$$$

 Am cules căpșuni șaisprezece ore pe zi îngenuncheată în Spania, la finalul sezonului nu mai puteam sta în picioare.

Gabriela a plecat în Spania în martie 2018. Avea treizeci și doi de ani, doi copii acasă - opt și unsprezece ani - și un soț care lucra zilier când găsea. Salariul lui acoperea mâncarea, uneori. Întreținerea, hainele, școala, medicamentele - pentru astea nu ajungeau bani niciodată.

"Plec trei luni," i-a spus soțului. "În Spania se câștigă bine la agricultură. Vin în iunie cu bani pentru toamnă."

Agenția de recrutare promisese opt euro pe oră, opt ore pe zi, cazare gratuită. Pe hârtie părea bine - aproape două mii de euro pe lună. Trei luni, șase mii de euro. Suficient pentru un an acasă.

Realitatea a fost diferită.

Ferma era lângă Huelva, în sudul Spaniei. Cinci sute de români în barăci de tablă, câte douăzeci de persoane într-o cameră. Paturi supraetajate, o toaletă la treizeci de oameni, duș cu apă rece. Cazare "gratuită" - trei sute de euro pe lună reținută din salariu.

Munca începea la șase dimineața. Autobuzul venea la cinci și jumătate, îi lua pe toți și îi ducea în câmpuri. Rânduri nesfârșite de căpșuni, cât vedeai cu ochii.

"Îngenuncheați și culege," le-a spus caporal-șef în prima zi. "Treizeci de kilograme pe zi minim. Sub treizeci, nu primiți salariul complet."

Gabriela s-a aplecat și a început. Prima oră a fost grea - genunchii dureau pe pământul tare. A doua oră, spatele a început să o doară. A treia oră, degetele îi sângerau de la spinii plantelor.

La prânz au primit câte un sandviș și apă. Cincisprezece minute pauză, apoi înapoi la cules. Lucra până la nouă seara, când se făcea întuneric și nu mai vedeai căpșunile.

Doar cei care au muncit cu adevărat în câmpuri știu că munca agricolă nu e romantică sau simplă - e zdrobitoare, repetitivă, care îți distruge corpul puțin câte puțin, zi de zi.

Prima săptămână, Gabriela abia se mișca seara. Genunchii umflați, spatele blocat, mâinile pline de tăieturi. Adormi plângând în fiecare noapte, gândindu-se la copii.

"Vreau să plec acasă," i-a spus unei colege.

"Nu poți. Au biletul tău de avion. Dacă pleci înainte de trei luni, nu-ți dau banii și trebuie să le plătești biletul înapoi."

Era prinsă. Trei mii de euro datorie dacă pleacă. Zero euro dacă rămâne dar nu îndeplinește norma.

Săptămâna a doua a învățat să ignore durerea. Să se miște mecanic - îngenunchează, culege, pune în ladă, deplasează, repetă. Șaisprezece ore pe zi. Nu opt cum promiseseră, ci șaisprezece. De la șase dimineața până la zece seara, cu pauze de cincisprezece minute.

"Dar contractul spune opt ore," a îndrăznit cineva să protesteze.

"Contractul e pentru inspecții. Realitatea e alta. Vrei bani? Muncești. Nu vrei? Pleacă."

Luna a trecut greu. Genunchii Gabrielei erau mereu umflați. Nu mai putea să se aplece normal. Coloana vertebrală o durea constant. Mâinile pline de cicatrici de la spini.

Când a primit primul salariu, a numărat banii. O mie două sute de euro. Nu două mii cum promiseseră.

"De ce atât de puțin?"

"Cazare trei sute. Transport o sută. Mâncare două sute. Asigurare o sută. Taxe o sută. Asta rămâne."

Făcea mai puțin decât acasă, dar muncea de zece ori mai greu.

Luna a doua, corpul ei a început să cedeze. Genunchii nu mai suportau. Uneori, când se ridica, vedeai negru în față. Spatele era atât de blocat încât nu putea să se îndrepte complet.

"Trebuie să mergi la doctor," i-a spus colega.

"Cu ce bani? Și dacă merg, pierd zile de muncă. Nu-mi permit."

A continuat. Pentru că acasă copiii aveau nevoie de bani pentru școală, pentru haine, pentru mâncare. Pentru că soțul suna în fiecare săptămână întrebând când trimite bani.

Pe vremuri, oamenii plecau la muncă în străinătate și se întorceau cu bani și povești de succes. Acum mulți se întorc cu datorii, boli și traume, pentru că realitatea muncii de migrant e mult mai brutală decât promisiunile.

Luna a treia, Gabriela s-a prăbușit în câmp. Genunchii au cedat, a căzut în fața rândului de căpșuni. Colegele au ajutat-o să se ridice, au dus-o la umbră.

"Nu mai pot," a plâns. "Nu mai pot să continui."

"Mai e o săptămână. Rezistă."

A rezistat. Nu știe cum, dar a rezistat. Ultima săptămână a cules îngenuncheată, plângând în tăcere, mușcându-și buza ca să nu țipe de durere.

Când s-a întors în România în iunie, a coborât din avion și nu putea merge normal. Șchiopăta, se sprijinea în pereți. Copiii au alergat să o îmbrățișeze dar ea nu s-a putut apleca să-i ia în brațe.

"Ce ți s-a întâmplat, mamă?" a întrebat băiatul cel mare.

"Nimic, dragul mamei. Sunt obosită."

Banii pe care i-a adus - trei mii cinci sute de euro în trei luni. Mai puțin decât promiseseră. Dar mai mult decât ar fi câștigat acasă.

Cu banii ăia a plătit datoriile la întreținere, a cumpărat haine pentru copii, rechizite pentru școală. Au rămas o mie de euro pentru iarnă.

Genunchii nu s-au vindecat complet niciodată. Acum, la cinci ani distanță, când se ridică dimineața, simte durerea. Când stă în genunchi să curețe ceva, nu mai poate sta mult. Coloana vertebrală o doare când stă în picioare mai mult de o oră.

"Mergi la doctor," o roagă soțul.

"Cu ce bani? Investigațiile costă, tratamentele costă. Nu avem."

Trăiește cu durerea. Ca mulți alții care s-au întors din Spania, Italia, Germania. Care au muncit până la epuizare pentru salarii care abia acopăr cheltuielile, pentru patroni care exploatează disperarea.

Gabriela nu a mai plecat. Nu poate. Corpul ei nu mai rezistă. Lucrează acum femeie de serviciu în orașul de lângă sat. Salariu mic, dar măcar doarme acasă, vede copiii în fiecare zi.

"Regret că am plecat?" o întreabă cineva.

Se gândește mult înainte să răspundă. "Regret că a trebuit să plec. Că în țara asta nu există salarii decente. Că trebuie să îți distrugi corpul în alt stat ca să poți supraviețui acasă."

Pentru că uneori prețul supraviețuirii e mai mare decât banii câștigați. Uneori, căpșunile pe care le mănânci au fost culese de mâini care sângerează, de genunchi care nu se mai vindecă, de oameni disperați care nu au alternativă. Și uneori, cei trei mii de euro câștigați în trei luni costă zece ani de durere cronică care nu mai trece niciodată.