$$$

 Maică-mea îmi cere bani în fiecare lună. Tocmai am aflat de ce.

De doi ani, mama mă sună la fiecare început de lună. Aceeași conversație, același ton:

"Tică, ai putea să-mi trimiți 500 de lei? E greu cu pensia."

Și eu îi trimit. Fără întrebări. 500 de lei nu e mult pentru mine - lucrez IT în Cluj, câștig bine. Pentru ea, care trăiește singură în Turda de când tata a murit, probabil e diferență între a mânca sau nu.

Dar ieri am primit un telefon de la Doamna Veta, vecina ei.

"Ionuț, scuză-mă că te deranjez. Dar trebuie să știi ceva despre mama ta."

Inima mi s-a strâns.

"E bolnavă?"

"Nu, nu e asta. Dar... ai timp să vii în Turda? E ceva ce trebuie să vezi cu ochii tăi."

Am luat prima mașină. O oră și jumătate până acasă. Tot drumul mi-am imaginat cele mai rele scenarii. Cancer. Alzheimer. Datorii.

Am ajuns la 14:00. Doamna Veta m-a așteptat în fața blocului.

"Vino cu mine. În fiecare joi, mama ta pleacă de acasă la ora 14:30. Astăzi o să vezi unde merge."

"De ce nu-mi spui direct?"

"Pentru că trebuie să vezi. Altfel nu o să crezi."

Ne-am așezat pe o bancă vizavi de bloc. La 14:35, mama a ieșit. Purta geaca ei bună, cea pe care o poartă doar când merge la biserică. În mână avea două pungi de plastic, grele.

Am vrut să strig după ea. Doamna Veta m-a oprit.

"Așteaptă. Urmărește-o."

Mama a mers pe jos. Patru străzi. Până la marginea orașului, unde blocurile se termină și încep casele vechi. S-a oprit în fața unei case din cărămidă roșie, cu gard spart și curte plină de buruieni.

A băut la portiță. A ieșit o femeie tânără, slabă, cu doi copii mici după ea. Mama i-a dat pungile. Femeia a început să plângă și a îmbrățișat-o.

"Cine e?" am șoptit.

"Se numește Ioana. Soțul ei a murit acum trei ani într-un accident de mașină. Are doi copii, 5 și 7 ani. Lucrează cu ziua la curățenie. Câștigă 1200 de lei pe lună. Chiria e 800. Cu ce rămâne, nu acoperă mâncarea."

"Și mama..."

"Mama ta îi duce mâncare în fiecare joi. De doi ani. Cumpără din pensia ei, din banii pe care i-i trimiți tu. Legume, pâine, conserve, lapte pentru copii. Tot ce poate."

M-am uitat la mama. Stătea în curte cu Ioana, iar cei doi copii se jucau în jurul ei. Îi mângâia pe cap. Râdea.

"De ce nu mi-a spus niciodată?" am întrebat.

"Pentru că te cunoaște. Dacă îi spuneai, ai fi vrut să trimiți mai mult. Să rezolvi totul. Dar ea nu vrea să rezolvi. Vrea să simtă că face ea ceva. Că e utilă. Că nu e doar o bătrână care primește bani de la fiul ei."

Am început să plâng pe banca aia.

Mama a stat acolo o oră. Când a plecat, am urmărit-o. În loc să se întoarcă acasă, a cotit spre dreapta. S-a oprit la altă casă. De data asta mai mică, cu un singur geam la stradă.

A intrat înăuntru. Am așteptat cinci minute. Apoi m-am apropiat. Am privit pe fereastră.

Înăuntru era un bătrân în scaun cu rotile. Mama îi pregătea ceai. Vorbeau. El râdea.

"Ăla e Nea Vasile," a șoptit Doamna Veta care apăruse lângă mine. "Fost profesor de română. Nevastă-sa a murit anul trecut. N-are copii. Mama ta vine de trei ori pe săptămână. Îi face ceai, îi citește ziarul, stă de vorba cu el."

"De ce face toate astea?"

"Pentru că după ce a murit tata, ea a fost singură. Și oamenii ăștia - Ioana, Nea Vasile, mai sunt alții - au ajutat-o. Nu cu bani. Cu prezență. Cu vorbe bune. Cu un zâmbet când trecea pe stradă. Și acum ea le întoarce."

