Din adolescență până la a doua tinerețe - evoluția stilului vestimentar

Până la absolvirea liceului am purtat, elevă fiind, doar uniformă. Nu aveam acea adversitate pe care o au copiii și părinții de azi pentru uniforma școlară. Într-adevăr, era obligatorie. Într-adevăr, regulile de atunci erau cu mult mai stricte. Într-adevăr, eram obișnuiți de mici cu regulile; noi ne pregăteam pentru drumul pe care trebuia să-l urmăm în viață și nu drumul pe care trebuia să-l parcurgem mai departe în viață era special „netezit” pentru noi tocmai ca să ni se pară mai ușor.
Uniforma avea avantajele ei. În primul rând era semnul nostru distinctiv ca elevi. Și așa ar putea fi în continuare pentru elevii de azi; ce satisfacție mai mare ai putea avea dacă ai putea fi recunoscut oriunde în public ca fiind elev al unei unități de învățământ cu renume și cu ștaif dacă ai purta uniforma elegantă și distinctivă a acelui liceu! În plus, confecționarea pe scară destul de largă a unor uniforme, ca și obiecte de vestimentație, poate scădea destul de mult costul de fabricație, implicit prețul de cumpărare a lor, ceea ce ar putea însemna o economie semnificativă în bugetul oricărei familii cu copii de vârstă școlară. Iar dacă ideea de uniformă ar fi înlocuită cu cea de vestimentație specifică sau cu orice alt termen similar, copiii și adolescenții nu ar simți acel sentiment de respingere față de un stil vestimentar aparte. În fond și la urma urmei, ar putea fi considerate „uniforme” și halatul medicilor, și salopeta muncitorilor, și roba magistraților.
Să revenim la ale noastre... Elevă fiind, purtam aproape tot timpul uniformă în timpul anului școlar. Adesea nu aveam vreme să mă schimb în alte haine atunci când trebuia să plec altundeva imediat ce veneam acasă de la școală. Iar atunci când nu purtam uniformă, aveam destul de puține variante de schimb într-ale vestimentației. Dar, copil fiind, nu mă deranja atâta timp cât hainele erau lejere.
După absolvirea liceului, mama mi-a spus: „De-acum gata cu uniforma. Nu mai trebuie să porți așa ceva!”... Perfect... Dar, sincer vorbind, în momentul acela nu aveam alte opțiuni la îndemână decât hainele lejere de vară și ceva... hai să-i spunem așa... de primăvară-toamnă... Insuficient pentru temperaturile potențial scăzute ale iernii. Așadar trebuia să îmi construiesc garderoba. Cel puțin ca obiecte de baza, apoi urmând să adaptez totul din mers.
Atât ca studentă la medicină cât și, ulterior, ca medic, aveam nevoie de o combinație de stiluri vestimentare. Elegante, dar și lejere. Clasic și casual, ca să nu spun chiar sportiv. Mai degrabă casual, căci stilul sportiv nu cred că „mă prinde”. Un stil virând spre clasic și destul de elegant pentru atunci când situația o cere, adică într-un context mai „oficial”. Dar și un stil mai lejer pentru situațiile de zi cu zi, având în vedere că m-am deplasat și mă deplasez mereu pe distanțe destul de lungi.
O problemă spinoasă a fost și rămâne mereu încălțămintea. Am nevoie de încălțăminte de damă cu număr mic. Când spun „număr mic” vreau să se înțeleagă ceva între copil și adult. Ceea ce este destul de greu de găsit atunci când ai și alte criterii de alegere: comod, fără tocuri înalte, ceva suficient de stabil în orice caz. Dar și de calitate, rezistent la purtare intensă... Și la un preț convenabil. Așa că stilul de încălțăminte s-ar descrie cam așa: vara sunt de preferat sandale sau saboți, pe vreme rece ghete, bocanci sau cizme mai joase, iar la temperaturi intermediare orice s-ar putea asemăna cu adidașii de damă, cu alte cuvinte orice gamă de pantofi sport care să îmi permită să merg rapid și fără efort pe orice vreme și pe orice teren, fără să par neîngrijită.
Ca îmbrăcăminte prefer orice piese de vestimentație lejere, dar care să nu mă împiedice în mișcări, în culori cât de cât neutre, care să se asorteze orice cu orice, putând fi oricât interschimbabile. În plus, dacă sunt neșifonabile sau greu șifonabile, în așa fel încât să nu aibă nevoie neapărată de călcat, ar fi perfect. Astfel, în graba de a ieși din casă oricând este nevoie, pot să îmbrac rapid orice îmbrăcăminte „uitată” ca din întâmplare pe un spătar de scaun sau fotoliu.
Nu e neapărată nevoie ca vestimentația și accesoriile să pară neapărat luxoase și la modă „ultimul răcnet”. Nu sunt omul care să dispună de resurse financiare mari și să aibă suficient timp să caute achiziții spectaculoase și unice. În atare situație, odată ce ai făcut primul pas, trebuie să continui în aceeași direcție. Dar cum sunt omul care merge pe principiul că totul sau aproape totul trebuie să fie simplu, frumos și extrem de funcțional, găsesc aproape orice care să mi se potrivească.
Un stil vestimentar anume? Care stil? Dacă simțim că nu ne convine un anume stil, se poate crea unul... prin combinarea celor existente.
Articol scris pentru SuperBlog 2019

