$__$$$

 S-a întâmplat în 30 martie 1392: La această dată, avea loc prima atestare documentară a oraşului Roman, în timpul lui Roman I Muşat al Moldovei. Romanul a fost consemnat în Letopiseţul Novgorodului (datat în perioada 1387-1392). Considerat unul dintre cele mai importante centre medievale din Moldova, Romanul este menţionat întâia oară într-un document intern, fiind vorba despre un hrisov de danie către Ionaş Viteazul, care a fost scris „în cetatea noastră, a lui Roman voievod”. Roman, domn al Moldovei (1392-1394), se intitula „marele şi singurul stăpânitor” al Moldovei – „cu mila lui Dumnezeu, Io Roman voievod, stăpânind Ţara Moldovei, de la munte până la mare” (Marea Neagră, desigur).

Se pare că numele oraşului ar fi fost preluat de la numele voievodului Roman I Muşat (1392-1394), considerat de unii cercetători ca fiind întemeietorul acestuia, deşi există probe materiale care să ateste existenţa curţii de la Roman dinainte, adică încă de pe vremea lui Petru I Muşatinul. Destinată unor scopuri defensive, cetatea a oferit protecţie meşteşugarilor şi negustorilor urbei, activitatea acestora ducând la afirmarea oraşului ca important centru, atât economic, cât şi cultural. Oraşul Roman este unul din puţinele oraşe din Moldova care se poate mândri cu existenţa a două cetăţi: Cetatea Muşatinilor, cea mai sudică fortificaţie moldovenească de la sfârşitul secolului al XIV-lea şi Cetatea Nouă a Romanului construită de Ştefan cel Mare (domn al Moldovei în perioada 1457-1504) la locul de confluenţă a râurilor Moldova şi Siret.

Municipiul Roman este situat în centrul regiunii istorico-geografice Moldova, într-o arie unde converg mai multe căi de comunicație de importanță europeană, națională și regională, din punct de vedere feroviar făcând parte din magistrala Bucureşti – Dorneşti – Cernăuţi – Varşovia, iar rutier aflându-se pe axul expres de interes european E85, care leagă Polonia şi Ucraina, Rusia şi Republica Moldova, prin România de Bulgaria, Grecia, Turcia și Orientul Apropiat. Legat de traficul aerian, cel mai apropiat aeroport se află în Bacău,conexiunea cu acesta putând fi realizată fie pe drumul european E85, fie pe magistrala de cale ferată.Vatra oraşului este situată în Podişul Moldovenesc, la confluenţa râurilor Moldova şi Siret, ocupând o suprafaţă totală de 2.983 ha, din care 1.617 ha intravilan. Localizarea în partea centrală a Moldovei poate determina transformarea municipiului Roman într-o adevărată „placă turnantă” a transporturilor din această arie, pe direcția nord-sud, vest-est, dar și nord-est – sud-vest.Dacă guvernanţii, oricare ar fi aceştia, vor avea în vedere acest lucru, fireşte!

Între secolele XV – XVI, oraşul era cunoscut sub numele de „Târgul de Jos”, acesta fiind şi reşedinţa „Ţării de Jos”. Tot atunci, Episcopia din Roman devine o a doua mitropolie a „Ţării de Jos”. În a doua jumătate a secolului al XVI-lea, Romanul ocupa primele locuri în ceea ce priveşte numărul de negustori. În 1834 oraşul devine capitala judeţului Roman. În anul 1845, Romanul figura printre primele cinci oraşe importante ale Moldovei. Ulterior, Unirea Principatelor Române a imprimat oraşului o activitate febrilă, Romanul fiind un puternic centru unionist. Oraşul şi judeţul Roman de atunci au adus o contribuţie însemnată și la războiul pentru independenţă din 1877 – 1878. În preajma primului război mondial s-a înfiinţat un atelier pentru reparaţii cu caracter militar, transformat ulterior în Arsenalul Armatei.

În 1950, Romanul a căpătat statut de oraș regional și a devenit reședință a raionului Roman din regiunea Bacău (între 1952-1956, din Regiunea Iași). Reforma administrativă din 1968 nu a reînființat județul Roman, orașul primind statut de municipiu și trecând la județul Neamț. Printre personalitățile al căror nume este legat de orașul Roman pot fi menționate: cronicarul Miron Costin (1633-1691), prozatorul Cezar Petrescu (1892-1961), poeta Otilia Cazimir (1894-1967), prozatorul și publicistul Garabet Ibrăileanu (1871-1936), scriitorul Haralamb Zincă (Hary Isac Zilberman, 1923-2008), muzicologul și compozitorul Mihail Jora (1901-1971), dirijorul și compozitorul Dumitru D. Botez (1904-1988), celebrul dirijor Sergiu Celibidache (1912-1996), Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) — primul inginer agronom român.

Între monumentele de interes turistic se numără ruinele cetății din secolele XIV-XVII; Catedrala episcopală având hramul „Cuvioasa Parascheva” (sau „Sfânta Vineri”), ctitorie din 1542 a a domnului Petru Rareș; biserica cu hramul „Precista Mare” sau „Adormirea Maicii Domnului”, construită între 1568-1569 prin grija Doamnei Ruxandra, soția lui Alexandru Lăpușneanu; biserica cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, construită în 1609 și restaurată în 1868, care păstrează un evangheliar scris în 1265 ș.a. De amintit sunt și Muzeul de Istorie, Muzeul de Artă, Muzeul de Științele Naturii din Roman și Casa Celibidache.

Surse:

https://primariaroman.ro/prezentare-municipiul-roman/

http://www.muzeu-neamt.ro/component/content/article/50-evenimente/740-ziua-orasului-roman-627-de-ani-de-la-prima-atestare-documentara-mir-30-martie-2019.html

https://zch.ro/neamt-30-martie-1392-prima-atestare-documentara-a-romanului/

http://www.neamt.ro/Date_gen/Roman/roman_2.html

https://www.ziarpiatraneamt.ro/ziua-orasului-roman-626-de-ani-de-la-prima-atestare-documentara

$$$

 S-a întâmplat în 30 martie1633: În această zi, s-a născut Miron Costin, cronicar moldovean, el fiind cea mai însemnată personalitate a literaturii româneşti din Moldova secolului al XVII-lea (d. 1691). 

Mare reprezentant al culturii româneşti din secolul al XVII-lea, Miron Costin a fost fiul hatmanului Iancu Costin şi al Saftei din cunoscuta familie de boieri a Movileştilor din Moldova, s-a născut în 1633. Deja în anul1634, Iancu Costin cu întreaga sa familie a fost nevoit să se refugieze în Polonia, salvându-şi viaţa de mânia turcilor. Aici ei au obţinut cetăţenia polonez şi includerea în şleahta poloneză. În timpul şederii sale în Polonia, viitorul cronicar, îşi face studiile la colegiul iezuit din oraşul Bar. Ajuns la maturitate, Miron Costin devine un om de o aleasă cultură, un adevărat politolog, posedînd în aceeaşi măsură limbile română, polonă, ucraineană, slavă veche şi latină. 

Se întoarce în Moldova abia la începutul anilor ’50, unde în scurtă vreme urcă pe scara unor înalte dregătorii boiereşti pînă la cea de logofăt, pe care a ocupat-o din 1675 până la sfârşitul anului 1683, când se retrage din politică. Îndeplinind multe funcţii pe lângă domnii moldoveni, Miron Costin a fost martor şi participant la multe evenimente din istoria Ţării Moldovei, pe care în mare parte le-a reflectat în cronica sa. În 1683, după înfrângerea oastei otomane, ca participant la asediul Vienei (în tabăra otomană) a fost făcut prizonier de către regele Poloniei Ian Sobieţki, care însă o-a pus la dispoziţie unul din castelele sale de lângă oraşul Stryi, unde cronicarul a desfăşurat o activitate cărturărească timp de aproape doi ani. 

După ce i s-a permis repatrierea, Miron Costin nu a mai reuşit să capete încrederea domnului Constantin Cantemir, tatăl lui Dimitrie Cantemir, cel care, printr-o învinuire neîntemeiată, l-a condamnat la moarte în 1691. 

Miron Costin a lăsat posterităţii o bogată moştenire spirituală cărturărească. Principala sa operă este „Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron-Vodă încoace de unde este părăsit de Ureche, vornicul de Ţara de Jos, scos de Miron Costin, vornicul de Ţara de Jos, în oraş Iaş, în anul de la zidirea lumii 7183, iar de la naşterea mântuitorului lumii Iisus Hristos, 1675 meseţă …dni„. Letopiseţul este împărţit în 22 de capitole neintitulate, iar acestea în paragrafe, numite „zaciale”, şi cuprinde o descriere desfăşurată a istoriei ţării între anii 1595-1661, încheindu-se cu relatarea morţii lui Ştefăniţă vodă Lupu şi înmormîntarea sa. Înzestrat cu o înaltă măiestrie de povestitor, Miron Costin a rămas în primul rând istoric, căutând să-şi întemeieze opera sa istorică pe o largă bază documentară. 

La elaborarea cronicii sale cărturarul a apelat la un şir de lucrări ale istoricilor transilvăneni şi polonezi: L. Topeltin, „Despre originea şi căderea transilvănenilor”, P. Piaseţki „Cronica celor mai mai însemnate evenimente din Europa (1568-1638)”, A. Guagnini, „Descrierea Sarmaţiei europene” etc. Începând cu evenimentele din 1633, Costin apelează frecvent la amintirile şi impresiile proprii, letopiseţul căpătând aspect de memorii, mai cu seamă când este vorba de domniile lui Vasile Lupu şi Gheorghe Ştefan. O altă operă este „Cronica Moldovei şi a Munteniei”, scrisă în 1677. În ultimii ani de viaţă, Miron Costin a lucrat asupra unei alte opere de largă rezonanţă şi înaltă ţinută ştiinţifică, intitulată „De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor”.Opera constă din 17 capitole, în care autorul vorbeşte despre Imperiul Roman, despre Dacia şi cucerirea acesteia de către Traian, despre strămutarea populaţiei româneşti din Maramureş în Moldova, despre cetăţile moldovene, despre îmbrăcămintea, obiceiurile şi datinile moldovenilor etc. 

Scopul urmărit de autor constă în a artăta originea nobilă romană a poporului său, precum şi originea comună latină a tuturor românilor, comunitatea limbii lor numită limba română, care de asemenea este de origine latină. Drept argumente, Miron Costin aduce nu numai izvoare scrise, ci şi mostre arheologice, epigrafice, numismatice şi etnografice. Miron Costin a continuat cronologic nu numai letopiseţul lui Grigore Ureche, ci şi unele dintre ideile de bază ale precursorului său. Dintre acestea face parte şi ideea originii romano-latine a comunităţii şi unităţii de neam a poporului său. 

„De neamul moldovenilor, din ce ţară au ieşit strămoşii lor” reprezintă un adevărat simbol al conştiinţei latine şi al mîndriei originii romane de neam a poporului nostru. Spiritul şi ideile din această operă au fost dezvoltate, căpătând dimensiuni cu adevărat monumentale în operele lui Dimitrie Cantemir şi prin intemediul acestuia, în lucrările cărturarilor Şcolii Ardelene de la hotarul secolelor XVIII-XIX. Miron Costin este considerat în acelaşi timp drept unul din întemeietorii poeziei româneşti din Moldova. Lui îi aparţin asemenea opere poetice ca „Viaţa lumii”, „Stihuri de descălecatul Ţării Moldovei” etc. Miron Costin a adus o mare contribuţie la dezvoltarea culturii, istoriografiei, limbii, şi literaturii româneşti. 

Surse:

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/119-miron-costin-1633-1691

https://adevarul.ro/locale/suceava/cum-fost-decapitat-cronicarulmiron-costin-urma-zvonuri-lansate-fratele-sau-trimite-deprinde-frate-sau-miron-logofatul-de-l-omoara-1_5af8157adf52022f75eb64a5/index.html

https://cersipamantromanesc.wordpress.com/2015/07/04/miron-costin-de-neamul-moldovenilor-din-ce-tara-au-iesit-stramosii-lor/

https://1md.online/ro/moldova/personalitati/miron-costin-cronicar

http://biografii.famouswhy.ro/miron_costin/

$$$

 S-a întâmplat în 30 martie1746: În această zi, s-a născut pictorul spaniol Francisco de Goya. Francisco José de Goya y Lucientes (n. Fuendetodos/Aragon - d. 16 aprilie 1828, Bordeaux/Franţa) a fost un important pictor şi creator de gravuri spaniol, la răspântia secolelor al XVIII-lea şi al XIX-lea. Francisco de Goya, despre care Charles Baudelaire spunea, în „Curiosites esthetique", „că nimeni n-a îndrăznit mai mult ca el în sensul absurdului posibil", s-a născut la 30 martie 1746, în Fuendetodos, Spania, iar în anii 1770 și-a început studiile, la Zaragoza, cu Luzan y Martinez, un artist local format la Napoli. A continuat să studieze la Madrid, fiind elev al pictorului curții regale, Francisco Bayeu, cu a cărui soră avea să se căsătorească în 1773. 

În 1770, a ajuns la Roma, de unde s-a întors cu influențe neoclasice, ilustrate în pictura „Hanibal vencedor contempla por primera vez Italia desde los Alpes" („Hanibal trecând Alpii"). Întors în Spania, în 1771, Goya avea să primească primele comenzi importante pentru fresce în catedrale, la car avea să lucreze cu întreruperi în următorii zece ani. Împreună cu alte picturi religioase timpurii făcute la Zaragoza, acestea fac parte din stilul baroc-rococo, la modă în epocă în Spania, în care se observă influențe ale pictorului venețian Giovanni Battista Tiepolo. Perioada 1776-1792 a fost cea a ascensiunii sociale a lui Francisco de Goya. Oficial, cariera lui la Curtea regală a început în 1775, prin pictarea unei serii de 60 de cartoane (picturi pregătitoare) pentru Fabrica Regală de Tapiserii din Santa Barbara. Acest gen de pictură, reprezentând scene din viața contemporană, precum activitățile din timpul liber ale aristocrației, au fost realizate sub îndrumarea unuia dintre cei mai influenți artiști de la Curtea regală, Anton Raphael Mengs, exponent important al neoclasicismului. 

