$$$

 Ioan Tobă „Hatmanul" - Maiorul român ce a salvat Mănăstirea Putna de bolșevici.

În galeria eroilor uitați ai României, puține destine sunt atât de tulburătoare și de tragic de simbolice ca cel al maiorului Ioan Tobă, supranumit „Hatmanul". Născut la 10 iulie 1903 în Bordei Verde, Brăila, acest ofițer de cavalerie a traversat infernul celor două Războaie Mondiale, salvând Mănăstirea Putna de la profanare și luptând cu îndârjire pentru fiecare palmă de pământ românesc, pentru ca în final să moară în anonimat, la coadă la CEC, în 1976.

Momentul care ar fi trebuit să-l consacre ca erou național a rămas învăluit în tăcere timp de decenii. La 5 iulie 1940, când Armata Roșie ocupase vremelnic Mănăstirea Putna - locul de odihnă al lui Ștefan cel Mare - căpitanul Ioan Tobă, la comanda Escadronului 25 Cavalerie, a îndrăznit imposibilul: a eliberat sfânta ctitorie. Faptele de arme ale escadronului său au fost îndărătnicește ținute sub tăcere de regimul comunist, iar documentele despre această operațiune au dispărut misterios din arhivele militare.

Fostul licean militar de la Craiova, cercetaș în Primul Război Mondial și ofițer de cavalerie din promoția 1925, Ioan Tobă și-a construit o reputație legendară în Războiul din Răsărit. La comanda unui detașament româno-german, a combătut formațiunile de partizani bolșevici în Munții Iaila din Crimeea, în 1943, unde zelul său i-a adus decorații atât de la generali români, cât și germani, dar și prețul pus de sovietici pe capul său.

Rănit de trei ori în lupte, Hatmanul a fost trimis în Germania în vara lui 1944 pentru un curs special de luptă de gherilă, tocmai când România părea pe cale să recurgă la tactica partizanilor împotriva invaziei sovietice. Actul de la 23 august 1944 l-a surprins acolo, marcând începutul unui calvar care avea să dureze decenii.

Ironia soartei l-a transformat pe eroul decorat într-un prizonier al istoriei. Internat de germani, apoi recrutat în Armata Națională, ulterior în Waffen SS sub comanda lui Otto Skorzeny, Ioan Tobă a fost capturat de americani și trimis înapoi în România cu misiunea de a organiza rezistența în munți. În loc de glorie, l-a așteptat arestarea de către sovietici în 1947, condamnarea la moarte pentru crime de război și deportarea în Siberia.

Salvat de abrogarea pedepsei capitale, Hatmanul a supraviețuit în lagărele siberiene până în decembrie 1955, când cancelarul german Konrad Adenauer a obținut de la Hrușciov eliberarea prizonierilor ofițeri germani. Însă revenirea în țară nu i-a adus libertatea - l-a așteptat direct penitenciarul Gherla, de unde a ieșit abia în august 1964, după 18 ani de temniță grea.

Ceea ce a găsit acasă era imaginea în ruine a vieții sale: soția Clemance, bolnavă de astm, ulcer și debilitate, iar fiica Camelia - singurul său copil - dată afară din facultate pentru "vina" de a fi fiica Hatmanului. El însuși mărturisea, cu amărăciune: „Mai bine muream pe front… Şi eram erou!"

Paradoxul tragic: statul român pentru care își vărsase sângele l-a uitat complet, în timp ce Republica Federală Germania i-a acordat pensie pentru serviciile aduse Wehrmacht-ului. Securitatea îi percheziționă repetat locuința, confiscându-i documentele din război. Jurnalul său a fost salvat providențial de soacra sa, care a stat pe el două ore, pe un taburet din bucătărie, în timpul unei percheziții.

În disperarea sa, Ion Tobă a încercat să atragă atenția autorităților. În 7 martie 1967, i-a scris lui Nicolae Ceaușescu, relatându-i faptele de la Putna și explicându-și motivațiile: "În toată activitatea mea de ostaş, nu m-am dirijat decât de problemele ţării, neaderând la niciun fel de ideologie politică, fiindcă am fost militar, nu civil, şi aşa am fost educat (...) Am luptat împotriva ruşilor pentru că aceştia au fost întotdeauna duşmanii neamului meu".

La 72 de ani, a scris și Patriarhului BOR, explicându-i rolul său în salvarea Mănăstirii Putna. Nicăieri nu a găsit răspuns sau recunoaștere.

În 1976, Ioan Tobă-Hatmanul s-a stins din viață în timp ce stătea la coadă la CEC - un final absurd de banal pentru un om care supraviețuise celor mai cumplite încercări ale secolului XX. Uitat de toți, mai puțin de familie și de Securitate, nedorit de nimeni în țara pentru care își vărsase sângele, ultimul străjer al lui Ștefan cel Mare a plecat fără ca faptele sale să fie recunoscute.

Povestea lui Ioan Tobă nu este doar despre un erou uitat - este despre absurditatea istoriei, despre cum regimurile politice rescriu trecutul după interesele lor, despre cum vitejia și sacrificiul pot fi transformate în vină și despre cum o națiune își poate pierde memoria propriilor apărători.