De ce, încotro și cu cine? Dilemă în relația de cuplu - între mitul literar și realitatea cotidiană

M-ai „agățat” pe neașteptate undeva în mediul online. A fost ușor pentru tine: sunt o fire singuratică, dar prietenoasă. Până într-un anumit punct. Căci trebuie să recunoaștem amândoi că prietenia oferită de mine nu exclude o oarecare (mare, extraordinar de mare!) spirit de independență: ofer cu cea mai mare plăcere orice și oricât de mult... atunci când îmi doresc acest lucru din tot sufletul.
Nu pot să spun că am făcut planuri pentru mai târziu. Poate, cel mult, scenarii... Oare ne vom întâlni cândva în viața reală? Știi tu... Viața din afara rețelei și de dincolo de monitoarele de după care ne ascundeam. Tu vroiai din tot sufletul... Eu nu îmi făceam iluzii. Distanța dintre noi, atât cea geografică ci și cea ca și diferență de vârstă, era destul de mare. Nu insurmontabilă, ci destul de mare.
Oare ne vom plăcea în viața reală la fel de mult pe cât ne simțeam bine în timpul pe care îl petreceam împreună pălăvrăgind online și apoi și telefonic? Iarăși nu îmi făceam iluzii,,, Mai avusesem astfel de experiențe: nu erai primul partener de discuții online. Mai fuseseră și alții: unii dispăruseră în neant înainte de a deveni realitate, alții fugiseră cât îi țineau picioarele după primele (chiar prima!) întâlniri în viața reală, fără să se finalizeze tot ceea ce se petrecuse până atunci în ceva concret. benefic și plăcut pentru ambele părți în altceva decât o despărțire fără măcar un cuvânt de rămas bun.
Cu tine aș fi putut spera să fie altfel. Mă cam săturasem de tatonări sterile. Nu erai bărbatul perfect, asta mi-am dat seama pe parcurs. Dar cine este perfect pentru sine sau/și pentru ceilalți. Nu cred că rentează vreodată să aștepți zadarnic să vină cavalerul visurilor tale călare pe un cal alb atunci când ai prefera să am pe cineva alături la nevoie... Cu atât mai mult cu cât timpul trece în defavoarea ambelor părți.
Nu m-am cramponat de această potențială legătură, așa cum nu m-am cramponat nici de cele de dinainte și cum nu m-aș fi cramponat nici de următoarele ocazii, indiferent dacă există sau nu și indiferent de numărul lor. Dar viața merge înainte și noi împreună cu ea. Iar noi doi încercam să mergem cu aceeași mașină, pe care eu încercam s-o mențin în viteza a-ntâia, iar tu încercai s-o bagi dincolo de viteza a doua.
Ca atare ai încercat să te apropii de mine și să încerci să îmi captezi atenția. Și sufletul. Ce ar face un bărbat ca să cucerească o femeie? Îi face curte, oferindu-i printre altele și mici atenții: flori și mici cadouri. Din păcate florile s-ar fi ofilit până ar fi ajuns la mine. Sau te-ar fi costat mult prea mult dacă ai fi plătit un curier care să îmi aducă flori. Și din păcate florile se ofilesc mult prea repede. Așa că, vulpoi bătrân și șiret ce ești, ai recurs la varianta cadourilor. Și ce oare mi-ar fi făcut mai mare plăcere, cucerindu-mi atenția și sufletul, decât un pachet mare de cărți. Desigur, pentru o hamesită de lectură așa cum sunt eu, nu m-ai fi putut sătura nici cu toate cărțile din lume, dar un pachet mai mult sau mai puțin consistent de cărți ar fi fost un început bun.
Ca atare, cărțile au început să curgă dinspre tine spre mine o vreme. Doar în acest sens. Nu puteam avea pretenție la mai mult decât atât, mai ales că vroiam să nu-mi creez o obligație pentru tine și să mă leg definitiv de ceea ce mi se părea, cel puțin atunci, o iluzie. Si poate nu doar atunci...