Cu lucrarea „Hristos pe cruce" („Cristo crucificado"), inspirată de pictura cu același nume a lui Diego Velazquez, avea să fie ales membru al Academiei Regale din San Fernando, în 1780. Cinci ani mai târziu, a devenit director-adjunct al secției de pictură a Academiei, iar în 1786 a devenit pictorul Regelui Carol al III-lea. În timpul noului Rege al Spaniei, Carol al IV-lea, Goya a fost menținut pictor al Curții, fiind numit director al Academiei (1795-1797) și pictor principal al Curții (1799). Ca urmare a unei boli care l-a lăsat fără auz în 1792, lucrările din perioada 1792-1800 sunt caracterizate de o nouă dimensiune, care exprimă mai liber observațiile introspecțiilor sale și care cultivă un nou stil, cu accente de realism exagerat, caricatură și satiră. Această perioadă a debutat cu seria de tablouri cunoscute sub numele de „divertismente naționale" și a continuat cu „Casa de locos" („Casa de nebuni", 1794).

Din aceeași perioadă datează și „Los Caprichos" („Capriciile"), o serie de 80 de gravuri, publicate în 1799, în care Goya a atacat abuzurile politice, sociale și religioase ale epocii, însușindu-și în același timp imagistica populară caricaturii pe care a ameliorate-o prin mijloace personale de desen și gravură. Goya a fost amenințat de Inchiziție și, în 1803, a depus lucrările în fața Regelui, în schimbul unei indemnizații pentru fiul său.În toată această perioadă (1792-1800), Goya a continuat să picteze pentru Curtea regală, îmbinând stilul convențional și conformist în tradiția lui Tiepolo, cu cel realist și lipsit de măgulire: „La familia de Carlos IV" („Familia lui Carol IV", 1800), „Retrato de la Duquesa de Alba" („Portertul Ducesei de Alba", 1797). Trecând la un cu totul alt registru, Goya a terminat, în 1805, celebrele „Maja îmbrăcată" („La maja vestida") și „Maja dezbrăcată" („La maja desnuda"), prima imitând-o pe a doua, fiind primele nuduri din Spania de la „Venus în oglindă" (1650) a lui Velazquez.Artistul spaniol a pictat cele două pânze celebre pentru premierul Manuel Godoy Alvarez de Faria, presupunându-se că amanta sa a servit drept model. Chiar și pentru un artist foarte bine văzut la curte, acest gen de pictură licențioasă nu putea fi decât condamnată în epocă. Astfel, după plecarea premierului pentru care fusese făcută pictura, Goya a fost chemat în fața Inchiziției, în 1814, în timp ce pictura a fost confiscată.

Extinderea războaielor napoleoniene în Spania, în 1808, îl inspiră pe Goya să picteze seria intitulată „Dezastrele războiului" și „El dos de mayo" și „El tres de mayo" (1814), care tratează rezistența opusă de spanioli, fiind compoziții de un realism dramatic, realizate în stil impresionist. În câteva portrete ale lui Fredinand VII, pictate după restaurarea acestuia, în 1814, Goya a evocat, mai puternic decât în oricare alte lucrări, personalitatea tiranului crud, a cărui domnie opresivă i-a trimis pe majoritatea prietenilor săi în exil. Absolutismul lui Ferdinand VII l-a determinat pe Goya să părăsească Spania, astfel încât în 1824, s-a instalat la Bordeaux unde, trăind printre exilații spanioli, a realizat numeroase portrete și s-a familiarizat cu litografia. A mai făcut încă două scurte sejururi la Madrid (1826 și 1827) și, cu puțin timp înainte de moarte, a realizat celebra sa pictură „Lăptăreasa din Bordeaux", după o tehnică reînnoită. Ultimele tablouri includ câteva portrete ale prietenilor în exil — Don Juan Bautista de Muguiro, Leandro Fernandez de Moratin și Don Jose Pio de Molina, care conturează orientarea finală a stilului său către o sinteză a formei și caracterului în ceea ce privește luminile și umbrele, fără contur sau detalii și cu minimum de culoare. 

Cea mai mare parte a operei lui Goya se află în prezent în Spania, la Museo Nacional del Prado, Academia de Arte Frumoase din San Fernando și în palatele regale. Restul colecției este repartizată în principalele muzee ale lumii, în Franța (Luvru, Muzeul Goya), Regatul Unit (National Gallery), Statele Unite (National Gallery of Art, Metropolitan Museum of Art) etc.În secolul al XIX-lea, pictorul spaniol a fost omagiat de Charles Baudelaire, în „Les fleurs du mal", iar în secolul XX, în 1987, s-au instituit Premiile Goya, premii anuale ale Academiei de Arte și Științe Cinematografice din Spania, care recompensează cele mai bune producții spaniole ale anului. Ca premiu a fost ales un bust de bronz care îl reprezintă pe pictorul spaniol Francisco de Goya.

Surse:

http://www.franciscogoya.com/

https://www.britannica.com/biography/Francisco-Goya

http://www.galeriadearta.com/pictura/goya-516.htm

https://destepti.ro/pictorul-francisco-goya-un-reprezentant-important-al-romantismului

https://www1.agerpres.ro/flux-documentare/2016/03/30/documentar-270-de-ani-de-la-nasterea-marelui-pictor-spaniol-francisco-de-goya-07-34-33

$__$$

 S-a întâmplat în 30 martie1874: În această zi, s-a născut Nicolae Rădescu, militar de carieră şi om politic, ultimul prim-ministru al unui guvern român liber înainte de instaurarea regimului comunist în România (1944-1945). A avut o ascensiune rapidă în ierarhia militară însă a demisionat pentru a se implica în viaţa politică. A activat în formaţiunea politică a mareşalului Alexandru Averescu, dar şi într-o disidenţă a Mişcării Legionare. 

După actul de la 23 august 1944, Rădescu, a fost este reactivat în armată şi numit şef al Marelui Stat Major. Mandatul său la conducerea Consiliului de miniştri a fost umbrit de criza politică generată de Partidul Comunist şi sateliţii săi pentru acapararea întregii puteri în stat. Din cauza presiunilor exercitate de A. I. Vâşinski asupra regelui Mihai pentru a numi un guvern comunist la putere, generalul Rădescu şi-a depus mandatul. După un an reuşeşte să fugă în străinătate şi este pentru o scurtă perioadă preşedinte al Comitetului Naţional Român, un organism format în exil, care avea drept scop apărarea intereselor româneşti în Occident.

Generalul Nicolae Bădescu s-a născut la 30 martie 1874 la Călimăneşti, judeţul Vâlcea. A urmat cursurile Şcolii de ofiţeri, pe care a absolvit-o la 1 iulie 1898. Doi ani mai târziu devine absolvent al Şcolii speciale de cavalerie, după care este avansat la gradul de locotenent. Între 1904 - 1906, Rădescu studiază la Şcoala superioară de Război, iar în 1909 este avansat căpitan. Ca „ofiţer adjutant” în comandamentul Diviziei 1 Cavalerie, a participat, în timpul celui de-al doilea război balcanic, la campania din Bulgaria (1913). A participat la luptele din primul război mondial. Se distinge la comanda de divizion din Regimentul 5 Călăraşi, în luptele de pe valea Topologului, de la Sălătruc. Maior de la 1 aprilie 1916, Nicolae Rădescu a fost decorat cu Ordinul „Mihai Viteazul” clasa a III-a (Decretul Regal din 10 ianuarie 1917) „pentru vitejia şi priceperea cu care a contribuit la succesul operaţiunilor diviziei” . În 1917, este numit şef de stat major la Divizia 2 Cavalerie şi la Inspectoratul Jandarmeriei (1918). La 1 aprilie 1919 este avansat la gradul de colonel. 

În perioada interbelică, între anii 1920 - 1926, este adjutant regal, apoi efectuează un stagiu ca ataşat militar la Londra (1926 - 1928). După acest stagiu este avansat general de brigadă (25 martie 1928) şi numit comandant al Brigăzii 4 Roşiori (1928 - 1929). A fost ajutor al comandantului Inspectoratului General al Cavaleriei (1929 - 1931) şi comandant al Diviziei 1 Cavalerie (1931 - 1933). Rădescu a demisionat din cadrele active ale armatei la 5 februarie 1933 şi a fost repartizat ca ofiţer de rezervă la Corpul 4 Armată.În februarie 1933, Rădescu devine membru al Partidului Poporului, iar un an mai târziu activează şi în „Cruciada românismului”, fondată de Mihail Stelescu, dizident din Mişcarea Lgionară. La 7 septembrie 1941, Rădescu trimite o scrisoare de protest ambasadorului Germaniei la Bucureşti, Manfred von Killinger, ca răspuns la un discurs ostil ţinut de acesta la Sala „ARO” în faţa coloniei germane din Capitală. Scrisoarea a fost difuzată de BBC și în aceasta, generalul afirma, o dată în plus, că nu este de acord cu trecerea armatei române dincolo de Nistru...Ca urmare a acestei scrisori, la 22 octombrie 1941, Rădescu este trimis în lagărul de internaţi politici de la Târgu Jiu, unde va rămâne până la 29 septembrie 1942. 

După revenirea în Capitală, Rădescu ţine legături tot mai strânse cu o serie de liderii politici, fiind adeptul încheierii cât mai grabnice a armistiţiului. Deşi fruntaşii politici, care doreau ca armistiţiul să fie încheiat de un guvern condus de un militar, luau în calcul numirea generalului Rădescu în funcţia de prim-ministru, numele acestuia nu apare în documente cu ocazia evenimentelor din 23 august 1944. O explicaţie a acestei situaţii a fost oferită chiar de general, într-una din însemnările sale despre aceste evenimente: „Din ceea ce mi se aducea la cunoştinţă, încă cu două-trei luni înainte, de către un devotat al meu aflat în Serviciul Siguranţei, ştiam că la S.S. condus de Cristescu se găsesc note informative în care se arată că în cercurile Palatului se vorbeşte de o eventuală aducere a mea în fruntea guvernului ce se va forma după răsturnarea lui Antonescu. În apropierea datei de 23 august 1944 însă numele meu fusese înlocuit cu al generalului Sănătescu” .

La 14 octombrie 1944, el a fost rechemat în cadrele active ale armatei române, fiind numit şef al Marelui Stat Major cu gradul de general de corp de armată. Din cauza ameninţărilor şi presiunilor venite din partea Comisiei Aliate de Control (adică a sovieticilor din aceasta), la 26 octombrie 1944 a semnat Protocolul militar care prevedea ca armata din interiorul ţării să fie redusă la trei divizii a câte 3.000 de oameni, cu condiţia ataşării unei note în care se preciza: „Protocolul îl semnez ca fiindu-ne impus de Comisia Aliată de Control şi în scopul de a evita consecinţele dăunătoare operaţiilor comune contra Germaniei şi Ungariei”. Criza politică generată de Frontul Naţional Democrat, o coaliţie formată de PCR, PSD şi sateliţii lor, a determinat căderea guvernului Constantin Sănătescu. Pe 6 decembrie 1944, regele Mihai îl numeşte preşedinte al Consiliului de miniştri pe generalul Nicolae Rădescu, iar din guvern făceau parte PNL, PNŢ şi FND. Încă din prima zi de mandat, generalul şi-a expus programul de guvernare în faţa ziariştilor. Principalele obiective erau: strângerea relaţiilor cu Uniunea Sovietică, îndeplinirea integrală a condiţiilor Armistiţiului, restabilirea ordinii în ţară. FND a continuat să organizeze manifestaţii de stradă sub lozinca „Vrem guvern FND!”. În acea iarnă, Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comuniştilor, a efectuat o vizită la Moscova, în timpul căreia s-a stabilit programul de acţiune pentru preluarea puterii şi înlăturarea „forţelor reacţionare” în frunte cu Maniu. 

La Conferinţa de la Ialta din 4 - 11 februarie, „Marile Puteri” au hotărât intrarea definitivă a României în sfera de influenţă sovietică. Ca urmare, FND a pornit un asalt pentru răsturnarea guvernului. S-a acţionat pentru preluarea prefecturilor şi primăriilor şi s-au organizat manifestaţii şi lupte de stradă. Pentru a avea susţinere publică, FND şi-a atras de partea lui ţăranii, cărora li se promitea înfăptuirea reformei agrare prin împroprietărirea ţăranilor şi confiscarea moşiilor. Pe 24 februarie 1945, manifestaţia antiguvernamentală organizată de FND în Piaţa Palatului din Bucureşti, prilej cu care s-au tras focuri de armă înspre manifestanţi şi, deşi rapoartele procurorilor arătau limpede că nu armata a făcut acest lucru, ziarele comuniste din zilele următoare au cerut pedepsirea „călăului Rădescu” şi înlocuirea guvernului cu unul „cu adevărat democratic”. România se afla într-o mare criză politică.

În ziua de 26 februarie 1945, a sosit la Bucureşti A. I. Vâşinki, adjunctul ministrului de Externe al URSS, Viaceslav Molotov. Într-o audienţă la regele Mihai, Vâşinski i-a impus şefului de stat român demiterea imediată a generalului Rădescu, care era acuzat ca fiind „reacţionar” şi „fascist”, criticând partidele istorice şi pe Iuliu Maniu. În faţa acestor atacuri, la 28 februarie 1945, generalul Nicolae Rădescu îşi prezintă demisia regelui, care a fost nevoit să o accepte. Speranţele depuse de ministrul român de Externe, Constantin Vişoianu, în sprijinul Statelor Unite şi al Marii Britanii s-au dovedit iluzorii. Vâşinski a exercitat puternice presiuni asupra regelui, adoptând o atitudine agresivă, izbind cu pumnul în masă, trântind uşa şi declarând: „Ialta sunt eu”! . 

Drept urmare, pe 2 martie, regele Mihai l-a însărcinat pe Petru Groza, preşedintele Frontului Plugarilor, să alcătuiască lista noului guvern. În audienţele de la Palat, Maniu şi Brătianu s-au opus categoric, afirmând că aducerea la putere a acestui guvern „ar echivala cu o condamnare la moarte a democraţiei în România” . În cele din urmă, regele a cedat, iar pe 6 martie 1945 a acceptat lista prezentată de Petru Groza. Deşi, din cele 18 portofolii ministeriale, PCR avea doar cinci portofolii, în realitate, comuniştii erau cei care îl conduceau, deoarece fusese dictat de la Moscova. Printre primele măsuri luate de Petru Groza, la 7 martie 1945 generalului Rădescu i se fixează domiciliu obligatoriu şi nu i se permite să primească nici un fel de vizite. Comisarul Block a fost însărcinat cu îndeplinirea ordinului şi aducerea lui la cunoştinţa generalului. Datorită intervenţiei lui Constantin Vişoianu, generalului Nicolae Rădescu i s-a oferit protecţia englezilor, astfel că fostul prim-ministru s-a refugiat la Legaţia Marii Britanii din Bucureşti cu puţin timp înainte ca agenţii poliţiei să ajungă la domiciliul său. Va rămâne acolo până la jumătatea lunii aprilie, când autorităţile române s-au angajat să-i ofere protecţia şi garantarea libertăţii. Cu toate asigurările autorităţilor comuniste, Rădescu a continuat să aibă domiciliu obligatoriu în casa nepotului său, Nicolae Şerbănescu, până în momentul în care s-a hotărât să părăsească ţara, la 15 iunie 1946. Timp de nouă luni de zile, a stat în lagărul de refugiaţi de la Fammagusta, Cipru, de unde a evadat cu un avion pilotat de Matei Ghica Cantacuzino. Apoi, după câteva luni petrecute la Lisabona, iar apoi la Paris, s-a stabilit în Statele Unite, la New York. 

Generalul a încercat să unifice vocile mult prea disparate ale exilului românesc, reuşind să creeze Consiliul Naţional Român, al cărui preşedinte a fost un an de zile, renunţând la funcţie din cauza neînţelegerilor în legătură cu gestionarea Fondului Naţional Român. Nu a abandonat încercarea de a ajuta din exil pe cei rămaşi acasă şi a creat Liga Românilor Liberi. Generalul Nicolae Rădescu a murit de tuberculoză pe 16 mai 1953, la vârsta de 79 de ani, fiind înmormântat în cimitirul Calvary din New York. Trupul său s-a repatriat la 23 noiembrie 2000 şi a fost depus la Cimitirul Bellu ortodox din Bucureşti. 

Surse:

Stelian Neagoe, Oameni politici români, Editura Machiavelli, Bucureşti, 2007,pp. 609-

Nicolae C. Nicolescu, Şefii de stat şi de guvern ai României (1859 - 2003), Editura Meronia, Bucureşti, 2003

https://romanialibera.ro/aldine/history/generalul-radescu--ultimul-scut-anticomunist---55-de-ani-de-la-moarte-127639

http://www.memoria.ro/marturii/perioade_istorice/inceputul_comunismului/generalul_radescu_s-a_intors_acasa/923/pagina-6/

$$$

 S-a întâmplat în 30 martie1946: La această dată, a trecut în eternitate Victor Ion Popa, prozator, dramaturg şi regizor; a fost unul dintre primii colaboratori permanenţi ai Societăţii Române de Radiodifuziune; răspunzând invitaţiei conducerii Radiodifuziunii de a prelua „grijile” teatrului radiofonic, el este cel care va deschide drumul „teatrului de auzit” (18 februarie1929), angajându-se deplin atât în configurarea repertoriului, cât şi în personalizarea noii formule sonore.

Dramaturg, caricaturist, regizor, Victor Ion Popa s-a născut la Bârlad, la 29 iulie 1895. Unele surse indică locul naşterii ca fiind Călmățui, din fostul judeţ Tutova. A fost student al Facultății de Drept a Universității din Iași, dar a urmat în paralel și Conservatorul de Muzică și Artă Dramatică și, pentru scurtă vreme, Școala de Belle Arte. A fost profesor la Academia de Artă Cinematografică din București (din 1926), apoi director de scenă al Teatrului popular, al Teatrului Național din Cernăuți, al Teatrului „Maria Ventura". A fost președinte al Comitetului de direcție al Oficiului Național Cinematografic. A debutat foarte devreme cu versuri (1912) și, simultan, și-a văzut tipărite primele desene și caricaturi. Fiind un desenator talentat a colaborat la ilustrarea mai multor periodice („Revista vremii") și cărți.Tot atunci și-a descoperit vocația pentru teatru, debutând cu spectacolul după „Ciuta'', care a avut premiera în 1923, avându-i ca interpreți pe Getta Kernbach, Ana Luca, Ion Sîrbu, Ion Tâlvan și N. Soreanu. Autorului piesei i-a fost decernat Premiul Caragiale al Teatrului Național.

S-a afirmat și ca eseist și publicist, reflecțiile sale despre teatru reprezentând un capitol important în acest domeniu. A fost redactor la „Revista copiilor și a tinerimii'' din București (1920-1924). De asemenea, a colaborat la „Gândirea'' (al cărei co-fondator a fost), „Hiena'', „Ora'', „Revista vremii'', „Sburătorul'', fiind în paralel cronicar artistic, desenator și regizor.Anii 1922-1932 constituie perioada cea mai fertilă și cea mai agitată a activității sale: a scris piese de teatru, a lucrat ca regizor la mai multe teatre din țară, a întemeiat un teatru popular și primul teatru pentru copii. Victor Ion Popa și-a adus din plin contribuția la succesul teatrului radiofonic, reușind să facă din emisiunile de teatru radiofonic adevărate opere cultural-artistice. Dintre actorii care au colaborat cu Victor Ion Popa: Jules Cazaban, Coco Danielescu, Maria Mohor, Tudor Călin, Ilie Cernea, Getta Kernbach-Popa, Irina Nădejde, Sonia Cluceru, Florica Teodoru, Eugenia Popovici etc.

Pentru o scurtă perioadă s-a retras din viața teatrală pentru a se ocupa de literatură, dar a rămas fidel teatrului până la sfârșitul vieții, care l-a surprins în plină activitate regizorală. A scris piese interesante, deosebite în istoria teatrului românesc, dar inegale ca valoare, Victor Ion Popa fiind cunoscut mai ales prin: „Ciuta" (1922) — dramă puternică, de intensitate ibseniană; comediile „blajine", cum sunt apreciate de critică, „Mușcata din fereastră" (1929, cu peste 50 de reprezentanții) și „Take, Ianke și Cadîr" (1932) — ambele pe tema conflictului dintre generații, ultima, o comedie savuroasă,care se bucură și astăzi de un real succes. Pe lângă acestea se mai află „Acord familial" și drame, care nu au reușit să se impună.

Prozatorul Victor Ion Popa a atins cel mai înalt nivel al talentului său prin romanul, inspirat din mediul rural, „Velerim și Veler Doamne" (1933, Premiul Societății Scriitorilor Români-1934), care a fost și ecranizat: „Osânda" (1976, în regia lui Sergiu Nicolaescu), în care a jucat un rol fabulos Amza Pellea. Opera sa se împarte egal între dramaturgie („Ciuta'', 1923; „Păpușa cu piciorul rupt'', 1926; „Mușcata din fereastră'', 1930- Premiul Academiei Române; „Vicleimul'', 1934; „Acord familiar'', 1934- Premiul Societății Autorilor Dramatici; „Cuiul lui Pepelea'', 1935; „Plata birului. Deșteapta pământului. Cățelul sau așa ceva'', 1937; „Take, lanke și Cadîr'', 1938; „Mironosițele'', 1938 etc., rămase în manuscris) și proză (nuvele și povestiri: „Povestiri cu prunci și moșnegi'', 1936; „Ghicește-mi în cafea'', 1938; „Bătaia'', 1942; romane: „'Velerim și Veler Doamne'', 1933 — Premiul Societății Scriitorilor Români; „Sfârlează cu fofează'', 1936; „Maistorașul Aurel, ucenicul lui Dumnezeu'', 1939; amintiri romanțate din război: „Floare de oțel'', 1930). Victor Ion Popa a murit la 30 martie 1946.

Surse:

http://jurnaluldedrajna.ro/victor-ion-popa-om-de-teatru-si-literat-polivalent/

http://www.migl.ro/cladiri/Ivesti/Victor%20Ion%20Popa.html

http://www.autorii.com/scriitori/victor-ion-popa/

https://www.artline.ro/Victor-Ion-Popa-30331-1-n.html

http://www.amosnews.ro/arhiva/valori-ale-culturii-nationale-victor-ion-popa-114-ani-nastere-29-07-2009

https://adevarul.ro/locale/vaslui/vicii-l-au-ucis-autorul-piesei-take-ianke-cadar-maestrul-radu-beligan-ucenicul-dramaturgului-scris-despre-lucruri-1_54eb988e448e03c0fdeaa6af/index.html

$$$

 S-a întâmplat în 30 martie 2004: În această zi, a murit actorul Aurel Giurumia. Aurel Giurumia s-a născut în Cernăuţi, la data de 14 martie 1931. El a absolvit, în anul1954, Institutul de Teatru din Cluj şi a jucat pe scena Teatrului Naţional din Cluj-Napoca din 1954 până în 1968. A jucat în zeci de spectacole ca: Lacuna de Eugen Ionesco, Mirele furat de Ştefan Haralamb, Stela Neagu, Nota zero la purtare de Octavian Sava, Virgil Stoenescu, Clubul împuşcaţilor de Jean - Paul Sartre, Nopţile tăcerii de Teofil Busecan, Steaua fără nume de Mihail Sebastian, Vacanţa fratelui mai mic de Gunars Priede, Maria Stuart de Friedrich Schiller, Conştiinţa furată de Teofil Busecan, Viforul de Barbu Ştefănescu Delavrancea, Măsură pentru măsură de William Shakespeare, Ultimul tren de Gyorgy Kovacs, Eugen Mirea, Romeo şi Julieta la Mizil de George Ranetti, Mirandolina de Carlo Goldoni, Scrisori de dragoste de Virgil Stoenescu, etc.

Din 1968, el devenea actor al Teatrului de Comedie din Bucuresti şi a jucat pe această scenă până în 1989. Ultimul rol a fost Chenneviette din Scaiul de Feydeau. A mai jucat în Cher Antoine de Jean Anouilh, Mutter Courage de Bertolt Brecht, Jocul dragostei şi al întâmplării de Marivaux, Livada de vişini de A. P. Cehov, Concurs de Frumuseţe de Tudor Popescu etc. Debutul în film a avut loc în 1958, cu serialul de televiziune Alo?...aţi greşit numărul!. A mai jucat în ecranizarea pentru televiziune a piesei Viforul de Barbu Ștefănescu-Delavrancea, rolul lui Moghilă, Doi băieţi ca pâinea caldă (1962), Vacanţă la mare (1962), Aşteptarea (1970), Căpitanul Val-Vârtej (1971), Drum în penumbră (1972), Pistruiatul (1973), Capcana (1974), Piraţii din Pacific (1975), Oraşul văzut de sus (1975), Amiciţie (1976), Un text cu bucluc (1976), Zile fierbinţi (1976), Toate pânzele sus (1976), Gloria nu cântă (1976), Premiera (1976), Roşcovanul (1976), Eu, tu şi Ovidiu (1977), Acţiunea Autobuzul (1977), Totul pentru fotbal (1978), Cianura şi picătura de ploaie (1978), Melodii, melodii (1978), Expresul de Buftea (1978), Audienţa (1979), Fiul munţilor (1980), Ana şi hoţul (1981), De ce trag clopotele, Mitică? (1981), Grăbeşte-te încet (1981), Saltimbancii (1981), Un saltimbanc la Polul Nord (1982), Fram (1983), Eroii n-au vârstă (1984), Căsătorie cu repetiţie (1985), Vară sentimentală (1985), Promisiuni (1985), Liceenii (1986), Duminica în familie (1987), pînă la Campioana (1990).

Actorul Aurel Giurumia a murit în 2004, la 30 martie. El a fost unul dintre maeștrii comediei româneşti, a jucat in zeci de spectacole de teatru şi în filme. A slujit scena Teatrului de Comedie din capitală peste 20 de ani, a încântat publicul cu roluri de film ca Moghilă din Viforul lui Delavrancea, Agop din Toate pânzele sus, Gruia din Pistruiatul, Năsălie din Acţiunea Autobuzul ş.a.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/aurel-giurumia-3668/

http://aarc.ro/personalitate/view/aurel-giurumia

https://adevarul.ro/cultura/istorie/aurel-giurumia-incetat-viata-1_50ba00fd7c42d5a663af31e9/index.html

http://biografii.famouswhy.ro/aurel_giurumia/

$$$

 S-a întâmplat în 30 martie…

- 239 î. Hr.: Prima menţionare a trecerii cometei Halley într-o cronică de Wen Hsien Thung Khao, un astronom antic japonez 

– 1135: S-a născut Moise Maimonide, filosof, medic și teolog din Evul Mediu, născut în Spania și stabilit în Egipt (d. 1204).

- 1392: Prima atestare documentară a oraşului Roman în timpul lui Roman I Muşat al Moldovei. Roman, domn al Moldovei (1392-1394), se intitula „marele şi singurul stăpânitor” al Moldovei – „cu mila lui Dumnezeu, Io Roman voievod, stăpânind Ţara Moldovei, de la munte până la mare” (Marea Neagră)

– 1559: A murit matematicianul german Adam Ries; a scris o serie de cărţi şi manuale în care sunt descrise diferite metode de calcul (n. 1492)

- 1633:S-a născut Miron Costin, cronicar moldovean, cea mai însemnată personalitate a literaturii româneşti din Moldova secolului al XVII-lea (d. 1691) 

- 1746: S-a născut pictorul spaniol Francisco de Goya (m. 1828) .

– 1764: A murit Pietro Locatelli, violonist şi compozitor italian; reprezentant de seamă al barocului târziu (n. 1695)

- 1820: S-a născut scriitoarea britanică Anna Sewell, cunoscută la noi prin romanul pentru copii („Black Beauty" ((„Negruţ") (m. 1878)

- 1821: Întâlnirea dintre Tudor Vladimirescu, conducător al revoluţiei din Țara Românească, şi Alexandru Ipsilanti, liderul Eteriei. În ciuda unor grave divergenţe, cei doi ajung la un acord, în urma căruia judeţele dinspre munte trec sub autoritatea lui Ipsilanti, iar Oltenia şi judeţele de câmpie sub cea a lui Tudor.

