cand nu mai au loc in cap sunt distribuite in restul corpului. 

Aşa că nu suntem grase, suntem teribil de culte.

De astăzi, când o sa ma uit la fundul meu în oglindă, o sa ma gândesc : - Dumnezeule, ce inteligenta sunt ... "

***

 

HAMLET DE William SHAKESPEARE

Tragedia lui Hamlet, Prinț al Danemarcei, adesea scurtată la Hamlet este o tragedie scrisă de William Shakespeare la o dată incertă între 1599 și 1602.

Parcelă

Într-o noapte întunecată de iarnă, o fantomă se plimbă pe meterezele Castelului Elsinore din Danemarca. Descoperită mai întâi de o pereche de paznici, apoi de eruditul Horatio, fantoma seamănă cu regele recent decedat Hamlet, al cărui frate Claudius a moștenit tronul și s-a căsătorit cu văduva regelui, regina Gertrude. Când Horațio și străjerii îl aduc pe prințul Hamlet, fiul lui Gertrude și regele mort, să vadă fantoma, acesta îi vorbește, declarând de rău augur că este într-adevăr spiritul tatălui său și că a fost ucis de nimeni altul decât Claudius. Ordonându-i lui Hamlet să se răzbune pe bărbatul care i-a uzurpat tronul și s-a căsătorit cu soția sa, fantoma dispare odată cu răsăritul.

Prinţul Hamlet se dedică răzbunării morţii tatălui său, dar, pentru că este contemplativ şi atent din fire, întârzie, intrând într-o adâncă melancolie şi chiar aparentă nebunie. Claudius și Gertrude se îngrijorează de comportamentul haotic al prințului și încearcă să-i descopere cauza. Angajează o pereche de prieteni ai lui Hamlet, Rosencrantz și Guildenstern, să-l urmărească. Când Polonius, pomposul lord Șambelan, sugerează că Hamlet ar putea fi nebun de dragoste pentru fiica sa, Ophelia, Claudius este de acord să-l spioneze pe Hamlet în conversație cu fata. Dar, deși Hamlet pare cu siguranță nebun, el nu pare să o iubească pe Ofelia: îi poruncește să intre într-o mănăstire și declară că dorește să interzică căsătoriile.

Un grup de actori ambulanți vine la Elsinore, iar Hamlet profită de ideea de a testa vinovăția unchiului său. El îi va pune pe jucători să interpreteze o scenă asemănătoare cu secvența prin care Hamlet își imaginează că unchiul său i-a ucis tatăl, astfel încât dacă Claudius este vinovat, sigur va reacționa. Când momentul crimei ajunge în teatru, Claudius sare în sus și părăsește camera. Hamlet și Horatio sunt de acord că acest lucru îi dovedește vinovăția. Hamlet merge să-l omoare pe Claudius, dar îl găsește rugându-se. Întrucât crede că uciderea lui Claudius în timp ce se roagă ar trimite sufletul lui Claudius la cer, Hamlet consideră că ar fi o răzbunare neadecvată și decide să aștepte. Claudius, speriat acum de nebunia lui Hamlet și temându-se pentru propria sa siguranță, ordonă ca Hamlet să fie trimis imediat în Anglia.

Hamlet merge să-și confrunte mama, în dormitorul căruia Polonius s-a ascuns în spatele unei tapiserii. Auzind un zgomot din spatele tapiseriei, Hamlet crede că regele se ascunde acolo. El își scoate sabia și înjunghie prin țesătură, ucigându-l pe Polonius. Pentru această crimă, el este trimis imediat în Anglia cu Rosencrantz și Guildenstern. Cu toate acestea, planul lui Claudius pentru Hamlet include mai mult decât exilarea, deoarece el le-a dat lui Rosencrantz și Guildenstern ordine sigilate pentru regele Angliei cerând ca Hamlet să fie condamnat la moarte.

După moartea tatălui ei, Ofelia înnebunește de durere și se îneacă în râu. Fiul lui Polonius, Laertes, care a stat în Franța, se întoarce furios în Danemarca. Claudius îl convinge că Hamlet este de vină pentru moartea tatălui și a surorii sale. Când Horatio și regele primesc scrisori de la Hamlet care indică faptul că prințul s-a întors în Danemarca după ce pirații i-au atacat nava în drum spre Anglia, Claudius inventează un plan pentru a folosi dorința lui Laertes de răzbunare pentru a asigura moartea lui Hamlet. Laertes se va îngrădi cu Hamlet într-un sport nevinovat, dar Claudius va otrăvi lama lui Laertes, astfel încât, dacă trage sânge, Hamlet va muri. Ca plan de rezervă, regele decide să otrăvească un pocal, pe care îl va da lui Hamlet să-l bea dacă Hamlet va înscrie prima sau a doua lovitură a meciului. Hamlet se întoarce în vecinătatea Elsinore exact când are loc înmormântarea Ofeliei. Lovit de durere, îl atacă pe Laertes și declară că de fapt a iubit-o dintotdeauna pe Ofelia. Înapoi la castel, el îi spune lui Horatio că el crede că trebuie să fii pregătit să mori, deoarece moartea poate veni în orice moment. Un curtean prost pe nume Osric sosește la ordinele lui Claudius pentru a aranja meciul de scrimă dintre Hamlet și Laertes.

Începe lupta cu sabia. Hamlet înscrie prima lovitură, dar refuză să bea din pocalul oferit al regelui. În schimb, Gertrude ia o băutură din ea și este ucisă rapid de otravă. Laertes reușește să-l rănească pe Hamlet, deși Hamlet nu moare imediat de otravă. Mai întâi, Laertes este tăiat de propria sabie și, după ce i-a dezvăluit lui Hamlet că Claudius este responsabil pentru moartea reginei, moare de otrava lamei. Hamlet îl înjunghie pe Claudius cu sabia otrăvită și îl forțează să bea restul vinului otrăvit. Claudius moare, iar Hamlet moare imediat după răzbunarea sa.

În acest moment, un prinț norvegian pe nume Fortinbras, care a condus o armată în Danemarca și a atacat Polonia mai devreme în piesă, intră cu ambasadorii Angliei, care raportează că Rosencrantz și Guildenstern sunt morți. Fortinbras este uimit de vederea macabră a întregii familii regale întinsă pe podea moartă. Vrea să preia puterea regatului. Horatio, îndeplinind ultima dorință a lui Hamlet, îi spune povestea tragică a lui Hamlet. Fortinbras ordonă ca Hamlet să fie dus de val într-o manieră potrivită unui soldat căzut.