C de la Cristina - Vitamina Ta, Inițiala Ta, Povestea Ta

Eram copil. La vârsta când primele amintiri sunt încă încețoșate. Dar și la vârsta la care răceam extrem de ușor. Nu știu dacă la acea vârstă îmi plăcea înghețata; singurul lucru cert era că, doar cu câțiva ani mai târziu, uram ideea de înghețată care avea la suprafață cristale mici, ascuțite și reci de gheață. și la fel de cert era faptul că una-două mă trezeam cu gâtul iritat și roșu, cu răgușeală, usturime și (aproape!) imposibilitatea de a înghiți. Rapid ajungeam la medic și primeam tratamentul necesar și absolut obligatoriu. Probabil tocmai din acea perioadă am o amintire vagă, dar care mi-a marcat oarecum evoluția de mai târziu. Și nu atât amintirea, ci faptul în sine. Amintirea vagă era că o doctoriță. probabil trecută de prima tinerețe, pentru că în amintirea mea apare aproape ca o bătrânică urâcioasă, după ce s-a uitat până în fundul propriului meu gâtlej umflat și roșu, îi spune mamei ceva de genul: „Doamnă, după cum văd eu aici, copilul nu are nici o șansă să scape de probleme decât dacă i se scot amigdalele!”
Dacă aș fi știut ce știu acum, probabil că aș fi refuzat ideea. De parcă atunci aș fi acceptat-o... Nici vorbă! Dar mama nu țin minte să fi zis ceva. Câtva timp mai târziu, discutând cu o verișoară de-a ei, medic, i-a spus despre ideea de operația de extragere a propriilor mele amigdale. Și a primit un sfat ce s-a dovedit de bun augur: „Doar nu îi scoți copilului amigdalele de pe acum. Ia încearcă să îi dai vitamina C200 și vei vedea că îi va crește imunitatea și va răci mai rar și mai ușor.!”
Pentru cei care nu au trăit vremurile acelea, vitamina C200 era un preparat de vitamină C ceva mai „arhaic”, fără culori sau arome deosebite, care nu atrăgea în nici un fel plăcut simțurile, în așa fel încât să fie înghițite cu câtuși de puțină plăcere. Dar efectul a fost aproape garantat. Amigdalele mele, sortite atunci extirpării, sunt la locul lor și acum, după atâtea decenii, apărându-mi cât de cât gâtul de infecții posibil intrând în organism pe cale respiratorie.
După ani de zile, în timpul studenției, în preajma sărbătorilor de iarnă, în vacanță fiind, într-o după-amiază mă ia cu rece, deși în casă nu era temperatura așa scăzută. Așa că, văzându-mă ghemuită sub pătură și tremurând din tot corpul, mama mă ia la rost. Simțind că nu prea era de glumă, îmi pune termometrul sub braț. Termometru care a arătat după câteva minute că aveam febră. Pesemne prinsesem niște viruși care își făceau de cap prin corpul meu. De data asta a cerut ajutor, prin telefon, nurorii verișoarei sale care mă scăpase pe vremuri de o operație ce putea fi evitată. Cu alte cuvinte verișoarei mele care ne era medic de familie. Care a dat o soluție simplă: trei injecții cu Polidin (un preparat românesc injectabil care stimula imunitatea generală a organismului, acționând ca un fel de vaccin general), câte una pe zi, plus pastile de aspirină, paracetamol, ca și antalgice și antitermice, precum și aceeași banală dar eficientă... vitamină C. Tratament care m-a pus pe picioare în doar câteva zile. A fost iar un moment când modesta doamnă a sănătății pe numele ei Vitamina C m-a ajutat să reintru în stare de sănătate.
Au trecut anii și m-am angajat ca medic școlar. Nu am avut probleme majore de sănătate, sau cel puțin nu le-am dat atenție, până când la începutul unui an, profitând de ocazie, mi-am făcut un set de analize de rutină. Când au venit rezultatele, surpriză!!! Neplăcută... Mă trezisem cu o anemie feriprivă de toată frumusețea, exact cum scrie la carte. De fapt, nu ar fi trebuit să fie o surpriză. Pierdeam de o vreme mai mult fier, poate și alte elemente, decât aș fi putut asimila în organism printr-o alimentație cât de cât normală. Anemia instalându-se lent dar sigur nu a dat simptome extrem de deranjante, doar ușoare amețeli în anumite condiții, dar ușoare și de scurtă durată, așa că le trecusem cu vederea. Pesemne că organismul se obișnuise oarecum cu situația de nu mi-am dat seama că aveam o problemă; singura explicație ar fi fost că pierderile de fier se făcuseră lent, într-o perioadă lungă de timp, așa că se făcuse adaptarea organismului. Partea proastă a fost că am ignorat problema încă vreo câțiva ani de atunci înainte, pe principiul românesc că „merge și-așa”. Dar n-a mers. Anemia netratată nici măcar prin modificarea stilului alimentar, cu atât mai mult prin suplimente cu fier, s-a agravat la fel cum apăruse și evoluase până atunci. Așa că la un moment dat organismul a resimțit puternica lipsă de fier; ajunsesem lividă, abia mă țineam pe picioare, iar cel mai mic efort mă aducea până în pragul leșinului. Tot ca pe vremuri, ca printr-o întâmplare, am repetat acea analiză prin care aflasem de anemie. Rezultatul m-a speriat, căci valoarea concentrației hemoglobinei din sânge, tocmai acel pigment cu fier care ar fi trebuit să îmi oxigeneze întregul organism, era la jumătate din limita inferioara a normalului, fie și pentru o femeie. Ca atare m-am pus pe schimbarea stilului alimentar, consumând mai multe alimente cu conținut mai mare de fier, dar am trecut și la ingerarea pilulelor cu conținut mai mare de fier. Și ca fierul să se absoarbă mai repede, l-am asociat... cu ce? Cu aceeași miraculoasă vitamină C. Efectul a fost garantat. Acum, după acei ani de chinuri și disconfort. simptomele aproape că au dispărut cu totul. Ceea ce a mai rămas ar putea dispărea (re)obișnuind organismul cu eforturi de toate felurile.
Oricât de ieftin ar fi un preparat pe bază de suplimente alimentare cu minerale și vitamine, pe timp îndelungat costurile se simt în buzunarul celui care are nevoie de ele. Dar fiecare dintre noi poate avea la un moment dat nevoie de ele. Așa că ideal ar fi să găsim o farmacie clasică sau o farmacie online în care să putem cumpăra vitamine la preț mic. O astfel de farmacie ar putea fi Farmacia La Preț Mic de unde putem cumpăra vitamine și suplimente la prețuri accesibile pentru toate buzunarele. Putem astfel urma orice cură cu vitamine și suplimente nutritive atâta timp cât avem nevoie, fără să simțim o pagubă mare prin buget.
Revenind la vitamina C...

Vitamina C reprezinta un antioxidant de exceptie ce contribuie activ la franarea proceselor degenerative din organism. Facand parte din grupa vitaminelor hidrosolubile (solubile in apa) vitamina C se elimina in cantitati mari din organism.
Organismul uman nu isi poate sintetiza propria vitamina C si tocmai de aceea trebuie sa si-o procure din alimente sau din alte surse. Sensibila la lumina, caldura si vapori de apa, vitamina C este necesara in formarea colagenului, o proteina ce da tarie oaselor, cartilagiilor, muchilor si vaselor de sange si contribuie la buna mentinere a capilarelor, oaselor si dintilor.

Acidul ascorbic administrat in mod sustinut ajuta la:

– functionarea normala a sistemului imunitar, inhiband cresterea tumorilor si asigurand rezistenta organismului impotriva infectiilor
– participa la sinteza hormonilor glandelor suprarenale
– previne uzura celulara, incetinind procesul de imbatranire, are rol de echilibrare a organismului fiind necesar in metabolismul calciului si al altor minerale
– are rol de echilibrare a sistemului imunitar, prevenind aparitia astmului si a alergiilor si stimuland productia de interferon, factor cu proprietati antiinfectioase remarcabile. Acidul ascorbic accelereaza vindecarea ranilor, regenerarea tesuturilor, participa la sinteza fibrelor de colagen, a cartilajelor si oaselor, precum si la sinteza hormonilor cortico-suprarenalieni. Scade colesterolul sangvin, protejeaza organismul fata de substantele cancerigene si creste si mentine randamentul fizic.
Vitamina C ajuta absorbtia fierului la nivelul intestinului, creste rezistenta la infectii si mentine numarul globulelor albe din sange, ofera protectia antioxidanta, prevenind transformarea nitratilor (din tigari, fum, grasimi, unele legume) in substante cancerigene.

Cauzata de o alimentatie insuficienta, de o malabsorbtie digestiva, de o crestere a necesitatilor sau eliminare excesiva, carenta de vitamina C apare cel mai des la subiectii varstnici, alcoolici, suferind de malabsorbtie cronica (doza zilnica recomnadata de vitamina C este de 60 de mg). Simptomele lipsei de vitamina C sunt: oboseala, astenie, slabiciune, stare de depresie, lipsa poftei de mancare, dureri osoase moderate, ameteli, piele uscata, edeme, gingivita, hemoragii.

Deficitul de vitamina C

– conduce la aparitia scorbutului care este o boala caracterizata prin anemie, caderea dintilor si sangerari sub piele. In carenta de vitamina C tenul devine uscat si palid, pierzandu-si stralucirea si prospetimea.
Excesul de vitamina C (1000-5000 mg pe zi) se manifesta prin deranjamente stomacale mai ales in cazul unei sensibilitati crescute la aciditate, aparitia de pietre la rinichi, afectarea sistemului imunitar si aparitia simptomelor de ameteala si greata. Surse de vitamina C sunt: fructe (portocale, papaya, mere, capsuni, grepfruit, pepene), broccoli, ardei gras, rosii, mango, cartofi, varza, spanac, lamaie, varza, afine.
Sinonim: acid ascorbic.

Sursa:  https://www.revistagalenus.ro/
Așa s-a explicat întărirea imunității organismului, care este ferit de infecții curente. Așa s-a explicat ușurarea absorbției fierului atunci când a fost asociat cu vitamina C, accelerând refacerea rezervelor de fier din organism și dispariția anemiei. Așa se explică creșterea rezistenței organismului atunci când suplimentăm administrarea de vitamină C în condițiile în care organismul trebuie să facă față la suprasolicitări. Si atunci când efectele benefice se simt se câștigă noi fani ai vitaminoterapiei.
Articol scris pentru SuperBlog 2019

„Amprenta” mea de „Bună dimineața!” în variantă modernă

E dimineață iar. O nouă dimineață din viața mea plină de rutină dar și de provocări. Mă încarc cu energia dintr-un mic-dejun suficient de consistent și mă apuc de lucru. Vorba vine... Este week-end și ar trebui să îmi încarc bateriile pentru zilele de lucru. Dar ceva mă atrage spre mediul virtual. Știu... Mi-e dor de tine și încerc să te contactez așa cum am făcut-o de atâtea ori doar online, Cel puțin până acum.
Ne-am promis unul celuilalt că într-o zi vom încerca să fim împreună, alături unul de celălalt, cel puțin până ce vom încerca să vedem dacă viața petrecută împreună ni se potrivește sau vom porni pe drumuri separate. Mă așez în fața laptopului deschis și îmi imaginez ca prin minune că suntem deja împreună. Ca de obicei nu am somn dis-de-dimineață. De obicei sunt matinală și simt că asta e bine; dacă am ceva de lucru, pot prinde câteva minute de liniște până ce împrejurimile căminului meu se trezesc la viață. Te simt că încă dormi un somn liniștit și profund. Știu că ai aceeași dorință de a intra online la trezire atunci când te trezești, dorință rămasă din vremurile când doar mediul online sau telefonul ne putea aduce unul lângă celălalt. Așa că aș vrea să îți las pe furiș și un mesaj pe laptop de „Bună dimineața!”

Dar nu! Nu vreau să simți că am deschis laptopul doar pentru o formulă de salut pentru tine. Îl folosesc rapid profitând de faptul că nu am nimic special de lucru la el. Apoi iau mecanic o foaie albă de hârtie pentru a-ți lăsa un mesaj de întâmpinare. Ar fi frumos un mesaj scris caligrafic de mână. Dar nu mai scriu prea des cu stiloul, singura unealtă de scris care s-ar preta, după umila mea părere, pentru un scris caligrafic. Mult mai des scriu cu pixul, care este și mai practic pentru scris în condițiile în care stiloul se dovedește mai greu de folosit sau chiar aproape inutil. Așa că mâna mea dreaptă s-a obișnuit aproape nedorit de mult uneori cu pixurile și cu ștampilele mele dintotdeauna de marcă Colop. Și atunci o idee genială mi-a venit dintr-o dată: singura modalitate de transmitere a unui mesaj fără a folosi în mod direct și implicit calculatorul, dar folosindu-l în mod original fără metodele clasice de tip imprimantă, ar fi ștampila electronică aplicată cu ajutorul unui e-mark oferit tot de firma Colop.

 Un e-mark nu este nici imprimantă dar nici ștampilă. Dar are ceva din fiecare în parte. Seamănă, ca design, cu o ștampilă de diverse modele. Dar se poate conecta la orice dispozitiv mobil de tip smartphone, tabletă sau laptop sau cu PC-ul prin Wifi sau prin USB. Pe PC sau pe dispozitivele mobile se pot crea propriile amprente personalizate care se transmit spre e-mark și prin simpla mișcare de glisare amprenta este fixată pe suportul dorit.
Un e-mark este ușor de transportat oriunde avem nevoie de el, la fel ca orice ștampilă. Este un instrument de birou multifuncțional pentru ștampilarea pe documentele tipărite, marcarea pe dosare sau elemente de birotică - și face activitatea de birou mai ușoară și interesantă. Funcții speciale cum ar fi data și ora automată, generatorul de coduri QR și codul de bare și un set de șabloane predefinite simplifică munca în birou. Și nu numai într-un birou ci în orice loc unde este nevoie de oricare din funcțiile sale. Este unealta perfectă pentru scopuri de marketing: toate tipurile de dosare, plicuri, pungi, fiind ușor de personalizat, putând fi utilizat la evenimente și în contactul cu orice corespondent. Ori de câte ori este nevoie de marcat pachete, etichete sau documente cu coduri de bare, numere de articole sau alte informații, e-mark poate ajuta. Cu bateria încorporată și generatorul de coduri de bare și QR incluse în aplicație, acesta poate fi utilizat oriunde este nevoie de el. Poate fi folosit pentru a marca temporar diverse suprafețe neabsorbante prin intermediul etichetelor. Și nu în ultimul rând poate fi folosit ca instrument motivațional, pentru a lăsa celor dragi, într-un loc vizibil pentru ei, citate amuzante, urări de ziua de naștere sau mesaje motivaționale.
Cu folosirea ștampilei sunt obișnuită de aproape două decenii. Cu PC-ul și dispozitivele mobile lucrez lejer de ani buni. Deși nu aș vrea niciodată să renunț la un mesaj scris aproape caligrafic, cu tocul, pe o foaie albă de hârtie, un mesaj ca o amprentă personală aplicat cu ajutorul unui e-mark este întotdeauna binevenit ca o soluție rapidă, frumos și ușor concepută oricând și oriunde.
Așa că, dragul meu prieten, îmi pun e-mark-ul rapid la treabă. Așa cum, pe vremuri, copii fiind, ne trimiteam bilețele unul celuilalt la școală și în afara ei, tot așa voi proceda și acum. Pe furiș și ștrengărește, scriu frumos un mesaj scurt cât un bilețel de dragoste pe laptop. Nu este mare scofală să trimit apoi mesajul pe e-mark; wi-fi-ul funcționează în toată casa. Nu este greu apoi să „șterg” o foaie de hârtie glisând e-mark-ul peste ea și bilețelul este gata. Ți-l voi lăsa ștrengărește pe tastatura laptopului, ca un mesaj de bun venit, ca să îl găsești acolo atunci cânt te vei apuca de lucru. Apoi, urmărindu-ți reacțiile la găsirea biletului, îmi voi da seama dacă surpriza va fi plăcută sau nu. Iar dacă vei fi plăcut surprins, micile scrisorele de amor te vor urmări discret pe drumul tău, doar atunci când vom simți amândoi nevoia de comunicare în scurtele clipe de fugară despărțire, așa cum o făceam cândva prin sms-uri sau mesaje pe messenger.
Trăim în era tehnologiei și, vrând-nevrând, tehnologia își pune amprenta sa pe viețile noastre. Și dacă tot este aceasta situația, cu ajutorul tehnologiei ne formăm și ne folosim amprenta proprie pe care o folosim în relația cu cei din jurul nostru.
Articol scris pentru SuperBlog 2019

Toamna pe uliță – guest post Cristina Gherghel

Toamna este acel anotimp pe care fie îl iubești, fie îl urăști – n-are cum să-ți fie indiferent.
Ca blogger și autor, despre toamnă scriu cel mai mult. Asta pentru că-n aceste luni în care vremea se răcește și cerul devine plumburiu, sufletul meu se întristează, corpul obosește mai ușor, iar ochii albaștri îmi dansează în lacrimi din orice motiv. Melancolia pune stăpânire pe mine, însă nu am timp să-i dau atenția pe care o merită, așa că lupt împotriva ei și asta mă istovește și mai mult.
Dar clima planetei noastre se schimbă de la an la an și niciun anotimp nu mai e cum era odată. Când eram mici – pe vremea lui Ceaușescu – iarna, temperaturile scădeau și până la -35° Celsius. Îngheța apa când o aruncai în sus, nămeții aveau și 2 metri. Ningea și viscolea săptămâni în șir. Cât vedeai cu ochii erau doar straturi de zăpadă albă, care țineau căldură pământului din noiembrie până-n martie – fără pauză. Străzile erau pline de copii care făceau oameni de zăpadă și se plimbau cu săniile.
Și ce frumos era atunci…
De când nu mai vedem așa ceva? De când nu ne mai bucurăm de zăpadă? Am devenit oameni mari – adulți cu multe griji și nenumărate responsabilități. Nu ne mai ajunge timpul și nici nu aveam starea de spirit necesară să ne oprim o clip și să privim în jur, ca să admirăm maiestuozitatea mamei natură. Acum, tot ce vedem este faptul că se blochează traficul.
Cine nu iubește toamna spune că e din cauza ploilor și a vântului rece (în primul rând), dar… de câte ori a plouat în toamna asta? Oare cerul nu plânge mai des în primăvară?
În aceste timpuri, toamna este doar o perioadă de tranziție de la cald la frig. Și totuși se-ntâmplă ceva cu noi, cu majoritatea dintre noi. Moralul oscilează și suntem epuizați mai tot timpul. Și cum să nu fim, când trebuie să ne pregătim pentru iarnă și ne muncim creierii la cum și cu ce să încălzim casele, ca să le fie bine celor pe care-i iubim și de care ne-ngrijim? Parcă și soarele se-ntristează și se-ngrijorează cu noi. Poate de aceea se ascunde după norii grei… nu-i place să-și arate jalea. Ori poate nu vrea să ne împovăreze cu suferința lui… .
La oraș e mai simplu să te acomodezi cu toamna, zic eu – din proprie experiență. Dar la țară… la țară, dacă ai pământ și roade de cules, ai multe de făcut. Și, deși nimic nu mai e cum era odată, eu tot mă-ntorc în timp la momentul acela dureros, care mi-a definit copilăria comunistă. Dacă ai citit „14 nuanțe de roșu” știi că mă refer la capitolul: „Nuanțe de ruginiu”.
Dacă nu ai avut ocazia, permite-mi să strecor un fragment în acest material.

