$__

 Cel mai temut zeu al literaturii române, care distrugea destine dintr-o singură trăsătură de condei, patrula pe străzile Capitalei înfofolit într-un palton greu de iarnă. În timp ce scriitorii tremurau de groază așteptând verdictele sale, George Călinescu tremura la simpla bănuială a unui curent de aer. Pentru tinerii autori care îl priveau cu o venerație paralizantă, el era o forță a naturii, un tribunal suprem care dicta impecabil valoarea. Monumentala sa istorie literară reprezenta un cod civil al culturii, unde împărțise nemurirea cu o precizie de chirurg. Părea un spirit invincibil, imun la slăbiciuni umane. Dar dincolo de cerneală, viața lui era guvernată de o teroare invizibilă.

Ipohondria sa atinsese cote legendare, transformându-i existența într-un absurd exercițiu de supraviețuire clinică. Nu se temea de polemicile virulente pe care le provoca în presă, ci de bacterii microscopice și de schimbările banale de temperatură. Orice strănut auzit pe holurile universității era perceput de critic drept un atac direct la viața sa, determinându-l să fugă terorizat din încăpere. În plină vară, el purta fular gros de lână și își proteja pieptul cu straturi de haine, convins de faptul că ferestrele deschise îi vor fi fatale. Obsesia pentru sănătate devenise o fortăreață de nepătruns în care se zidise de viu.

 Această contradicție halucinantă între tiranul literar și pacientul imaginar ascundea de fapt drama controlului absolut. Călinescu putea ordona mii de pagini și destine, dar nu putea stăpâni imprevizibilul propriului organism fragil. Cerea studenților să păstreze o distanță sigură la examene și dezinfecta obsesiv absolut orice obiect atins, transformând interacțiunea umană într-un protocol medical strict. Umorul involuntar era gustat pe ascuns de colegii de breaslă, care știau că o glumă pe seama fobiilor sale i-ar fi transformat instantaneu în victimele stiloului său necruțător. Era regele culturii, trăind însă zilnic cu panica permanentă a unui muribund.

Zilnic își măsura pulsul cu o precizie obsesivă, notând orice abatere ca pe semnalul unui dezastru biologic iminent pe care creierul său îl refuza. Casa îi fusese transformată intenționat într-un mediu steril, cu ferestre mereu închise pentru a bloca pătrunderea „curentului ucigaș”. Paradoxul era că tocmai această protecție excesivă îl fragiliza teribil, lipsindu-l de bucuria elementară a unei cine relaxate în oraș. Un simplu strănut al unui invitat însemna anularea imediată a întâlnirii, criticul retrăgându-se speriat în camera sa, baricadându-se împotriva unor amenințări amplificate enorm de propria imaginație debordantă.

 Teroarea bolii l-a însoțit pe tot parcursul maturității, el supraviețuind schimbărilor de regim politic doar pentru a-și proteja corpul fragil ca sticla. Când comuniștii au început să epureze mediul academic, Călinescu a folosit o inteligență de supraviețuire uluitoare, scriind imediat articole de susținere. A acceptat umilința istorică de a se plia pe dogma stalinistă tocmai pentru a-și păstra privilegiile materiale care îi permiteau accesul la îngrijiri medicale occidentale de lux. Nu ideologia opresivă l-a îngenuncheat pe divinul critic, ci teama că, devenit proscris, s-ar fi îmbolnăvit lipsit de doctori. A pactizat conștient cu dictatura pentru a fugi de microbi.

Dar ironia destinului acționează mereu cu o cruzime implacabilă, lovind exact de unde pacientul își retrăsese complet vigilența. În ciuda tuturor măsurilor draconice și a fularelor purtate în arșița verii, titanul nu a fost atacat de banalul curent de aer evitat o viață întreagă. Amenințarea letală a venit din interior, dintr-o tăcere celulară pe care absolut niciun dezinfectant nu o putea opri. Spre finalul vieții, arhitectul literaturii a fost diagnosticat cu o afecțiune hepatică incurabilă, demonstrând foarte clar că zidurile sale de protecție fuseseră ridicate complet degeaba. Corpul pe care l-a păzit cu o teroare zilnică l-a trădat implacabil din adâncuri.

