📖📖📖

 Astazi va prezentam o alta personalitate care s-a nascut in judetul Bacau si anume prozatoarea Georgeta Mircea Cancicov (nascuta la  29 mai 1899, în satul Poieni, comuna Godineşti azi, Parincea, judeţul Bacău – decedata la 16 aprilie 1984, la Bucureşti). 

 în familia boierului Petru Jurgea Negrilești și a Elenei, născută Crăiescu. Este prima dintre cele patru fiice ale celor doi soți și a primit la naștere prenumele „Maria”, dar și prenumele de botez „Georgeta”. Mama sa, Elena, a fost crescută de unchiul Gheorghe Racoviță, tatăl celebrului savant Emil Racoviță (1868–1947), iar bunicul său patern a fost poetul moldovean Costache Conachi (1777–1849). 

Între anii 1900 și 1905, se nasc cele trei surori ale scriitoarei, Pierette (Petruța), Paulette Eufrosina (Paulina) și Jeanette (Ioana), iar după nașterea ultimei dintre ele, căsătoria părinților se destramă. Tatăl se va recăsători, iar mama se va retrage la conacul de la Poeni și nu se va mai căsători niciodată. 

Deși după divorțul părinților, două dintre fete urmau să fie crescute de tată, iar celelalte două, de mamă, printr-o înțelegere amiabilă, vor rămâne toate patru alături de Elena Crăiescu, iar tutorele lor devine însuși Emil Racoviță, văr și fost logodnic al Elenei Crăiescu. 

Aceasta, reputată pianistă, pleca în fiecare toamnă la Paris, revenind primăvara la moșia sa de la Poeni. 

Astfel, cele patru fete urmează cursurile Liceului-internat Victor Duruy, aflat în incinta Mânăstirii Sacré–Coeur, instituție a cărei directoare era prietenă cu Poincaré. La cinci ani, Georgeta îl cunoaște la Paris pe George Enescu. 

Își petrecea vacanțele în țară, la Poeni, alături de mama, de surorile sale și de oaspeți celebri precum Enescu, Tonitza ori Racoviță, mergea la Tescani, unde George Enescu locuia alături de soția sa, Maruka, la conacul tatălui său de la Gioseni sau la castelul de la Fântânele, Hemeiuși al Sophiei de Wied, prietena sa, al cărei soț va deveni regele Albaniei sau la Bacău, unde mama sa avea o altă proprietate.

În 1916, pleacă la Paris prin Odessa, alături de Misiunea Franceză din România, nu-și definitivează studiile muzicale, trece printr-o scurtă și eșuată căsnicie, iar în 1926, se recăsătorește la Poeni cu Mircea Cancicov, strălucit magistrat, profesor universitar al Facultății de Drept din București, politician proeminent, deputat liberal și ministru de finanțe guverne conduse de Tătărescu și de Antonescu. Născut la Bacău, în 1884, Mircea Cancicov a fost coleg de liceu cu George Bacovia, a studiat Dreptul la București și apoi la Sorbona. Datorită lui, Georgeta Mircea Cancicov începe să scrie literatură. Călătorește în Anglia, între anii 1928 și 1935 și cunoaște îndeaproape viața și tradițiile acestui popor, despre care va scrie romanul „Cliffside”, rămas nepublicat.

În 1936, întoarsă acasă, la Bacău, îl are ca oaspete pe Liviu Rebreanu care citește câteva dintre scrierile ei și conchide că merită să fie publicate.

Georgeta Mircea Cancicov a început să scrie încurajată de soțul să și să publice la sfatul lui Liviu Rebreanu, după cum mărturisește într-un interviu („Luceafărul”, 20 septembrie 1975)

A debutat în 1936, cu placheta Un vis, un poem în proză, dedicat prietenei sale Sophia de Schönburg–Waldenburg, căsătorită cu Prințul Wilhelm de Wied, suveran al Albaniei. Placheta a fost ilustrată de sora scriitoarei, Jeanette (Ioana) Jurgea, devenită pictoriță. Ea a semnat și ilustrațiile altor scrieri ale Georgetei Mircea Cancicov, dar și ediții din operele lui Ion Creangă, Petre Ispirescu ori Henrik Ibsen.

Casa tatălui scriitoarei, Petru Jurgea, este distrusă de țărani, ca în „Răscoala” lui Rebreanu, sunt naționalizate proprietățile întregii sale familie, iar soțul scriitoarei este arestat pe 5 octombrie 1946 și condamnat pentru crimă de război, trecând printre alte locuri de detenție și cumplitele temnițe de la Aiud și de la Râmnicu-Sărat, unde a și murit în 1959.

Rămasă singură și într-o situație financiară precară, scriitoarea se stabilește la București, într-un modest apartament, unde se va stinge din viață la 85 de ani, pe 16 aprilie 1984. 

A fost înmormântată într-un cimitir din Cartierul Berceni și reînhumată în 2000 la Cimitirul Bellu din București.

Volume publicate :

 Un vis, poem în proză, ediţie bibliofilă, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1936.

 Din viaţa satului meu, roman, Editura Adevărul, Bucureşti, 1938; ed. a 2-a, în acelaşi an.

 Din viaţa satului meu, roman, Editura „Naţionala-Ciornei”, Bucureşti, 1938; ed. a 2-a, în acelaşi an.

 Dealul Perjilor, povestiri, Editura „Naţionala-Ciornei”, Bucureşti, 1939.

 Cântare timpului, poeme în proză, Editura Librăriei Socec&CO, Bucureşti, 1940.

 Pustiuri, povestiri, Editura Prometeu, Bucureşti, 1942; ed. a 2-a, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1969.

 Amurg, roman, Editura pentru literatură, Bucureşti, 1967.

 Călătorul, povestiri, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1971.

 Moldovenii, romane, Ed. Minerva, Bucureşti, 1972.

 Îndrăgostitele, povestiri, Ed. Minerva, Bucureşti, 1975.

 Povestiri, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1979.

 Din viaţa văilor. Nuvele şi povestiri, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1984.

Va multumim.

😁😁😁

 Doctorul avea o aventură cu asistenta, care a rămas însărcinată.

Nu a vrut ca soția lui să afle, așa că i-a dat bani asistentei și a rugat-o să se întoarcă în satul ei și să nască acolo.

 -Cum te voi anunța când se va naște copilul? - întreabă asistenta.

Trimite-mi o scrisoare și scrie-mi "sandviș", iar eu mă voi ocupa de cheltuielile copilului.

Au trecut câteva luni și, într-o zi, când doctorul a venit acasă, soția i-a spus: " Ai primit o carte poștală și nu înțeleg sensul mesajului.

Medicul a citit cartea și a leșinat, aproape că a făcut un atac de cord și a fost dus la urgență.

Cardiologul a întrebat-o pe soția sa: "S-a întâmplat ceva care ar fi putut provoca acest atac?

 Ei bine, tocmai a citit această carte poștală: "Cinci sandvișuri".

"Trei cu cârnați și două fără cârnați."

***

 Ramon Novarro, o viață de vis și un sfârșit tragic. A fost omorat pe 30 octombrie 1968...

Ramon Novarro, pe numele său real José Ramón Gil Samaniego, s-a născut pe 6 februarie 1899, în orașul Victoria de Durango din Mexic, în familia doctorului Mariano N. Samaniego. Familia s-a mutat în 1913 în Los Angeles, California, pentru a scăpa de Revoluția Mexicană, iar tânărul a debutat în cinematografie patru ani mai târziu, în 1917, fiind distribuit în câteva roluri minore.

Și-a completat veniturile lucrând pe post de chelner și de cântăreț până când prietenii lui, actorul și regizorul Rex Ingram și soția acestuia, actrița Alice Terry, au început să-l promoveze ca pe un rival al lui Rudolph Valentino. Ingram a fost cel care i-a sugerat să-și schimbe numele în „Novarro”, iar rolul pe care l-a primit în 1923, în “Scaramouche”, i-a adus primul mare succes.

În 1925, Novarro a fost distribuit în rolul principal în filmul “Ben-Hur”, care l-a transformat peste noapte într-o vedetă de talia lui Valentino. După moartea prematură a celui din urmă, în 1926, Ramon a devenit principalul actor latino din cinematografia americană.

Prima sa apariție într-un film sonor a fost în rolul unui soldat francez care cântă, în pelicula “Devil-May-Care” din 1929. A jucat apoi împreună cu Dorothy Janis în “The Pagan” (1929), cu Greta Garbo în “Mata Hari” (1931), cu Myrna Loy în “The Barbarian” (1933) și cu Lupe Vélez în “Laughing Boy” (1934).

Răsfățatul publicului și al gazetarilor, Ramon și-a construit o imagine publică impecabilă. În acei ani se vindeau milioane de cărți poștale cu chipul lui, iar interviurile pe care le oferea erau citite pe nerăsuflate de admiratoare:

“— Pune picioarele pe pedale şi încearcă dacă simţi direcţia.

Aceasta fu prima poruncă pe care o primii de la locotenentul Kleber, din aviaţia maritimă, când mă văzu echipat, cu paraşuta în spinare.

Locotenentul voia mai ales să cunosc foarte bine tehnica saltului cu paraşuta şi, în special, rostul inelului de pe partea anterioară a aparatului.

— Dacă trebuie să sari cu paraşuta, dintr-un motiv sau altul, îmi spuse el, numără până la trei înainte de a trage de acest inel, pentru a obţine suficientă viteză.

— Şi dacă trag prea tare? întrebai eu.

— Vei face o eroare pe care nimeni n-a făcut-o de două ori în aviaţie, mormăi el.

Asemenea reflexiuni şi prezenţa a numeroase lăzi cu torpile pe care aviatorii experimentaţi le arată totdeauna novicilor nu-ţi prea urcă moralul. Şi, de fapt, când am fost trimis pentru întâia dată la staţiunea aeronautică maritimă de la North Island, pentru a juca rolul din filmul „Flota Sburătoare” eram foarte emoţionat.

*

Mai întâi, un serios examen medical, înainte de a pune picioarele într-o carlingă de avion, fui nevoit să trec prin toate încercările ce se fac de obicei. Era o măsură de prudenţă, căci sunt mulţi oameni neapţi fiziceşte pentru zboruri. A trebuit să fac încercarea scaunului învârtitor, care arată rezistenţa la ameţeală; apoi încercarea pentru ochi, pentru respirare.

Eşti aşezat într-un aparat din care se scoate aerul şi, în timp ce tâmplele şi inima îi bat din ce în ce mai puternic, un doctor notează cu îngrijire reacţunile corpului.

*

Prima lecţie pe care mi-a dat-o locotenentul Kleber a consistat în familiarizarea cu direcția. Un avion se dirijează numai cu picioarele.

Ești așezat pe un scaun special, cu picioarele pe câte o pedală. Cât despre „mâner” n-avui dreptul să-l ating în timpul primei lecții.

Locotenentul urcă avionul la circa 3.000 de metri, apoi, cu ajutorul telefonului care ne lega, îmi ceru să redresez aeroplanul.

Mişcai puţin din directe; avionul păru să se aplece într-o parte, virând. Făcui acelaş lucru în partea cealaltă şi efectul fu similar.

— Pierdere de control, îmi declară vocea instructorului.

Repetai manevra şi, încetul cu încetul, avui senzaţia că redresam aparatul. Apoi luai lecții pentru viraje, întâi la dreapta, mai târziu la stânga, dar mereu cu locotenentul pe bord. A doua zi, avui dreptul să manevrez accelerația şi făcui lucrul acesta cu atâta energie, încât avionul începu să sară ca o capră sălbatică.

— Te crezi în „montagne russe? auzii vocea lui Kleber.

Ramon Novarro

Redresă aparatul cu ajutorul comandelor duble și întoarse în contra vântului. Avui o senzație la fel cu aceea a unui șofer care conduce pe un câmp proaspăt arat. Când aterizarăm, scosei un suspin de ușurare. Nu că mi-ar fi fost frică. Cu un pilot ca Kleber, nu era nimic de temut. Dar aceste sărituri în atmosferă, vântul care şuieră pe la urechi şi-ţi aşează o mască de gheaţă pe faţă, toate aceste senzaţii necunoscute irită nervii şi epuizează repede pe un om normal.

Zilele următoare fui familiarizat cu toate comandele, cu toate poziţiile aparatului. Începeam să mă simt mai puţin străin, să dobândesc acel simţ al aerului fără de care nu există nici un aviator. Spre marele meu regret, nu mi se permise să aterizez singur, nici să sar cu paraşuta.

Dar, în curând, lucrul filmului se termină. Căzusem din ceruri. Nu mai eram un om pasăre. Nu mai eram decât un actor.

Totuşi, aceste scurte experienţe au fost de ajuns pentru a-mi da gustul aerului. Dacă voi înceta, într-o zi, de a mai fi actor, aş vrea să devin membru al marei familii a lui Icar”.

Ramon Novarro

Articolul este semnat chiar de Ramon Novarro, a fost tipărit în 1930 și a fost preluat de gazetele din întreaga lume, inclusiv de Ilustrațiunea română.

Șapte ani mai târziu, cariera actorului începuse să intre în declin, pentru că preferințele publicului se schimbaseră, iar studiourile cinematografice căutau alte tipuri de vedete masculine.

“Anunţul cinematografelor ne-au readus numele unei vedete care de mult timp n-a mai apărut pe ecran. E vorba de Ramon Novarro, frumosul mexican odinioară răsfăţatul femeilor.

L-am cunoscut în vara anului 1933 la Juan-les-Jins, frumoasa localitate de pe Coasta de Azur, după marile lui succese. Era înconjurat de toţi acei care au contribuit şi împărţit gloria cu el. Să nu pomenim decât de Rex Ingram, regizorul de mari posibilităţi care l-a descoperit pe Ramon. Era nelipsită şi Alice Terry, azi îmbătrânită şi uitată, partenera lui Ramon Novarro în filmele debutului. Ca în toate călătoriile lui Ramon, îl întovărăşeau şi de data aceasta secretarul său, Jilip Marlow, şi acompaniatorul la pian, James King. Ramon în acea vară radia numai tinereţe şi bucurie, iar asupra noastă a tuturor exercita un farmec de neînvins. Am petrecut clipe neuitate în preajma lui Ramon.

Și acum îmi aduc aminte de o seară, mă găseam printre invitații lui Janette Magdonalde, pe terasa hotelului „Le Grand Hotel du Cap d’Antibes“, printre care se mai găseau Jaques Carolin, Jaques Buchanau, Rozita Garcia, o vedetă din Cuba, era şi Ramon. În acea seară s-a dat amintirilor și ne-a povestit cu o voce îmbibată de emoţie debuturile modeste într-o trupă de balet şi cântăreţi în diferite localuri şi greutăţile din acea perioadă de viaţă şi, în sfârşit, intervenţia providenţială a lui Rex Ingram, care, straniu, i-a încredinţat la început roluri de intrigant, în care s-a evidenţiat şi a păşit pe calea marilor succese.