„… Unchiul Ion ne îndeamnă să ne urcăm în căruță, dar refuzăm. Drumul era plin de gropi și șanțuri adânci ceea ce însemna că calul nu putea galopa. Noi mergeam mai repede decât el.
Mă uit la căruța culmă de sfeclă și-apoi mă uit la cal. Mi se strânge inima. «E-atât de mic comparat cu căruța. O să i se rupă oasele, asta dacă nu se face flenduri căruța», mă gândesc cu milă și cu groază.
Ieșim de pe drumul dintre tarlale plini de noroi din cap până-n picioare. Aș vrea să mă opresc acolo. Aș vrea să vină sfârșitul lumii numai să nu fiu obligată să mă urc în căruță.
Ion oprește calul și ne invită să ne urcăm cum putem peste sfeclă.
Refuz cu vehemență.
Ion se uită la tata neînțelegând ce se petrece.
Tata mă fulgeră cu privirea.
— Te implor, tată, nu mă obliga. Nu pot. Căruța-i destul de grea și fără noi. O să-l omorâm.
— Ce prostii sunt astea? intervine unchiul Ion. Ești doar un copil. Cântărești cât un fulg. În plus, n-ai cum să alergi că o luăm la galop imediat. Nu cred că ești mai rapidă decât calul. Acuși e noapte. Iosif, zice unchiul Ion uitându-se la tata, fă-o să se urce că n-am timp de mofturi.
Mă uit în jur: nu era încă noapte, dar nici zi nu era. Ideea de a rămâne singură pe câmpuri nu era încântătoare. Pe de altă parte, aveam treabă acasă și voiam să văd cum se simțea mama.
Mă urc ajutată de tata împotriva voinței mele și mă prind de marginile căruței.
Tata mă povățuiește să mă țin bine în timp ce sare-n căruță alături de unchiul Ion.
Strâng ochii și încleștez mâinile pe cele două bucăți de lemn care delimitau căruța. Erau de fapt niște scânduri puse pe lung să nu cadă sfeclele că se umpluse prea tare coșul căruței. În mintea mea, stăteam în echilibru fără să contribui la greutatea căruței.
Cu ochii închiși, murmur rugăciune după rugăciune până simt cum căruța încetinește. Am ajuns la silozuri unde trebuia să lăsăm sfeclele în teorie.
Cum se oprește căruța, sar jos fără nicio o invitație. Mă dureau toți mușchii din corp, iar mâinile îmi erau albe de la efortul ce-am depus să mă țin în echilibru. Numai că în echilibru nu eram.
Ion ghidează calul înspre cântar și pune căruța-n rând la cântărit. După circa 15 minute, tata discută cu cineva care-i spune că numai o parte din recoltă trebuia lăsată la stat, căci restul fusese adus în zilele precedente.
Nu știu cum se făceau calculele, dar fusese un an bun și pare că aveam dreptul să luăm acasă ce era peste normă.
Tata s-a bucurat, căci aveam porci de crescut, dar mie parcă-mi trecuseră un cuțit prin inimă.
Deși cam jumătate din căruță a fost golită, mie nu mi se părea că se ușurase cu mult. „Calul nu cântărește cât sfecla”, mă gândeam eu cu durere.
Unchiul Ion sare-n căruță, iar tata, fără o vorbă, mă ia-n brațe și mă urcă sus. N-am timp să protestez, căci Ion îi dă bice calului. Încep să plâng mocnit, strângând cu putere din dinți.
După câteva minute, calul încetinește. Deși am ochii închiși, știu sigur de ce. Traseul îmi era foarte cunoscut. Sar jos, deși calul nu se oprise.
Tata a încremenit. Unchiul Ion nu a văzut.
— Puteai să-ți rupi picioarele, Cristinuța. Ce-i cu tine? Să nu mai faci niciodată așa ceva.
— Lasă-mă-n pace! bolborosesc.
Căruța e oprită acum. Coboară amândoi și-l lasă pe cal să-și tragă sufletul.
Deși mi-e frică de cai, merg aproape de armăsarul maro și mă prepar. Mă uit cu durere la pielea animalului lucie de sudoare. Mușchii i se zbăteau din cauza efortului, iar inima-i bătea cu putere. La fel ca a mea.
— Gata, zice unchiul Ion, plecăm. Ridică mâna dreaptă în care avea biciul să-i dea de știre calului.
Mă pun între el și cal.
— Te rog, nu-l lovi. Îl doare, îi spun privindu-l cu ochii doldora de lacrimi.
Unchiul Ion rămâne trăsnit cu mâna-n aer. Tata, alb la față, mă ia de mână și mă trage deoparte.
Unchiul Ion înjură ca la ușa cortului.
— Iosif, ia-o din fața ochilor mei că nu știu ce fac. E smintită rău fata asta a ta. Nu e că ceilalți frați ai ei sunt mai de soi.
— Las-o, Ioane. E un copil, ce știe ea?
— Te compătimesc, zice unchiul Ion cu ciudă în timp ce biciul lovește calul cu putere.
Tresar cu putere de parcă m-ar fi lovit pe mine. Calul a făcut un salt înainte de durere. Am simțit că mor. Plângând în hohote, fug în spatele căruței și-mping cu toate forțele mele.
Am inima ruptă şi plâng cu disperare. De fiecare dată. Nu pot să mă abțin. Aş vrea să ţip la tata, să-l implor să mă ajute, să-l ajute pe cal. Dar tata împinge la căruță cu mine. Nu mă privește, știe ce simt.
— Copilă, de ce nu înțelegi că pentru asta s-a născut el? Asta-i menirea lui. Cum am putea noi să aducem acasă recolta dacă nu ar fi el să ne ajute?
— Da, tată, știu. Dar de ce să-l baţi? Ce dacă e un animal? Are sentimente ca şi noi, numai că nu şi le poate exprima. Urăsc toamna! Nu vreau să mai vină niciodată!
— Vorbești prostii. Cum să nu vină? Şi când culegem roadele câmpului? Când mâncăm struguri şi roșii? Toate au timpul lor. Fără toamnă nu am putea lucra pământul.
— Nu vreau să mai mănânc nimic atunci. Vreau să nu mai puneți calul să tragă la căruță! Vreau să nu-l mai bată. Nu pot să suport!
Şi tata oftează.
— Și noi nu muncim ca el, Cristinuța? Uită-te la tine, ești doar un copil. Ar trebui să te joci… spune tata cu voce tremurândă.
— Dar pe mine nu mă biciuiește nimeni. Și nici pe tine, tată.
— Nu. Dar nu a fost întotdeauna așa. Odată, și noi eram biciuiți. Iar câteodată nu este nevoie de un bici ca să lovești pe cineva.
Mă uit la el simțindu-mă vinovată. Ştiu că are dreptate. Este pic de apă și respiră anevoios. La fel şi calul, şi eu, şi chiar stăpânul nemilos.
Ajungem acasă murdari de noroi din cap până-n picioare. Așa e toamna pe drumurile de ţară.
…”