 Finalul acestui zeu al cuvintelor s-a consumat în martie 1965, într-o rezervă a sanatoriului Otopeni, departe de polemicile zgomotoase pe care le dominase decenii la rând. Boala l-a redus lent la o suferință fizică cumplită, anulându-i definitiv tocmai instrumentul său suprem: discursul oral. Bărbatul care terorizase generații întregi cu verdictele sale a murit complet mut, comunicând cu medicii doar prin bilete scurte scrise cu o mână tremurândă. Se protejase de lumea exterioară cu paltoane groase, dar s-a stins ucis pe dinăuntru. A plecat scriind cu disperare pe mici bucăți de hârtie, cerșind tăcut un aer pe care, o viață întreagă, se temuse să îl respire liber.  Istorie la culcare

$$$

 Vivien Leigh – frumusețe, geniu și o viață marcată de lumină și suferință

Vivien Leigh a fost una dintre cele mai fascinante și tragice figuri ale cinematografiei secolului XX, o actriță a cărei frumusețe delicată ascundea o forță artistică impresionantă și o viață personală plină de zbucium.

S-a născut pe 5 noiembrie 1913, în Darjeeling, în India Britanică, sub numele de Vivian Mary Hartley. Încă din copilărie visa la teatru și scenă, iar după ce a studiat la Academia Regală de Artă Dramatică din Londra, a început să joace în teatru și film, unde talentul și prezența ei magnetică au atras rapid atenția.

Momentul care i-a schimbat destinul a venit în 1939, când a fost aleasă pentru rolul lui Scarlett O’Hara în celebrul film Gone with the Wind. Alegerea ei a surprins Hollywoodul, pentru că era relativ necunoscută, iar nume mari precum Katharine Hepburn sau Bette Davis fuseseră luate în calcul pentru acest rol.

Interpretarea ei a fost însă extraordinară. Scarlett O’Hara a devenit unul dintre cele mai iconice personaje din istoria cinematografiei, iar Vivien Leigh a câștigat Premiul Oscar pentru cea mai bună actriță.

Al doilea mare triumf a venit în 1951, când a interpretat-o pe Blanche DuBois în filmul A Streetcar Named Desire, inspirat din piesa lui Tennessee Williams. Rolul a fost profund emoțional și intens, iar Leigh a câștigat al doilea Oscar. Mulți au spus că a înțeles personajul atât de bine pentru că împărtășea cu Blanche o sensibilitate și o fragilitate interioară profundă.

În viața personală, povestea ei de dragoste cu Laurence Olivier a devenit una dintre cele mai celebre relații din lumea teatrului și a filmului. Cei doi s-au îndrăgostit când erau deja căsătoriți cu alte persoane, iar pasiunea lor a dus la divorțuri și, în 1940, la căsătoria lor.

Pe scenă și pe ecran erau considerați un cuplu legendar, însă în spatele acestei imagini se ascundea o luptă dureroasă. Vivien Leigh suferea de tulburare bipolară, o boală puțin înțeleasă la acea vreme. Avea perioade de energie intensă și entuziasm, urmate de episoade severe de depresie și instabilitate emoțională.

În 1944 a fost diagnosticată și cu tuberculoză, o boală gravă în acea perioadă, care i-a afectat sănătatea ani la rând. Toate aceste dificultăți au pus o presiune uriașă asupra căsniciei cu Olivier, iar în 1960 cei doi au divorțat.

În ultimii ani ai vieții a fost alături de actorul Jack Merivale, care a avut grijă de ea cu devotament.

În 1967, tuberculoza a revenit într-o formă agresivă. Pe 8 iulie, Vivien Leigh a fost găsită fără viață în locuința ei din Londra. Avea doar 53 de ani.

Moartea ei a lăsat un gol imens în lumea filmului. Chiar și după divorț, Laurence Olivier avea să spună mai târziu că Vivien Leigh fusese marea iubire a vieții sale.

Astăzi, Vivien Leigh rămâne un simbol al Hollywoodului clasic: o femeie de o frumusețe rară, o artistă extraordinară și un suflet care a luptat cu propriile umbre, dar care a lăsat în urmă două dintre cele mai memorabile personaje din istoria cinematografiei.