Pe Coasta d’Azur, Ramon ducea o viaţă mondenă, de răsfăţat al soartei. Azi la Nisa, invitatul marilor bogătaşi englezi şi americani, mâine, la Juan les Pains, în Hotelul Provencal, unde dădea mese copioase numeroşilor săi invitaţi şi prieteni. Altădată la Mongenes, plecaţi în bandă veselă la invitaţia unui pictor scoţian, Marie Rose, care, în cinstea lui Ramon, a organizat un dineu cu numeroase surprize amplificat prin lipsa luminii electrice înlocuită prin lumânări.

Totuşi, Ramon nu neglijea nici sportul – înotul, yachtingul, skyuri pe apă etc. L-am întovărăşit adesea, odată pe un cutir ce-mi aparţinea, am plecat în larg, însoţit de soţia lui Jaquis Catelin, Suzanne, Pay Braiteston o tânără bogată olandeză nelipsită de pe Coastă, şi Filip, secretarul lui Ramon. La un moment dat, fiind marea agitată în aproprierea insulei St. Marguerite ni s-a rupt cârma, numai după trei ore ne-au cules nişte pescari. Între timp, toţi afară de Ramon şi-au pierdut cumpănul. Plecarea lui Ramon la Paris ne-a întristat pe toţi şi petrecerea de adio de la Miramar din Cannes aproape nu a mai luat sfârşit.

L-am revăzut pe Ramon la Paris, la Hotelul Vernet, unde am asistat la o scenă care poate sta ca o mărturie a calităţilor sufleteşti a lui Ramon. Desfăcând vasta lui corespondență, a dat peste o scrisoare a unei văduve care cerea un ajutor pentru copilul ei bolnav. Îi revăd privirea compătimitoare, văduvei i s-au trimis 500 de franci.

Apoi a plecat la Londra, unde a cântat în marile muzicaluri; a fost un început al sfârşitului carierei cinematografice a lui Ramon Novarro. Gustul publicului s-a schimbat, frumuseţea lui Ramon, blândă, puţin dulce şi chiar feminine, a lăsat locul virilităţii a lui Gary Coper, Clarke Gable, etc.

Ramon Novarro a mai jucat în doar opt filme până în 1960, când a decis să se retragă definitiv din cinematografie. Sfârșitul cumplit al fostului june-prim al Hollywood-ului l-a adus din nou în atenția publicului. Actorul a fost ucis în locuința sa de la Hollywood pe 30 octombrie 1968 de doi tineri, frații Paul și Tom Ferguson, care aveau 22, respectiv 17 ani. Știind că în trecut angajase prostituate prin intermediul unei agenții, aceștia l-au sunat după ce îi obținuseră numărul de telefon de la una dintre fete și i-au oferit servicii sexuale.

Potrivit dosarului, cei doi tineri credeau că în casa lui Novarro este ascunsă o sumă mare de bani și l-au torturat timp de câteva ore pentru a-l forța să spună unde sunt banii care, de fapt, nici nu existau. Criminalii au plecat cu 20 de dolari, pe care îi găsiseră în buzunarul unui halat de baie. Novarro a murit ca urmare a asfixiei, sufocându-se cu propriul sânge după ce a fost bătut cu bestialitate. Cei doi autori au fost prinși și condamnați la închisoare, dar au fost eliberați condiționat la mijlocul anilor ‘70. Ambii au fost ulterior arestați pentru alte infracțiuni, pentru care au executat pedepse mai lungi decât pentru uciderea lui Novarro. Tom Ferguson s-a sinucis pe 6 martie 2005, iar Paul Ferguson a murit în 2018, în timp ce executa o pedeapsă de 60 de ani pentru viol.

Ramon Novarro a fost înmormântat în Cimitirul Calvary din East Los Angeles, California.

Revista Cinema a scris la moartea lui:

“Dacă Ramon Novarro ar fi avut privilegiul de a muri tânăr, în plină glorie şi frumuseţe, ca rivalul său, Rudolf Valentino, probabil că ar fi avut şi el partea lui de spectacol funebru cu scene de isterie colectivă ale admiratoarelor în delir, de care s-a ‘bucurat’ la funeraliile sale frumosul Rudi.

Mă întreb însă dacă moartea sărmanului Ramon Novarro n-ar fi trecut neobservată (așa cum s-a întâmplat în ultima vreme cu alte glorii ale ecranului — Lilian Harvey, Ann Sheridan, Paul Muni, Claude Rains, Basil Rathbone — care s-au stins, fără ca nimeni să le acorde măcar cele câteva rânduri de circumstanță), de n-ar fi fost împrejurările oribile în care s-a petrecut.

Înflăcărat amorez de tip meridional, catalogat, ca și Valentino, la specia ‘latin lover’, frumosul Ramon Gil Samaniegos, plecat din Mexicul natal să cucerească cetatea filmului, avea să întâlnească, pe tot parcursul perioadei sale de debut și consacrare, pe Rudolf Valentino. Regizorul Rex Ingram, care-l folosise deja, alături de Rudi, în transpunerea cinematografică a romanului lui Blasco Ibanez, “Cei patru cavaleri ai Apocalipsului”, îl reţine şi-l cultivă ca pe un înlocuitor al lui Valentino, atunci când divergenţe de ordin profesional îl separă pe cineast de starul lui favorit. De aici încolo, Rex Ingram, care lansase pe Valentino, îl va stimula pe Ramon Novarro să lupte pentru a-și întrece rivalul. Când Valentino apare în “Șeicul”, Novarro este lansat în “Arabul”; când Valentino îmbracă haina de marchiz în “Monsieur Beaucaire”, Novarro devine “Scaramouche”.

Dar consacrarea lui vine de-abia cu “Ben-Hur”, acel film-gigant de atmosferă biblică, al cărui buget a ruinat deja o casă de filme pentru a aduce faimă și milioane companiei nou-născute din falimentul precedent, casei Metro-Goldwyn-Mayer.

Când Valentino moare în 1926, Novarro va rămâne singur în regatul său feeric, populat de şeici şi prinţi orientali, de marchizi spadasini şi eroi de legendă. O lume factice, desigur, dar fermecătoare, asigurând raţia de vis unei omeniri obosite de război, pândite la tot pasul de criză, şomaj şi inflaţie.

Novarro, care făcuse deja în “Ben-Hur” dovada unor frumoase aptitudini dramatice, dovedind o personalitate care-l detaşa de restul junilor frumuşei ai Hollywoodului anilor’20, nu se mai mulţumea însă cu simple apariţii spectaculoase. El voia să «joace», să scape de complexul tipic pentru actorii care s-au impus în primul rând prin fizicul lor şi care vor să dovedească publicului că au şi talent.

Dar ani în şir a continuat să fie catalogat ‘amorez exotic’. Şeicii nu-l mai satisfac, nu-i dau posibilitatea să apară aşa cum ar vrea el: un om modern, în lumea lui, un erou simplu, cu bucuriile, necazurile şi aspiraţiile lui. Un singur film îi îngăduie să-şi realizeze cât de cât visul: “Flirt (His Goal)”, de Clarence Brown, unde joacă rolul unui student sărac confruntat cu snobii săi colegi de la pretenţioasa Universitate din Yale. O unică satisfacţie i-o dă în acea perioadă rolul de partener al divinei Garbo în filmul “Mata-Hari”.

Când Metro nu-i mai reînnoieşte contractul în 1934, aproape că nu e surprins, îşi dăduse seama singur, de multă vreme, că timpul lui a trecut. O confruntare cu realitatea pe care puţini au curajul s-o facă, îl convinge că tipul lui delicat, frumuseţea lui discretă, peste care se aşternuse deja o uşoară umbră de melancolie, nu mai e pe gustul publicului. Tipul amorezului dur apăruse deja. Acolo unde tipul Novarro dispăruse, se instala ca favorit al mulţimilor tipul Clark Gable, cu carură solidă, flegmatic, care aplica partenerelor sale, după sărutul de rigoare, şi câte o pereche de palme. De atunci viaţa lui este un continuu pelerinaj prin lume, jalonat cu câteva filme turnate la interval de ani, prin Anglia, Italia, Franţa şi Mexicul natal. Unele l-au adus din nou, pentru scurt timp, în centrul atenţiei.

Dar viaţa lui rămâne un mister de nepătruns. Ca şi împrejurările îngrozitoare ale morţii sale obscure. Un lucru e sigur însă, că, în ciuda unei «reveniri», adevărata moarte a lui Novarro s-a petrecut de mult, prin anii treizeci, că cel asasinat de curând în vila lui nu era decât o bătrână  și obosită fantomă”.

*** Flacăra, 7 decembrie 1968

❤️❤️❤️

 Povestea sfâşietoare de iubire dintre scriitorul Duiliu Zamfirescu şi o artistă spaniolă nimicită de boală 

 

 Marele scriitor Duiliu Zamfirescu, nascut pe 30 octombrie 1858, autorul romanelor din Ciclul Comăneştenilor, a fost în tinereţea sa un bărbat cuceritor, extrem de elegant, tot timpul în pas cu moda, fapt pentru care damele din înalta societate îl priveau cu interes. În anii săi de debut a fost avocat şi ziarist la România Liberă, considerat printre cei mai scrupuloşi gazetari din Bucureştiul Vechiului Regat. Din această calitate, se ocupa de rubricile mondene ale ziarului, cronicile sale sarcastice şi pline de umor putând fi şi astăzi material de studiu pentru orice jurnalist care se respectă. “Avantajat de aspectul fizic îngrijit, manifestând o afectare studiată cu perseverenţa unui dandy, Duiliu se abătea, după ce ieşea de la redacţie, la restaurantul Iordache, aflat pe strada Covaci, unde lua masa. Apariţiile lui, cu capul acoperit de o pălărie înaltă, cu panglica lată şi cu bordurile a la 1830, de o strălucire impecabilă, atrăgeau fără îndoială privirile clienţilor, în special ale clientelor”, îl descrie Corneliu Şenchea pe marele scriitor în cartea Bucureşti, Mon Amour. Prin urmare, Duiliu Zamfirescu avea mare trecere în rândul personajelor feminine, mai ales că era un obişnuit al celor mai cunoscute localuri din Bucureşti, primind chiar ericheta de "curtenitor".  Răscolită de un articol, apoi de şarmul scriitorului  s-a îndrăgostit la prima vedere şi una dintre cele mai cunoscute dive ale lumii din epocă, o spanioloaică, cântăreaţa de operă Silvia Montalba, care în toamna anului 1883 a venit în Capitală să susţină un concert. Duiliu Zamfirescu avea doar 25 de ani şi a fost cucerit de glasul cântăreţei şcolită în Franţa. I-a scris chiar şi o cronică elogioasă care a fost aproape să-i schimbe destinul. "Nu pot atinge partea cu adevărat bună a trupei, fără să pun în frunte pe d-na Montalba. Se pare că aceasta eminentă artistă nu place tuturor deopotrivă. Unii o judecă dintr-o direcţie greşită, pe când alţii în adevărata direcţie, o coboară prea jos. Umila mea părere este că, alături de doamna Sparapani, doamna Montalba e singura cântăreaţă dramatică. La d-sa vocea plină şi modulată cu dibăcie se întovărăşeşte cu un joc rotund, grav, plin de nobleţe, care, în cele mai grele situaţii de canto, o face să rămâie stăpână pe emoţiunea lăuntrică a sufletului femeii şi să nu lase decât emoţiunea actriţei. Darul de a se identifica cu rolul arareori l-am văzut aşa de întreg ca la d-na Montalba. D-sa cântă cu gura, cu ochii, cu mişcarea... Şcoala franceză are şi aici o superioritate incontestabilă asupra şcolii italiene, pe care o au toţi ceilalţi artişti”, scria Duiliu Zamfirescu despre artistă. Urmarea articolului? Artista a vrut neapărat să-l cunoască pe cel care a caracterizat-o atât de frumos, invitându-l la un supeu în doi în camera de hotel unde locuia. Biograful lui Duiliu Zamfirescu, scriitorul Nicolae Petraşcu, menţionează că artista nu a putut rezista chipeşului Duiliu, propunându-i să o însoţească la Paris şi peste tot pe unde avea turnee. Era ultima ei seară la Bucureşti iar răspunsul trebuia să vină repede. Şi a venit într-un târziu, după ce scriitorul a tremurat câteva ore în stradă aşteptând să plece oaspeţii care îşi luau rămas bun de la artistă. Duiliu Zamfirescu luase decizia de a nu face acest pas, deşi, scrie biograful său, ideea unei vacanţe cu iz sentimental o luase în calcul, aşa cum rezultă dintr-o scrisoare adresată Montalbei. “Aş dori uneori să plec, să vă însoţesc, să fiu cu dumneavoastră, să mergem în frumoasa ţară a soarelui, să privim lacuri, câmpii, vechi morminte, mănăstiri, pâlcuri de case pierdute printre stânci, marea la orizont, liniştea, o adiere puternică. Toate acestea cu dumneavoastră. Ce vis! Cât este de imposibil!", îi scria tânărul Duiliu artistei. Artista era bolnavă.  Apropiaţii scriitorului au găsit o explicaţie legată de acest rateu sentimental, după ce au aflat că Silvia Montalba se îmbolnăvise de tuberculoză, iar Duiliu Zamfirescu nu şi-ar fi permis să mai treacă printr-o nouă dramă. Cu ani în urmă, el o pierduse pe Eliza Ioanid, fiica unei foarte înstărite familii din Hârşova, răpită de aceeaşi boală. Doi ani mai târziu, după ce a părăsit jurnalistica, Duiliu Zamfirescu a intrat în diplomaţie şi a fost secretar de legaţie la Roma. Acolo s-a căsătorit cu  italianca Henriette Allievi şi a avut doi copii, Henrietta şi Alexandru, născuţi şi crescuţi în Italia.

😁😁😁

 Un om de afaceri intră într-o noapte într-un bar, merge la tejghea și comandă o bere.

- Cât costă?

- Nimic domnule, e din partea casei.

- Serios?

- Da, domnule. Uitați aici și un sandvich tot din partea casei.

– Nu pot să cred așa ceva… atunci am să cumpăr măcar un pachet de țigari!

- Nu trebuie domnule, vă dau eu un cartuș… din partea casei…

- Domnule, eu așa ceva nu am întâlnit de când sunt! Ce mod de-a face afaceri e ăsta ? Din ce câștigați voi? Unde este șeful tău? Vreau să îl cunosc personal!

- Momentan este sus într-o cameră cu soția mea.

- Dar ce face cu nevasta dumitale?

- Cam același lucru pe care îl fac eu acum cu afacerea lui!

***

 Dimitrie Gusti, o viață în slujba satului românesc. A decedat pe 30 octombrie 1955...

Născut la Iaşi, pe 13 februarie 1880, Dimitrie Gusti a urmat şcoala elementară și liceul la „Institutele Unite”, unde i-a avut ca profesori pe străluciţii oameni de ştiinţă Petre Poni, Culianu, Caraiani, Toni, Philipide și Xenopol, cu care mai târziu avea să devină coleg la universitate și la Academia Română.

La vârsta de 18 ani, după absolvirea liceului, s-a înscris la Facultatea de litere a Universităţii din Iaşi, dar după câteva luni a plecat la Berlin pentru a studia filozofia. Un an mai târziu, îl întâlnim student la Universitatea din Leipzig, în acea perioadă lucrând la Institutul de psihologie experimentală al renumitului profesor W. Wund.