Așa era pe-atunci.
Când frunzele ruginii încep să cadă la pământ, eu retrăiesc, fără să vreau, toamnele țăranilor din „Epoca de aur”. De fiecare dată.
Poate-ntr-o zi voi simți altceva. Până atunci, culeg porumbul cum făceam odată, însă nu ne mai folosim de animale să-l aducem acasă. Acum totul este mecanizat. Și e mai bine, din anumite puncte de vedere. Însă fiecare lucru sau schimbare are multe puncte împotrivă, așa cum are multe în favoare – depinde de unghiul din care vrem să privim.

Ca de obicei, am scris cu mult drag pentru tine. Dacă ai apreciat, un „like” la pagina cărții ar fi profund apreciat. Iar dacă ai citit „14 nuanțe de roșu” și ți-a plăcut, o recenzie pe Goodreads sau Google mi-ar umple inima de bucurie.
În cazul în care ești deprimat și nu știi ce să faci, pe https://retetetrupsisuflet.blogspot.com am mai multe soluții eficiente.
O toamnă senină îți doresc. Din inimă.

CRISTINA GHERGHEL

Bucuria unei străluciri într-o poveste

Am trăit o viaţă de om împreună. Mai mult chiar! Ca şi cuplu am trăit două vieți într-una singură, ca două suflete pereche contopite într-unul singur, atât de lipite unul de celălalt încât orice încercare de a le despărți risca să rupă legăturile dintre ele cu tot cu bucăți mari din fiecare trup în parte, lăsând răni adânci in urma fiecărei rupturi.
Ai vrut de la început să pecetluiești legătura dintre noi printr-un talisman de preț care, ca și un mesaj inspirațional, să îmi aducă mereu aminte de iubirea pe care mi-o porți mereu, dintotdeauna și pentru totdeauna, dinainte de viață și dincolo de ea.
Ai vrut la început ca darul pe care mi l-ai fi făcut să aibă sclipiri de diamant. Dar privindu-mă în ochii mei verzi ai vrut ca sclipirile de fericire din ochii mei să se contopescă cu sclipirile ametistului verde. Și ai încercat să îmi oferi o brățară handmade care să poarte în ea și să transmită în toate direcțiile acea lumină aparte pornită din ochii mei spre tine și spre sufletul tău cald.
Ai vrut să îmi oferi o bijuterie unicat, mică, delicată, simplă dar  și sofisticată. Ai vrut ca darul tău să fie la fel de unic în lume ca și relația dintre noi. Și ai vrut ca bucuria primirii acelui dar să fie la fel de mare ca și bucuria cu care mi l-ai oferit. Iar bucuria a fost imensă la în momentul în care mi-ai pus acea brățară pe mână și a crescut pe măsură ce creștea și relația pe care o construiam între noi, cu bune și cu mai puțin bune, cu bucurii ți tristeți.
Acea brățară mi-a stat mereu la încheietura mâinii. S-a încărcat de-a lungul timpului cu toată căldura și energia corpului meu, acea energie care parcă îmi izvora la nesfârșit din suflet. S-a încărcat de-a lungul timpului cu toată energia ce curgea între noi cu fiecare scăpărare de dragoste și pasiune ce se declanșa in fiecare clipă în care ne priveam, ne atingeam, ne îmbrățișam.
De câte ori priveam sau atingeam acea brățară îmi dădeam seama că oferă toate amintirile stocate în viața noastră de cuplu. Energie și amintiri care făceau parte din structura ei atât de puternic încât, chiar dacă ar fi fost transmisă mai departe după ce nici unul dintre noi nu ar mai fi fost pe această lume, le-ar fi oferit, atât energie cât și amintiri, oricărei persoane care ar fi purtat-o mai departe. Ar fi devenit în acest fel o veritabilă bijuterie de familie. Și ca orice veritabilă bijuterie de familie acumulează energii, amintiri, informații și povești despre persoana care a purtat-o pentru prima dată, despre toate persoanele care au purtat-o ulterior, creând legături între oameni și suflete și mai departe peste generații.
O bijuterie este o poveste prin ea însăși. Dar o bijuterie primește și poveștile oamenilor din generații trecute tocmai pentru a le oferi acelor oameni din generațiile viitoare care doresc să le primească, bijuterii și povești deopotrivă.
Articol scris pentru SuperBlog 2019