#VivienLeigh  #IstoriaFilmului

$$$

 Când actrița în vârstă de 26 de ani Sharon Tate a murit la mâna membrilor cultului Manson Family pe 9 august 1969, cariera ei era încă în plină ascensiune. Deși obținuse roluri în mai multe filme, nu avusese încă marea sa șansă. Moartea sa cumplită, survenită când era însărcinată în opt luni și jumătate, a imortalizat-o însă drept una dintre cele mai tragice victime ale omuciderilor din istoria Americană.

Ziua de dinaintea uciderii lui Sharon Tate a trecut ca oricare alta. Aflată la o vilă închiriată de pe 10050 Cielo Drive din Los Angeles, California, alături de prieteni, Tate s-a relaxat la piscină, s-a contrazis telefonic cu soțul ei, faimosul regizor Roman Polanski, și a ieșit la cină. La sfârșitul serii, ea și trei însoțitori s-au întors la casă.

Niciunul dintre ei nu i-a văzut pe cei patru adepți ai lui Charles Manson care se apropie de proprietate în primele ore ale zilei de 9 august 1969. Instruiți de Manson să "distrugă total pe absolut toată lumea" din locuință, aceștia i-au ucis cu brutalitate pe toți cei aflați în interior, ucigându-le pe Sharon Tate, pe copilul ei nedenas, pe prietenii ei Wojciech Frykowski, Abigail Folger, Jay Sebring și pe un vânzător pe nume Steven Parent, care a avut ghinionul de a se afla pe proprietate în acea noapte.

Moartea lui Sharon Tate a șocat America. Tânăra și frumoasa actriță fusese înjunghiată de 16 ori și spânzurată de o grindă a tavanului din casă, iar asasinii îi folosiseră sângele pentru a scrie cuvântul "PIG" pe ușa de la intrare. Aceasta este povestirea ascensiunii promițătoare a lui Sharon Tate la Hollywood, a morții sale macabre și a procesului pentru crimă care a captivat întreaga națiune.

Născută pe 24 ianuarie 1943 în Dallas, Texas, Sharon Tate și-a petrecut primii ani în mișcare. Potrivit The New York Times, tatăl ei se afla în armata SUA, așa că familia lui Tate s-a mutat frecvent. Au petrecut timp în San Francisco, statul Washington, Washington D.C. și chiar în Verona, Italia.

De-a lungul drumului, frumusețea lui Tate a început să atragă atenția. După cum a remarcat The New York Times după moartea sa, adolescenta a câștigat mai multe concursuri de frumusețe și a fost numită regină a balului la liceul pe care l-a frecventat în Italia.

Câștigarea concursurilor de frumusețe era un lucru, dar Tate părea să își dorească mai mult. Când familia sa s-a întors în Statele Unite în 1962, s-a îndreptat direct spre Los Angeles, California. Acolo a obținut rapid un contract pe șapte ani cu Filmways, Inc. și a început să primească micime roluri în emisiuni TV.

Rolurile mici au devenit în cele din urmă mai mari, iar Tate a fost distribuită providențial în The Fearless Vampire Killers (1967), regizat de Roman Polanski. Tate și Polanski au dezvoltat o relație romantică în timpul filmărilor și s-au căsătorit la Londra pe 20 ianuarie 1968. Mai târziu în acel an, Tate era însărcinată.

Dar, deși cariera sa de actriță părea să accelereze, Sharon Tate avea recunoscut sentimente amestecate despre munca la Hollywood.

"Tot ce văd este o chestie sexy", declara Sharon Tate pentru Look Magazine în 1967. "Oamenii sunt foarte critici cu mine. Mă face să fiu încordată. Chiar și când stau întinsă, sunt încordată. Am o imaginație enormă. Îmi imaginez tot felul de lucruri. Cum ar fi că sunt terminată, gătată. Câteodată cred că oamenii nu mă vor în preajmă. Totuși, nu-mi place să fiu singură. Când sunt singură, imaginația mea devine înfricoșătoare."

Avea sentimente amestecate și față de soțul ei. Până în august 1969, cu puțin timp înainte să le vină bebelușul pe lume, Tate începuse să ia în considerare despărțirea. Își petrecuseră mare parte din vară în Europa, dar Tate se întorsese singură la locuința lor închiriată de pe 10050 Cielo Drive. Polanski își amânase întoarcerea pentru a căuta locații pentru filme.