Întors în ţară ca tânăr profesor de istoria filosofiei, etică şi sociologie la Facultatea de litere din Iaşi, Dimitrie Gusti și-a continuat cercetările în domeniul ştiinţelor sociologice, dreptului, teoriei economice. După ce a înfiinţat în anul 1911 un seminar de sociologie şi etică în cadrul Facultăţii de litere din Iaşi, profesorul a fondat în anul 1918 Asociaţia pentru studiu şi reforma socială, care în anul 1919 a fost transformată în „Institutul Social Român”, cu sediul la Bucureşti.

Recunoscându-i meritele deosebite în domeniul cercetării sociale, în anul 1918 Academia Română l-a ales pe Dimitrie Gusti ca membru, iar în anul 1921 i s-a propus să organizeze şi să conducă Casa Culturii Poporului. La început, sociologul a refuzat categoric, dar, la insistenţele profesorilor Nicolae Iorga și Grigore Antipa, a acceptat funcţia cu o condiţie: să i se repartizeze un buget substanţial şi un sediu generos, pentru a putea proiecta o casă a culturii poporului care să-și justifice pe deplin numele.

Devenit ulterior director al Fundaţiei Culturale Regale „Principele Carol”, a reorganizat instituţia în cadrul căreia au fost fondate 1.700 de cămine culturale, apoi a pus la lucru zeci de echipe studenţeşti și zeci de echipe de voluntari care l-au ajutat să își pună în practică planurile, a înființat şcoli şi cursuri de îndrumare practică a vieţii țăranilor, cursuri de îndrumare pentru conducătorii de cămine culturale și a tipărit publicații dedicate lumii rurale (Revista „Albina”, Revista ,,Căminul Cultural”, Revista „Curierul Echipelor”, „Cartea Satului”, „Cartea Căminului Cultural’’, „Biblioteca Albinei”).

“Neobosit, neastâmpărat și harnic, Profesorul îndrumează echipele, le inspectează, alergând pe toate drumurile, în toate părțile țării, cu trenul, cu automobilul, cu sania, cu pluta sau luntrea, cu căruța cu cai ori cu carul cu boi. De multe ori se îmbolnăvește și se astâmpără numai ca să se lecuiască, apoi continuă de unde a întrerupt. Colaboratorii săi îi urmează pilda, fiindcă cu toții sunt niște pasionați cercetători ai satului. Și sunt între ei profesori universitari, avocați, medici, ingineri, preoți, învățători, studenți, și alții din toate straturile sociale, care ar putea să stea liniștiți acasă, lângă familiile lor, pe lângă gospodăriile lor, ori să meargă la munte și la mare, la băi și la petreceri.

Și nu fac asta, ci iluminați pleacă la sate, fără lefuri. Cine a putut petrece în intimitatea Profesorului Dimitrie Gusti, nu poate să facă altfel. Îl trage ața să facă așa, să-și rupă vreme – de multe ori scumpă – spre a merge în ajutorul satului uitat și părăsit, pentru a-1 cerceta, a-l îndruma, a-l mângâia, a-i turna încredere în viață.

Îl iubesc și-l cinstesc cei care îi cunosc puterea de muncă și principiile ce stau la baza doctrinei sale de cunoaștere și de îndrăgire a satului. L-am auzit de multe ori vorbind echipierilor, conducătorilor Căminelor Culturale, cărturarilor satelor, funcționarilor acestora. Se restrânge din conversație grija statornică ca toată lumea satului și colaboratorii săi permanenți ori vremelnici să construiască, să inițieze, să ajute, să îndrumeze viu și productiv sufletul, munca și mintea săteanului, să-i întărească sănătatea, să folosească pentru binele satului orice calitate a oamenilor cu care vin în atingere, să-i atragă pentru colaborare în interesul sătenilor, să îndrumeze viața satului în așa fel ca nu cel bolnav ori cu metehne să conducă pe cei sănătoși.

Apoi să fie răbdători, să nu umilească, să nu jignească, să nu micșoreze pe nimeni și cu niciun preț pe sătean. Purcedând și propagând în felul acesta, echipele și căminele muncesc cu dragoste sinceră și produc rezultate ce uneori și de multe ori uimesc. Va fi o relevație atunci când se vor publica cercetările monografice, rezultatul muncii depuse și urmările apropiate și îndepărtate ale activității echipelor și căminelor. Sunt multe mii de sate în Țara Românească. Nu toate se vor putea bucura de strădania acestora în viitorul apropiat.

Faptul însă că în satele în care au lucrat echipele regale studențești munca se va intensifica prin Căminul Cultural local, de a cărui activitate Fundația Culturală Regală Principele Carol se va îngriji îndeosebi ca să fie pilduitor de vie și creatoare, va aduce cu sine întrecerea între sate în a realiza cât mai mult și mai bun.

Fundația se va strădui ca aceste Cămine Culturale să ajungă a fi cămine model, iar satele lor să fie sate model, și să fie pilde vii de ce trebuie și cum trebuie să se lucreze pentru ridicarea restului de sate.

Opera e mare și de lungă durată. Se vor face legiuiri (au și început să se facă), se vor ivi organizații oficiale, care vor desăvârși munca începută. Programul de muncă a acestora nu va putea fi altul decât cel al echipelor și al căminelor culturale ale Fundației, care are în vedere cele patru mari probleme ce formează baza vieții: sănătatea, munca, mintea și sufletul”, scria revista Albina din 1937 despre activitatea fără odihnă a profesorului Dimitrie Gusti.

Profesorul Dimitrie Gusti a fost numit comisar general al pavilionului românesc la Expoziția Universală de la New York din anul 1939, iar activitatea sa a fost o excepțională lovitură de imagine în sprijinul României pe tărâmuri americane.

“Ce înseamnă a fi român? Înseamnă să vorbeşti această limbă românească, înseamnă să locuieşti Ţara Românească cu munţii, care sunt ai noştri, cu dealurile, care sunt ale noastre, cu câmpiile, cu ţărmul mării, care este al nostru. A fi român înseamnă a fi suferit sute de ani şi a te fi bucurat. Şi mai ales a fi român înseamnă a avea credinţa că toate aceste însuşiri bune ale neamului pe care le putem arăta cu cinste oricui nu au avut încă răgazul să se desfăşoare în deplinătatea lor, dar că avem dreptul să cerem libertatea de a le aduce la desăvârşire nu numai pentru gloria noastră, ci şi pentru binele lumii întregi”, scria marele dascăl.

După instaurarea regimului comunist, Dimitrie Gusti a fost înlăturat din învățământ și de la Academia Română. Profesorul a încetat din viață pe 30 octombrie 1955 la București, la vârsta de 75 de ani, și a fost î nmormântat la Cimitirul Bellu.

***

 “Războiul Lumilor” la radio. Farsa care a îngrozit America

“Războiul lumilor”, un episod din seria de teatru radiofonic The Mercury Theatre on the Air regizat și prezentat de viitorul regizor Orson Welles după romanul cu același nume scris de H.G. Wells în 1898 a fost cel mai cunoscut episod de panică în masă din istoria americană. Programul a fost interpretat și difuzat în direct prin rețeaua de radio Columbia Broadcasting System duminică, 30 octombrie 1938, la ora 20:00.

Presa de la București a relatat cu multe detalii evenimentele din Statele Unite.

“O panică de nedescris în America. Transmisiunea unei nuvele la Radio care vorbea de începerea răsboiului interplanetar a dat naştere la scene de grozavă panică”, titra cotidianul Viitorul după două zile, continuând:

NEW YORK, 31 (Rador). — O panică indescriptibilă a cuprins ieri largi cercuri ale populaţiei din Statele Unite, cu prilejul transmiterii la radio a nuvelei lui H. G. Wells „Răsboiul interplanetar”. Îndată după începerea transmisiunii, au început mii de chemări telefonice la staţiunea de radio şi la redacţiile ziarelor, fiind nevoie ca, în mai multe rânduri, să se anunţe la microfon că este vorba numai de o „ficţiune“.

O adevărată criză de isterie în masă a cuprins unele cercuri de auditori. În New York începuse o mişcare de panică şi numeroşi locuitori se pregăteau să părăsească oraşul. Sute de persoane au afirmat la poliţie şi în redacţii că „au văzut invazia”.

În Atlanta mulţi au crezut că a sosit sfârşitul lumii. Mulţimea a început să înalţe rugăciuni. În bisericile din Indianapolis femeile au pătruns în biserici strigând „New Yorkul a fost distrus, să mergem să murim acasă”.

Zvonul unor atacuri cu raze ale morţii şi gaze au făcut ca mii de medici şi infirmiere să-şi ofere serviciile. Spitalele au avut numeroase internări pentru şocuri nervoase. Până şi din Canada au fost numeroase chemări la telefon, spre a afla detalii asupra dezastrului.

Faţă de această panică colectivă, a fost interzisă retransmisiunea, care, în realitate, trata despre o imaginară invazie pe pământ a locuitorilor planetei Marte.

Paris, 4 noiembrie. — Telegramele din New-York aduc amănunte asupra nemaipomenitei panice care s-a dezlănţuit duminică seara, când mai multe staţiuni de radio au retransmis o adaptare prea realistă a romanului lui H. G. Wells intitulat „Războiul lumilor”. Între altele, adaptarea radiofonică anunţa o invazie a New-Yorkului şi cuprindea un decor sonor impresionant. Panica a cuprins nu numai New-York-ul, ci s-a întins în toată America.

La San Francisco de pildă ascultătorii au avut impresia că o armată străină a invadat coasta de răsărit a Statelor Unite şi numeroşi voluntari s-au oferit imediat să apere patria. În statele din sud panica a cuprins mai ales pe negri. În cartierul Harlem din New-York, bisericile au fost invadate de credincioşi în lacrimi şi pastorii au început să predice, anunţând sfârşitul lumii.

Ceea ce a sporit realismul programului a fost că radioreporterul a imitat la microfon vocea preşedintelui Roosevelt. Imitaţia a fost atât de bună, încât foarte mulţi ascultători erau convinşi că ascultă pe preşedinte în persoană, adresându-se naţiunii.

Nefericitul autor al acestei panici naţionale este un speaker de 23 ani numit Orson Wells. El este deprimat cu desăvârşire de reuşita involuntară a programului său.

Toată lumea este de acord că niciodată în istoria America nu s-a cunoscut o asemenea panică, căci fenomenul rămâne inexplicabil: cu tot realismul adaptării radiofonice, e cu neputinţă de înţeles confuzia produsă în sute de mii de minţi.

Dar acestea sunt faptele. Oameni foarte raţionali şi-au pierdut capul cu desăvârşire. Astfel, o femeie voia să-şi ucidă copiii şi să se sinucidă apoi, ca să scape de grozăviile războiului. Numai cu mare greutate soţul ei a reuşit să o împiedice să-şi pună planul în aplicare.

LONDRA, 31. (Prin telefon particular). — Marele scriitor englez H. G. Wells a acordat astăzi corespondentului nostru un interview în legătură cu panica provocată în Statele Unite de transmisiunea unui fragment dintr-o lucrare a sa, „Războiul Lumilor”.

H.G. Wells a declarat că, într-adevăr, a vândut societăţii de radiodifuziune „Columbia” dreptul de a retransmite versiunea dramatizată a operei sale, însă în contract se precizează că această transmisiune va trebui să aibă un caracter literar de actualitate, dar nu a autorizat societatea de a intoduce în text schimbarea numelor localităților care a dus la crearea confuziei în rândurile auditorilor americani.

Sub titlul “Panică și mistificare”, gazetarul Bonifaciu I. Roman, dezvoltă subiectul:

“Ziarele din străinătate, şi după ele ale noastre, au comentat în coloane întregi extraordinarul caz de înnebunire colectivă petrecut acum câteva zile în America, unde difuzarea unei nuvele de H. G .Wells la radio a produs o panică atât de grozavă încât aproape îţi stătea inima în loc. Cum de s-a putut produce o asemenea colosală întâmplare?

Faptul e cunoscut. Un tânăr regizor radiofonic, pentru a imprima cât se poate mai mult aer de verosimilitate unei fantasmagorii literare a celebrului scriitor englez, închipuind o invaziune pe globul pământesc a locuitorilor de pe planeta Marte, a prezentat nuvela lui H. G. Wells sub formă de reportaj radiofonic, situând acţiunea că s-ar fi petrecând in New Jersey din Statele Unite şi înlocuind numele oraşelor şi localităţilor din textul scris cu nume reale de diferite oraşe din America.

Totul era aşa dichisit pentru a da cât mai mult impresiunea realităţii, cu gând pentru cei ce aranjaseră transmisiunea să facă audierea ei cât mai interesantă şi atrăgătoare. Astfel, relatează jurnalele, în timp ce se cânta o arie oarecare, muzica încetă brusc şi se auzi vocea emoţionată a speakerului, care anunţa la microfon căderea în acel moment a unui formidabil bolid pe teritoriul statului New Jersey.

După această primă anunţare, muzica reîncepu; fu însă din nou întreruptă de glasul îngrozit al speakerului care striga din răsputeri, cu o voce strangulată de groază, că nu e vorba, cum s-a crezut la început de un meteorit, ci de nenumărate proiectile uriașe zvârlite deasupra New-Jersey-ului, nu se știe de unde. Detalii vor urma. Muzica își reîncepu melodia; din modul cum cânta însă, se putea ghici o excepţională stare de nervozitate la executanţi.

Pentru a treia oară emisiunea muzicală e întreruptă; se aude desluşit prin difuzoarele aparatelor de radio o rumoare deosebită, dovada unei panici care începea să se işte în locul unde se făcea transmisiunea; apoi iar vocea speakerului, de data asta având în timbrul ei expresiunea groazei celei mai terifiante, făcând reportajul unei invaziuni din văzduh, a unor fiinţe ce nu puteau fi altceva decât locuitori ai planetei Marte care, cu unelte neştiute şi nemaivăzute până acum, seamănă moartea printre locuitorii Statului New Jersey. De asemenea, New-York-ul prefăcut în ruine e învăluit în trombe gigantice de flăcări ce izbucnesc din mii și mii de focare pârjolind șapte milioane de cadavre.

În mijlocul acestei descrieri apocaliptice, se aude deodată vocea mult cunoscută a preşedintelui Roosevelt (bineînţeles imitată la perfecţie), care, deşi invită populaţia americană la calm şi linişte pentru a putea ţine piept atacului fiinţelor năpustite din astral asupra pământenilor, nu avu darul decât să mărească şi mai mult groaza şi panica. Şi deodată toată mulţimea de ascultători la radio, părăsind aparatele şi locuinţele, au început să alerge înnebuniţi de spaimă pe străzi, care încotro apuca. Mii de automobile se năpusteau în iuţeli vertiginoase către ieşirile din oraşe; gările erau asaltate după cum asaltat era tot ce putea să reprezinte mijloc de vehiculare.

S-au întâmplat multe accidente cu morţi şi răniţi, ba unii au încercat să se sinucidă, în timp ce marea mulţime se îmbulzea să părăsească oraşele îndreptându-se înnebunită către câmpii şi păduri. În învălmăşeală, cei mai slabi au fost călcaţi şi zdrobiţi. Armata şi pompierii au pornit în goană turbată către locurile unde se petrecea grozava tragedie anunţată la radio, pentru a se prinde de piept cu criminalii marţieni ce semănau moartea şi distrugerea în rândurile slabelor fiinţe omeneşti.

