Mai nou m-a surprins plăcut vestea că pe 23 decembrie 2022 se lansează în cinema
filmul ”Lyle, Lyle, Crocodile/ Lilu, Lilu Crocodilul”, o acțiune comică pentru întreaga familie. Filmul va rula subtitrat și dublat în limba română.
O astfel de știre îmi trezește mereu amintiri frumoase. Una dintre primele amintiri referitoare la cinematograf a fost atunci când, în clasele primare, am tulit-o cu câțiva colegi la cinematograf. Din fericire nu era prea departe. Mama m-a lăsat, mi-a dat bani, dar a venit rapid după mine.. Cred că atunci am fost doar câțiva spectatori și anume grupul nostru de țânci care nu știu cât a înțeles dintr-un film românesc vechi de colecție. Din fericire pentru mine amintirea a rămas adânc întipărită in memorie.
De atunci am mers constant la cinema. Nu cu colegii ci cu familia restrânsă, adică eu și părinții, sau lărgită, atunci când ni se alăturau bunicii și mătușa sau vreun unchi. De regulă eu eram cea care cumpăram biletele. Aveam și rândul nostru preferat în sală.
Ani la rând, săptămână de săptămână, mergeam la cinema. De regulă pe seară. Era plăcerea noastră vinovată de a vedea un film de colecție sau o premieră cuprinși de magia unei săli de cinema. Era și farmecul socializării, căci la ieșire adesea dădeam cu privirea peste câte un cunoscut sau o rudă. Era acel farmec când parcă toți spectatorii din sală respirau în același ritm, plângeau sau râdeau odată. Se creea acea conexiune mentală între cinefili, extrem de greu de explicat. Nu rareori vedeam filme care cu greu le prindeai difuzate la televizor și atunci aveai senzația că vezi un film într-un mod aproape clandestin sau difuzat pentru un public mai de elită.
Mai târziu, în timpul studenției, am mers singura la cinematograf în Iași. Am intrat cel puțin în primii patru ani de studenție în patru din cele cinci săli de cinematograf din Iașiul acelor vremuri.Era plăcerea de a vedea un film de premieră sau de colecție într-o sală plină cu spectatori. Cred că era (încă!) unul dintre modurile de a-mi petrece timpul liber într-un mod plăcut.
Mai târziu am urmărit filme și seriale doar la televizor. Acum și online. Destul de mult când am timp și energie. Dar parcă nu mai are exact același farmec. Este adevărat, încerc să urmăresc același gen de filme, dar... Îmi lipsește freamătul în surdină al sălii, relația tacită cu ceilalți spectatori, senzația că din sala de cinema intru direct în lumea magică a filmului. Este acea senzație de intimitate dată de întuneric, de fâșia de lumină ce proiectează imaginile pe ecran, sunetul inconfundabil al proiectorului situat undeva, într-o cameră din spate, care oricât de silențios ar fi fost tot scăpa sunetul său specific. Simți parcă privirile spectatorilor ațintite simultan pe ecran, urmărind concentrate filmul. Simți o magie greu de descris în cuvinte.
Pe atunci, pentru un film bun, eram în stare să străbat orașul dintr-un capăt în celălalt. Erau chiar perioade când un film rula chiar o săptămână în plus sau mai mult dacă publicul o cerea. Acum însă aș vrea să repet experiența, dar mai trebuie să aștept până se reface infrastructura necesară, Sunt totuși optimistă că nu voi avea prea mult de așteptat.
Articol scris pentru SuperBlog 2022