În ziua de dinaintea morții lui Sharon Tate, ea l-a sunat pe Polanski și s-a certat cu el din cauza absenței sale. Dacă nu era acasă în 10 zile pentru petrecerea lui de ziua de naștere, spunea ea, ei doi s-au terminat.

Restul zilei a trecut relativ liniștit, fără niciun indiciu al ororii ce va urma. Tate s-a plâns prietenilor de soțul ei, a vorbit cu entuziasm despre copilul care urma să se nască și a tras un pui de somn. În acea seară, a ieșit la cină cu scriitorul aspirant Wojciech Frykowski, cu moștenitoarea averii din cafea Abigail Folger, care locuia acolo temporar, și cu fostul iubit al lui Tate, hairstylistul celebrităților Jay Sebring.

Până la ora 22:00, erau cu toții înapoi pe 10050 Cielo Drive. Dar niciunul dintre ei nu avea să supraviețuiască pentru a vedea răsăritul soarelui.

În primele ore ale zilei de 9 august 1969, membrii familiei Manson Charles "Tex" Watson, Susan Atkins, Linda Kasabian și Patricia Krenwinkel au condus de la reședința improvizată a grupului de la ferma abandonată Spahn până la proprietatea de pe 10050 Cielo Drive. Ei nu o vizau în mod special pe Sharon Tate și nici pe soțul ei absent, Roman Polanski.

În schimb, Charles Manson le spusese să atace casa deoarece fostul ei ocupant, producătorul Terry Melcher, refuzase să îi ofere lui Manson contractul discografic pe care îl dorea cu disperare. În multe privințe, moartea lui Sharon Tate a fost un caz de a fi în locul greșit la momentul greșit.

Watson a depus mărturie ulterior că Charles Manson le ordonase să meargă "la casa aceea în care locuia odată Melcher... [și] să distrugă pe absolut toată lumea dinăuntru, cât de cumplit puteți".

După cum și-a amintit mai târziu Linda Kasabian, Watson a tăiat firele telefonice și l-a împușcat mortal pe Steven Parent, în vârstă de 18 ani. Adolescentul a avut ghinionul să viziteze 10050 Cielo Drive în acea noapte pentru a vinde un radio cu ceas îngrijitorului proprietății, William Garretson, care stătea într-o casă de oaspeți separată (Garretson a scăpat nevătămat în timpul crimelor).

Apoi, membrii cultului responsabili de moartea lui Sharon Tate au intrat în casa principală a proprietății. Mai întâi l-au întâlnit pe Frykowski, care era întins pe o canapea în camera de zi. Potrivit cărții Helter Skelter: The True Story of the Manson Murders, Frykowski a cerut să afle cine sunt, la care Watson a răspuns amenințător: "Eu sunt Diavolul și am venit să fac treaba Diavolului."

Deplasându-se în tăcere prin casă, membrii cultului i-au adunat pe Tate, Folger și Sebring și i-au dus în sufragerie. Când Sebring a protestat față de modul în care o tratau pe Tate, Watson l-ul împușcat, după care i-a legat de gât pe el, pe Folger și pe Tate de grinzile tavanului. "Veți muri cu toții", a spus Watson.

Atât Frykowski, cât și Folger au încercat să lupte împotriva agresorilor lor. Dar membrii familiei Manson l-au înjunghiat pe Frykowski de 51 de ori și pe Folger de 28 de ori, ucigându-i în cele din urmă. Apoi, doar Sharon Tate a rămas în viață.

"Vă rog lăsați-mă să plec", ar fi spus Tate. "Tot ce vreau este să îmi am copilul."

Dar membrii cultului nu au arătat nicio milă. Atkins, Watson sau amândoi au înjunghiat-o pe Tate de 16 ani în timp ce aceasta striga după mama ei. După uciderea lui Sharon Tate, Atkins, instruită de Manson să facă ceva "vrăjitoresc", a folosit sângele lui Tate pentru a scrie "PIG" pe ușa de la intrare a casei. Și au lăsat-o pe Sharon Tate moartă alături de ceilalți.