Într-un cuvânt, scenele cele mai veridice de groază şi teroare s-au desfăşurat într-un ritm halucinant.

N-au lipsit nici scenele de eroism şi abnegaţie care în împrejurări grele pun în valoare ascunsele calităţi de sublim altruism sădite în sufletul omenesc. Astfel s-au constituit imediat echipe voluntare de medici şi infirmiere care, într-un admirabil elan de solidaritate social, au pornit şi ele pline de avânt şi spirit de sacrificiu să salveze ce se mai putea salva din infernul anunţat a fi din ce în ce mai pârjolitor.

Apoi astronomi şi savanţi, mânaţi de focul sacru al ştiinţei şi absenţi la partea de înfiorător cataclism al focului celuilalt, real, revărsat asupra populaţiei statului New Jersey şi a New-York-ului au pornit din primele momente ale anunţării căderei meteoritului, cu scule şi aparate, cu lunete şi retorte, cu microscoape şi alambicuri pentru a da de urma incandescendentului mesager interplanetar, mulţumiţi savanţii că o asemenea întâmplare aşa de neaşteptată cu bolizi îi va pune în măsură să facă cine ştie ce mari descoperiri.

Ne lipseşte spaţiul pentru a putea face măcar un rezumat al celor ce s-au petrecut pe continentul nou săptămâna trecută în urma fantasticei difuzări radiofonice de care vorbim mai sus.

Ceea ce a făcut şugubăţul regizor cu ideea localizării nuvelei aceleia fantastice credem că a întrecut chiar imaginaţia şi aşteptarea renumitului ei autor, H. G. Wells.

Dar dacă am putea califica drept nebunie sau americanism trăznaia de la microfon, ce să spunem despre o populaţie întreagă care, mizând prea mult pe seriozitatea transmisiunilor radio-ului american, a luat drept adevărate formidabilele gogoși debitate cu prefăcută tremolare de glas de către un năbădăios reporteraș radiofonic.

Adicătelea nu găsea, complicata şi în acelaşi timp naiva populaţiune americană în desfăşurarea atâtor evenimente îngrijorătoare ce preocupă în vremurile acestea lumea întreagă alt motiv mai puternic ca să se aşeze pe o panică mai… serioasă, ca să zicem aşa, decât festa radiofonică jucată de postul de radiodifuziune din New-York?

Un imberb reporteraş care a reuşit să îmbrobodească până într-atâta lumea întreagă încât a făcut-o să ia câmpii, orbăcăind în groaza ce o cuprinsese să găsească adăpost prin coclaurile cele mai depărtate de acoperişul casei lor, menită tocmai să-i adăpostească!

Dacă de la distanţă farsa poate părea unora reuşită de tot, incontestabil că ea conţine într-însa, prin consecinţele ei, ceva care excede calificativul de glumă proastă. Căci farsa, şotia, sau cum veţi binevoi a-i spune, trebue să-şi păstreze întotdeauna intrinsecul ei de umor sănătos şi reconfortant.

Cum am putea însă râde de sutele şi miile de băjenari americani stâlciţi şi striviţi la încrucişările drumurilor de puhoiul în panică a zecilor de mii de semeni înnebuniţi de groaza morţii, care cu ghearele şi cu dinţii îşi croiau în momente de teroare pârtia egoistă a individualei mântuiri.

Farsă? Da! Mistificare în masă, cât poftiţi! Dar nu aşa şi pe preţul acesta”.

Regizorul Orson Welles, care a devenit celebru după acest eveniment, a fost nevoit să susțină o conferință de presă la doar câteva ore după difuzarea programului:

“Întrebare: Erați conștient de teroarea pe care o astfel de difuzare ar putea-o crea?

Welles: Categoric nu. Tehnica pe care am folosit-o nu îmi aparține. Nici măcar nu era nouă. Nu am anticipat nimic neobișnuit.

Întrebare: Ar fi trebuit să înmuiați limbajul dramatic?

Welles: Nu, nu joci crima în cuvinte blânde.

Întrebare: De ce a fost schimbată povestea utilizând nume de orașe și de ofițeri guvernamentali americani?

Welles: H.G. Wells a folosit orașe reale din Europa, iar pentru a face piesa mai credibilă pentru ascultătorii americani am folosit orașe reale din A merica. Desigur, îmi pare foarte rău acum”.

***

 Dezastrul ecologic de la Certej a fost cea mai mare tragedie pe timp de pace din România, asta deoarece la data de 30 octombrie 1971, la ora 4:55, digul exploatării miniere Certeju de Sus, județul Hunedoara, s-a rupt iar peste 300.000 de metri cubi de steril acid s-au revărsat din iazul de decantare și au năvălit peste cartierul muncitoresc din apropiere, unde a înghițit șase blocuri de locuit, un cămin de nefamiliști cu treizeci de camere, precum și mai multe locuințe individuale din apropierea decantorului. Astfel, un număr de 89 de oameni au murit în acest dezastru datorită cianurii folosită în procesul de extracție, cianură care se găsea din belșug în nămolul scurs din iazul de decantare. Ruperea iazului a fost sesizată de cetățenii localității Certej ca o pocnitură puternică, după care a urmat o avalanșă de apă și mâl toxic, care a distrus cele 6 blocuri de locuințe ce erau situate în aval de iaz, la o distanță de circa 500 de metri. În scurt timp nămolul toxic a acoperit totul pe o suprafață de zeci de kilometri pătrați, cu straturi de până la jumătate de metru înălțime. Dezastrul de la Certej din 30 octombrie 1971, a provocat , după cum am mai spus, moartea a 89 de persoane și rănirea altor 104, deși autoritățile comuniste nu au anunțat moartea acestor persoane, tocmai pentru a nu se afla adevărul și pentru a nu fi nevoite să declare doliu național. În prima zi a după catastrofă au fost scoase 12 victime de sub nămolul toxic şi din locuințele avariate, victime care au fost transportate la sediul căminului cultural unde au fost spălate de nămol şi s-a trecut la identificarea lor, deși unele dintre cadavre, cu hainele arse şi fețele tumefiate de acid, nu au mai putut fi identificate niciodată. Acțiunile de  scoatere a victimelor din nămolul toxic au decurs greu și timp de mai multe zile deoarece nu existau utilajele necesare executării acestei dificile operațiuni și nici nu se știa nici câți oameni locuiau în momentul producerii dezastrului  în blocurile prăbușite. O comisie guvernamentală s-a deplasat la Certej pentru a stabili  cauzele dezastrului, însă în ancheta penală care a durat peste doi ani, nu a fost găsit niciun vinovat și nimeni nu a fost tras la răspundere pentru această tragedie. Comisia de cercetare tehnică care s-a ocupat de această problemă, a decis că o posibilă cauză a prăbușirii haldei a fost pierderea în timp a stabilității masivului de steril pe una din laturi, datorită creșterii peste limita critică în înălțime, fapt ce a dus la ruperea digului de protecție și revărsarea mâlului toxic în afara decantorului. Astfel, în instanță dosarul a fost soluționat prin scoaterea de sub urmărire penală a administratorilor unității miniere, deși în această catastrofă și-au pierdut viața o mulțime de oameni. Ce este la fel de dureros este faptul că nici un ziar central sau local al vremii nu a publicat măcar un rând despre catastrofa minieră petrecută la Certej în dimineața de 30 octombrie 1971, iar autoritățile regimului comunist au încercat să țină cât mai mult timp sub tăcere ecourile acestei mari catastrofe.

Lectia de istorie

🙏🙏🙏

 Iar e 30.

Vineri - 30 octombrie 2015.

1. Mihai Alexandru, 34 de ani, Arhitect, chitarist al trupei Goodbye to Gravity

2. Vlad Țelea, 37 de ani, Arhitect, chitarist al trupei Goodbye to Gravity

3. Cătălina Ioniță, 34 de ani, Arhitect, cofondator al UrbanEye Film Festival din București, prietena lui Mihai Alexandru

4. Laurențiu Vârlan, 30 de ani, Chitarist în trupa Up to Eleven

5. Adrian Rugină, 38 de ani, Producător muzical și toboșar la trupa Bucium, a murit salvând alte vieți, decorat post-mortem cu Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Cavaler de Președintele României

6. Marius Ștefan Rușitoru, 27 de ani, Editor de imagine la TVR

7. Monica Tănăsoiu, 35 de ani, Manager la o agenție de publicitate din București

8. Claudiu Petre, 36 de ani, Sysadmin la Apa Nova și fotograf, a murit după ce a salvat două persoane, decorat post-mortem cu Ordinul Național „Pentru Merit” în grad de Cavaler de Președintele României

9. Maria Ion, 38 de ani, O femeie văduvă, care a lăsat în urmă 5 copii; era femeie de serviciu în clubul Colectiv

10. Ștefan Hamed-Andrei, 15 ani, Elev olimpic al Colegiului Național de Informatică Tudor Vianu din Capitală, a murit după ce a fost intoxicat în incendiul din Clubul Colectiv

11. Alexandru Cătălin Simion, 40 de ani, Un mare pasionat de rock (formații favorite: Arch Enemy și Bucovina). Un suflet liber. Un chitarist excepțional, a făcut parte din formațiile: Erase, Phobia, Hatemode, Deliquents.

12. Anda Ioana Epure, 31 de ani, Din București

13. Petre Andrei Bucă, 29 de ani, Arhitect din Brăila

14. Mihaela Vieru, 31 de ani, Din Onești, inginer medical la o firmă de aparatură medicală din București, prietena toboșarului Constantin Ignat, decedat și el în incendiu

15. Maria Vulcu, 30 de ani, Arhitect din Deva, a absolvit Liceul de Arte Sigismund Toduta, din Deva, și lucra în Capitală

16. Valentina Florea, 27 de ani, Din Galați, absolventă a Facultății de Comunicare și Relații Publice din București, lucra la o firmă de publicitate și marketing din Capitală

17. Carmen Irina (Karina) Oprița, 24 de ani, Din Câmpina, a absolvit Facultatea de Informatică, era în primul an la masterat și lucra ca specialist IT la Telekom, în București

18. Matei Gabriel, 42 de ani, Din Prahova, a terminat Universitatea Politehnica din București

19. Radu Palada, 35 de ani, Din Câmpina, lucra în domeniul web marketing

20. Nelu Tilie, 47 de ani, Fost jurnalist în anii 1990 la Tineretul Liber

21. Diana Enache, 25 de ani, Din Câmpulung Muscel, studentă la Cibernetică

22. Nicoleta Baldovin, 25 de ani, Din comuna Dobrotești, județul Teleorman, absolvise două facultăți: Drept și Istorie și era angajată a Institutului Național al Patrimoniului

23. Ioan Tripa, 45 de ani, Din Oradea, arhitect

24. Alexandru-Paul Georgescu, 23 de ani, Bassist, originar din București, student anul II Master - Tehnici diplomatice, Facultatea de Istorie - Universitatea București; absolvent al Academiei de Studii Economice din București, Facultatea de Administrarea Afacerilor cu predare în limba engleză

25. Constantin Ignat, 40 de ani, Cercetător la Institutul Național de Cercetare pentru Sport și toboșar al trupei rock Monarchy Band

26. Valentin Fieraru, 25 de ani, Barman la Clubul Colectiv

27. Simona Livia Stan, 27 de ani, Din București, angajată la compania Oracle

1 noiembrie 2015

28. Liliana Gheorghe, 25 de ani, Studentă la Litere

29. Mimi Voicu, 31 de ani, Designer și costumier al trupei rock Goodbye to Gravity, angajată la compania Oracle

30. Alexandra Matache, 26 de ani, Din București, angajată a clubului Colectiv, absolventă a facultății de Jurnalism și Științele Comunicării din București

2 noiembrie 2015

31. Costel Cârlicean, 44 de ani, Inițial neidentificat, decedat la Spitalul de Arși, un om sărac din București, cunoscut de prieteni ca Stiș, nu avea rude apropiate

3 noiembrie 2015

32. Andreea Chiriac (Beavy), 28 de ani, Angajată la compania Oracle

7 noiembrie 2015

33. Ionuț Costin Popescu, 32 de ani, Art Director & Co-fondator The Cell. Din Focșani

34. Daniel Ciobanu, 40 de ani, Cameraman și chitarist al trupei Prea Târziu

35. Ionuț Maior, 27 de ani, Din Onești, locuia în Capitală, basist în trupa de rock Bruma, a absolvit Politehnica, a murit la Spitalul Universitar

36. Tullia Ciotola, 20 de ani, O tânără italiancă, studentă la Universitatea Orientale din Napoli, se afla la București în cadrul programului universitar Erasmus, a murit într-un spital din Rotterdam, după ce a fost transferată de la Spitalul SRI în Olanda

37. Florin Cristian Popescu, 35 de ani, Din cartierul Berceni, bodyguardul clubului Colectiv, a murit la Rotterdam, în drum spre spital, după ce a fost transferat de la Spitalul SRI în Olanda

38. Adrian Popa, 29 de ani, Angajat al companiei Oracle, a murit la Spitalul Floreasca

39. Alex Chelba, 33 de ani, Fotograf

40. Andra Elena Toader, 30 de ani, Din Bacău, fotografă, a murit la Spitalul Floreasca

41. Serian Mavi, 25 de ani, de origine tătară, absolventă a facultății de Limbi Străine, angajată la compania Oracle, a murit la Spitalul Bagdasar-Arseni

8 noiembrie 2015

42. Ayberk Manci, 20 de ani, Cetățean turc, student la Facultatea de Studii Economice a Universității din Izmir, se afla în România prin Programul universitar Erasmus, a decedat la Spitalul Floreasca. Ambasadorul Turciei în România, Osman Koray Ertaș, a spus că el și prietena sa au ieșit din clubul Colectiv, au luat un taxi și au mers la spital. În taxi au zis că se simt bine. Dar când au ajuns la spital au început să urle de durere și au fost internați de urgență.