- 1830, 30.III / 11.IV: S-au încheiat lucrările de elaborare a Regulamentelor Organice, considerate a fi primele acte constituţionale pe teritoriul ţării noastre; acestea au pus bazele unei noi organizări interne în Moldova şi Ţara Românească, după terminarea regimului fanariot; pentru redactarea Regulamentelor au fost numite două comisii speciale care au funcţionat la Bucureşti şi Iaşi, sub preşedinţia consulului general rus Matvei Minciaki; Regulamentele Organice au însemnat pentru Principatele Române modernizarea societăţii, pe de o parte, iar pe de alta, consolidarea puterii politice şi economice a marii boierimi şi a protectoratului Rusiei

- 1842: Medicul american Crawford Long (1815-1878) folosea pentru prima dată eterul ca anestezic pentru extirparea unei tumori a regiunii suboccipitale. El nu şi-a comunicat rezultatele, astfel încât, inventatorul anesteziei cu eter este considerat dentistul William T.G. Morton (1819 – 1868), care este autorul primei comunicări pe data de 16 octombrie 1846. Primul anestezist profilat este considerat englezul John Snow (1813 – 1858), care a funcţionat ca („anestezist şef” al Londrei. El este autorul unei lucrări (“Despre inhalarea eterului în intervenţiile chirurgicale”), în care descrie cinci stadii ale anesteziei cu eter la om. Ulterior a renunţat la eter, administrând peste 4000 de anestezii cu cloroform, fără niciun deces

- 1844: S-a născut poetul francez Paul Verlaine, unul dintre precursorii simbolismului. Paul Verlaine (d. 8 ianuarie 1896) a fost un poet francez. El aparţine curentului simbolist şi este unul dintre cei mai citiţi dintre poeţii francezi. Este privit de simboliştii francezi ca şef al curentului. A dus o viaţă de boem, de („ poet blestemat”, ce contrastează în planul creaţiei cu aspiraţia spre puritate şi candoare. Versurile de început ((„Poeme saturniene”, 1866), cu reminiscenţe din parnasieni şi din Baudelaire, afirmă tonul său inegalabil prin viziunea dramatică asupra lumii, prin înclinaţia către melancolie, prin căutarea armoniilor. Verlaine cultiva o lirică a sentimentelor intime, a variatelor stări sufleteşti, într-o atmosferă crepusculară şi vagă. Sunt versuri care se sustrag retoricii, de o armonie muzicală sugestivă, aşa cum o demonstrează volumele sale: („Romanţe fără cuvinte” (1874), considerat cel mai valoros, („Înţelepciune” (1881), („Odinioară şi altădată” (1885), („Iubire” (1888), “Elegii” (1893) etc. El afirma că arta înseamnă a fi absolut tu însuţi şi formulează, în versurile celebre din („Arta poetică” (1855), notele caracteristice ale esteticii simbolismului: („Muzica înainte de toate”; („Suceşte gâtul elocinţei”; („Nuanţă, nicidecum culoare”.

-1853: S-a născut Vincent Van Gogh, pictor, desenator şi gravor olandez.Vincent Willem van Gogh (n. Groot Zundert, Țările de Jos, d. 29 iulie 1890, Auvers sur Oise, Franţa) a fost un pictor olandez post-impresionist ale cărui lucrări au avut o influenţă profundă asupra artei secolului XIX pentru culorile vii şi impactul emoţional. El a suferit de boli mintale, boli care au cauzat sinuciderea lui cu un pistol la vâsta de 37 ani.El a realizat peste 2.000 de opere de artă, în jur de 900 de picturi şi 1100 de desene şi schiţe. Astăzi, multe dintre operele sale, inclusiv numeroasele lui portrete, peisaje şi picturi cu floarea-soarelui, se numără printre cele mai cunoscute şi cele mai scumpe din lume. Puţin apreciat în timpul vieţii sale, faima sa a crescut în anii de după moartea sa. Astăzi, el este în general considerat ca fiind unul dintre cei mai importanţi pictori din istorie

- 1856: Se semnează Tratatul de la Paris; sfârşitul Războiului din Crimeea 

- 1858: Americanul Hyman Lipman din Philadephia înregistrează patentul creionului cu gumă de şters, la 88 de ani după ce inginerul englez Edward Nairne l-a realizat pentru prima dată 

- 1866: Locotenenţa domnească publică Proclamaţia către popor, prin care recomandă alegerea prin plebiscit a principelui Carol de Hohenzollern ca domnitor al Românilor, cu drept de moştenire şi sub numele de Carol I. Guvernul Ghica dă publicităţii un manifest, la 2 aprilie 1866, cu acelaşi sens. 

- 1867: SUA au cumpărat Alaska şi insulele Aleutine de la Rusia cu 7,2 mil. de dolari  

- 1874: S-a născut Nicolae Rădescu, militar de carieră şi om politic, ultimul prim-ministru al unui guvern român liber înainte de instaurarea regimului comunist în România (1944-1945)..

- 1894: S-a născut Serghei Iliuşin, cunoscut constructor rus de avioane; în 1931 a fondat firma care-i poartă numele, unde a proiectat şi construit peste 50 de modele de avioane militare şi civile (m. 1977)

- 1899: George Bacovia debutează în revista „Literatorul" din Bucureşti cu poezia „Şi toate", sub semnătura V. George 

- 1899: A murit Lascăr Catargiu, om politic, prim-ministru al Principatelor Unite şi al Regatului României.

–1901: S-a născut astronomul, seismologul şi profesorul Ioan Curea, considerat pionierul seismologiei moderne din România (m. 1977)

– 1901: S-a născut Grigore Scorpan, filolog şi istoric literar, reputat eminoscolog (m. 1953)

- 1912: A murit scriitorul german Karl May. Karl Friedrich May (sau mai corect Carl Friedrich May) (n. 25 februarie 1842 la Ernstthal, d. Radebeul) a fost, timp de decenii, unul dintre scriitorii germani cei mai productivi şi mai citiţi, fiind cunoscut pentru romanele sale de aventuri. Mai cunoscute sunt romanele sale cu povestiri de călătorie din orient sau de pe pe teritoriul SUA şi a lMexicului. O mare parte din operele sale au fost ecranizate, sau adaptate pentru piese de teatru.

- 1913: S-a născut inginerul agronom Marcu Botzan, autor al unor importante cercetări care fundamentează dezvoltarea şi rolul lucrărilor de îmbunătăţiri funciare pe teritoriul României; membru corespondent al Academiei Române

- 1923: S-a născut Viorel Cosma, muzicolog, critic muzical şi lexicograf

– 1924: S-a născut George Guţiu, arhiepiscop emerit greco-catolic de Cluj-Gherla în perioada 1990-2002, primul episcop titular al acestei Eparhii după cardinalul Iuliu Hossu; în anul 1994 a primit, din partea Papei Ioan-Paul al II-lea, titlul de arhiepiscop ad-personam (m. 2011)

– 1924: S-a născut dirijorul George Vintilă; în perioada 1955-1959 a activat ca dirijor titular la Filarmonica de Stat din Cluj-Napoca şi ca lector la clasa de dirijat a Conservatorului Gh. Dima. Din 1959 s-a stabilit la Iaşi, desfăşurându-şi activitatea pe mai multe planuri: dirijor permanent al Filarmonicii de Stat Moldova, până în anul 1986, când s-a pensionat; director al aceleiaşi instituţii până în 1968, profesor de muzică de cameră şi orchestră la Liceul de Arte Octav Băncilă, profesor la clasa de orchestră şi dirijat a Conservatorului George Enescu, colaborator la Opera de Stat (m. 2015)

– 1925: A murit Rudolf Steiner, filosof, artist, pedagog şi gânditor social austriac; fondator, printre altele, al antroposofiei şi pedagogiei Waldorf (n. 1861)

– 1928: A murit Ion Gorun (pseudonimul lui Alexandru I. Hodoş), prozator de factură sămănătoristă, poet şi traducător (n. 1863)

- 1929: S-a născut soprana Magda Ianculescu (m. 1995)

- 1929: Este dată în funcţiune linia telefonică directă Bucureşti - Budapesta 

-1937:S-a născut Warren Beatty, actor, regizor, scenarist şi producător american de film

- 1945: Al doilea război mondial: Forţele sovietice intră in Austria  

- 1945: S-a născut Eric Clapton, chitarist, cântăreţ şi compozitor de muzică rock britanic

- 1946: Apare Decretul-lege de înfiinţare a Operei Române din Timişoara 

- 1946: A murit Victor Ion Popa, prozator, dramaturg şi regizor; a fost unul dintre primii colaboratori permanenţi ai Societăţii Române de Radiodifuziune; răspunzând invitaţiei conducerii Radiodifuziunii de a prelua „grijile" teatrului radiofonic, el este cel care va deschide drumul „teatrului de auzit" (18.II.1929), angajându-se deplin atât în configurarea repertoriului, cât şi în personalizarea noii formule sonore (n. 1895). 

-1951: UNIVAC 1 (Universal Automatic Computer 1), primul computer comercial din lume, este livrat de firma Remington Rand (autori J. Eckert şi J. Mauchly) Oficiului de Recensămînt al SUA 

–1953: S-a născut interpreta de muzică uşoară Olimpia Panciu, soţia cantautorului Mircea Romcescu

- 1959: S-a născut clarinetista germană Sabine Meyer 

- 1959: Marea Adunare Naţională a adoptat Decretul prin care ţăranii înstăriţi erau forţaţi fie să se înscrie în gospodăriile colective, fie să cedeze pământul statului, ei urmând să nu mai fie socotiţi chiaburi de către regimul comunist

- 1960: Intră în funcţiune prima staţie meteorologică automată din România concepută şi realizată în cadrul Institutului Meteorologic al României. Instalată la Observatorul de Fizica Atmosferei de la Afumaţi, din 1961 a fost mutată pe vârful muntos Cozia

- 1964: S-a născut Carmen Poenaru, pictoriţă româncă 

- 1968: S-a născut cântăreaţa canadiană Céline Dion

- 1973: A murit matematicianul Mendel I. Haimovici; profesor (din 1945) la Catedra de Mecanică a Universităţii din Iaşi, unde a predat pentru prima oară cursuri de mecanică teoretică; în 1950 a organizat Institutul de Matematică din Iaşi al Academiei Române, pe care l-a condus până în 1973; membru titular al Academiei Române din 1963 (n. 1906).

- 1979: S-a născut Norah Jones (numele real: Geethali Norah Jones Shankar), cantautoare de jazz americană (cu rădăcini în Anglia şi Bengal)

- 1983: Preşedintele american Ronald Reagan face cunoscută propunerea adresată sovieticilor, potrivit căreia SUA şi-ar limita instalarea de rachete de croazieră Pershing dacă URSS ar face o mişcare asemănătoare. 

- 1987 - Tabloul „Floarea-soarelui " al lui Vincent Van Gogh s-a vândut cu 39,85 milione de lire sterline 

- 1989: A murit Nicolae Steinhardt (prenumele la naştere: Nicu-Aureliu), eseist, prozator, autor de eseuri şi predici de religie creştină ortodoxă; arestat în ianuarie 1960, alături de grupul de intelectuali („Noica-Pilat", pentru infracţiunea („de uneltire contra ordinii sociale", va fi eliberat în 1964 (anul eliberării deţinuţilor politici din România), după peregrinări prin închisorile Jilava şi Gherla; de origine evreu, s-a creştinat în închisoare, la 15 martie 1960 fiind botezat ortodox, în celula de la Jilava, de către ieromonahul basarabean Mina Dobzeu; după două decenii s-a călugărit, ultimii nouă ani din viaţă petrecându-i la Mănăstirea Rohia din Maramureş (n. 1912).      

- 1990: A murit chimistul american Joseph O. Hirschfelder, figură reprezentativă a chimiei teoretice mondiale; unul dintre („părinţii" bombei atomice (n. 1911)

- 1991: A murit inginerul chimist Emilian Bratu; de numele său se leagă fondarea şi dezvoltarea şcolii de inginerie chimică din România; membru al Academiei Române (n. 1904) 

– 1993: A murit Edgar Papu, eseist şi istoric al artelor şi culturii, comparatist (n. 1908)

- 1995: A murit chimistul Petru George Spacu; lucrări în domeniul chimiei anorganice, al combinaţiilor complexe şi al chimiei analitice; membru al Academiei Române (n. 1906)

- 1998: La reuniunea de la Bruxelles a miniştrilor de externe din ţările membre şi asociate (printre care şi România) la Uniunea Europeană, a avut loc lansarea oficială a procesului de lărgire a UE („Europa 26”). Bucureştiul înaintează Programul Naţional de Adoptare a Acquis-ului Comunitar, instrument bilateral principal al strategiei consolidate de preaderare, împreună cu examenul analitic al Acquis-ului Comunitar. România începea, la această dată, alături de celelalte ţări asociate, procesul efectiv de aderare la UE (a devenit membră a Uniunii Europene la 1 ianuarie 2007)

– 2002: A murit Lady Elizabeth Angela Marguerite Bowes-Lyon, mama reginei Elisabeta a II-a a Regatului Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord, numită şi Regina-Mamă, devenită un adevărat simbol al Casei regale britanice (n. 1900) – 15 ani

- 2003: A murit (la Bucureşti) actriţa Vasilica Tastaman, stabilită în Suedia din anul 1982 (n. 1933)

- 2004: A murit actorul Aurel Giurumia (n. 1931)

– 2004: A murit Alistair Cooke, faimos crainic britanic de radio, stabilit (în 1941) în SUA; veteran al postului de radio BBC, o adevărată legendă vie, Cooke le-a vorbit, timp de 58 de ani, ascultătorilor postului în cadrul rubricii „Letter from America” (Scrisoare din America); rubrica sa a fost cea mai longevivă emisiune de radio cu prezentator, fiind ascultată de oameni din întreaga lume (n. 1908)

– 2011: A murit actriţa de film rusă Ludmila Gurcenko, populară interpretă a filmului sovietic din anii ’70-‘80 ai secolului XX (n. 1935)

– 2012: A murit sculptorul şi profesorul universitar Paul Vasilescu (n. 1936)

– 2014: A murit actriţa britanică Kate O’Mara, cunoscută pentru rolul Cassandra din serialul anilor 1980 „Dinastia” (n. 1939)

$$_

 S-a întâmplat în 31 martie1596: În această zi, s-a născut René Descartes, filosof francez, unul dintre întemeietorii raţionalismului modern (d.11 februarie 1650). René Descartes , cunoscut de asemenea cu numele latin Cartesius, a fost un renumit filosof şi matematician francez. S-a născut în localitatea La Haye en Touraine în 1596, fiind al treilea copil al cuplului Joachim şi Jeanne Descartes, o familie de mici nobili din regiunea Touraine, Franţa. La numai un an de la naşterea lui René, mama sa se stinge din viaţă; Descartes va fi crescut de o doică şi se pare că a fost contaminat de boala de plămâni care a cauzat moartea acestuia. În 1604, la vârsta de opt ani, este încredinţat noului aşezământ al iezuiţilor din La Fleche, bastion al gândirii aristotelice. 