Crimele lui Manson nu s-au oprit însă aici. În noaptea următoare, membrii cultului, cărora li s-au alăturat acum Leslie van Houten, Steve "Clem" Grogan și însuși Manson, l-au ucis pe proprietarul de lanțuri de supermarketuri Leno LaBianca și pe soția sa Rosemary (niciunul dintre ei nefiind celebru sau notoriu) în casa lor.

Valul de crime violente și aparent fără sens a lăsat națiunea fără replică. Dar misterul uciderii lui Sharon Tate a fost în cele din urmă elucidat când, potrivit Newsweek, Atkins s-a lăudat că a ucis-o pe Sharon Tate în timp ce se afla în închisoare pentru furt de mașini.

În urma mărturisirii făcute de Susan Atkins în închisoare, Charles Manson și unii dintre urmașii săi au fost judecați pentru crimă în 1970. Aceștia au oferit descrieri macabre ale modului în care victimele lor, inclusiv Sharon Tate, au murit la mâna lor.

În ceea ce privește un motiv, Manson ar fi sperat să însceneze ca vinovate grupurile Black Panthers și alte organizații de culoare pentru uciderea brutală a lui Sharon Tate și a celorlalte victime, astfel încât să poată declanșa un "război rasial". Acest lucru ar putea explica de ce Atkins s-a simțit obligată să scrie "PIG" pe ușa din față a lui Tate.

În cele din urmă, Manson și adepții săi au fost condamnați pentru nouă crime, deși unii cred că au fost responsabili pentru și mai multe asasinate. Manson (care cel mai probabil nu a ucis efectiv pe nimeni el însuși), Atkins, Krenwinkel, Watson și un alt membru al cultului au fost condamnați la moarte. Însă pedepsele lor au fost comutate ulterior la închisoare pe viață.

În mijlocul procesului efervescent al lui Manson și al adepților săi, moartea lui Sharon Tate a devenit doar o parte din povestea mai amplă a lui Manson. Speranțele ei de a fi vedetă și visurile de a fi mamă au fost umbrite instantaneu de haosul pe care Manson și cultul său l-au semănat în Los Angeles.

Nu a ajutat nici faptul că multe publicații mass-media importante au preluat detalii greșite în urma uciderii lui Sharon Tate. De exemplu, revista TIME a raportat că unul dintre sânii lui Tate a fost tăiat complet și că pe stomacul ei era tăiat un X — lucruri care s-au dovedit a fi neadevărate.

Iar potrivit Women’s Health, jurnalistul Tom O’Neill, care a cercetat crimele familiei Manson timp de 20 de ani, a descoperit în cele din urmă dovezi ale unei mușamalizări a poveștii oficiale privind moartea lui Sharon Tate, "inclusiv neglijență a poliției, abatere juridică și potențială supraveghere din partea agenților de informații."

Nici măcar filmele contemporane despre crimele Manson, precum Once Upon A Time… In Hollywood (2019) al lui Quentin Tarantino, nu conturează personajul lui Sharon Tate pe placul celor dragi. Sora ei, Debra Tate, a declarat pentru Vanity Fair că a simțit că "vizita" lui Sharon Tate în film a fost puțin cam scurtă, dar că a aprobat pe deplin interpretarea lui Margot Robbie.

"M-a făcut să plâng pentru că suna exact ca Sharon", a explicat Debra Tate. "Tonul vocii ei era complet al lui Sharon și m-a atins atât de mult încât lacrimi mari [au început să cadă]. Partea din față a cămășii mele era udă. Am putut să o văd din nou pe sora mea... aproape 50 de ani mai târziu."

În cele din urmă, moartea lui Sharon Tate este o singură piesă tragică din povestea lui Manson. Având doar 26 de ani când a fost ucisă, Sharon Tate avea visuri neîmplinite de dragoste, faimă și maternitate. Dar din cauza liderului de cult și a adepților săi, ea va fi întotdeauna amintită pentru sfârșitul ei cumplit.

Sursă: All That's Interesting

$$$

 💕 "CU FATA ASTA MA ÎNSOR EU."

  și.... UN NOBEL NĂSCUT DIN IUBIRE,SACRIFICIU ȘI CREDINȚĂ!