43. Alexandra Rădulescu, 26 de ani, Din Brașov, lucra ca barmaniță la Clubul Colectiv din București, a murit la Spitalul Floreasca

44. Matei Alexandru, 26 de ani, Din București, a încetat din viață la Spitalul de Arși

45. Bogdan Enache, 41 de ani, Toboșarul trupei Goodbye to Gravity, starea acestuia s-a agravat în timp ce era transferat de la Spitalul de Arși către o clinică din Zurich, Elveția, așa că la doar o oră după decolare, avionul care îl transporta a făcut cale întoarsă spre aeroportul din Otopeni, pentru că el a intrat în stop cardiorespirator, acesta fiind resuscitat mai mult timp în avion. A murit la scurt timp după ce avionul s-a reîntors în România

9 noiembrie 2015

46. Teodora Maftei, 36 de ani, Fotograf și jurnalistă Pro Tv, a murit la un spital din Israel

47. Liviu Zaharescu, 25 de ani, Din Brașov, fotograf pentru publicația online Let's Rock România, absolvent al Facultății de Marketing a Academiei de Studii Economice București, a murit la Spitalul de Arși

10 noiembrie 2015

48. Tudor Golu, 28 de ani, Chitaristul trupei rock Axial Lead; a murit într-un spital din Birmingham

49. Elena Nițu, 18 ani, Din București, elevă în clasa a XII-a D la Colegiul Economic A.D. Xenopol, din Capitală, a decedat într-un spital din Liverpool

11 noiembrie 2015

50. Vlăduț Roberto Andy, 19 ani, A murit în ziua când împlinea 19 ani într-un spital din Chelmsford

51. Alexandru Pascu, 33 de ani, Basistul trupei Goodbye to Gravity; a murit pe un aeroport din Paris în timp ce era transportat la un spital din Franța

12 noiembrie 2015

52. Mădălina Strugaru, 29 de ani, Prietena solistului Andrei Găluț, a decedat la Spitalul Floreasca

53. Alex Aliman, 28 de ani, A murit la Spitalul Floreasca

54. Claudiu Bogdan Istrate, 22 de ani, A murit la Spitalul Bagdasar-Arseni

13 noiembrie 2015

55. Loredana Dărescu, 29 de ani, Din Brăila; a decedat la spitalul BG Clinic Ludwigshafen din Germania

16 noiembrie 2015

56. Ioana Victoria Geambașu, 18 ani, Din orașul Mizil, a absolvit Liceul Teoretic Grigore Tocilescu din Mizil și a promovat bacalaureatul cu media 9.51, olimpică la matematică, a decedat la Spitalul Sfântul Ioan

19 noiembrie 2015

57. Ana Albu, 37 de ani, A murit la Spitalul de Arși după ce fusese mutată pe 18 noiembrie de la Spitalul Sfântul Ioan

20 noiembrie 2015

58. Andreea Ștefan, 28 de ani, Din Râmnicu Vâlcea, a murit în noaptea de joi spre vineri, într-un spital din Germania

21 noiembrie 2015

59. Alexandru Mihai Iancu, 25 de ani, Din București, absolvent al Academiei de Studii Economice (ASE), era pasionat de muzică și cânta la chitară, a murit la Spitalul Sf. Ioan din Capitală

22 noiembrie 2015

60. Alexandru Hogea, 19 ani, Din Sinaia, student al Facultății de Automatică și Calculatoare din cadrul Universității București, a murit la clinica AKH din Viena

13 decembrie 2015

61. Ioana Raluca Pănculescu, 36 de ani, Psiholog. A murit într-o clinică din Germania unde a fost transferată de la Spitalul Bagdasar Arseni

15 decembrie 2015

62. Roxana Boghian, 26 de ani, A murit la Spitalul de Arși

21 decembrie 2015

63. Cristian Mitroi, 30 de ani, Artist grafic. A murit într-un spital din Marea Britanie

14 martie 2016

64. Radu Sienerth, 22 de ani, Student la Facultatea de Marketing a ASE București. A murit la Spitalul Floreasca din București.

(CĂLIN OPRIȘ)

***

 Marin PREDA IN AMINTIRI,

(AS din 17.01.2014)

De SORIN PREDA, nepotul scriitorului

MINICA ROSU, un prieten din copilarie al scriitorului: "A fost un mare singuratic" 

Se implinesc 30 de ani de la moartea lui Marin Preda. Un rastimp in care amintirea marelui scriitor se sterge, incet-incet, ca un abur. Cand a murit Eminescu, Iosif Vulcan, editorul revistei "Familia" din Oradea, sustinator infocat al poetului, a scris cu litere de o schioapa: "Toti cei care l-ati cunoscut, scrieti!". Pastrati-i aura si memoria pentru cei ce vor veni dupa noi. Asa au aparut cele mai impresionante marturii despre Eminescu, scrise de colegii lui de scoala din Bucovina si de studentii teologi ardeleni, care l-au intalnit in calatoria pe care poetul a facut-o la Blaj. Pe noi, cei de azi, ne despart trei decenii de moartea autorului "Morometilor". Paradoxal, pe masura ce opera lui castiga in importanta, imaginea creatorului ei se topeste ca fumul. Inainte de a fi prea tarziu, "Formula AS" va propune cateva marturii ale unor oameni care l-au cunoscut indeaproape. Interviurile sunt realizate de SORIN PREDA, nepotul de frate al scriitorului.

"Ii spuneam Telerezu"

- Sunteti printre ultimii martori ai copilariei si adolescentei lui Preda. Cum v-ati cunoscut? Erati de aceeasi varsta?

- Pai eram cam de-o varsta amandoi. Eu sunt nascut in iunie, iar Marin era in august. Cam de la varsta de 10 ani, asa, am inceput sa fim prieteni. Nu stiu ce anume ne-a apropiat. El era dintr-o familie cu multi frati, eu eram singur la parinti. Tatii nostri aveau cam aceeasi situatie materiala, dar eu, fiind singur la parinti, eram intr-un fel mai instarit decat el... In toti acei ani, ne vedeam des, fierbeam porumb, mancam si discutam diverse intamplari ale satului.

Minica Rosu, coleg de scoala si prieten cu Marin Preda

In casa lui Nicolae Stroescu, marele chiabur de pe vremuri, de la noi din comuna, exista un pod cu multe carti in foileton, si Marin se strecura acolo si citea ce-i pica in mana: "In noaptea nuntii", "Saru-mana", si nu mai stiu ce romanturi in serial. Ma lua si pe mine cu el si pana nu termina de citit cartea nu se lasa. Eram amandoi de tot hazul. Eu, fiind singur la parinti, eram mai dichisit imbracat - incins cu un brau de catifea, camasa si izmene cu flori cusute de mama. El era cu o camasa de tort si izmene tot de tort si incins cu... piedica de la cai! Nu dadeai doua parale pe noi. Desculti, cu capetele tunse chilug, o faceam pe intelectualii - incercam sa improvizam, sa scriem, sa facem ceva din cele citite. Mi-aduc aminte cand Marin inca nu incepuse sa scrie "Ferestre intunecate", a facut o schita, o povestire acolo, pe care i-a dat-o lui neica Voicu, avocatul, sa-l intrebe ce si cum, ca de!... doi intelectuali avea satul - pe avocatul Voicu Dobrescu si invatatorul Crivat. Asa banuia Marin ca, daca le da la astia din scrisul lui, oamenii o sa-i spuna ceva de bine...In fine, cam pe vremea legionarilor, Marin venea cateodata la mine acasa, unde putea sa scrie. Nu numai ca aveam conditii ceva mai bune, dar lui ii placea sa-i dau eu, personal, sa faca un dialog, asa cum i-am dat odata sa faca un fel de piesa de teatru, intre mine si unul Besleaga, un om din sat. O alta piesa era despre circarii ambulanti, piesa cu care ne-am prezentat la directorul scolii. Acolo, la scoala, lumea era incrancenata, erau fierberi politice, dar eu n-aveam treaba cu daravelile lor si m-am prezentat la director, care era legionar, si i-am zis: "Vrem sa jucam si noi piesa noastra, "Pusca si ciomagul""... "De cine e scrisa?", a intrebat directorul. "De Petre Marin", am zis eu la intamplare. "Fugi, dracu', cu prosteala asta", mi-a mai zis el in scarba, intorcandu-mi spatele, iar eu am revenit in clasa, la ore, si m-am pus langa colegul meu de banca, Marin Calarasu, de-i mai ziceam si Telerezu.

- De unde pana unde numele acesta, de Telerezu?

- Nu ma intreba, ca nu stiu. Unii ii spuneau Calarasu, dar lui nu-i placea. Eu ii ziceam Telerezu, si astfel pastram prietenia cu el... In fine, in sat se juca o mare piesa a legionarilor, in care avea rol principal Afrodita Burcea (profesoara si viitoare sotie a lui Petre Costovici, fost ministru la constructii si legionar cu acte in regula), iar noi, nu stiu de ce, voiam sa vada satul si piesa noastra...Pana la urma, ni s-a implinit visul, dar altfel. La o pauza, in timpul piesei, cand trebuia sa se schimbe decorul, ne-a chemat si pe noi sa facem figuratie in piesa, iar pe Marin l-au pus sa duca o tava. Decat deloc, era bine si asa.

- In ce an se petreceau toate acestea?

- Nu mai stiu precis. Era perioada legionarilor, cum ziceam, si a lui Petrache Lupu, cu minunea lui de la Maglavit. Mama lui Marin, adica bunica dumneavoastra, era foarte credincioasa. Era in "Oastea Domnului" si credea in Petrache Lupu, dar si in alta sfanta de pe deal, de-i zicea Sfanta Zita...Trebuie sa fie deci anul 1939. Doi ani mai tarziu, eu am absolvit scoala silvica si tata mi-a zis: "Uite 2.500 de franci. Cu ei te duci si-ti gasesti serviciu in tara asta".

Ultima borna, ultima strigare a satului de campie

Am ramas oarecum surprins, dar cand i-am spus lui Marin cum sta treaba, el m-a surprins si mai tare cu vorba lui: "Ba, hai ca merg si eu cu tine la Bucuresti". (Cativa ani, Marin fusese plecat din sat, il dadusera ai lui la Scoala de Meserii din Mirosi, iar pe urma fusese la o scoala normala din Ardeal, dar nici acolo nu a putut sa stea prea mult, fiindca nu avea bani. S-a intors inapoi in sat si am plecat impreuna la Bucuresti.) La vremea aceea, Marin arata ca vai de lume, imbracat in haine de tort, tesute in casa, tesute de tata Joita, mama lui; cu izmene de tort pe el si o pereche de pantofi cu nu stiu cate petice pe ei... Dormeam cu el, la niste frati de-ai lui, prin niste paduchernite, in Colentina. Dormeam cu el in camera, dar mai mult discutam de carti, de viata de toate zilele, in sfarsit... Dimineata plecam si, din banii pe care ii luasem de la tata, ii cumparam si lui Marin un corn cu lapte batut, ca n-aveam mai mult sa-i dau. Impreuna cautam - eu pe la Ministerul Agriculturii, el pe la ziare, sa vada daca poate intra undeva, pe la "Universul" sau "Contemporanul". Era nebun dupa scris. Citea pana si reclamele de pe ziduri. Treaba asta ma enerva, ca eu mergeam inainte si, cand ma uitam in urma, il vedeam departe de mine, oprit in mijlocul strazii. "Hai, ba, odata!", strigam, dar el imi facea semn cu mana... "Stai sa termin de citit" si nu pleca nici de-al dracului. Era foarte incapatanat, inca de pe atunci.

- Fiind anul venirii lui in Bucuresti, trebuie sa fi fost 1941.

- Da, era prin 1941, octombrie. In sfarsit, la un moment dat, dupa vreo doua saptamani de bejenie prin Bucuresti, termin banii. Zic: "Ba, nu mai avem bani!"..."Si ce daca", a zis el. "Daca nu mai avem, nu mai avem". M-am uitat la el intr-o doara, dar n-am zis nimic. Emana un fel de siguranta, de parca ar fi stiut ca ni se intoarce norocul si, intr-adevar, exact in ziua aceea, dau peste un inspector silvic, care imi spune: "In Basarabia e nevoie de tineret. Nu vrei sa mergi sa repunem pe picioare peticul ala de pamant romanesc, de pe care au plecat rusii?". Asa am ajuns sef de ocol in Basarabia, in judetul Orhei. Ce viata, dom'le... La inceput, am crezut ca ma ingrop acolo, dar pana la urma, a fost foarte frumos. De acolo am plecat in armata. Dupa ce am terminat armata si am revenit la Bucuresti, am regasit numele lui Marin. De-acum el progresa. Scrisese "Salcamul" si "Intalnirea din Pamanturi". In Silistea, cand venea pe acasa, ne mai intalneam la Aristide Radulescu, la carciuma. Inainte sa-si ia serviciu la ziar, eu faceam cinste. Acum era randul lui. Ne bucuram sa ne revedem, dar nu purtam discutii prea savante. Vorbeam de insuratoare. Marin cunoscuse o invatatoare din comuna Surdulesti (undeva pe-aproape de Silistea), dar se cam indragostise de alta, una Stela Enachescu, sotia unui fost director general al unei fabrici din Bucuresti. Voia sa stea de vorba cu ea, dar aia nici nu se uita la el.

 Bita - Joita Preda (Catrina)

Asta, cel putin, se intampla intr-o prima faza, caci imi aduc aminte ca odata, cand m-am dus la Bucuresti, am trecut pe la "Cartea Romaneasca" si am mers cu el la Stela, acasa. Si el a intrebat-o de fata cu mine: "Daca stiai tu, atunci cand iti bateam cu batul in poarta, ca eu o sa ajung scriitor, ma luai de barbat?... Atunci, imi ziceai: "Ba, prostule, ce-i cu tine aici?". Acum ce poti sa-mi mai zici?". In fine, ideea e ca am reluat relatiile cu Marin, ca am inceput sa corespondam si sa ne facem vizite. Acum, intrand la silvicultura, eram la Bucuresti din doua in doua saptamani, ocazie cu care treceam pe la "Cartea Romaneasca", unde el era director, pentru a pune o vorba buna scriitorilor din Rosiorii de Vede, Tair si Anghel Gadea, sa li se publice si lor cartile. Ca sa nu vorbesc pe uscat, ii aratam cateva pagini si Marin le citea, spunand uneori: "Ba, Minica, asta merge, dar asta, nu prea", alteori zicand doar atat: "Transmite-i sa mai incerce"... Si el mi-a facut o vizita. A venit pe la mine, in Rosiori, cu a doua sotie, cu aia care a ramas apoi la Paris.

- Eta. Eta Wexler.

- Mda. M-a suit in masina si acolo s-a luat la cearta cu Eta, fiindca apasa prea tare pe acceleratie. Dupa asta, a mai trecut ceva vreme si-am auzit ca s-au despartit. Nu stiu de ce, dar nu m-a mirat deloc. Nu a trecut mult timp si i-am cunoscut cea de-a treia sotie.

-Elena.

- Da, Elena. Stateau undeva pe Carol Davila sau Herescu. Oricum, aveau casa mare, un catel in curte si doi copii mici. Ei bine, tin minte ca, odata, aflandu-ma in trecere pe la el, unul din baieti a venit la noi cu un nasture in gura si Marin a sarit speriat de la locul lui - "Asta se ineaca, prostul", a zis el si a inceput sa fuga dupa baiat prin toata curtea, ca sa-i scoata nasturele din gura. Niciodata nu l-am vazut atat de speriat si de grijuliu cu copiii. De regula, la copii se uita crucis. Credea ca-l incurca la scris. Da' pe ai lui i-a iubit foarte mult.

"Stii tu cine a fost Spartacus?"

- As vrea sa revenim la Silistea, mai la obarsie. Putine lucruri se stiu despre inceputurile lui literare, cele din scoala.