Te simți iubit de mama ta? – guest post Cristina Gherghel

Mi-e greu să scriu aceste rânduri. Mi-e greu, pentru că odată ce pui negru pe alb un gând sau un sentiment negativ parcă devine instant real.
Săptămâna trecută, am primit un e-mail privat trimis de pe unul din cele 30 de blog-uri ale mele intitulat „Eu merit”.  Primesc multe mesaje de pe bloguri și pe rețelele sociale. Toate mă emoționează și mă pun pe gânduri, căci cine scrie în privat se confruntă cu o situație atât de urâtă încât nu are curajul să o mărturisească într-un comentariu public. Mesajul în cauză era de la o fată disperată, care mi-a spus cu multă durere că mama ei nu numai că nu o iubește, dar o urăște și-și bate joc de ea. Mi-a scris multe întâmplări, ca să înțeleg că nu este numai o idee paranoică în capul ei. Cu infinită amărăciune a trebuit să recunosc că fata, să-i spunem Elena (deși o cheamă altfel), are dreptate. Din ceea ce mi-a povestit a reieșit clar că mama ei nu are nici cea mai mică considerație față de copilul ce a purtat în pântece vreme de 9 luni. Mama Elenei cere de la fată ca aceasta să se dedice ei trup și suflet. Elena îi face toate treburile casei – deși mama este destul de tânără și în putere, dar nu are timp, căci se uită la toate telenovelele care există. Pe lângă asta, mama o vorbește de rău la prietene și vecine, o blestemă și-i dorește tot răul din lume etc.
Nu este prima dată când aud așa ceva, dimpotrivă, dar am plâns cu lacrimi amare și m-am pus în genunchi să-ntreb de ce? De ce unele mame se comportă așa? De ce le-a fost permis să aibă copii când nu sunt capabile să iubească și să ofere confort? De ce ele au devenit mame fără suflet, când alte femei și-ar da viața pentru a avea un copil?
Evident că nu am primit răspunsuri. Și ar fi culmea să aud voci în jurul meu (sau în capul meu) când nimeni nu vorbește. Nici măcar televizorul – căci mama, draga de ea, nu știu din ce motiv – nu vrea să-l mai deschidă. Niciodată. Și dacă nu vrea televizor, nu vrea nici radio – deci este liniște deplină în casă – perfect pentru un scriitor. Dar asta-i o altă poveste.
De mult am vrut să public o carte despre părinții care-și tratează copiii ca pe niște sclavi, dar mi-a fost frică și parcă rușine. Rușine de parcă i-aș fi făcut o nedreptate mamei mele – o mamă eroină – mama a 10 copiii. Dar ea nu are nicio vină că alte mame nu-și iubesc copiii.
Iubirea părinților ar trebui să fie necondiționată. Și, în cele mai multe cazuri, este. Mamele și tații își iubesc copiii indiferent de cum se comportă și ceea ce fac aceștia. Dar există tot la fel de multe cazuri în care părinții își urăsc copiii, de parcă ar fi vina acestora că s-au născut.
Să crești un copil nu e ușor. Nu a fost ușor pe vremea lui Ceaușescu – când se făceau cu grămada – dar acum este și mai greu. Dar nimeni nu obligă o femeie să facă copii, dacă nu-i vrea! Mai ales în ziua de azi.
E ușor pentru mine să vorbesc, că nu-s măritată și n-am datorii față de un bărbat, știu. Cer scuze acelor femei care au rămas însărcinate din întâmplare. Nu am nimic împotriva lor dacă își iubesc copiii, căci știu cât au suferit. Părinții mei nu au plănuit niciun copil, dar i-au primit cu drag pe cei pe care i-a dat cerul: 10 (11 de fapt). Și i-au iubit pe toți.
Mulți dintre noi cred că o mamă își iubește copilul pentru că nu se poate altfel – este carne din carnea ei – dar, din nefericire, iubirea nu se i poate impune nimănui. Nici măcar sau mai ales, unei mame. Dar eu nu condamn nici aceste mame care nu-și iubesc copiii, eu le condamn pe acelea care-și bat joc de ei și-i tratează ca și cum ar fi proprietăți fără drept de apel. Știu că există mame care vor să intervină mereu în viața copiilor de parcă ar fi un drept divin. Unele pretind ca ai lor copii să renunțe la tot și să se dedice îngrijirii celor ce le-au dat viață „că doar de asta te-am făcut”. Unele sunt mereu bolnave, mereu nefericite, tot timpul victime. Părinți toxici.
Elena mi-a spus că e nefericită în căsătorie – soțul este bețiv și violent (printre altele) – și ori de câte ori are curajul să recunoască asta în fața mamei ei, aceasta râde, ridică ochii spre cer, și spune cu ironie: „Și ce să-ți fac eu dacă asta meriți? Tu l-ai ales. Nu veni să te plângi la mine!”
Și mi-a mai spus că este grav bolnavă și face eforturi uriașe ca să meargă la serviciu. Femeia care a născut-o știe și când Elena are câte o criză acută de durere, mama ei fie o ignoră total, fie îi spune să înceteze să facă scene, că nimeni nu este sănătos.
„Nu pot să vorbesc nimic cu ea, nu mă ascultă și mă ia în râs. Deseori mă-ntreb dacă sunt înfiată, căci mamele ar trebui să-și iubească copiii, așa cum îi iubesc eu pe-ai mei. Și Dumnezeu mi-e martor că n-am avut de unde să iau exemplu”, a adăugat Elena.
Se spune că mama este singura persoană care ar trebui să te înțeleagă și să-ți fie alături în cele mai grele momente ale vieții, dar multe mame se comportă mai rău ca dușmanii în toate aceste situații. Și dacă mama nu te iubește, atunci cine?
Dacă mama își bate joc de tine, cu durere în suflet îți spun să pleci departe de ea – eu care m-am întors în țară să mă îngrijesc de mama mea știu ce vorbesc. Și nu te simți vinovat, căci nu e vina ta că ea nu te iubește. Este dreptul tău să-ți faci o familie și să fii fericit. Dar gândește-te bine, reflectă intens asupra motivelor pentru care crezi că mama ta nu te iubește. Dacă și-a făcut datoria față de tine: dacă te-a spălat, te-a îmbrăcat, ți-a dat de mâncare, ți-a suflat pe răni, ți-a șters lacrimile când ai plâns și te-a ținut la pieptul ei până ai adormit, atunci ea te iubește. Nu o pune deoparte și nu te supăra pe ea când îți dă câte un sfat sau își spune o părere cu care nu ești de acord – tot din iubire o face. Ignor-o doar când vrea să-ți comande viața sau îți cere mereu să renunți la tot, ca s-o servești pe ea. Mama are datoria (dacă vrea) să-și dea viața pentru copii, niciodată invers. Nu te  enerva pe ea nici dacă suferă de o boală a minții – nu se poate controla și sunt sigură că suferă mai mult decât îți poți imagina. Știu că e greu, dar nu este vina ei că face sau spune lucruri care te îndurerează. Mintea i se poate deteriora oricui, în orice moment. Fii răbdător și înțelegător – căci cum faci, așa găsești. Poate și tu ai copii la rândul tău. Poate acum înțelegi de ce părinții tăi erau severi cu tine și-ți puneau reguli.
Mamelor care vă iubiți copiii, vă rog din inimă să mă iertați dacă v-am supărat cu acest material – nu era intenția mea, nici pe departe. Ba chiar scriu o poveste despre dragostea de mamă – dar copiii care suferă fără vină din cauza părinților au dreptul să-și facă auzită vocea și durerea. Eu sunt de partea celor care iubesc și sunt împotriva oricărei forme de maltratări. Copiii nu sunt proprietatea și nici sclavii părinților. Una dintre poruncile lui Dumnezeu sună cam așa: „Cinstește pe părinții tăi, ca să-ți fie ție bine și să trăiești mult pe pământ.” Când eram mică, am întrebat un preot de ce nu există o poruncă de acest gen și invers?
Copii, iubiți-vă părinții, îngrijiți-vă de ei și respectați-i. Părinți, faceți la fel, că așa-i omenește.

