$$_

 Atunci când ții post, corpul tău intră într-un proces vital numit „autofagie” (care înseamnă „a se mânca pe sine”). Descoperirea mecanismului a fost premiată cu Nobelul în 2016 (Yoshinori Ohsumi). După o perioadă fără mâncare, celulele nu mai primesc energie din exterior, așa că încep să facă curățenie generală: ele identifică proteinele stricate, componentele celulare vechi și defecte din interiorul lor, le descompun și le reciclează pentru energie. Practic, postul nu este doar înfometare, ci momentul în care corpul își scoate gunoiul celular și se regenerează.

Acest mecanism complex funcționează la nivel microscopic printr-un sistem de reciclare internă extrem de sofisticat. În interiorul celulei, organitele numite lizozomi joacă rolul unor stații de gestionare a deșeurilor. Când autofagia este activată, celula creează o membrană specială care vânează și „împachetează” resturile nefuncționale, cum ar fi mitocondriile epuizate sau fragmentele de proteine oxidate. Acești saci, numiți autofagozomi, fuzionează apoi cu lizozomii, unde enzimele digestive descompun materialul în componente de bază (aminoacizi), care sunt reutilizate pentru a construi structuri celulare noi și sănătoase.

Declanșatorul principal al acestui proces este scăderea nivelului de insulină și a nutrienților, în special a proteinelor și carbohidraților. În biologie, există un echilibru fin între creștere și reparație. Când mâncăm constant, corpul activează calea mTOR (care susține creșterea celulară). Când oprim alimentarea, mTOR este suprimat și se activează calea AMPK, care semnalează celulei că resursele sunt limitate și că trebuie să devină eficientă. Această schimbare metabolică este esențială pentru supraviețuire, permițând organismului să reziste perioade lungi fără hrană, folosindu-și propriile rezerve interne neesențiale.

Importanța autofagiei pentru sănătatea creierului este unul dintre cele mai studiate aspecte în prezent. Neuronii, fiind celule care nu se divid frecvent, sunt foarte vulnerabili la acumularea de proteine toxice. Bolile neurodegenerative, precum Alzheimer sau Parkinson, sunt asociate adesea cu acumularea unor astfel de proteine „pliate greșit” (plăci de amiloid). Autofagia funcționează ca un serviciu de salubritate cerebrală, eliminând aceste proteine înainte ca ele să devină nocive și să sufoce funcționarea normală a rețelelor neuronale.

Un alt beneficiu major este lupta împotriva senescenței celulare. Pe măsură ce îmbătrânim, unele celule încetează să se dividă, dar nu mor, transformându-se în ceea ce oamenii de știință numesc „celule zombie”. Acestea rămân în țesuturi și secretă substanțe inflamatorii care pot afecta celulele vecine sănătoase. Procesul de autofagie ajută la eliminarea componentelor acestor celule îmbătrânite sau chiar la inducerea morții lor programate (apoptoză), lăsând loc pentru celule stem tinere să regenereze țesutul.

Sistemul imunitar beneficiază și el direct de pe urma acestui proces, printr-o ramură numită xenofagie. Aceasta se referă la capacitatea celulei de a detecta și distruge agenții patogeni intracelulari, cum ar fi bacteriile sau virusurile care au reușit să treacă de prima linie de apărare. Prin digerarea acestor invadatori, celula nu doar că se curăță, dar prelucrează și părți din ei pentru a le prezenta sistemului imunitar adaptativ, „instruind” corpul să recunoască mai bine amenințarea în viitor.

Este important de înțeles că autofagia nu pornește instantaneu cum ai lăsat furculița jos. Este un proces gradual. În primele ore după masă, corpul digeră nutrienții. După ce glicogenul (rezerva de zahăr) din ficat scade semnificativ, de obicei după 12-16 ore de pauză alimentară, autofagia începe să crească în intensitate. Nivelul său maxim este atins, conform studiilor, după perioade mai lungi, de 24 până la 48 de ore, moment în care reciclarea profundă a proteinelor este cea mai activă.

Din perspectivă evoluționistă, acest mecanism este o moștenire de la strămoșii noștri, care nu aveau acces constant la hrană. Perioadele de lipsă a hranei erau inevitabile și naturale. Corpul uman s-a adaptat să folosească aceste ferestre de timp nu ca pe o slăbiciune, ci ca pe o oportunitate de a se repara și optimiza. Într-o lume modernă unde mâncăm frecvent și mult, acest proces natural este adesea suprimat cronic, corpul fiind mereu în modul de „stocare” și rareori în cel de „curățare”.

Autofagia are rolul de a proteja și ADN-ul. Instabilitatea genomică este una dintre cauzele principale ale mutațiilor și degradării celulare. Prin eliminarea mitocondriilor defecte (care produc radicali liberi în exces), autofagia reduce stresul oxidativ din celulă. Mai puțini radicali liberi înseamnă mai puține daune asupra codului genetic, ceea ce contribuie la menținerea funcționalității organismului pe termen lung și la încetinirea proceselor vizibile de îmbătrânire.

Totuși, cheia este echilibrul ciclic. Viața biologică necesită atât perioade de anabolism (hrănire și creștere), cât și perioade de catabolism (post și curățare). Autofagia excesivă sau continuă ar duce la inaniție și degradarea țesuturilor vitale, în timp ce lipsa ei totală duce la acumularea de deșeuri celulare. Sănătatea optimă se găsește în alternanța ritmică dintre aceste două stări, permițând corpului să se construiască și să se repare succesiv, așa cum a fost proiectat de natură.