- Marin a fost incurajat de invatatorul Ion Dinulescu. Nu stiu cata literatura citise, dar avea nas la talente. Oricum, pe Marin il indragea. De cate ori ne dadea sa scriem o compunere libera, pe cea scrisa de Marin o lua si mergea cu ea din clasa in clasa si o citea la toata lumea! Era un invatator bun. El m-a meditat pe mine la limba romana. Stia o gramatica, ceva de speriat! In clasa, mai aveam un coleg, Stan, care invata in avans lectia de istorie, de a doua zi. Marin il certa, reprosandu-i ca "memoreaza mecanic" si ca asa nu o sa se aleaga nimic de capul lui, ceea ce s-a si intamplat. Stan a ramas la coada vacii si a ajuns si mare betiv printre altele. Un timp insa, parea ca se ajunsese. Era propagandist la "Frontul Plugarilor", cand l-a intalnit pe Marin si l-a acostat: "Ba, Marine, ia sa vorbim noi de partid, de viata noastra noua, de zorii comunismului". Avand si alte treburi mult mai importante, Marin a dat sa-i intoarca spatele, dar Stan al nostru a insistat, si atunci Marin si-a iesit din pepeni si l-a luat la intrebari, cum numai el o facea: "Stii tu cine a fost Spartacus?"... "Nu", a recunoscut Stan.

Bitul - Tudor Calarasu – Moromete

"Atunci, daca nu stii, ce-i tot dai cu partidul?". Cum sa stie Stan "Sifonaru" de Spartacus? He-he-he... Asa. Alta data, pentru a face rost de bani de bautura, Stan al nostru a venit la Bucuresti sa vanda un berbecut. N-a vandut nimic si atunci, in disperare de cauza, s-a dus la Marin si in loc de "buna ziua", l-a luat din scurt: "Da si tu imprumut vreo 70 de franci, sa am ce sa duc acasa". Marin s-a uitat la el chioras, dar nu l-a refuzat. I-a spus doar atat: "Ba, tu banii astia nu mi-i mai dai inapoi. Uite colea, dar sa nu-mi mai ceri niciodata".

- Cu Stan, colegul de scoala, s-a descurcat. A scapat usor de el. Cu Partidul Comunist a fost ceva mai greu.

- Apropo de partid, tin mine ca Marin purta o palarie, pe care o luase din Franta. Si, pregatindu-se sa iasa din casa, ii zice Nuti, sotia lui cea tanara: "Aseara te-a chemat Gogu Radulescu ca sa te bage in partid"... "Da, m-a chemat", a confirmat el. "Si crezi c-o sa te primeasca in partid, cu palaria asta pe cap ?"... "Pai, chiar de asta o si port!", a zis el si i-a intors spatele, asa cum facea el cand cineva il enerva si spunea cate o prostie. Cand a aparut prima data "Delirul", Ceausescu l-a certat, ca venise la el ambasadorul sovietic sa-l reclame pe Marin, pe motiv ca-l vorbea de bine pe Antonescu. Ceausescu i-a raspuns insa rusului: "Dom'le, la noi scriitorii sunt liberi sa scrie ce vor. Nu am ce sa-i fac lui Marin Preda. E parerea lui de scriitor". I-a mai zis si altele, asa si pe dincolo, dar dupa aia, l-a chemat pe Marin si i-a zis: "Tovarase Preda, trebuie sa modifici cartea la editia a doua". Cand sa apara editia a doua, a venit la el Dumitru Popescu si l-a abordat direct: "Se intereseaza Ceausescu daca ai facut modificarile in carte", iar Marin a oftat si a zis cu voce inceata, sa auda si ala: "Sunt recunoscator ca macar mi s-a lasat nemodificat titlul"... De obicei, Marin era glumet, in felul lui. Eu, cand ma duceam la "Cartea Romaneasca", el ma trimitea sa merg inainte si sa-l astept la "Capsa". Apoi, dupa cateva minute, lasa orice treaba si iesea din birou, spunandu-i secretarei: "Daca ma cauta cineva, ii comunici ca sunt chemat la tovarasul Minica", adica la mine. De cate ori veneam la editura si-i spuneam cum ma cheama, secretara intepenea auzind ca eu sunt "tovarasul Minica", gandind ca daca marele scriitor Preda se prezinta in audienta la mine, trebuia sa fiu cineva extrem de important... Altcumva, intalnirile noastre la Capsa erau un spectacol. Ii placea sa o faca pe grozavul, dar era simpatic. Odata mi-a explicat mie, tocmai mie, ce e cu vinul alb si vinul rosu. Altadata, a insistat sa-mi comande o portie de branza. A insistat atat de mult, ca m-a si enervat: "Cum sa mananc branza dupa friptura?", i-am zis. Vazandu-mi reactia, a lasat-o mai moale si a dres-o in stilul lui, ca branza e buna "sa deschida creierul pentru sprit". Ne-am trezit contrazicandu-ne - el ca era cum zicea el, eu ca era cum zic eu. Cert este ca a comandat branza, a luat din ea, dar mie nu mi-a dat decat intr-un tarziu: "Ia, ba, sa vezi cum e!". I-am facut hatarul, am gustat si, intr-adevar, cand am gustat din branza, parca si mie mi-a venit asa, sa beau mai mult ca inainte. "He-he-he. Vezi, ba, ca toata viata inveti. Branza nu e pentru tarani. E pentru frantuzi si pentru intelectuali subtiri ca noi".

Un zambet pe care il dezvaluia "pe alese"

Apoi, tot discutand, mi-a spus ca in volumul doi din "Delirul" voia sa se ocupe de sfarsitul celui de-al doilea razboi mondial si m-a rugat: "Tu sa mergi la Rosiorii de Vede si sa-mi faci niste casete cu marturii de la prietenii tai, care au stat in prizonierat la nemti si la rusi". M-am dus, intr-adevar, la Rosiori, si i-am adunat pe batranii din oras si le-am zis: "Ba, ia povestiti voi cum a fost". Asa i-am trimis cateva casete. Pe una din ele era o intamplare traita chiar de mine, cand am fugit din Basarabia de frica rusilor. Lui Marin ii placea sa se documenteze serios. Odata l-am intrebat, facand-o putin pe prostul: "De unde stii Marine, cu cine s-a intalnit Hitler si ce a zis cutare general si asa mai departe?"... "Ba, Minica, pai eu, ca sa pot sa scriu asa ceva, consult zeci, chiar sute de surse. Si cand s-a cristalizat totul in minte, abia atunci astern pe hartie. De aia zic ca volumul doi din "Delirul" o sa iasa foarte bine. Intre timp, insa, m-am apucat de "Cel mai iubit dintre pamanteni" si nu stiu cum m-am intins asa, de mi-au iesit trei volume". Ceva mai incolo, m-a luat odata cu el la Stela aia, de care spuneam ca se indragostise, si ea nu dadea doi bani pe el. Doamna Stela, deja batraioara si casatorita cu directorul general de la "Adesgo", un om simpatic si foarte magulit de vizita lui Marin, l-a intrebat de "Delirul" si Marin a zis: "Eu nu am vrut sa-l reabilitez in cartea asta pe Antonescu. Eu am vrut sa spun ca el, la vremea lui, pentru momentul acela, a fost cel mai potrivit om pentru Romania. Daca el nu era si nu se opunea cu demnitate, noi n-am mai fi existat ca stat, ca tara". Apoi, dupa un timp de gandire, a mai spus: "M-au facut astia membru de partid, pentru ca nu pot sa fiu director fara sa am carnetul rosu".

- Nu stiu de ce am avut impresia ca de mic copil, Marin Preda a fost inchis in sine. Necomunicativ.

- Parea mai retras, poate si din cauza miopiei, care i s-a descoperit mai tarziu, la Bucuresti. Intr-adevar, din pricini ramase pana astazi nelamurite, nu saluta pe toata lumea si nu dadea noroc, iar unii din sat, cum ar fi dirigintele postei, ma intrebau daca Marin Preda nu era intr-o ureche.

- Dupa aparitia romanului "Morometii", cine din sat l-a citit mai intai?

- Invatatorul si preotul... Au citit-o si n-au inteles mai nimic. De exemplu, erau nume din sat pe care Marin le-a inversat. Apoi, erau fapte care se petrecusera in alte comune, dar scriitorul le-a pus ca fiind in Silistea... Nici acum nu inteleg de ce s-a suparat preotul, Aristide Tartarescu. El si preoteasa. Au vrut chiar sa-l dea in judecata. Nutu si Ion Minca, directorul scolii, la fel. In 1974, cand a venit Marin in sat, eu eram vicepresedinte in Comitetul de primire la sarbatoarea fiilor satului si am vrut sa-l impac pe Marin cu toti ceilalti. Inainte sa facem manifestatia pe strazile satului, i-am dus pe toti la scoala, ca sa stea de vorba, dar Marin s-a suparat: "Haide, ba, Minica, m-ai chemat la o petrecere si acu' ma bagi in sedinta!". Pana la urma, l-am tarat la "sedinta" aia, cu 15-20 de insi.

Minica Rosu, ultimul din dreapta fotografiei. Il tine de brat pe Marin Preda

A iesit bine. Toti l-am laudat pe marele prozator Marin Preda, care a dus lumea satului romanesc peste hotare samadi si etaci... Marin, stiind ca multi il injurasera in anii trecuti, era putin cam rece. Din cate imi aduc aminte, nici nu a vrut sa le dea autografe. O singura carte a dat, doamnei Elena Teodorescu, careia i-a scris: "Doamnei Elena Teodorescu, in amintirea primului meu dascal, Ionel Teodorescu, ii ofer aceasta carte, cu mentiunea ca personajele din roman nu au nici o legatura cu viata civila" - stii, ca sa o faca pe femeie sa priceapa si sa-si vada de treaba ei si sa nu se supere ca altii. Apoi, intre patru ochi, mi-a dat o sarcina: "Ai grija, daca observi si te convingi ca nu intelege nici cartea asta si crede ca e vorba de familia ei, sa-i spui ca o bag in pizda ma-sii!".

- Niciodata silistenii nu s-au omorât dupa Marin Preda. Pentru ei, un mare om sau o personalitate trebuia sa semene cu generalul Dragnea (si el silistean), om impozant si capabil sa-i ajute cu ceva, cu un drum asfaltat sau cu o pensie de veteran de razboi. Nu-i mai putin adevarat ca, atunci cand venea in sat, Preda era destul de ciufut si uneori ii mai jignea. De fapt, cum se purta el cu satenii din Silistea ?

- Niciodata Marin nu jignea fara motiv. Ii intorcea spatele sau il injura doar pe cine merita acest lucru. Marin era un om calm, cu capul asa, lasat usor intr-o parte, si vorbea bland. Daca nu-l calcai pe coada, era un om bun, deosebit de bun. Maica-sa, Joita, era moarta dupa el... La inceput, Marin scria o multime de pagini de poezii, care s-au pierdut. Da, prozatorul Marin Preda a scris poezii in tineretea lui cea mai frageda. Cand venea in sat, nu statea de vorba decat cu mine, cu Petre Costovici si, eventual, un vecin de-al lui, unul mai cumsecade. Niciodata nu-l auzeai sa zica: "Ma duc pe la cutare, fiindca mi-e prieten". Nu era genul lui. Inca de pe atunci, Marin era un mare singuratic. Asa mi s-a parut si mai tarziu, cand am fost pe la el, pe la Bucuresti, si cand l-am vizitat pentru ultima oara la el acasa. Vorbea cu tine, da' mintea-i era zburata in alte parti. Tot ce-l interesa pe el pe lumea asta era scrisul, cartile lui. Cred ca si noaptea visa tot la ele.

MARIN PREDA LA NUNTA UNUI NEPOT

***

 Gânduri despre MOROMEŢII la 60 de ani de la apariţia romanului 

În anul 1970 am făcut o vizită la Siliştea-Gumeşti la îndemnurile profesorilor Ion Rotaru şi Alexandru Piru pentru a face o lucrare de licenţă despre „Realitate şi ficţiune în romanul Moromeţii” Pe atunci trăiau multe din personajele romanului: Catrina M oromete, Ilinca, Alboaica,Ţugurlan, Polina, Birică, Iorga Grigore, coleg de şcoală cu autorul, Bălosu, notarul Preda Oprescu, Zdroncan, Din Vasilescu, sculptorul ţăran, Florea Gheorghe, Aristide, Marin al Mariei lui Usturoi, Matei Dimir, Fane-Marin Bâznae, Valache, Albei, Siţa, Popa Andrei, Vasile Boţoghină, faimoasa Guica.

De atunci au trecut mulţi ani. Romanul „Moromeţii” a rămas multă vreme în umbră sub motivul că prozei ţărăneşti i-a trecut timpul. Dar puţini au observat că „Moromeţii” este un roman care ne aduce în faţă un nou tip de ţăran care se deosebeşte de ţăranul lui Sadoveanu, Creangă, Zaharia Stancu sau Rebreanu. Acestă carte e ca aurul, de ce se învecheşte, de-aia capătă noi străluciri. De fapt cu moartea lui Ilie Moromete, viaţa satului de la câmpie ia o nouă întorsătură. Va intra într-o perioadă de prefaceri care nu se va mai întoarce la ce a fost.

Vizitând satul şi stând de vorbă cu ţăranii din Siliştea-Gumeşti, am fost lovit de faptul că majoritatea personajelor şi acţiunilor, monografia satului, obiceiurile, vorbirea sunt de o realitate nudă, ficţiunea aproape că s-a topit în realitate.

Ideea romanului l-a ispitit pe autor încă de la începutul activităţii literare. Toate nuvelele lui au subiecte luate din viaţa satului. Multe din ele s-au topit în ţesătura romanului. Romanul e prefigurat încă din 1949, este reluat în 1950-1951 şi a treia oară în 1955; volumul al doilea este conceput în 1953, părăsit până în 1956, apoi reluat şi terminat în doi ani.

S-a spus despre „Moromeţii” că este o monografie a satului din Câmpia Dunării. Siliştea-Gumeşti este o comună mică, aşezată în partea de nord a judeţului Teleorman, pe ambele părţi ale Pârâului Câinelui, având o vechime de trei secole. Satul a aparţinut mult timp Mânăstirii Glavacioc. Pe la 1885 devine proprietar Maria Al. Manos, apoi moşia este moştenită de grecul Guma, de unde i s-a tras şi numele de Siliştea-Gumeşti. În timpul desfăşurării acţiunii din roman mai rămăseseră dintre boieri doar cucoana Marica „cu vreo patru sute de pogoane…”. În roman descrierea satului este la fel ca în realitate, cu lux de amănunte.

Locul de taifas al moromeţilor era poiana din faţa fierăriei lui Iocan. „…Adunările cele mai zgomotoase aveau loc în poiana fierăriei mai ales duminica dimineaţa…”

Toponimia împrejurărilor satului din roman este identică cu cea reală. Există localităţile Atârnaţi, Balaci, Burdeni, Ciolăneşti, Căţeleşti, Mozăceni, Udupu, R âca etc. Primul volum descrie satul din anul 1937, al doilea, după o întrerupere de 20 de ani.

În primul volum satul înfloreşte, pătrunde industria, pământurile se vând şi se cumpără, gospodăriile se dezvoltă. Pe lângă bogătaşii satului fac politică şi ţăranii înstăriţi. Cei cu stare stau în centrul satului ca alde Aristide, Toderici stă lângă primărie, Oprescu la fel, asemenea şi Predescu sau Popa Andrei. Majoritatea ţăranilor sunt încă săraci. Gospodăriile sunt compuse dintr-o casă, un grajd, curte, grădină, căruţă, vite şi câteva păsări.

Obiceiurile satului sunt descrise magistral.