A trecut timpul și „relația” dintre noi doi, încă neconcretizată în viața reală în stabilirea a ceea ce s-ar putea numi o relație de cuplu, începea să scârțâie din aproape toate balamalele. Dacă la început a fost frumos, poate prea frumos ca să fie adevărat, ceea ce se înfiripa în timp între noi, de la distanță, nu ducea nicidecum la o apropiere și în viața reală. Erau deja niște bariere între noi peste care nu puteam trece nici unul dintre noi. Pentru mine era dificil să ignor distanța dintre noi, ca și element geografic. În plus devenise o problemă, în mintea mea, și diferența de vărstă. Și o sănătate mai precară: a mea... Ceea ce nu prea îmi permitea să țin pasul cu cerințele tale.
Te-aș fi înlocuit oricând cu altul. Oricare s-ar fi ivit în viața mea ulterior momentului în care ne-am cunoscut ar fi fost, în mintea mea, o oportunitate de schimbare. Dar cu cine? Și cum să aleg? Aceste întrebări păreau a nu avea nici un răspuns posibil până nu am primit o carte cadou ce aborda, în cuprinsul ei, tocmai problema numită „relația de cuplu”.
Este vorba de romanul „Jurnalul Aurorei Serafim” al mai puțin cunoscutei (momentan!) autoare a anilor 50-70 Sidonia Drăgușanu. Am început să citesc cartea și, pe măsură ce citeam, ceva mă atrăgea să citesc tot mai mult și mai mult. Parcă, pe undeva, în paginile cărții nu trăiau personajele ca atare, ci îmi trăiam eu însămi propria viață. Este adevărat, adesea atunci când citesc o carte, orice carte, prin fața mea se perindă nu șiruri de litere, cuvinte, propoziții, fraze, într-un cuvânt texte, ci, tocmai ca într-un film, tocmai personajele cărții. În cazul acesta parcă era altfel. Mă vedeam în rolul Aurorei Serafim. Ca și ea, lucrez cu copiii la servici. Ca și ea, poate, am un suflet „amputat” de lipsa unui suflet pereche care să-și împletească destinul cu al meu. Pe tine te vedeam în rolul inginerului Runcan. Ca și el, ai pregătire tehnică. Ca și el, ai doi copii. Diferența ar fi că propriii tăi copii sunt oameni maturi deja, cu propriile familii întemeiate. Ca și în cazul lui, ai o viață „amputată” de lipsa soției în viața ta. Cu deosebirea că soția ta nu a murit pe patul de spital, ci încă trăiește, dar din cine știe ce motiv viețile voastre s-au despărțit. Amândoi trăim încă într-o lume plină de prejudecăți, în care etichetarea celui din preajmă este literă de lege, ca și dirijarea destinelor personale de către altcineva decât cel care ar trebui să fie răspunzător să-și ia viața în piept. Ca și Aurora simt că, pe undeva, ți-aș fi putut îmblănzi sufletul. Dar nu aș fi putut să mă îmblânzesc suficient ți pe mine pentru a reuși să merg împreună cu tine pe același drum. Așa că aș fi tentată oricând să fac altă alegere în ceea ce privește partenerul de viață.
Probabil că, spre deosebire de ea, aș putea fi tentată să îmi trag câteva palme și să te plesnesc și pe tine suficient de zdravăn ca să ne trezim amândoi suficient de bine la realitate tocmai ca să ne reînnodăm firul vieții din locul de unde s-a rupt și să pornim amândoi împreună pe calea vieții. Repet... Împreună... Tocmai pentru că începutul a fost cândva făcut și viața poate fi mai ușoară dacă este continuată în loc să fie luată de la capăt. Iar sufletele amputate se pot uni exact pe locul unde s-a produs ruptura tocmai pentru a se reuni într-un suflet mai mare și mai puternic, „doftoricindu-se” reciproc.
Nu știu dacă viața bate cartea. Mi-as dori să fie așa. În fond cărțile sunt inspiirate din viață și ne influențează viața. Așa că am putea să ne scriem viețile ca pe cărți, iar noi să jucăm rolurile personajelor.
Articol scris pentru Spring SuperBlog 2019