      -Când GABRIEL GARCIA MARQUEZ avea treisprezece ani, a văzut-o pe MERCEDES BARCA la un dans de școală din SUCRE. Ea stătea dreaptă, liniștită, cu un aer de siguranță pe care fetele de vârsta ei rar îl aveau. El era un băiat slab, cu buzunare goale și un vis care avea să-l urmărească o viață întreagă. A privit-o o clipă și, cu tupeul copilului care încă nu știe cât de dură poate fi lumea, le-a spus prietenilor:

„Cu fata asta mă însor eu.”

     Nici nu l-a observat.

..    -Au crescut separat. MERCEDES într-o casă bună, într-o familie respectată; GABRIEL în camere modeste, mirosind a cerneală și cărți împrumutate, visând mereu la o viață care părea prea mare pentru el. Și totuși, oriunde mergea, gândul îi revenea la fata aceea pe care abia o cunoscuse, dar pe care o simțea ca pe o promisiune.

    -Când, după ani lungi și grei, s-a întors în orașul ei, nu mai era băiatul flămând de altădată. Scrisese, muncise, se zbătuse. Nu era bogat, dar era cineva. A cerut-o în căsătorie pe MERCEDES, iar ea, de data asta, l-a privit cu ochi noi.

    S-au căsătorit în 1958. Au venit copiii, au venit datoriile, au venit zile obișnuite, pline de zgomotele mici ale unei familii care încearcă să se descurce. GABRIEL lucra ca jurnalist. Scria noaptea, scria dimineața, scria mereu. Dar cărțile lui, oricât de bune, nu aduceau bani.

    Și într-o zi din 1965, ceva s-a rupt în lume....

Pe drumul spre ACAPULCO, în timp ce mașina tăia curbele arse de soare, GABRIEL a simțit o poveste coborând peste el ca o revelație. Macondo, Buendía, fantome, războaie, secole—întreaga carte, întreaga lume, toată odiseea pe care avea s-o numească" UN VEAC DE SINGURĂTATE", i-a explodat în minte dintr-odată.

   A întors mașina și a condus cu o febră în vene direct acasă. A intrat pe ușă și i-a spus MERCEDES:

   „Trebuie să scriu cartea asta. Și nu vom avea bani. Dar nu pot s-o las să-mi scape.”

   MERCEDES nu s-a clătinat. Nu a întrebat cât va dura. Nu a întrebat de unde vor mânca. S-a uitat la el cu acea privire liniștită a femeii care știe să iubească fără zgomot și a spus:

„Scrie-o.”

Și atunci a început nebunia...

    Timp de optsprezece luni, GABRIEL s-a închis în cameră și a scris până când cerneala îi părea sânge. Zgomotele lumii nu-l mai atingeau; doar MACONDO exista. MERCEDES ținea casa, copiii, datoriile. Ea negocia cu proprietarul, ea liniștea copiii, ea împrumuta bani, ea vindea ce se putea vinde.

Au vândut radio-ul.

Apoi mașina.

Apoi ceasuri, bijuterii, haine.  

   Și când au pus ultimul punct la manuscris, au descoperit cât de crud poate fi destinul: nu aveau bani să îl trimită editurii din BUENOS AIRES.

   Era prea greu, prea mare. Poșta costa mai mult decât tot ce le mai rămăsese.

   Atunci MERCEDES a deschis sertarele cu răbdare. A scos ultimul obiect pe care îl mai avea și pe care nu îl dăduse încă: uscătorul ei de păr. Un mic obiect feminin, inutil bărbaților, fără vreo valoare morală, dar singurul lucru scump pe care îl deținea.

L-a pus într-o pungă și l-a vândut fără ezitare.

    Cu banii aceia, au mers împreună la oficiul poștal din MEXICO CITY. Au trimis manuscrisul. Și când au ieșit, nu mai aveau nimic.... Nici bani, nici obiecte, nici certitudini.

   MERCEDES, obosită și ironică, a râs scurt și a spus:

„Acum singurul lucru pe care îl mai putem spera e ca romanul să iasă prost.”

Dar romanul nu a ieșit prost.

Romanul a schimbat lumea.

    "UN VEAC DE SINGURĂTATE"a devenit un fenomen!