Jocul căluşului şi jocul copiilor de-a şotronul şi de-a bobicul, ineluşul seara la clic sau la furcărie, Formele de ritualuri străvechi cum ar fi spălatul picioarelor la Rusalii, obiceiuri legate de viaţa omului (naşterea, botezul, dragostea, nunta, înmormântarea, paraistasul) pregătirile pentru secerat, desfăşurarea treieratului, scene de folclor local (bocete, blesteme, ghicitul, datul cu bobi) sau coptul porumbului şi al dovleacului de copii la deal sau pe izlaz, fluieratul fetelor la poartă, ieşirea fetelor cu flăcăii în tindă,- toate acestea fapte au poezia lor în roman, petrecându-se într-o permanentă revărsare de energie. Unele pagini sunt adevărate imnuri închinate freumuseţii pământului şi anotimpurilor. În roman sunt integrate şi scene din credinţele populare despre Iele, nişte arătări, de obicei femei sau fete, care apar noaptea în poiene, jucând după fluier. Cine le vede rămâne cu infirmităţi. „Altădată a văzut Moromete o poiană cu muieri goale la el în Siliştea, la marginea pădurii, jucau singure, fără fluier şi a doua zi s-a dus acolo să vadă ce era şi a găsit iarba uscată, aşa ca un cerc!…”

Romanul „Moromeţii” cuprinde un întreg univers, în care se mişcă bătrâni şi copii, tineret şi oameni maturi cu grijile lor zilnice.

Scena mesei moromeţilor e o admirabilă prezentare a ierarhiilor familiale, a atmosferei din casă, a raporturilor dintre fraţi, o introducere uimitoare în psihologia moromeţilor.

Tulburătoare scene de dragoste rămân întipărite în mintea cititorului. „Polina se întoarse cu umărul şi-l aşteptă dintr-o parte, parcă la pândă, cu ochii deschişi; se lăsă greu cu toată puterea trupului şi gemu când el (Birică) o apucă şi-o înfăşură în braţe; numai când o ridică pe sus închise ea ochii. El o duse chiar pe pământul din care avea să-şi ridice casă şi o iubi acolo pe răcoarea lui curată, păzit de lumina mare a zilei.”

Marin Preda realizează adevărate poeme ale universului câmpenesc, cu tonalităţi rapsodice, pline de un lirism sfâşietor.: „Soarele începu să răsară; câmpia se limpezeşte de spuma argintie a aburilor de rouă şi întinderea ei care joacă acum în nemărginiri de foc rece pătrunde prin ochi înăuntrul omului, îl împrăştie afară, îl goleşte de frământările lui trudnice şi apăsătoare, pentru ca după aceea să-l adune la loc într-un fel nou; florile albastre de cicoare ale căror priviri mai curate ca adâncul cerului răsar din loc în loc pe marginea drumurilor înguste, şi vântul uşor al dimineţii care face ca grâul valuri asemănătoare mării, şi ciocârlia care ţâşneşte din lan şi urcă cu spinarea în sus spre cerul boltit şi albastru, şi întradevăr, pitpalacul tulburător şi barza care păşeşte rar printre răzoare, şi floarea galbenă a spicelor de grâu, care nu s-au copt, încă şi se revarsă în aer din nimic, şi drumurile care lasă satul în urmă, şi ierburile groase de pe marginea drumurilor înţesate cu scaieţi puternici, a căror floare uimeşte ochiul de la mare distanţă, toate acestea răzbat cu putere din viaţa câmpiei şi pătrund înăuntrul omului, subjugându-l.”

Dacă în primul volum „viaţa se scurge aici fără conflicte mari”, în volumul al doilea satul parcurge „marile zguduiri” de după război. Noul regim răvăşeşte satul, răstoarnă vechile rânduieli, scoate în faţă pe sărăcanii satului, un Isosică, Tăbârgel, Plotoagă, Zdroncan, Bilă, Mantaroşie etc.

De ce romanul s-a numit „Moromeţii”?

Mergând pe firul documentelor am găsit în „Însemnarea celor care se cunună” din anul 1834 că „s-au logodit şi s-au cununat mirele Dumitru sin MARIN MOROMETE, locuitor în satul Bucovul (vecin cu Siliştea Gumeşti) cu numita mireasă Dobra, fata lui Neagu Dinu, locuitor în satul lor, în luna decembrie, ziua 16, anul 1834, ce se arată împotrivă prin mine Popa Marin Pistol.” Numele de Moromete era deci răspândit pe aceste meleagfuei. Sufixul –ete se găseşte mai mult în Oltenia: brabete, ciuculete, juvete, gorobete… Lui M arin Preda i s-a părut că acest nume sună bine. De altfel când se zice: Eşti un Moromete! Adică un sucit, pus pe poante, ascuns sufleteşte, dar cu mâncărici pe limbă. De fapt, luând exemplul lui Caragiale, pentru care a avut un mare respect, editându-i şi opera la Cartea Românească, Marin Preda a dat nume sonore personajelor sale, asemenea dramaturgului.

Ilie Moromete face un mare salt faţă de întreaga galerie a ţăranilor descrişi până acum în literatura noastră. El este „victima unei sinistre ironii a sorţii” sub paşii istoriei atât de neiertători.

Niculae Moromete se împleteşte cu destinul scriitorului. „Atunci va fi împlinit romanul „Moromeţii” când şi destinul povestitorului va fi relevat” (interviu Păunescu-Marin Preda.). Niculae pare a fi până la un punct Marin Preda, Iată o scenă tulburătoare de extaz şi visare la moartea părintelui: „Tată, şopti el, eu nu te-am părăsit niciodată, ştii bine… Nu ţi-am făcut nici un rău, nu te-am chinuit cu nimic şi îmi pare bine că te-ai împăcat cu mama… dar de ce nu vorbeţti şi cu mine? Crezi cumva că d-aia n-am venit la patul tău înainte să mori, fiindcă te-am uitat?... ştiu că poate cu timpul amintirea ta de când eram mic ar fi crescut iar la loc şi ar fi astupat-o pe cea de care mi-a fost mie frică să n-o capăt venind la patul tău, m-am gândit şi la asta, dar eu mai ştiu că nu toate încercările te lasă neatens…puţine te întăresc, toate caută să-ţi ia puterea…Şi eu vreau să spun ca şi tine că binele n-a pierit niciodată din omenire, dar că trebuie să ajungem să-l facem pentru toţi…Altfel crezi că merităm să vedem lumina soarelui? Tată, mă auză? Nu mai vreai să stai cu mine de vorbă? Sunt eu, Niculae, mamei te arăţi şi mie nu. De ce? Nu maiai nimic să-mi spui?”

Întregii comedii verbale, Marin Preda îi scoate la iveală o adâncă intuiţie a omenescului, în sens tragic. Disimularea lui Moromete e o reacţie defensivă, dictată de o îndelungată experienţă istorică. Între vorbe şi gânduri el introduce un decalaj deliberat, care-i dă posibilitatea să-şi păstreze o mare stăpânire de sine şi un punct de vedere contemplativ, un fel de filozofie moromeţeană. Disimularea îi îngăduie să se apere de forţele ostile care-l asaltează. Comedia cuvântului la Marin Preda e luată din tehnica lui Caragiale(vezi discursul lui toderici la finele anului şcolar).

Limba moromeţilor este elemental cel mai authentic pătruns în ţesătura romanului. Vocalismul respectă normele limbii literare, dar adesea vocala e se închide la i: zilili, e la ă: dăschide, pă gard etc. Fricativa palatală h are o aspiraţie surdă: oţi, Miai etc, adjectivele se substantivizează când denumesc însuşiri negative: borţoaso, blegule, chiorule, dosăditule, măgâreaţo, nebună, prostule, puturosule, pârlito, tâmpito, prăpădito, izmenito etc. Prin fenomenul interdicţiei de vocabulary, cuvântul iradiază, aidoma ca în limba populară, numeroase sinonime: pentru dracu- naiba, iacacine, satana, cinenutrebuie, cinenupoate etc. Oamenii în “Moromeţii” nu sunt identificaţi după numele de la botez ci după porecle. Poreclele sunt nişte micromituri. Zdoncan când era mic zdroncănea blănile patului, Ouăbei, fost negustor de ouă, striga : ouă bei (bă), Besensac are o istorie şi mai ciudată. L-a adus boieroaica în sac, fiind prins la furat şi de frică, săracul, trăgea câte una… Cârcâdaţ este numele unui joc, de-a pitita. De fapt nu se poate stabili o distincţie clară între poreclă şi nume. În sat oamenii nu se strigau cu numele de botez, ci cu poreclele: Mantaroşie, Împuşcatu, Marmporoşblanc, Pilelungă, Troscot, Usturoi, Udubeaşcă etc. Personajele folosesc proverbele şi zicătorile locului: Stare-ai bumben! Dau din coadă să ies din iarnă, aştezău, adică aşa să-ţi ajute Dumezău, salut când se ţesea în război.

Înjurătura la ţăranul roman a fost o descărcare nervoasă pe toate necazurile care l-au apăsat. Ea a căpătat în roman întorsăturile cele mai imprevizibile pe portativul stilului scriptic. Ea a apărut ca mijloc de defulare sau numai decorativ. Toate personajele din roman înjură. Cocoşilă în privinţa înjurăturilor era vestit, îl înjura şi pe tat-so, şi pe popoa, şi pe primar, şi pe preceptor, pe toţi de la lingură, de la şervetul cu care se stergea, la lampă, la feştilă, lumânare, târlă, copii, bunici şi străbunici. “Pe Dumnezei Cocoşilă îl cobora jos în sat şi îl înjura cu o anumită filozofie…” Înjurau de mamă, de rai, de tot ce era pe pământ…

De asemenea blestemele erau în clipele de ceartă erau elemente de refulare: Tăiat-ar cinenutrebuie, lovite-ar moartea, mâncate-ar pământul, lovite-ar buba, lovite-ar jigodia…

Marin Preda foloseşte în roman cuvinte autentice care denumesc îmbrăcămintea şi încălţămintea: opincă, dulamă, flanelă, ţoale, aba, nădragi, baruş, crepdeşin, americă, scurteică, murea etc, din domeniul bucătăriei: strachină, ştevie, pâsat, pilaf, dumicat, cuvinte care denumesc obiecte din casă şi din curte: prag, podişcă, parmalâc, belciugării, târlici, cipici, cergă, boboroadă, caftane, fes, răşchitor, daravelă,leliţă, vadră, a da dosul…

Limba moromeţilor are ca trăsătură principală oralitatea, Marin Preda fiind un virtuoz al dialogului din lumea ţărănească.

La 60 de ani de la apariţia “Moromeţilor” Nicolae Breban spune :„Moromete înseamnă în primul rând lansarea unui personaj. Cea mai mare forţă a scriitorului nu e să facă metafore, forţa scriitorului să creeze, precum Dumnezeu sau zeii, o figură de bronz care să rămână peste secole. Ca Hamlet, ca Don Quijote, ca Raskolnikov... Or, Moromete e şi el un monument de bronz! Preda a creat un personaj şi va rămâne în literatura română prin Moromete, degeaba se strofoacă generaţiile astea mai tinere, tinerii ăştia care înainte de Revoluţie veneau la mine cu o mare politeţe şi cu o imensă umilinţă, inutilă de altfel... Iar după Revoluţie s-au agăţat de Revoluţia română, de schimbarea politică brutală. O falsitate fără margini. O falsitate în care plutesc grupe de literaţi şi de politicieni şi care astăzi fac carieră, fac bani, fac influenţă. Ruptura politică din 89 n-are nicio legătură cu literatura. O să mi se spună mie şi lui Eugen Simion: „Vă apăraţi generaţia...” Dar noi am aruncat pe masa literaturii nişte cărţi care au rămas până azi şi nişte personalităţi, care nu vedeţi că nu pot fi egalate”, a încheiat el. Eugen Simion, la rândul lui, a vorbit despre personalitatea lui Marin Preda, pe care l-a cunoscut bine: „Preda n-a scris nici în genul lui Rebreanu, nici în cel al lui Sadoveanu. Modelul lui în proza românească e Caragiale. Preda n-avea mari studii, dar citise mare proză, prozatorii americani, prozatorii ruşi. Mi-amintesc o discuţie cu el despre Dostoievski şi Tolstoi la care eu n-am făcut faţă...”, a spus academicianul, vorbind în acelaşi timp despre cantitatea de antipatie nemeritată pe care a acumulat-o Preda în anii de după Revoluţie. „După 1989 a acumulat un mare grad de ură. M-am întrebat mereu de ce această antipatie. N-a fost prea iubit nici de generaţia ’60, iar după ’90 i s-a pus în cap orice, inclusiv faptul că a inventat realismul socialist. Or, celebra discuţie povestită de Păunescu e reală. Preda i-a spus lui Ceauşescu: „Dacă vreţi să reintroduceţi realismul socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid!” Şi a coborât scările, transpirat, iar când a ajuns jos a zis: „Dom’le, dacă nebunul ăsta nu voia să renunţe, ce făceam, trebuia să mă sinucid!” Vorbind despre structura ţăranului român, Nicolae Breban a spus-o din nou, foarte plastic: „În 45, când s-a terminat războiul, 75 la sută dintre români erau ţărani. Şi acum sunt tot cam 75 la sută, cea mai mare parte dintre noi avem constituţie ţărănească, nu ne ascundem după deget, facem pe orăşenii, facem pe snobii, mergem la Monaco, avem nu ştiu câte licenţe... de-astea de două parale”. Şi a concluzionat: „E o mare porcărie că lăsăm să se scufunde aşa în neglijenţă acest pachebot enorm care e Marin Preda. A fost un uriaş cronicar al ţăranului european. Dar noi nici nu ştim ce e aia „ţăran”. Mai ales generaţiile tinere au o părere destul de aproximativă, nu prea cunosc istoria, se detaşează rapid de istoria România unde răzeşii lui Ştefan şi chiar şi iobagii lui Mihai Viteazul au creat istorie. Drama mare a comunismului, dar n-o spune nimeni, o spun eu şi-am s-o tot spun până o să mor, nu a fost nici a intelectualităţii, nici a bisericii, nici a marii finanţe, marea dramă a fost cea a ţăranului român.” Iar în încheiere, Breban a promis că va publica în curând un roman de 700 de pagini, al cărui personaj l-ar putea concura pe Ilie Moromete.

ION IONESCU BUCOVU

***

 PRIETENIA DINTRE M. EMINESCU ȘI ION CREANGĂ

Părerea unor istorici literari cum că Eminescu s-ar fi întânlit cu Ion Creangă la „Bolta rece” a lui Kir Amiras este de domeniul fanteziei ( Octav Minar, printre care și George Călinescu).

„Bolta rece” era o cârciumă din Sărărie căutată pentru pitorescul ei, amenajată în hrubele unei vechi case boierești. Grecul Amiras făcuse din beciurile casei depozite de vinuri și un loc de euforie bahică care a devenit faimos. Eminescu cu Creangă au venit aici după ce s-au cunoscut. În acest timp Eminescu, ca inspector școlar, stătea mai mult plecat să inspecteze școlile, venea acasă sâmbăta sau duminica și, obosit, citea sau mai scria câte un raport către Minister .