Aici studiază latina şi greaca, precum şi matematica, fizica, logica, morala şi metafizica. Îl cunoaşte pe polimatul Marin Mersenne, cu care va purta o vastă şi variată corespondenţă şi va întreţine o relaţie îndelungată de prietenie intelectuală. Între 1614 şi 1617 îşi ia bacalaureatul şi licenţa în drept la Universitatea din Poitiers. În 1618, Descartes se înrolează într-una din armatele „la modă" de pe atunci, cea a prinţului de Orania, fără vreun imbold deosebit pentru viaţa militară. Încartiruit în Olanda, la Breda, Descartes se va întâlni pe 10 noiembrie 1618 cu un om care-i va marca destinul: Isaac Beeckman, matematician şi fizician care-i stimulează lui Descartes gustul invenţiei şiinţifice. 

Tot în 1618, Descartes scrie un mic tratat de muzică (Compendium Musicae), dedicat lui Beeckman, şi se ocupă intens de matematică. În aprilie 1619 pleacă din Olanda spre Danemarca şi Germania. Asistă la încoronarea (28 iulie) împăratului Ferdinand al II-lea, la Frankfurt. Petrece iarna la Neuburg, pe Dunăre, angajat în armata catolică a ducelui de Bavaria în decursul „războiului de 30 de ani” (1618-1648). În noaptea de 10-11 noiembrie are un faimos vis ce îi relevă „fundamentele unei ştiinţe admirabile”, ideile directoare ale metodei sale de mai târziu. Îşi vinde averea, pentru a-şi asigura liniştea şi independenţa materială. Călătoreşte în Elveţia, Tirol şi Italia. În 1628 compune, în latină Regulile pentru îndrumarea minţii, lucrare neterminată şi rămasă inedită până în 1701. În toamna lui 1628 se stabileşte în Olanda, unde rămâne 20 de ani. Sunt anii în care publică cele mai importante opere ale sale: Discursul, Meditaţiile, Principiile, Pasiunile. În noiembrie 1633 află de condamnarea lui Galilei şi renunţă la publicarea tratatului său Lumea, care se sprijinea pe sistemul copernican În iunie 1637 apare la Leyda, fără semnătură, Le Discours de la méthode, în franceză, urmat de eseurile Dioptrica, Meteorii şi Geometria. 

Urmează reacţii vii la aceste tratate, mai ales din partea lui Roberval şi Fermat, la care se adaugă tatăl lui Pascal. Tot în această perioadă se va declanşa şi conflictul dintre Descartes şi Fermat. În 1641 publică, la Paris, în latină, Meditationes metaphysicae (Meditaţii metafizice), opera sa capitală; traducerea franceză apare în 1647, la Paris, revăzută de Descartes însuşi. Între 1642-1644 are loc prima confruntare majoră a cartezianismului cu filosofia vremii printr-o îndelungată polemică la Universitatea din Utrecht, cu Voetius, profesor de teologie şi rector al universităţii, care îl acuză pe Descartes de calomnie şi de ateism. În 1644, Principia philosophiae (Principiile filosofiei), scrise cu intenţia de a înlocui manualele aristotelice, contribuie la sporirea renumelui lui Descartes şi la diseminarea filosofiei carteziene. Între 1645-1646, la solicitarea prinţesei palatine Elisabeta de Boemia, scrie Les Passions de l'âme (Pasiunile sufletului), publicată abia în 1649. Se stinge din viaţă pe 11 februarie 1650.

Surse:

https://biblacad.ro/UPC-Descartes.html

https://www.scientia.ro/biografii/116-biografii-matematica/4748-rene-descartes.html

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/rene-descartes-academician-filosof-matematician-om-de-stiinta

https://sanatatea.com/pub/personalitati/968-rene-descartes-faimosul-filozof-om-de-stiinta-si-matematician-francez.html

$$$

 S-a întâmplat în 31 martie1841: În această zi, s-a născut publicistul şi scriitorul ardelean Iosif Vulcan; în revista sa „Familia", fondată în 1865 la Pesta, şi-a făcut debutul, printre alţii, Mihai Eminescu; membru titular al Academiei Române din 1891. 

Iosif Vulcan (n. 1841, Holod, judeţul Bihor - d. 1907, Oradea, judeţul Bihor) a fost avocat, scriitor, poet, publicist și membru al Academiei Române. Iosif Vulcan se trage din aceeaşi familie ca şi episcopul greco-catolic Samuil Vulcan. S-a născut la 31 martie (stil vechi) 1841, la Holod, judeţul Bihor, în familia lui Nicolae Vulcan, preot în această localitate. Nicolae Vulcan a fost preot în Holod între anii 1831-1844, iar între 1844-1879 a fost preot şi vice-arhidiacon în Satu Mare. Mama lui I. Vulcan s-a numit Victoria Vulcan, născută Irinyi (varianta maghiarizată).

A fost botezat de preotul din Vintere, Gavrilă Papp, iar naşi de botez i-au fost Ana şi Samuil Galbory. Iosif Vulcan a fost căsătorit cu Aurelia Popovici (d. 1928). Iosif Vulcan a făcut studiile la Oradea, la liceul premonstratens (azi Liceul „Mihai Eminescu"), între anii 1851-1859. După absolvirea liceului, s-a înscris la Universitatea din Budapesta, unde şi-a luat licenţa în Drept. Ca student, îşi petrecea vacanţele la Satu Mare, unde tatăl său era preot în acea perioadă. Aflat încă elev de liceu, scoate împreună cu G. Ardelean revista „Umoristul", care ca fiinţa până în anul 1870. Ca student, începe să scrie versuri, în perioada în care se afla la Budapesta. În anul 1861, la Pesta, a redactat revista „Gura Satului", foaie umoristică. În 1870, revista aceasta scoate „Calendarul Gura Satului". Sediul revistei se va muta ulterior la Arad şi la Gherla. În jurul anului 1880, activitatea revistei va înceta.

Iosif Vulcan a colaborat la „Concordia", coordonată de Sigismund Pop, şi la „Aurora Română", foaie beletristică ce apărea de două ori pe lună, la Pesta, între anii 1863-1865. Iniţial, „Aurora Română" a fost redactată de Ioaniţiu Niculescu, apoi de însuşi Iosif Vulcan. În 1865, Iosif Vulcan scoate la Budapesta revista „Familia", publicație care va atrage un grup de colaboratori români din toată Transilvania: Ioniţă Bădescu (Blaj, judeţul Alba), Miron Pompiliu (Ştei, judeţul Bihor), Ioan Lapedatu (Braşov, judeţul Braşov), I. C. Drăgescu, dar şi din Principatele Române: Mihail Străjan (Craiova, judeţul Dolj) şi alţii. I. Vulcan a sprijinit prin revista „Familia" debutul lui Mihai Eminescu, tot el convingându-l pe acesta să îşi schimbe numele din „Eminovici" în „Eminescu".

În 1866, I. Vulcan tipăreşte primul său volum de poezii. În acesta se puteau găsi traduse poezii ale unor autori străini. Tot în 1866, el traduce romane scrise de Dumas şi Ponson du Terrail. În 1868, el vizitează România, iar în 1869 scoate primul volum din „Panteonul Român", cu portretul şi biografia regelui Carol I al României. În acelaşi an tipăreşte şi un volum de nuvele. Pe lângă lucrările scrise în limba română, I. Vulcan a publicat şi în reviste maghiare, traducând lucrările unor poeţi români în limba maghiară. La 7 aprilie 1870, la Pesta, se lansează un apel către publicul român, pentru înfiinţarea unui fond destinat teatrului naţional român. Apelul era semnat de către membrii unei societăţi culturale româneşti, care îl avea pe dr. Ioan Hodoş preşedinte, iar pe Iosif Vulcan, secretar. În 1872-1873, el a tipărit, tot la Pesta, trei volume de nuvele. În 1875 a publicat la Pesta un roman în patru volume, „Sclavul amorului". A mai scris şi romanele „Fata Popii", „Barbu Strâmbu în Europa" şi „Măritată şi fără bărbat". În 1877 a tipărit, în colaborare cu Societatea Kisfaludi, o lucrare de 164 pagini, conţinând romanţe, balade şi colinde româneşti, traduse în limba maghiară.

În anul 1879, Vulcan este ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1891 este ales membru al acestei instituţii. În 1880, Iosif Vulcan s-a mutat la Oradea, unde va continua să scoată revista „Familia", în timp ce încă din 1877 el tipărea şi un supliment popular al acesteia, intitulat „Şezătoarea". Activitatea sa de scriitor devine prolifică mai ales în perioada 1890-1900. Pe toată durata vieţii sale, Iosif Vulcan a fost un înfocat susţinător al vieţii culturale româneşti din Transilvania. Iosif Vulcan a decedat la data de 8 septembrie 1907, la ora 18.00, în urma unei nefrite acute și a fost înmormântat în cimitirul Olosig din Oradea. În cimitirul Olosig nu s-au mai făcut înhumări cam din perioada anilor 1970, iar după 1989 a fost complet dezafectat, pe locul acesta amenajându-se un parc public. Rămăşiţele pământeşti ale lui Iosif Vulcan au fost mutate la cimitirul Rulikowski din Oradea.

Revista „Familia" continuă să apară până în zilele noastre, fiind sub „tutela” Consiliului Judeţean Bihor. Un muzeu memorial i-a fost dedicat, în Oradea, purtând numele de Muzeul „Iosif Vulcan". I s-a ridicat și un bust în Oradea, vis-a-vis de muzeul memorial care îi poartă numele iar un colegiu naţional din Oradea poartă numele de „Iosif Vulcan". La fel cum străzi din multe oraşe din România îI poartă numele…

Surse:

http://www.istorielocala.ro/index.php?option=com_k2&view=item&id=153:iosif-vulcan&Itemid=201

https://www.edusoft.ro/iosif-vulcan/

http://jurnaluldedrajna.ro/iosif-vulcan-publicist-si-scriitor-roman-animator-cultural-membru-al-academiei-romane/

http://prodiasporaromana.org/wp-content/uploads/2014/01/Berenyi-2013-Personalit%C4%83%C8%9Bi-marcante-%C3%AEn-istoria-%C8%99i-cultura-rom%C3%A2nilor-din-Ungaria-Secolul-XIX.pdf

https://revistafamilia.ro/

$$$

 S-a întâmplat în 31 martie 1889: În această zi, a fost inaugurat oficial Turnul Eiffel, construit cu ocazia Expoziţiei Universale de la Paris, din 1889, şi care a devenit un adevărat simbol al capitalei franceze; Turnul, a cărui construcţie a durat doi ani, poartă numele inginerului care l-a proiectat, Gustave Eiffel.Povestea faimoasei construcţii de oţel poate fi considerată o adevărată epopee. Turnul Eiffel a ajuns să fie elementul reprezentativ al Franţei în urma câştigării unui concurs de arhitectură lansat cu prilejul Expozitiei Universale din 1889.

La acest concurs au fost înscrise 107 proiecte, iar câştigătorul a fost cel prezentat de Gustave Eiffel (antreprenor), Maurice Koechlin, Emile Nouguier (ingineri) şi Stephen Sauvestre (arhitect). Astfel, la data de 26 ianuarie 1887, s-a început săparea fundaţiilor pentru turnul de metal înalt de 324 de metri care avea să intre în istorie. Timp de cinci luni, muncitorii au săpat fundaţiile, folosindu-se doar de lopată. După finalizarea fundaţiei şi fixarea celor patru picioare ale turnului, construcţia a început să se înalţe văzând cu ochii. Monumentul de seamă al francezilor a fost inaugurat la data de 31 martie 1889, zi în care Gustave Eiffel a urcat cele 1710 trepte ale turnului şi a pus în vârf drapelul Franţei.

Deşi Turnul Eiffel este foarte admirat astăzi, în urmă cu o sută de ani această minune arhitecturală a iscat numeroase controverse în rândul contemporanilor săi. A fost lăudat şi apreciat de unii, dar a fost pus la zid de majoritate. Un grup mare de artişti, printre care Charles Garnier (arhitectul Operei din Paris) şi fiul lui Alexandre Dumas, au publicat o scrisoare deschisă în ziarul Le Temps, pe 14 februarie 1887, şi au protestat contra turnului, pe care în considerau hidos, adăugând că acesta „desfigurează Parisul”. „Venim, scriitori, pictori, sculptori, arhitecţi, amatori pasionaţi de frumuseţea până acum intactă a Parisului, să protestăm din toate puterile, cu toată indignarea, în numele gustului francez (…), în numele artei şi al istoriei franceze ameninţate, împotriva ridicării, în inima capitalei noastre, a inutilului şi monstruosului Turn Eiffel”, îşi începeau ei, indignaţi, scrisoarea.Aceştia îşi continuau petiţia prin a vorbi despre frumuseţea arhitecturală a Parisului şi prin a batjocori creatorii turnului şi munca acestora, folosind cuvinte precum „profanare”, „dezonoare”, „oroare”, „barbar”, odioasa coloană de tablă” etc. Scrisoarea se încheie cu apelul de a apăra Parisul împotriva „devastărilor administrative şi a vandalismului întreprinderilor industriale”.

Și românii fac parte din istoria turnului Eiffel. Astfel, în anul 2009, o echipă de 19 alpinişti utilitari români au participat la lucrările de recondiţionare destinate construcţiei. Nu numai aspectul actual depinde de mâinile unor profesionişti români, ci însăşi existenţa edificiului. Un român, inginerul Gheorghe Pănculescu, a inventat anterior construirii turnului un sistem de îmbinare a traverselor de cale ferată care a făcut posibilă ca această structură metalică uriaşă să stea în picioare. Gustave Eiffel i-a făcut o vizită inginerului român, la Vălenii de Munte, unde au vorbit despre înălţarea unui turn ieşit din comun, la Paris, cu ocazia Expoziţiei Universale din 1889. Pentru construirea turnului, Gustave Eiffel ar fi utilizat tehnica inventată de Pănculescu, folosind subansambluri metalice confecţionate la sol şi asamblate progresiv, pe măsura înălţării construcţiei.

În ciuda controverselor, Turnul Eiffel este una din principalele atracţii turistice ale Parisului şi primeşte, anual, în jur de 6 milioane de vizitatori, ajungând, până în momentul de faţă, să fie vizitat de peste 200.000.000 de persoane. Veniturile generate de turismul la turnul Eiffel sunt de ordinul milioanelor de euro, preţul biletelor variând între 3 şi 15 euro, în funcţie de vârsta vizitatorului, folosirea liftului sau a scărilor, şi reducerile pentru persoanele cu dizabilităţi sau copii. Nici astăzi, unii francezii nu s-au lăsat pe deplin convinşi de „farmecul“ turnului, mulţi dintre ei considerându-l un kitsch, mai ales în preajma sărbătorilor de iarnă, când este îmbodobit cu beculeţe.

Am să reamintesc cele ce le mai ziceam și-n anii trecuți. În ultimele de cenii, prin mediile școlare de prin Caraş-Severin (şi nu numai), existau dascăli (dar și internauți), care propagau „cu mândrie” un mare fals istoric, anume că Turnul Eiffel a fost construit din oţel produs la Reşiţa, după cum ar fi gravat pe o mare parte dintre elementele componente ale simbolului parizian, dar şi din oţel de la furnalul din Govăşdia din judeţul Hunedoara. Chiar dacă au existat multe voci, cu greutate, care au încercat din răsputeri să combată această legendă urbană, „orgoliul românesc” a triumfat (prost și eronat, deigur) în cele mai multe rânduri. Și astăzi încă mai există români care susţin „cu tărie” că au văzut ei, cu ochii lor, plăcuţele de pe Turnul Eiffel pe care s-ar preciza că e „Made în România” şi, drept urmare, umplu internetul cu această falsă legendă urbană!… Adică mint, spus pe șleau! În realitate aceste plăcuţe există doar în imaginaţia încinsă a acestora, singurele inscripţii de acest gen fiind cele care fac trimitere la adevăraţii furnizori ai materialului pentru celebrul monument: „FORGES ET USINES DE POMPEY FOULD-DUPONT FOURNISSEUR DES FEAS DE LA TOUR”. Chiar şi pe site-ul oficial al Turnului Eiffel, sunt referiri clare la materialul din care este construit şi la cei care au contribuit la ridicarea lui. 

Cercetătorul Dan Perianu, autorul cărţii „Istoria uzinei Reşiţa”, este unul din oamenii care a combătut de fiecare dată când a avut ocazia originea reşiţeană a turnului construit la Reşiţa. Perianu, care a cercetat documentele din arhiva uzinei, spune clar că nu există nicio legătură între celebrul monument şi oraşul de pe Bârzava şi arată care este singura conexiune pe care uzina din Reşiţa a avut-o cu Gustave Eiffel. „Din anul 1882, la Reşiţa a început construcţia de poduri rutiere şi este interesant să arătăm că primul pod rutier făcut de uzinele Reşiţa a fost cel de peste Tisa, la Seghedin, realizat după proiectele renumitului inginer francez Gustave Eiffel. Cu această ocazie se cuvine poate să încercăm să punem capăt unei legende orale care, regretabil mai circulă, potrivit căreia chiar şi renumitul turn Eiffel ar fi fost fabricat la Reşiţa. Consider că există suficient şi de importante premiere industriale autentice, care să facă din Reşiţa un muzeu viu şi totodată un pol de interes şi de atracţie, iar unul dintre obiectivele acestei monografii este şi acela de a încerca să atragă încă o dată atenţia asupra lor, precum şi să le sesize celor care, din diverse motive nu au avut ocazia să le cunoască astfel încât să nu mai fie oportun a ne aroga atribute şi realizări ce nu aparţin istoriei Reşiţei”, scria Dan Perianu, în cartea sa. 

Surse:

www.toureiffel.fr

http://turismistoric.ro/turnul-eiffel-la-125-de-ani-povestea-monumentului-detestat-de-francezi-si-iubit-de-restul-globului/

https://www.toureiffel.paris/fr

https://adevarul.ro/locale/resita/turnul-eiffel-made-resita-romania-falsa-legenda-urbana-inca-umfla-orgoliul-multor-romani-1_57de6dbc5ab6550cb8c385b0/index.html

https://www.tvl.ro/paris/obiective-turistice/turnul-eiffel-paris.html

$$$

 S-a întâmplat în 31 martie 1933: În această zi, s-a născut poetul şi eseistul Nichita Stănescu. Nichita Hristea Stănescu s-a născut la Ploieşti, mama sa fiind Tatiana Cereaciuchin, membră a unei familii de nobili de origine rusă refugiată în România, iar tatăl, Nicolae Hristea Stănescu, fost ţăran devenit meşteşugar şi comerciant. Între anii 1944 şi 1952, el a urmat Liceul „Sf. Petru şi Pavel” din Ploieşti (actualul „Mihai Viteazul”), iar în perioada 1952 – 1957 a urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti. În anul 1952, în primul an al facultăţii, s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, marea sa dragoste din adolescenţă, însă după numai un an cei doi se despart.

În anul 1955, Nichita şi-a adunat poeziile sale „băşcălioase”, scrise, după propriile sale cuvinte, „fără mamă, fără tată”, într-un volum numit „Argotice – cântece la drumul mare”, însă care avea să fie publicat mult după moartea sa, în anul 1992. În martie 1957, debutează în revistele „Tribuna” din Cluj şi în „Gazeta literară”, unde îi sunt publicate trei poezii. În anii 1957 şi 1958 este, pentru scurtă vreme, corector şi apoi redactor la secţia de poezie a „Gazetei literare”, aflată sub direcţia lui Zaharia Stancu, iar în anul 1960 îi apare volumul de debut „Sensul iubirii”. În anul 1962 Nichita s-a căsătorit cu poeta şi eseista Doina Ciurea, din dragostea celor doi reieşind inspiraţia poetului pentru volumul „O viziune a sentimentelor”, apărut doi ani mai târziu şi pentru care Nichita primeşte, în acelaşi an, premiul Uniunii Scriitorilor. În martie 1965 publică volumul de poezii „Dreptul la timp”, iar un an mai târziu publică volumul „11 elegii”, apărut la Editura Tineretului.

În anul 1967, publică nu mai puţin de trei volume – „Roşu vertical”, „Antologia Alfa”, precum şi volumul de poezii „Oul şi sfera”, iar în anul 1969 publică volumele de poezii „Necuvintele”, care primeşte din nou Premiul Uniunii Scriitorilor şi „Un pământ numit România”. În acelaşi an este numit redactor-şef adjunct al revistei „Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu, iar în anul 1970, publică volumul „În dulcele stil clasic” şi a doua antologie din opera sa cu titlul „Poezii” şi deţine o rubrică lunară în revista „Argeş”. În perioada 1970 – 1973, devine redactor-şef adjunct la revista „România literară”, aflată sub conducerea lui Nicolae Breban. În anul 1971 îi sunt traduse în fosta Iugoslavie volumele „Belgradul în cinci prieteni” – ediţie bilingvă de poezii inedite – şi „Nereci” („Necuvintele”), iar un an mai târziu publică volumul de poezii „Măreţia frigului” şi primeşte, pentru volumul de eseuri „Cartea de recitire”, pentru a treia oară, Premiul Uniunii Scriitorilor.

În anul 1973, el publică antologia de poezii de dragoste „Clar de inimă”, iar în 1975, este recompensat cu Premiul internaţional „Johann Gottfried von Herder”. În acelaşi an publică antologia „Starea poeziei”, pentru care primeşte un nou premiu al Uniunii Scriitorilor, şi devine publicist comentator la revista „România literară”. La cutremurul din 4 martie 1977, Nichita Stănescu încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ştefănescu, fiind lovit de un zid care s-a prăbuşit, suferă un şoc şi o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului, dar care îi va lăsa sechele pe mai departe. Este şi perioada în care poetul devine dependent de alcool, apropiaţii săi povestind că Nichita consuma mai mult de două sticle de vodcă pe zi, un viciu care, culmea, nu îi crea beţia inevitabilă în astfel de cazuri, ci o luciditate aproape nefirească şi o efervescenţă artistică care conducea spre culmea genialităţii. Era, probabil „necesarul Pact cu Diavolul”, fără de care mulţi dintre artişti nu ar fi atins împlinirea de geniu...Sumele cheltuite de Nichita pe băutură ajungeau, la câteva zile, la mai mult decât dublul unui salariu lunar obişnuit, însă avea de unde plăti, fiind răsplătit regeşte pentru contribuţiile lui literare, ajungând, pentru acelaşi motiv, şi unul dintre favoriţii regimului ceauşist. În fapt tot ce câştiga poetul, altfel un om extrem de generos, nu de puţine ori Nichita contribuind cu sume consistente la ajutorarea celor aflaţi în dificultate.

În anul 1978, publică volumul de poezii „Epica Magna”, pentru care primeşte premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române, iar în anul 1979 îi apare volumul de poezii „Opere imperfecte”.În acelaşi an, îi apare traducerea în limba bulgară a volumului „Basorelief cu îndrăgostiţi”, publicat de Editura Narodna Kultura. În anul 1980, scriitorul suedez Arthur Lundkvist îl propune Academiei Suedeze pentru includerea pe lista candidaţilor la Premiul Nobel pentru Literatură, Nichita fiind nominalizat alături de nume mari precum Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn, laureatul acelei ediţii fiind, însă, poetul grec Odysseas Elytis. În acei ani, Nichita Stănescu frecventa o cârciumă aflată în apropiere de Palatul Elisabeta, unde cânta şi Johnny Răducanu, de care avea să îl lege o prietenie impresionantă. Se spune că într-o seară, în acel loc, lui Nichita i-a plăcut atât de mult de o tânără anume, o minune blondă, pe care a convins-o să se întâlnească cu el, lângă Piaţa Amzei, lângă locuinţa poetului (unde în faţa geamului său creştea celebrul salcâm „Gică”), însă în ziua planificată, Nichita s-a legitimat fără nicio solicitare în faţa unor miliţieni, iar blonda lui Nichita s-a speriat şi a făcut cale întoarsă.Din acea perioadă datează şi povestea tratamentului la care fusese trimis poetul de familia Ceauşescu, care aflase despre problemele sale de sănătate. Se spune că Nichita a stat o perioadă mai lungă la Mangalia Nord, tocmai pentru a fi îndepărtat de anturaj şi de vicii, iar tratamentul, foarte costisitor, a constat în cele mai noi medicamente existente pe plan mondial şi cele mai sofisticate vitamine pentru refacerea ficatului, combinate cu o psihoterapie care părea că a convins pacientul să consume mult mai puţin alcool şi chiar i-a prelungit viaţa cu câţiva ani.

În anul 1980 apare, la Casa de discuri Electrecord, discul „Nichita Stănescu – o recitare”, realizat de Constantin Crişan şi Augustin Frăţilă. Însă cu trecerea anilor, alcoolul avea să revină puternic în viaţa sa şi să îşi pună pternic amprenta pe sănătatea şi fizionomia poetului, iar în august 1981, acesta suferă prima criză hepatică puternică, care se repetă, apoi, periodic, astfel că poetul este spitalizat, în toamnă, la Fundeni. În anul 1982 primeşte Premiul „Cununa de aur” a Festivalului internaţional de poezie de la Struga (Macedonia), şi în februarie, acelaşi an, moare tatăl poetului.Tot în 1982 îi apare volumul „Noduri şi semne”, subintitulat „Recviem pentru moartea tatălui”, o selecţie din tot ce a scris poetul de la ultima sa apariţie editorială.

În iulie 1982 se căsătoreşte cu ultima sa soţie, Todoriţa Tărâţă (Dora), povestea lor de iubire fiind una cu adevărat impresionantă. Atât de mare încât Dora i-a convins chiar pe prietenii poetului să alcătuiască un fel de „conjuraţie antialcool“, oficializată printr-un act pe care toţi şi-au pus semnăturile, angajându-se să lupte alături de el împotriva acestui viciu care pusese stăpânire pe Nichita.Poetul călătoreşte prin Iugoslavia, apoi într-o deplasare la Focşani, în noiembrie, îşi fracturează piciorul stâng, întâmplare care îl va imobiliza în casă pentru următoarele şase luni.La 31 martie 1983, la împlinirea a 50 de ani de viaţă, poetului i se organizează o sărbătorire naţională, şi în acelaşi an îi apare volumul „Strigarea numelui”, la Editura Facla.

La 9 decembrie 1983, participă la o nuntă a unor prieteni la Turnu Severin, însă din cauza consumului exagerat de alcool, la 12 decembrie suferă o criză puternică de ficat. Este dus cu Salvarea la Spitalul Fundeni, însă a doua zi, pe 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu trece la cele veşnice, la doar 50 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost: „Respir, doctore, respir”. Anunţul oficial spunea că poetul a murit în urma unui stop cardio-respirator, însă la autopsie s-a descoperit că ficatul său era aproape inexistent. În anul 1985 apare volumul inedit „Antimetafizica, Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu”, la Editura Cartea Românească, iar în anul 1990, Nichita este ales membru post-mortem al Academiei Române.