     - A erupt în literatură ca o cometă. L-au tradus în zeci de limbi. L-au vândut în milioane de exemplare. Oamenii îl citeau cu respirația tăiată....

   -Iar în 1982, GABRIEL GARCIA MARQUEZ a urcat pe scena de la STOCKHOLM să primească Premiul NOBEL pentru Literatură.

Când l-au întrebat cui datorează romanul, a răspuns mereu la fel, fără să clipească:

   „MERCEDES este adevăratul autor. Eu doar l-am scris.”

    Au rămas împreună o viață. Au îmbătrânit împreună. Au trecut prin glorie așa cum trecuseră prin sărăcie: unul lângă altul, fără să se lase.

    Și povestea lor a rămas, în esență, despre o femeie care a vândut un uscător de păr…

și despre un bărbat care, cu banii aceia, a trimis în lume una dintre cele mai mari cărți din istorie.

    💕Un NOBEL născut din iubire, din sacrificiu și din credința unei femei care n-a renunțat niciodată.

 #GabrielGarciaMarquez #MercedesBarcha #PovestiAdevarate

Asmarandi Alexandra

$$$

 Timp de decenii, oamenii au trecut pe lângă el, convinși că priveau doar o păpușă obișnuită.

În realitate, era trupul unui om care avea să rămână neîngropat vreme de 65 de ani.

În decembrie 1976, echipa de filmare a serialului „Omul de șase milioane de dolari” pregătea o scenă în atracția Laff in the Dark, aflată în parcul de distracții The Pike din Long Beach, California.

De tavan atârna o siluetă roșiatică, acoperită cu vopsea fluorescentă. Toată lumea o considera un manechin vechi, folosit cândva pentru a-i speria pe vizitatori.

Când unul dintre membrii echipei a încercat să mute silueta, unul dintre brațele acesteia s-a desprins.

În interior a ieșit la iveală un os uman.

Poliția a transportat trupul la Institutul de Medicină Legală din Los Angeles. Examinarea a stabilit că rămășițele aparțineau unui bărbat care murise cu multe decenii în urmă, în urma unei răni provocate de un glonț în piept. De asemenea, specialiștii au descoperit că trupul fusese îmbălsămat cu o soluție pe bază de arsenic, substanță utilizată odinioară pentru conservarea îndelungată a cadavrelor.

Anchetatorii au găsit o monedă de un cent, datată 1924, și fragmente de bilete provenite de la Muzeul Criminalității al lui Louis Sonney.

Aceste indicii i-au condus către povestea tulburătoare a trupului și le-au permis să stabilească identitatea celui decedat.

Numele lui era Elmer McCurdy.

Fusese un infractor care își câștigase notorietatea mai degrabă prin eșecuri decât prin reușite. În octombrie 1911, McCurdy a participat la jefuirea unui tren despre care credea că transporta o sumă considerabilă de bani. Numai că tâlharii au oprit garnitura greșită și au fugit cu o pradă de aproximativ 46 de dolari, puțin whisky și câteva obiecte aparținând pasagerilor.

Trei zile mai târziu, la 7 octombrie 1911, un detașament al forțelor de ordine i-a înconjurat ascunzătoarea din Oklahoma. În schimbul de focuri care a urmat, McCurdy a fost ucis.

Trupul său a fost dus la casa funerară a lui Joseph Johnson, din orașul Pawhuska. Cum nimeni nu s-a prezentat pentru a revendica rămășițele și a achita cheltuielile de înmormântare, îmbălsămătorul a conservat cadavrul folosind o soluție cu o concentrație ridicată de arsenic.

Apoi a luat o hotărâre macabră: să îl expună publicului.

Pentru doar cinci cenți, curioșii puteau admira „banditul care nu s-a predat niciodată”. Monedele erau introduse direct în gura mortului.

În 1916, și-au făcut apariția doi bărbați care pretindeau că sunt rudele lui McCurdy și că doresc, în sfârșit, să îi ofere o înmormântare creștinească. În realitate, cei doi aveau legături cu un spectacol ambulant și au luat trupul pentru a-l transforma într-o nouă atracție.

Așa a început o călătorie macabră care avea să dureze șase decenii.