Sigur este că cei doi s-au întânlit la conferințele învățătorești din toamna anului 1875 la Iași. Eminescu, ca revizor școlar, raporta ministrului la 10 august 1875 despre un oarecare Creangă Ion „institutor la Școala de băieți nr. 2 din Păcurari, asupra metodei pentru a preda copiilor cetirea și scrierea.” La ședințele învățătorilor, prietenii învățătorului l-au împins în față pe Creangă ca pe un fel de lider pentru a fi cunoscut de Eminescu. Aici a ascultat Eminescu primele „drăcovenii” sau „povestioare” din gura marelui povestitor. Acum a intuit el valoarea literară a povestirilor lui Creangă. De acum înainte Eminescu nu mai putea fi văzut fără Creangă și Creangă fără Eminescu.

„Bolta rece” i-a legat mai mult. „Elemente comune sufletești, împinseră aici și pe Eminescu, și pe Creangă. Erau amândoi moldoveni dintr-o țară cu podgorii, atrași careva să zică de izul masiv al vinurilor curate din poloboace, vinuri pe care le beau mai bucuroși dintr-o ulcea de pământ păstrătoare de aromă, în răcoarea spirtoasă a unei bolți, decât din pahare boierești inodore ale localurilor de lux. La acest simț direct al vinului se adaogă din partea amândorura o voluptate a priveliștilor și purtărilor primitive, rurale, la Creangă, fiindcă era țăran obișnuit să șază pe o laviță, să dea pe gât o bărdacă de vin după o prealabilă adulmecare cu nasul și să șteargă apoi în mânecă cu un geamăt de mulțămire totodată și gura, și nasul; la Eminescu, fiindcă acesta trăise pe drumuri de țară și alături de aceeași lume aspră și pentru că un romantism social îl cutremura de simțire la ideea că în asemenea hrube strămoșii moldoveni băuseră vin, trăind țărănește, dar sănătos” (Viața lui Mihai Eminescu, George Călinescu).

Pe Eminescu l-a adus la „Bolta rece” Creangă care cunoștea toate cotloanele orașului. Ascultându-l pe Creangă cât de minunat își istorisea amintirile din copilărie și depăna cu savoare, întâmplări fabuloase din imaginația bogată a poporului său pline de un umor robust, sănătos, trăite aevea în lumea satului, Eminescu i-a intuit harul de fermecător și inegalabil povestitor, creator al unei limbi cu infinite nuanțe cromatice țărănești. Vlahuță, care știa de la Eminescu toată povestea, i-a comunicat lui Bassarabescu „că pe Creangă el ( Eminescu) l-a îndemnat să scrie.”

În ambianța de la „Bolta rece” Eminescu îl convinge pe Creangă să fie prezentat Junimii, „...Creangă nu prea vroia. Când poetul îl rugă în numele prieteniei ce-i lega, Creangă nu a mai stat o clipă la îndoială și s-au dus...” (Emil Gârleanu). Eminescu și Creangă erau prezențe active la Junimea. Faimosul povestitor îi înveselea pe participanți cu glume și anecdote „corosive”. Când și-a citit singur povestirile „ a fost o adevărată sărbătoare.” (G. Panu) „Plecau amândoi- ne spune G. Panu- și se înfundau pe la vreo crâșmă de prin Tătărași, Păcurari sau Nicolina, adică prin părțile exterioare ale orașului. Acolo nu se puneau pe băut, cum se pretindea, sau cum se crede,- căci mulți cred că acesta ar fi ruinat sănătatea și a lui Eminescu și a lui Creangă,-nu ; ei se puneau să trăiască o viață care le plăcea lor, viața simplă și primitivă.” În asemenea împrejurări Eminescu cu Creangă erau fericiți.

În perioada revizoratului Eminescu popularizează manualele didactice ale lui Creangă și chiar recomandă dascălilor „Metoda nouă de Creangă”, fiind cel mai bun abecedar al timpului.

În acest timp Creangă trăiește „ în mahalaua Țicău, ce-i mai zic și Valea Plângeii, strada Țicăului-de-sus nr.4 (dacă se mai poate numi stradă o hudicioară dosnică, plină de noroi până la genunchi când sunt ploi mari și îndelungate, zise și putrede, și la secetă geme colbul pe dânsa). Iar bojdeuca de căsuță în care locuiesc eu de vreo 18 ani e de vălătuci și povârnită în cădere pe zi ce merge, de n-ar fi rezemată în vreo 24 de furci de stejar, și acelea putrede. Iarna dorm într-o odăiță hrentuită, iar vara într-un cerdăcel din dos, începând de pe la mai și sfârșind cu octombrie, când este vremea bună ca acum” (Scrisoare către Titu Maiorescu).

                                     Tinca Vartec, „țiitoarea” povestitorului ne relatează că „Eminescu stătea la Creangă câte două și trei zile, iar alte dăți câte o săptămână în șir. Atunci puneau ei multe la cale și multe mai plănuiau în odaia cu ferestre mici, tăiate în peretele de vălătuci ai casei”. Tinca Vartic nu prea agreea excapadele lor și Eminescu începuse să se stingherească și s-o evite.

Ținând cont de condițiile precare pe care le petrecea în Iași, Eminescu consimte lui Slavici că s-a hotărât să vină la București la ziarul Timpul.

De acum înainte se leagă de cei doi scriitor o îndelungată și savuroasă corespondență.

Cu supărarea în suflet Creangă îi scrie lui Eminescu la București în decembrie 1877 o scrisoare plină de tristețe :

„Bădiță Mihai,

Ai plecat și mata din Iași, lăsând în sufletul meu multă scârbă și amărală.

Să deie Dumnezeu să fie mai bine acolo, dar nu cred. Munteanul e frate cu dracul, dintr-un pol el face doi : ș-apăi dă, nu-s cu inima curată când grăiesc de fratele nostru că-i cu dracul, în loc să fie cu Dumnezeu.

Dar, iartă mata, căci o prietenie care ne-a legat așa de strâns nu poate să fie ruptă fără de ciudă din partea aceluia care rămâne singur.

Această epistolă ți-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin cu minunății, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase... frumoase.

Dar coșcogeamite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă...

Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopți albe când hoinăream prin Ciric și Arnoteanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Iașul nostru uitat și părăsit de toți.

Și dimineața când ne întorceam la cuibar, blagosloviți de aghiasma cea fără de prihană și atât de iertătoare a Tincăi, care ne primea cu alai parcă cine știe ce nelegiuire am făptuit și noi. Cu toată dragostea, Ionică.”

Rămas singur la Iași, Ion Creangă se consola cu amintirile păstrate din timpul petrecut cu Eminescu.

Cei doi prieteni s-au întânlit la București în anul 1880 cu prilejul numirii lui Creangă în Consiliul general al instrucțiunii, ca reprezentant al învățământului primar. Apoi s-au mai întânlit cu diferite ocazii până când, însuși Creangă, măcinat de o cumplită boală (epilepsie), cu regretul în suflet că iubitul lui prieten se dusese la cele veșnice, moare la 31 decembrie 1889, când colindătorii veneau la bojdeucă să-i ureze de Anul Nou.PRIETENIA DINTRE M. EMINESCU ȘI ION CREANGĂ

Părerea unor istorici literari cum că Eminescu s-ar fi întânlit cu Ion Creangă la „Bolta rece” a lui Kir Amiras este de domeniul fanteziei ( Octav Minar, printre care și George Călinescu).

„Bolta rece” era o cârciumă din Sărărie căutată pentru pitorescul ei, amenajată în hrubele unei vechi case boierești. Grecul Amiras făcuse din beciurile casei depozite de vinuri și un loc de euforie bahică care a devenit faimos. Eminescu cu Creangă au venit aici după ce s-au cunoscut. În acest timp Eminescu, ca inspector școlar, stătea mai mult plecat să inspecteze școlile, venea acasă sâmbăta sau duminica și, obosit, citea sau mai scria câte un raport către Minister .

Sigur este că cei doi s-au întânlit la conferințele învățătorești din toamna anului 1875 la Iași. Eminescu, ca revizor școlar, raporta ministrului la 10 august 1875 despre un oarecare Creangă Ion „institutor la Școala de băieți nr. 2 din Păcurari, asupra metodei pentru a preda copiilor cetirea și scrierea.” La ședințele învățătorilor, prietenii învățătorului l-au împins în față pe Creangă ca pe un fel de lider pentru a fi cunoscut de Eminescu. Aici a ascultat Eminescu primele „drăcovenii” sau „povestioare” din gura marelui povestitor. Acum a intuit el valoarea literară a povestirilor lui Creangă. De acum înainte Eminescu nu mai putea fi văzut fără Creangă și Creangă fără Eminescu.

„Bolta rece” i-a legat mai mult. „Elemente comune sufletești, împinseră aici și pe Eminescu, și pe Creangă. Erau amândoi moldoveni dintr-o țară cu podgorii, atrași careva să zică de izul masiv al vinurilor curate din poloboace, vinuri pe care le beau mai bucuroși dintr-o ulcea de pământ păstrătoare de aromă, în răcoarea spirtoasă a unei bolți, decât din pahare boierești inodore ale localurilor de lux. La acest simț direct al vinului se adaogă din partea amândorura o voluptate a priveliștilor și purtărilor primitive, rurale, la Creangă, fiindcă era țăran obișnuit să șază pe o laviță, să dea pe gât o bărdacă de vin după o prealabilă adulmecare cu nasul și să șteargă apoi în mânecă cu un geamăt de mulțămire totodată și gura, și nasul; la Eminescu, fiindcă acesta trăise pe drumuri de țară și alături de aceeași lume aspră și pentru că un romantism social îl cutremura de simțire la ideea că în asemenea hrube strămoșii moldoveni băuseră vin, trăind țărănește, dar sănătos” (Viața lui Mihai Eminescu, George Călinescu).

Pe Eminescu l-a adus la „Bolta rece” Creangă care cunoștea toate cotloanele orașului. Ascultându-l pe Creangă cât de minunat își istorisea amintirile din copilărie și depăna cu savoare, întâmplări fabuloase din imaginația bogată a poporului său pline de un umor robust, sănătos, trăite aevea în lumea satului, Eminescu i-a intuit harul de fermecător și inegalabil povestitor, creator al unei limbi cu infinite nuanțe cromatice țărănești. Vlahuță, care știa de la Eminescu toată povestea, i-a comunicat lui Bassarabescu „că pe Creangă el ( Eminescu) l-a îndemnat să scrie.”

În ambianța de la „Bolta rece” Eminescu îl convinge pe Creangă să fie prezentat Junimii, „...Creangă nu prea vroia. Când poetul îl rugă în numele prieteniei ce-i lega, Creangă nu a mai stat o clipă la îndoială și s-au dus...” (Emil Gârleanu). Eminescu și Creangă erau prezențe active la Junimea. Faimosul povestitor îi înveselea pe participanți cu glume și anecdote „corosive”. Când și-a citit singur povestirile „ a fost o adevărată sărbătoare.” (G. Panu) „Plecau amândoi- ne spune G. Panu- și se înfundau pe la vreo crâșmă de prin Tătărași, Păcurari sau Nicolina, adică prin părțile exterioare ale orașului. Acolo nu se puneau pe băut, cum se pretindea, sau cum se crede,- căci mulți cred că acesta ar fi ruinat sănătatea și a lui Eminescu și a lui Creangă,-nu ; ei se puneau să trăiască o viață care le plăcea lor, viața simplă și primitivă.” În asemenea împrejurări Eminescu cu Creangă erau fericiți.

În perioada revizoratului Eminescu popularizează manualele didactice ale lui Creangă și chiar recomandă dascălilor „Metoda nouă de Creangă”, fiind cel mai bun abecedar al timpului.

În acest timp Creangă trăiește „ în mahalaua Țicău, ce-i mai zic și Valea Plângeii, strada Țicăului-de-sus nr.4 (dacă se mai poate numi stradă o hudicioară dosnică, plină de noroi până la genunchi când sunt ploi mari și îndelungate, zise și putrede, și la secetă geme colbul pe dânsa). Iar bojdeuca de căsuță în care locuiesc eu de vreo 18 ani e de vălătuci și povârnită în cădere pe zi ce merge, de n-ar fi rezemată în vreo 24 de furci de stejar, și acelea putrede. Iarna dorm într-o odăiță hrentuită, iar vara într-un cerdăcel din dos, începând de pe la mai și sfârșind cu octombrie, când este vremea bună ca acum” (Scrisoare către Titu Maiorescu).

                                      Bojdeuca din Țicău

Tinca Vartec, „țiitoarea” povestitorului ne relatează că „Eminescu stătea la Creangă câte două și trei zile, iar alte dăți câte o săptămână în șir. Atunci puneau ei multe la cale și multe mai plănuiau în odaia cu ferestre mici, tăiate în peretele de vălătuci ai casei”. Tinca Vartic nu prea agreea excapadele lor și Eminescu începuse să se stingherească și s-o evite.

Ținând cont de condițiile precare pe care le petrecea în Iași, Eminescu consimte lui Slavici că s-a hotărât să vină la București la ziarul Timpul.

De acum înainte se leagă de cei doi scriitor o îndelungată și savuroasă corespondență.

Cu supărarea în suflet Creangă îi scrie lui Eminescu la București în decembrie 1877 o scrisoare plină de tristețe :

„Bădiță Mihai,

Ai plecat și mata din Iași, lăsând în sufletul meu multă scârbă și amărală.

Să deie Dumnezeu să fie mai bine acolo, dar nu cred. Munteanul e frate cu dracul, dintr-un pol el face doi : ș-apăi dă, nu-s cu inima curată când grăiesc de fratele nostru că-i cu dracul, în loc să fie cu Dumnezeu.

Dar, iartă mata, căci o prietenie care ne-a legat așa de strâns nu poate să fie ruptă fără de ciudă din partea aceluia care rămâne singur.

Această epistolă ți-o scriu în cerdacul unde de atâtea ori am stat împreună, unde mata, uitându-te pe cerul plin cu minunății, îmi povesteai atâtea lucruri frumoase... frumoase.

Dar coșcogeamite om ca mine, gândindu-se la acele vremuri, a început să plângă...

Bădie Mihai, nu pot să uit acele nopți albe când hoinăream prin Ciric și Arnoteanu, fără pic de gânduri rele, dar din dragostea cea mare pentru Iașul nostru uitat și părăsit de toți.

Și dimineața când ne întorceam la cuibar, blagosloviți de aghiasma cea fără de prihană și atât de iertătoare a Tincăi, care ne primea cu alai parcă cine știe ce nelegiuire am făptuit și noi. Cu toată dragostea, Ionică.”

Rămas singur la Iași, Ion Creangă se consola cu amintirile păstrate din timpul petrecut cu Eminescu.

Cei doi prieteni s-au întânlit la București în anul 1880 cu prilejul numirii lui Creangă în Consiliul general al instrucțiunii, ca reprezentant al învățământului primar. Apoi s-au mai întânlit cu diferite ocazii până când, însuși Creangă, măcinat de o cumplită boală (epilepsie), cu regretul în suflet că iubitul lui prieten se dusese la cele veșnice, moare la 31 decembrie 1889, când colindătorii veneau la bojdeucă să-i ureze de Anul Nou.