Surse:

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/122-nichita-stanescu-1933-1983

https://www.artline.ro/Nichita-Stanescu-20574-1-n.html

http://www.interferente.ro/nichita-stanescu-biografie.html

http://www.rador.ro/2018/12/13/portret-nichita-stanescu-marirea-si-decaderea-unui-geniu-3/

https://www1.agerpres.ro/cultura/2013/03/31/biografie-poetul-nichita-stanescu-80-de-ani-de-la-nastere-10-48-22

$$_

 S-a întâmplat în 31 martie 1938: La această dată, prin decret regal, se desfiinţează toate partidele politice şi se instituie Consiliul de Coroană ca organ de stat consultativ, cu caracter permanent, alcătuit din „consilieri regali" numiţi de monarh, cu rang de miniştri de stat. Adică dictatură regală! Regele Carol II a dizolvat partidele politice, prin exercitarea puterilor excepţionale ce-i fuseseră acordate de Constituţia adoptată la 10 februarie, şi a înfiinţat Consiliul de Coroană. Anterior, la 10 februarie 1938, avusese loc o adevărată „lovitură de stat” prin care Carol al II-lea l-a demis pe Octavian Goga de la preşedinţia Consiliului de miniştri şi a constituit un guvern în frunte cu patriarhul Miron Cristea.

Constituţia din 1923 a fost suspendată şi a fost elaborată o nouă lege fundamentală care a fost promulgată pe 27 februarie 1938 şi care îi conferea regelui largi prerogative executive şi legislative. În acest fel, monarhia îşi asigura o poziţie dominantă în sistemul politic al ţării, iar instituţiile statului erau subordonate lui Carol al II-lea. Pe 31 martie 1938 a survenit lovitura decisivă aplicată de Carol formaţiunilor politice. Este publicat decretul-lege de dizolvare a asociaţiilor, grupărilor şi partidelor politice. La articolul I se preciza că: „toate asociaţiunile, grupările sau partidele actualmente în fiinţă şi care s-au constituit în vederea propagării ideilor politice sau realizării lor, sunt şi rămân dizolvate”. Decretul venea în întâmpinarea intenţiilor regimului. Prin desfiinţarea regimului partidelor politice, democraţia românească a fost pusă în faţa unui fapt împlinit. Regimul autoritar al regelui Carol al II-lea lua naştere. Consecinţa desfiinţării regimului pluripartidist a constat în apartiţia partidului unic, numit Frontul Renaşterii Naţionale, care a umplut „vidul de putere” creat în urma dispariţiei, dizolvării, partidelor politice.

Pe data de 1 aprilie, a apărut în ziarul Universul, expunerea de motive a guvernului referitoare la decretul de dizolvare a partidelor politice. Anul 1937 este cel în care s-a sfârşit regimul parlamentar în România interbelică. Este momentul de ruptură deoarece sistemul creat în 1926 se prăbuşeşte după alegerile încheiate nedecis. A fost momentul în care regele Carol al II-lea avea să ia în mâini toată puterea în stat, motivând demersul prin necesitatea unirii naţiunii în jurul tronului. Cu toate că legea electorală din 1926 prevedea în mod explicit procedura de urmat, ea nu a fost respectată. Mandatele ar fi trebuit împărţite dupã o formulã pur proporţionalã, fără a mai lua în discuţie prima electorală. Carol al II-lea a decis totuşi să apeleze la Octavian Goga pentru formarea guvernului, motivaţiile notate în „Însemnări zilnice” ţinând de un joc de slăbire a partidelor mari, deşi partidul lui Goga se plasase doar pe locul al patrulea în alegeri, cu 9,25% din voturi.

Începutul anului 1938 s-a caracterizat printr-o puternică acensiune a Gărzii de Fier, care ataca cu înverşunare regimul democratic şi se pronunţa pentru reorientarea politicii externe a ţării spre Axa Berlin – Roma. Forţele democratice erau derutate şi confuze, fapt ce a permis regelui să intervină decisiv pentru atingerea obiectivului său politic. Prin lovitura de stat din 10 februarie 1938, Carol lîl demisese pe Goga de la preşedinţia Consiliului de miniştri şi a constituit un guvern în frunte cu patriarhul Miron Cristea. Mai apoi, la 20 februarie 1938, regele a semnat decretul de promulgare a unei noi Constituţii a României, care legiferează instaurarea dictaturii regale şi sfârşitul regimului parlamentar. Constituţia a fost elaborată de Istrate Micescu, reputat jurist al perioadei interbelice.

Constituţia de la 1938 critică regimul de partide şi concentrează puterile politice în mâna regelui, care dobîndeşte prerogative deosebit de mari. În perioada următoare, Carol şi-a instaurat un veritabil regim personal autoritar: primarii şi prefecţii erau numiţi pe scară ierarhică, s-a format „Straja Ţării”, din care făceau parte copii şi tineri şi a cărei comandant suprem era regele, presa şi radioul au fost puse în slujba regimului, iar pe 16 decembrie 1938 s-a constituit Frontul Renaşterii Naţionale, „unica organizaţie politică în stat”, orice activitate politică fiind considerată clandestină. Prin acest fapt, Carol a urmărit să atragă unele cadre din vechile partide de partea sa numindu-le în posturi de conducere. Scopul declarat al FRN era „mobilizarea conştiinţei naţionale în vederea întreprinderii unei acţiuni solidare şi unitare româneşti de apărare şi propăşire a patriei şi de consolidare a statului”. 

Ultima măsură aplicată de Carol pentru creşterea puterii regale a fost adoptarea unei noi legi electorale pe 9 mai 1939. În alegerile din 1-2 iunie 1939 au candidat doar reprezentanţii FRN. Carol a sporit autoritatea regimului său. Pe 22 iunie 1940, FRN a fost transformat în Partidul Naţiunii, declarat „partid unic şi totalitar”.Suveranul gusta din plin băile de mulţime şi manifestările zgomotoase, iar spre scriitori a avut o înclinaţie specială. I-a cultivat, le-a flatat orgoliul nemăsurat de artişti, le-a finanţat operele, şi-a deschis băierele pungii în faţa creatorilor. Încă din tinereţe, pusese temelia Fundaţiei Culturale Regale Principele Carol, având ca scop difuzarea culturii la sate. Pe cheltuiala Fundaţiei au fost trimise la sate „Echipele Regale Studenţeşti”. După model occidental, s-au construit cămine culturale şi biblioteci săteşti. Începând din 1933, Editura Fundaţiei pentru Literatură şi Artă Regele Carol II a tipărit opere ale clasicilor literaturii române şi universale, scriitori consacraţi şi debutanţi.

„Muncitorii cu duhul” nu i-au rămas datori. Volume i-au fost închinate şi poezii dedicate. „De-a pururi de-aici ’nainte / Au să mi-l ţie vremurile minte / O să-şi aduc-aminte vântul / Cel ce-i ascultă gândul şi cuvântul / Vântul acela, care de la cer / L-a pogorât pe un vultur de fier”. Astfel îşi începea Tudor Arghezi poezia „Regele Carol II”, referindu-se la întoarcerea lui Carol în ţară, în iunie 1930, cu avionul. Opere omagiale i-au dăruit şi Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga ş.a. „Ardealul, Banatul, Crişana şi Maramureşul au adus prinos de recunoştinţă la Alba Iulia Maiestăţii Sale (M.S.) Regelui, pentru Constituţia ce a dat ţării”, titra „România”, oficiosul partidului unic înfiinţat de Rege. 16 octombrie, ziua de naştere a Suveranului, a fost sărbătorită cu mare fast. În capitală şi peste tot în ţară s-au organizat manifestări în cinstea lui Carol al II-lea, s-au rostit discursuri, s-au trimis telegrame de felicitare, portretele sale au fost expuse pe clădiri publice.

Carol al II-lea a suscitat în permanenţă atenţia marilor săptămânale internaţionale, dar nu pe teme politice, ci de alcov... În ceea ce-l priveşte pe fostul suveran, mare căutare aveau subiectele de senzaţie, pe care le-a furnizat până la bătrâneţe. Aventurile amoroase, plimbările la volanul bolidului Rolls şi abdicările de la tron făceau în străinătate deliciul a milioane de cititori. În viaţa personală, Carol a fost un fel de Nicu Ceauşescu, greu de înfrânat de etichetă şi rigori. Mihail Manoilescu, unul din apropiaţii regelui, îl descrie astfel: „Am puţină nădejde că se va putea dezlega vreodată, până în toate ascunzişurile ei, enigma Carol, enigmă psihologică mai mult decât istorică. Observatorii contemporani vor mărturisi sau cu totul împotriva lui Carol, înfăţişându-l ca pe un demon sau cu totul pentru dânsul, făcând din el un erou ce n-a fost înţeles. Vor avea dreptate şi unii şi ceilalţi. Căci a fost şi demon şi erou şi întruchipare a puterilor întunericului şi arătare luminoasă, deschizătoare de zări mai bune. Carol nu poate fi prins şi exprimat în formule simpliste, ca un personaj de melodramă care întruchipează sau tot răul sau tot binele.”

Surse:

https://peles.ro/personalitati/regele-carol-al-ii-lea/

http://www.rador.ro/2015/02/10/carol-al-ii-lea-voi-fi-liber-sa-pot-lua-alte-masuri-mai-forte/

https://www.senat.ro/index.aspx?Sel=9AC5B38A-6D8A-4325-ABD2-B114674E9809

http://www.informatia-zilei.ro/sm/acum-80-de-ani-regele-carol-al-ii-lea-desfiinta-partidele-si-devenea-dictator/

$$$

 S-a întâmplat în 31 martie 2012: În această zi, a murit Ion Lucian, actor de teatru, regizor, scenarist şi dramaturg; fondator şi director (1964-1972) al Teatrului pentru Copii „Ion Creangă” şi al Teatrului „Excelsior” din Bucureşti (din 1990). Ion Lucian, un cunoscut actor de teatru, regizor, scenarist şi dramaturg, s-a născut pe 22 aprilie 1924, în Bucureşti. A absolvit Academia regală de teatru şi muzică din Bucureşti, în 1945.

La 18 ani, el juca pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, apoi, din 1945 până în 1947, a fost angajat al Teatrului de Operetă Alhambra. La Teatrul Municipal Bucureşti (actualul Teatru Bulandra) a jucat în perioadele 1947 - 1952 şi 1956 - 1960. Pe scena Teatrului Nottara a urcat în 1952, pentru ca mai târziu să devină actorul Teatrului de Comedie (1960 - 1964; 1972 - 1990).Fondator şi director (1964 - 1972) al Teatrului pentru Copii „Ion Creangă" şi al Teatrului Excelsior din Bucureşti (din 1990), Ion Lucian a fost profesor universitar la Institutul de Teatru şi Film (1952 - 1956), iar între 1998 şi 2000 a predat la Universitatea Hyperion din Capitală.De-a lungul carierei, a fost invitat în calitate de actor şi regizor în Italia, Belgia, Franţa, Japonia, Canada, SUA. Dintre aceste realizări de succes pot fi amintite piese de Eugen Ionescu, o piesă proprie dedicată copiilor, „Cocoşelul neascultător", montate la teatre din Paris, Caen, Rennes (Franţa), Montreal (Canada), Bruxelles (Belgia). A tradus piese de Moliere, Eugene Labiche, Georges Feydeau şi a publicat volumele „Le petit coq" (1975), „Fantezii pe teme umoristice" (1998) şi „Steluţe de umor" (2002).

În stagiunea 2010-2011, Ion Lucian a jucat la Teatrul Naţional în piesa „Comedia Roşie", în regia lui Alexandru Tocilescu, iar din 2002 ţinea capul de afiş la Teatrul de Comedie în „...escu", de Tudor Muşatescu.Din filmografia sa pot fi amintite „Două lumi şi o dragoste" (1947), „Viaţa învinge" (1951), „Gelozia bat-o vina" (1954), „Doi vecini" (1958), „D'ale carnavalului" (1958), „Titanic vals" (1964), „Mofturi 1900" (1964), „Doctor fără voie' (1976), „Roşia de un kilogram" (1979), „Rămăşagul" (1984), „Medalia de onoare" (2009).În 1973 a fost numit membru în Asociaţia Scriitorilor Francezi de Teatru şi Muzică, cu sediul la Paris, în Asociaţia Internaţională a Teatrelor pentru Copii şi Tineret, cu sediul la Paris, iar în 2001, al Clubului Diplomaţiei Culturale. A fost numit, de asemenea, membru al Uniunii Scriitorilor din România. 

A primit distincţia de Artist Emerit în 1954, premiul UNITER pentru întreaga carieră în 2001 şi premiul naţional UNITER pentru întreaga cariera dedicată tânărului public (2002). Ion Lucian a fost numit, totodată, Societar de Onoare al Teatrului Naţional „I.L. Caragiale" din Bucureşti, cumul cu Excelsior (din 2002).A primit titlul de Ofiţer al Ordinului Naţional al Legiunii de Onoare (Franţa, 2004), o încununare a activităţii sale remarcabile desfăşurată în spaţiul francofon. A fost distins cu Ordinul Muncii Clasa I şi II, Ordinul Meritul Cultural Clasa I, Ordinul Naţional Serviciul Credincios în Grad de Cavaler. De asemenea, la ediţia 2007 a Festivalului Comediei Româneşti, i-a fost acordat premiul de excelenţă. La 4 mai 2011, a fost inaugurat în prezenţa directorului Ion Lucian, noul sediu al Teatrului Excelsior din Bucureşti, una dintre săli purtând chiar numele marelui actor, care a luptat pentru deschiderea acestei instituţii de cultură.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/ion-lucian-3649/

http://www.ziare.com/articole/ion+lucian+biografie

https://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-ion-lucian-o-viata-intreaga-in-slujba-teatrului-romanesc-9460726

https://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2007-09-26/interviu-cu-ion-lucian-actor-si-director-al-teatrului-pentru-copii-excelsior-stiam-setea-de-cultura-a-copiilor-si-voiam-sa-le-o-satisfac.html

https://adevarul.ro/cultura/istorie/ion-lucian--nu-reusit-fac-lumea-mai-buna-1_50ba036f7c42d5a663afdc02/index.html

$$$

 S-a întâmplat în 31 martie…

- 1596: S-a născut René Descartes, filosof francez, unul dintre întemeietorii raţionalismului modern (m. 1650).