Dacă ai apreciat, te aștept pe blog-uri și rețele sociale:

• https://www.facebook.com/autorcristinag
• https://twitter.com/autorcristinag
• https://devorbacucristinag.blogspot.com

Nu uita că voi începe să fac vlogging pe YouTube. Mulțumesc din inimă celor care s-au abonat deja.

CRISTINA GHERGHEL

În amintirea vremurilor de altădată

Acum vreo 35 de ani, liceană fiind, aşteptam cam lipsită de chef sfârşitul orelor dintr-o sâmbătă sumbră de toamnă. Era o singură zi de odihnă la final de săptămână, duminica, pe care nu știam cum s-o împart între teme și relaxare, chiar dacă la aceasta se adăuga și după-amiaza zilei de sâmbătă. pe care o foloseam aproape întotdeauna pentru odihnă. Și deodată, în starea aceea greu de descris, ceva între plictiseală, oboseală și dorința de a ajunge cât mai repede acasă, am simțit mai mult decât am văzut cum un coleg trece val-vârtej printre mesele și scaunele din sala de clasă, spunând:
- Să vă uitați la televizor la programul din după-amiaza asta. Va da un reportaj despre Roman, orașul nostru.
Ajunsă acasă, am deschis televizorul și m-am instalat cât de comod se putea pe marginea patului așteptând reportajul cu pricina. Cum programele TV erau extrem de puține, pe un singur canal al televiziunii naționale, și acelea doar câteva ore pe zi, dimineața și seara, doar sâmbăta și duminica și câteva ore în plus în timpul după-amiezii, orice emisiune mai acătării atrăgea interesul. În sfârșit, realizatorul emisiunii, implicit al reportajului, unul dintre realizatorii mei preferați de atunci, regretatul Tudor Vornicu, prezintă reportajul mult așteptat. Și încheie prezentarea cam așa:
- Priviți bine și cu atenție imaginile următoare, dragi romașcani. Și nu doar dumneavoastră. În curând, aceste locuri filmate în acest reportaj nu le veți mai vedea în realitate, așa cum sunt acum, ci doar în fotografii sau filme de arhivă.
  Imaginile au început să curgă pe ecran însoțite de comentarii. Era un reportaj despre centrul vechi comercial al Romanului, Strada Mare, cum o știau părinții noștri, strada Ștefan cel Mare, sau cel puțin o parte din ea, așa cum o știam noi, copiii de atunci. O stradă cu carosabilul mai mult pietruit cu piatră cubică decât asfaltat. Oricum piatra cubică rezista mai bine traficului de atunci decât asfaltul acelor vremuri.O stradă cu clădiri vechi, mai mult cenușii, adesea lipite una de alta, chiar dacă aspectul lor nu era același. O stradă sub clădirile căreia se înșirau, în subteran, beciurile adânci și cramele negustorilor și crâșmarilor de odinioară. Nu cred că cineva știa nici atunci, nici acum, ceea ce putea fi sub nivelul acelei zone ale orașului. Clădirile vechi, odinioară trainice, începeau să nu mai suporte povara timpului și începeau să se prăbușească una câte una, uneori doar câte o bucată de clădire, în hăul beciurilor adânci de dedesubt. Oricât s-ar fi dorit păstrarea și întreținerea lor sub acea formă, chiar dacă s-ar fi dorit renovarea lor, terenul plin de beciuri și destul de instabil, nu ar fi permis acest lucru. Așa că s-a întocmit un proiect de construcție unic la vremea aceea și cred că greu de întâlnit în alte locuri chiar și acum. Ideea era să se demoleze toate acele clădiri vechi, să se sape adânc sub nivelul beciurilor de dedesubt, oricât de adânci ar fi fost, și să se reconstruiască blocuri cu două niveluri de spații comerciale, cel de jos sub nivelul străzilor din jur, cel de deasupra la nivelul zero inițial, și cu maximum trei etaje de locuințe deasupra. În esență un pietonal cu destinație mixtă, atât comercială cât și de locuințe.
Au trecut mulți ani până ca proiectul să prindă contur. Era și încă este un proiect destul de amplu, solicitant, atât ca volum de muncă cât și ca resurse financiare. Nici acum proiectul nu este realizat definitiv, căci încă mai trebuie făcute completări și renovări ulterioare, care necesită bani, materiale și muncă. Dacă realizarea acestui proiect s-ar continua prin aceleași mijloace ca și până acum, probabil că realizarea completă a proiectului s-ar face destul de greu și ar fi necesară efectuarea de multiple renovări ale părților deja construite înainte de finalizarea întregului proiect și cu costuri destul de mari.
O soluție care ar ușura mult construirea acestui proiect și reamenajarea eficientă a spațiului de-a lungul timpului poate fi folosirea unui concept modern și extrem de eficient de tipul Vindem Ieftin.  
  Cu alte cuvinte, folosind casa de comenzi Vindem-ieftin.ro se evită aprovizionarea cu materiale de construcții de la multipli furnizori, ceea ce ar implica prețuri diferite, materiale de construcții diferite atât ca stil cât și calitate. În plus, se pot face din start economii financiare, materialele ce ajung în depozitele casei de comenzi sunt achiziționate la prețuri deja negociate cu furnizorii, prețuri mai mici cu până la 10-15% față de valoarea inițială. Se poate achiziționa întreaga gamă de materiale de construcție online de la pavaje și borduri până la travertin natural pentru amenajarea spațiilor exterioare. Orice client al acestui depozit de materiale de construcții poate garanta prin feedback-ul oferit de recenzii calitatea materialelor și serviciilor urmărite. Și asta pentru că toate materialele de construcții vin direct de la furnizor, ambalate corespunzător, evitându-se manipularea excesiva produsă de trecerea și stocarea prin depozite. Calitatea este garantată, clientul primește exact ceea ce comandă. În plus comenzile sunt făcute și onorate cu mult mai rapid decât dacă ar fi făcute direct la furnizori și materialele ajung direct pe șantier.
Rămâne de văzut dacă cei care și-au asumat realizarea acestui proiect vor apela la această variantă de aprovizionare cu materialele de construcție necesare.
Articol scris pentru SuperBlog 2019