Am stat acolo încă zece minute. Apoi mama a ieșit. De data asta m-a văzut.

S-a oprit. A palid.

"Ionuț? Ce faci aici?"

"Veneam în vizită. Surpriză."

A știut că mint. M-a luat de braț.

"Hai să mergem acasă. Îți fac cafea."

Am mers în tăcere. În bucătăria ei, la masa unde mâncasem toată copilăria, ne-am așezat.

"Doamna Veta mi-a spus," am zis în cele din urmă.

A închis ochii.

"Îmi pare rău. Nu trebuia să afli așa."

"De ce nu mi-ai spus niciodată? De ce nu mi-ai cerut mai mulți bani pentru ei?"

"Pentru că nu e despre bani, Ionuț. E despre ce pot eu să fac. Cu mâinile mele. Cu timpul meu. Tu îmi trimiți bani ca să trăiesc. Și eu trăiesc. Dar o parte din a trăi înseamnă să fii util. Să simți că mai contezi pentru cineva."

"Dar contezi! Pentru mine!"

"Tu ești în Cluj. Ai viața ta. Ai prietena ta. Asta e corect. Dar eu sunt aici. Și dacă stau doar în casă așteptând să îmbătrânesc... atunci chiar sunt inutilă."

"Dar mințeai când spuneai că pensia nu-ți ajunge."

A zâmbit trist.

"Nu mințeam. Pensia chiar nu-mi ajunge - pentru că din ea plătesc și pentru alții. Dar prefer să trăiesc cu mai puțin și să știu că am ajutat, decât să trăiesc confortabil și să fiu singură cu conștiința mea."

Am stat în tăcere. Apoi am zis:

"Cât îți trebuie? Real? Pentru tine, pentru Ioana, pentru Nea Vasile, pentru toți?"

"Ionuț, nu..."

"Cât?"

A oftat.

"1500 de lei pe lună ar acoperi tot."

"Bine. De mâine o să-ți trimit 2000. În fiecare lună. Fără întrebări. Dar cu o condiție."

"Care?"

"Să nu-mi mai spui că e pentru tine. Spune-mi adevărul. 'Ionuț, am nevoie de bani pentru Ioana. Ionuț, am nevoie de bani pentru Nea Vasile.' Vreau să știu. Vreau să fac parte din asta."

A început să plângă.

"Nu vreau să fii obligat..."

"Nu sunt obligat. Sunt mândru. Atât de mândru. Ești singura persoană pe care o cunosc care cere bani ca să-i dea mai departe."

M-a îmbrățișat. Am plâns amândoi la masa aia veche de lemn.

Dar povestea nu se termină aici.

Aseară, la trei săptămâni după discuția aia, am primit un email. De la Ioana, femeia cu doi copii.

Scria simplu:

"Bună ziua, Ionuț. Mama ta mi-a dat adresa ta de email. Vreau doar să știi ceva. Fiul meu cel mare, Andrei, a luat 10 la școală la matematică. Prima lui notă mare vreodată. Învățătoarea l-a întrebat ce s-a schimbat. El a răspuns: 'Acum mănânc și seara. Nu mai sunt obosit.' Copiii mei mănâncă datorită mamei tale. Și datorită ta. Nu știu cum să vă mulțumesc. Dar vreau să știți: într-o zi, când Andrei o să fie mare, o să-i spun povestea. Și el o să facă același lucru pentru altcineva. Astfel binele nu se termină niciodată. Se transmite. Mulțumesc că ați început lanțul."

Am citit emailul de zece ori. Apoi am sunat pe mama.

"Am primit email de la Ioana," am zis.

"Știu. I-am dat eu adresa. Am crezut că e corect."

"Mulțumesc, mamă. Pentru tot."

"Eu îți mulțumesc ție. Pentru că m-ai lăsat să fiu cine sunt. Nu doar o mamă care primește bani. Ci o mamă care îi folosește pentru bine."

Astăzi am mărit suma la 2500 de lei. Nu pentru că mama a cerut. Ci pentru că am înțeles: cei mai bogați oameni nu sunt cei care adună bani. Ci cei care îi transformă în zâmbete pe fețele altora.