EMINESCU ȘI MACEDONSKI
Doi mari poeţi aflați într-o continuă luptă. Care să fie cauza, Dumnezeu ştie. Să fie opoziţia dintre ,,Literatorul” si ,,Convorbirile literare”? Sau faptul că junimiştii îl considerau un iremediabil ratat în ale poeziei, o figură ciudată şi bizară, care aleargă după glorii pierdute. Dacă Macedonski se deslănţuie în repetate rânduri în polemici pline de venin împotriva Junimii, iritat de faptul că Alecsandri primise premiul Academiei, junimiştii ripostează, prin pana lui Missir, deabia în 1883 printr-o recenzie distrugătoare la volumul său de ,,Poezii”.
Macedonski vedea în Eminescu un exponent tipic al Junimii şi, din această cauză, îl ataca mereu pe tema ,,imperfecţiunilor formale”din poezia lui. Cauzele conflictului de ordin personal dintre cei doi par a fi mult mai vechi şi ele rămân necunoscute. Se pare că Eminescu l-a atacat în ,,Timpul” în articolul ,,Naţionalitate şi cosmopolitism’’(1881) şi că portretul satiric eminescian din ,,Materialuri etnologice’’,1882, este al lui Macedonski. În orice caz, Macedonski se plânge mereu de atacurile permanente ale ,,confratelui Eminescu’’ în ,,Timpul’’. De altfel unele atacuri neînsemnate apăruseră din 1879 acuzându-l pe Macedonski de falsuri şi escrocherii în calitate de director de prefectură la Silistra Nouă.
Nepotrivirile temperamentale dintre cei doi poeţi erau profunde şi Macedonski, foarte susceptibil, izbucnea mai întotdeauna disproporţionat în raport cu cauza, neîmpiedicându-se în furia lui egocentrucă, de nici un obstacol.
Greşeala lui fatală este în 1883, când Eminescu se îmbolnăveşte, şi scrie nefericita epigramă ,,Un X pretins poet…” După publicarea epigramei, un val de indignare publică se ridică împotriva lui, cu consecinţele cele mai grave pentru viaţa şi opera lui. Deşi încearcă să se disculpe, toate ziarele refuză să-l mai publice, excepţie făcând ,,Românul’’. Evenimentul ia aşa de mari proporţii încât abonaţii refuză ,,Literatorul’’, societatea Literatorului se destramă şi poetul este arătat pe stradă cu degetul ca un detractor al lui Eminescu, expus oprobiului publicului. Deşi poezia lui era o noutate în lirica românească, nimeni nu mai vrea s-o citească.
Văzând toate aceste manifestări, Macedonski, indignat, se hotărăşte să plece la Paris. Poetul avea o solidă dotă din partea soţiei, Ana Rallet, ce-i asigură un trai modest pe malurile Senei. Aici vrea să uite limba română şi încearcă să se impuna ca poet de limbă franceză în ,,L’Elan litteraere’’ din Liege şi în ,,Bulletin officiel de I’Academie des Muses Santonnes’’.
Moartea lui Eminescu în 1889 pune capăt acestei lupte, dar Macedonski rămâne pe viaţă cu acest mare stigmat care i-ă umbrit opera.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu