***

 «Vocea din spatele lui se auzi atât de neașteptat, încât fierarul tresări. S-a întors încet, în timp ce un client foarte neobișnuit stătea în fața lui. Era Moartea însăși.

- Poți să-mi dai o coasă sau să o ascuțiți pe asta a mea, dacă este posibil, întrebă oaspetele cu o voce feminină, dar ușor răgușită.

Ei bine, ăsta e sfârșitul, gândi fierarul, aruncă cârpa din  mână într-un colț și oftă. Se uită la coasă... erau într-adevăr multe urme pe lamă, se subțiase iar lama în sine începuse să se onduleze.

- Sunt pentru prima dată în această situație și nu știu cum să procedez...

Moartea a început să râdă încet : - Nu, nu sunt după tine. Trebuie doar să-mi repar coasa. 

Fierarul a luat-o în mâini și a început să o examineze din diferite unghiuri.

- Mă vei ierta că sunt atât de sincer, dar nu-mi vine să cred că țin în mâini un obiect care a secerat atâtea vieți! Nicio armă din lume nu poate egala atâta distrugere... Acest lucru este cu adevărat incredibil!

- Armă, ai spus? Moartea, a sărit în sus cu o mișcare fulgerătoare și a fost într-o clipă chiar în fața fierarului. Marginile glugii ei tremurau ușor :

- Câți oameni crezi că am ucis? şuieră ea printre dinţii scrâşnind. Moartea l-a prins de bărbie și i-a ridicat capul :

- Deci câți?

- De unde să știu câți au fost? mârâi fierarul, încercând să-și îndepărteze privirea.

Moartea îi dădu drumul bărbiei și tăcu câteva secunde. Apoi, cocoșată, se întoarse pe bancă și se așeză cu un oftat greu.

- Deci nu știi câți au fost? - spuse moartea în liniște și fără să aștepte un răspuns a continuat, -  dacă îți spun că nu am ucis niciodată, ascultă, n-am ucis niciodată o singură persoană, ce-mi spui? Nu am ucis niciodată oameni. De ce aș face eu asta când voi înșivă vă ucideți, făcând aceste fapte groaznice... Pentru scopuri nobile, pentru mânie și ură, din dragoste și răzbunare, poți chiar să ucizi doar pentru competiție sau doar pentru distracție. Și cu strategii stupide începeți războaie și vă ucideți unii pe alții cu miile, cu milioanele. Iar partea ipocrită este că este mult mai ușor să dați vina pe mine!

Făcu o scurtă pauză: - Știi măcar cum eram înainte? Eram o tânără frumoasă, întâmpinând sufletele oamenilor cu flori și însoțindu-i la locul unde trebuiau să ajungă. Am râs cu ei și i-am ajutat să uite ce s-a întâmplat. Dar asta a fost cu mult timp în urmă și... Uite în ce m-au transformat!

Ea a țipat ultimele cuvinte, a coborât cu pași mari de pe bancă și și-a dat la o parte gluga de pe cap. În fața ochilor fierarului apăru aproape un craniu, un chip încrețit al unei femei foarte bătrâne... Iar mai înspăimântători dintre toate erau ochii ei, complet opaci, lipsiți de expresie... Uite cine am devenit! Și știi de ce? - a făcut un pas spre fierar.

- Nu, clătină el din cap.

- Bineînțeles că nu, a râs ea. Voi, oamenii, m-ați făcut așa! Am văzut oameni ucigându-și părinții, frații, prietenii, vecinii, am văzut mame ucigându-și copiii, am văzut bărbați ucigând cu ușurință o sută, două sute, trei sute de oameni într-o singură zi! 

Ochii morții scânteiau: - Mi-am schimbat atunci frumoasa rochie cu această rochie neagră, astfel încât sângele oamenilor pe care i-am întâlnit să nu fie vizibil pe ea. Mi-am pus gluga, ca oamenii să nu-mi vadă lacrimile. Nu le mai dau flori. Au făcut din mine un monstru. Și apoi m-au acuzat de toate păcatele lor. Bineînțeles, era cel mai simplu... 

Se uită la fierar cu o privire rigidă: - Însoțesc oamenii, le arăt drumul, dar nu omor oameni... Dă-mi coasa, prostule!

Moartea smulse coasa din mâinile fierarului, se întoarse și se îndreptă spre ieșirea atelierului.

- Pot să vă pun o întrebare? spuse fierarul când ea ajunse în prag.

- O să mă întrebi de ce am nevoie de o coasă, nu-i așa? întrebă Moartea, oprindu-se la ușa deschisă fără să se întoarcă.

- Da.

- Știi, drumul oamenilor spre rai... este străbătut atât de rar, că  este mereu acoperit de iarbă înaltă...»

(Bazat pe legenda folclorului basc „Diavolul și fierarul" transmisă prin tradi ție orală timp de secole)