- 1732: S-a născut compozitorul austriac Franz Joseph Haydn (m. 1809) 

- 1837: A murit pictorul englez John Constable. John Constable (n. 11 iunie 1776, East Bergholt/Suffolk - d. London-Hampstead) a fost un remarcabil pictor peisagist englez de factură romantică. Opera sa se caracterizează printr-o permanentă tensiune între observarea minuţioasă a naturii şi neglijarea desenului în favoarea culorii. Cunoscut şi apreciat în Franţa prin expunerile la Salonul din Paris, a exercitat o influenţă evidentă asupra pictorilor peisagişti francezi, în special asupra artiştilor grupaţi în Școala de la Barbizon şi - mai târziu – asupra impresioniştilor.

 - 1841: S-a născut publicistul şi scriitorul ardelean Iosif Vulcan; în revista sa „Familia", fondată în 1865, şi-a făcut debutul, printre alţii, Mihai Eminescu; membru titular al Academiei Române din 1891 (m. 1907)

- 1854: A avut loc semnarea tratatului de la Kanagawa între SUA şi Japonia, care a semnificat sfârşitul izolării pe care o impuseseră Japoniei shogunii Tokugawa la începutul secolului al XVII-lea

- 1855: A murit scriitoarea britanică Charlotte Brontë; ea şi surorile sale, Anne şi Emily, au alcătuit celebrul trio al surorilor Brontë, autoare a numeroase romane victoriene de succes (n. 1816)

- 1863: A murit medicul Iuliu Barasch, unul dintre organizatorii medicinei româneşti, alături de Carol Davila; întemeietorul primului spital de copii din Bucureşti (n.17.VII.1815, la Brody/Polonia) 

– 1872: S-a născut Serghei Pavlovici Diaghilev, coregraf, regizor şi impresar rus al companiei de dans, Ballets Russes, figură de o importanţă majoră în dezvoltarea operei, muzicii clasice şi artelor vizuale, şi cel care a scos baletul de sub patronajul statului şi l-a introdus în lumea sponsorilor comerciali (m. 1929)

- 1880: A murit compozitorul polonez Henryk Wieniawski (n. 1835)

- 1886: S-a născut criticul literar Dumitru Tomescu; redactor întemeietor, împreună cu Constantin Şaban-Făgeţel, al revistei „Ramuri" (1905); activitate didactică şi publicistică (m. 1945)

- 1889: A fost inaugurat oficial Turnul Eiffel, construit cu ocazia Expoziţiei Universale de la Paris, din 1889, şi care a devenit un adevărat simbol al capitalei franceze; Turnul, a cărui construcţie a durat doi ani, poartă numele inginerului care l-a proiectat, Gustave Eiffel

– 1891: S-a născut Ion Pillat, editor, eseist, poet tradiţionalist, publicist şi traducător (bun cunoscător al liricii moderne, a realizat numeroase traduceri din poezia universală); membru corespondent al Academiei Române din 1936 (m. 1945)

- 1893, 31.III/12.IV-3/15.IV.: A avut loc Congresul de constituire a PSDMR (Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România)

- 1893: S-a născut dirijorul austriac Clemens Krauss (m.16.V.1954)

– 1896: S-a născut actriţa Marietta Rareş (m. 1994)

- 1914: S-a născut Octavio Paz, poet şi eseist mexican; Premiul Nobel pentru Literatură pe 1990 (m. 1998)

- 1917: A murit Emil von Behring, medic şi bacteriolog german; unul dintre creatorii seroterapiei; Premiul Nobel pentru medicină pe 1901 (n. 1854) 

- 1920: S-a născut Toni Buiacici, cântăreţ, actor şi regizor de operetă (m. 1994)

- 1926: S-a născut scriitorul englez John Fowles (m. 2005)

- 1927: S-a născut organistul de origine română Helmut Plattner, stabilit în Germania 

–1933: S-a născut poetul şi eseistul Nichita Stănescu (născut Nichita Hristea Stănescu); membru post-mortem al Academiei Române din 1990; laureat al Premiului Herder în 1975 şi nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură în 1980 – propus de Academia suedeză, poetul candidează la Premiul Nobel alături de Odysseas Elitis, Max Frisch, Leopold Senghor şi Jorge Luis Borges, distincţia fiind câştigată de poetul grec Odysseas Elitis (m. 1983) 

- 1934: S-a născut fizicianul italian Carlo Rubbia; iniţiatorul realizării marelui inel de coliziune de la Méyrin; director, între anii 1989 şi 1993, al CERN (Consiliul European pentru Cercetări Nucleare); Premiul Nobel pentru fizică pe 1984, împreună cu olandezul Simon Van der Meer

- 1934: S-a născut actorul american Richard Chamberlain

- 1938: Prin decret regal, se desfiinţează toate partidele politice şi se instituie Consiliul de Coroană, ca organ de stat consultativ, cu caracter permanent, alcătuit din „consilieri regali" numiţi de monarh, cu rang de miniştri de stat

- 1943: S-a născut Christopher Walken, actor american

- 1947: S-a născut violonista franceză Claire Bernard 

- 1948: S-a născut Adrian Enescu, compozitor, orchestrator şi instrumentist; unul dintre primii promotori ai muzicii electronice din România (m. 2016) 

- 1948: S-a născut politicianul şi omul de afaceri american Al Gore, care, alături de Comisia interguvernamentală a ONU pentru schimbări climatice, a câştigat Premiul Nobel pentru Pace pe anul 2007 pentru campania intensă privind combaterea încălzirii globale dusă în ultimii ani

- 1949: S-a născut actriţa Tamara Creţulescu

- 1952: S-a născut soprana Nelly Miricioiu, stabilită, din 1981, în Londra

- 1954: S-a născut sculptorul Aurel Vlad

- 1958: S-a născut ziaristul Bogdan Ficeac

- 1965: A murit Ticu Archip (prenumele la naştere: Sevastia), prozatoare şi autoare dramatică (n. 1891)

- 1965: A murit scriitorul şi publicistul Alexandru Şahighian (n. 1901)

- 1970: S-a născut (într-o familie de muzicanţi rromi) instrumentistul Damian Drăghici; interpretează (la nai, ţambal, contrabas, tobe, pian) muzică lăutărească veche, transpusă pe ritmuri moderne, cu influenţe de jazz, pop, rock; a fondat formaţia „Damian and Brothers"; stabilit la sfârşitul anilor '80 ai secolului al XX-lea în Grecia şi, ulterior, în SUA

- 1971: A murit pictorul Marius Bunescu (n. 1881.

- 1978: A murit compozitorul Liviu Glodeanu (n.6.VIII.1938) 

- 1979: S-a născut regizorul de film Cristian Nemescu (m. 2006, într-un accident de maşină)

- 1983: A murit Florentin Delmar, compozitor de muzică uşoară, de scenă şi de film (n. 1917)

- 1993: A murit soprana Margareta Fănăţeanu-Dragea (n.27.I.1937) 

- 1995: Catastrofă aeriană la Baloteşti (lângă Bucureşti), în cursul căreia un avion Airbus A-310 al Companiei TAROM, pe ruta Bucureşti-Bruxelles, cu 61 de persoane la bord, s-a prăbuşit, la puţin timp după decolare; nu au existat supravieţuitori

- 1997: A murit astrofizicianul american Lyman Spitzer, considerat părintele spiritual al telescopului spaţial „Hubble" (n. 1914) 

- 2000: A murit pictorul Alexandru Cumpăta (n. 1922)

- 2008: A murit regizorul şi scenaristul american Jules Dassin (n. 1911)

- 2009: A murit actriţa Marga Barbu (n. 1929)

- 2012: A murit Ion Lucian, actor de teatru, regizor, scenarist şi dramaturg; fondator şi director (1964-1972) al Teatrului pentru Copii „Ion Creangă” şi al Teatrului „Excelsior” din Bucureşti (din 1990) (n.22.IV.1924) 

– 2016: A murit Hans-Dietrich Genscher, politician liberal, avocat şi profesor german; a fost ministru de interne al RFG (1969-1974), ministru de externe (1974-1992) şi vicecancelar federal (1974-1992); este considerat, alături de fostul cancelar Helmuth Kohl, artizanul reunificării Germaniei (n. 1927)

– 2016: A murit romancierul, jurnalistul şi traducătorul maghiar Imre Kertész; Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2002 (n. 1929)

$_$

 VASILE BOERESCU

Vasile Boerescu este un nume foarte puțin cunoscut, dacă nu chiar uitat, în societatea românească contemporană, însă rolul pe care acesta l-a jucat în Istoria Modernă a României a fost unul major. Acesta fost un avocat, jurist, jurnalist, diplomat și om politic român, fiind cel care a formulat ideea unirii celor două principate române (Moldova și Țara Românească) ce aveau să se numească după 1859, România, sub același domnitor, Alexandru Ioan Cuza.

I. Începutul vieții lui Vasile Boerescu. Un june român la Paris, fondatorul învățâmântului juridic superior din România

Vasile Boerescu se naște la 1 ianuarie 1830, la București, într-o familie din înalta societate, fapt care îi va permite să aibă parte de o educație aleasă. În perioada Revoluției de la 1848, el este elev la Colegiul Sfântul Sava din capitală și colaborează la ziarul “Pruncul român” (fiind arestat în timpul Revoluției de la 1848 din Țara Românească, când a publicat două articole cu titlurile Către Frații reacționari și Frații Cetățeni). Termină colegiul în 1850, iar după o perioadă de pregătire la Școala de Drept din București, pleacă la Paris, unde obține licența în anul 1855 și doctoratul în științe juridice în 1857. În perioada petrecută în Franța, Vasile Boerescu militează pentru drepturile politice ale Țărilor Române și pentru unirea acestora sub un principe străin. În 1857, după reîntoarcerea în țară, este numit profesor de drept comercial la Colegiul Sfântul Sava, iar din 1859 este profesor la Facultatea de Drept din București, al cărui decan va și deveni în octombrie 1873 (între timp, în martie 1871, devenind și rector al Universității din București).

II.Activitatea jurnalistică și politică a lui Vasile Boerescu.Rolul său în realizarea Unirii de la 1859

În calitate de publicist, Vasile Boerescu colaborează, încă din timpul liceului, cu ziarul “Pruncul român”, așa cum am spus și mai sus. Mai mult decât atât, în 1857, el înființează publicația liberalilor moderați, “Naționalul”, cu orientare mai mult culturală, unde promovează ideile unioniștilor, iar în 1870, ziarul politic “Presa”.În ceea ce privește activitatea sa de jurisconsult, el face un comentariu asupra dreptului comercial românesc, alcătuind o culegere de legi și regulamente care să fie promulgate după 1859.

  În ianuarie 1859, acesta devine deputat al Adunării Elective din Țara Românească, unde, la ședința secretă din 23 ianuarie 1859, propune alegerea, și la București, a domnitorului Moldovei, Alexandru Ioan Cuza, el făcând următoarea afirmație în cadrul unui discurs fulminant:”A ne uni asupra principiului Unirii este a ne uni asupra persoanei ce reprezintă acest principiu. Această persoană este Alexandru Ioan Cuza, domnul Moldovei! Să ne unim asupra acestui nume și posteritatea ne va binecuvânta, țara ne va întinde mâinile și conștiința noastră va fi împăcată că ne-am împlinit...o dorință sfântă.”

  Această posibilitate, a unirii depline a celor două principate, o întrevede, după elaborarea Convenției de la Paris de către marile puteri ale Europei de la acel moment (Marea Britanie, Franța, Regatul Sardiniei, Prusia, Rusia, Austria și Imperiul Otoman), în anul 1858, când scrie el în “Naționalul”:” Europa ne-a ajutat… rămâne a ne ajuta noi înșine. Noi mulțumim Europei că ne-a arătat că Unirea poate fi posibilă.” Această propunere a lui Boerescu este acceptată în unanimitate, deputații conservatori fiind nevoiți să cedeze în fața voinței poporului.  

III.Activitatea politică a lui Vasile Boerescu după Unirea de la 1859

  După realizarea Unirii de la 24 ianuarie 1859, Vasile Boerescu ocupă mai multe funcții politice, printre acestea numărându-se: membru al Consiliului Superior al Instrucțiunii (1863), vicepreședinte al Consiliului de Stat (1864), membru în delegația pentru susținerea aducerii unui prinț străin pe tronul României (1866), membru al Adunării Constituante (1866), ministru al Justiției în guvernele lui Manolache Costache Epureanu (13 iulie 1860-11 aprilie 1861) și Dimitrie Ghica (16 noiembrie 1868-21 ianuarie 1870), în care calitate propune eliminarea pedepsei cu moartea, ministru ad interim la Ministerul Cultelor și Instrucțiunii Publice (13 iulie-17 octombrie 1860, 9 ianuarie-7 aprilie 1874 și 22 ianuarie-20 iulie 1880), deputat și senator, dar cea mai importantă dintre toate funcțiile pe care le-a avut a fost cea de ministru al Afacerilor Străine, în guvernele Lascăr Catargiu (28 aprilie 1873-30 martie 1875) și Ion.C.Brătianu (11 iulie 1879-10 iulie 1881), când, cu toată opoziția puterii suzerane, Imperiul Otoman, acesta încheie Convenția Comercială cu Austro-Ungaria (1875), considerat un act de independență față de aceasta.

IV. Sfârșitul vieții lui Vasile Boerescu și moartea acestuia

  În anul 1876, Boerescu încearcă să pună bazele unui partid de centru. Nereușind să realizeze acest lucru, el constituie, după ce s-a înscris în Partidul Național Liberal, împreună cu G.Vernescu, Partidul Liberalilor Sinceri, în 1880.

  Vasile Boerescu moare la 18 noiembrie 1883, la Paris, el rămânând și astăzi, prin simpla formulare a ideii de unire a celor două principate române (Moldova și Țara Românească) sub același domnitor (Alexandru Ioan Cuza) un om politic de seamă, care a luptat prin toate mijloacele de care a beneficiat, pentru reformarea statului român și independența României.