Trupul lui McCurdy a fost expus la târguri și carnavaluri, în muzee dedicate criminalității, cinematografe și parcuri de distracții. Uneori era prezentat drept un infractor celebru, într-un film a fost înfățișat sub identitatea „dependentului de droguri Elmer McCready”, iar alteori servea pur și simplu drept decor sinistru, menit să stârnească groaza spectatorilor.

Anii au trecut, iar adevărata poveste a lui McCurdy s-a pierdut treptat în uitare.

Cei care au ajuns ulterior în posesia rămășițelor sale nici măcar nu mai bănuiau că aveau în față un trup omenesc. De-a lungul deceniilor, cadavrul fusese revopsit și modificat de nenumărate ori, până când ajunsese să semene cu un banal manechin dintr-un parc de distracții.

Abia o întâmplare petrecută în timpul filmărilor din 1976 a scos adevărul la lumină.

La 22 aprilie 1977, Elmer McCurdy a fost, în cele din urmă, înmormântat în cimitirul Summit View din Guthrie, Oklahoma, în zona istorică a acestuia, cunoscută sub numele de Boot Hill.

Peste sicriul său a fost turnat un strat de beton gros de aproximativ șaizeci de centimetri, pentru ca nimeni să nu-i mai poată dezgropa vreodată trupul și să-l transforme din nou într-un spectacol macabru.

Elmer McCurdy a trăit doar 31 de ani.

Însă, după moarte, trupul său a continuat să străbată Statele Unite vreme de încă 65 de ani, expus privirilor a nenumărate mulțimi.

Iar partea cea mai tulburătoare a acestei povești este că, spre sfârșitul acelei călătorii, oamenii care îl priveau nici măcar nu mai știau că în fața lor nu se afla un simplu manechin, ci rămășițele pământești ale unui om adevărat. Marcus de seara

$$$

 Când holera a bătut la ușa lui Cehov, scriitorul a lăsat condeiul din mână. Dar ceea ce a urmat n-o să-ți vină să crezi.

Știi povestea aceea veche în care scriitorul își numește medicina „soție” și literatura „amantă”? Sună a glumă de mahala intelectuală, nu? Un fel de-a spune: femeia e serioasă, dar cealaltă e pasiunea mea vinovată.

Dar la Anton Cehov nu era o glumă.

În Rusia anilor 1890, holera venea peste sate ca o furtună mută. Intra pe furiș, pe fântâni stricate, pe ulcioare sparte din care beau zece oameni la rând, pe podele de lut pe care copiii goi își trăseseră zeci de răni. Nu anunța pe nimeni. Și când a ajuns la Melihovo – moșia cumpărată de Cehov din banii de povestiri – n-a venit încovoiată în metafore.

A venit ciocănind în geamuri.

A venit sub formă de căruțe cu roți înnodate. De oameni cărați pe uși smulse din balamale. De femei care-și țineau copiii în brațe și tremurau nu de frig, ci de groaza că mâine o să fie singurele care mai respiră.

Cehov a devenit medicul de district pentru douăzeci și cinci de sate.

Fără spital. Fără medicamente. Fără ajutoare.

Se trezea în bezna de dinaintea zorilor și se întorcea noaptea târziu, cu hainele lipite de transpirație și sudoare uscată. Călărea treizeci de verste pe zi. Intra în colibele în care fumul de la sobă te făcea să tușești sânge doar stând o jumătate de ceas. Își spăla mâinile în aceeași apă rece și otrăvită din fântânile care omorau satul. Știa exact cum ucide holera. Știa că dacă stă prea mult să se gândească – dacă se oprește o secundă să-și tragă sufletul – mai moare cineva.

N-a scris niciun text patetic despre asta.

În schimb, a scris acasă: „Sunt sleit. Mi-a dispărut timpul de scris. Mă doare gâtul de o săptămână și nu-mi trece.”

Cam atât. Ca și cum ar fi vorbit despre vreme.

Dar iată ce nu ți-a spus nimeni până acum: când s-au terminat dezinfectantele, le-a cumpărat el din banii lui. Când nu existau barăci de izolare, le-a construit el. Când țăranii, de rușine, ascundeau bolnavii în pivnițe ca să nu afle vecinii, Cehov stătea o oră în fața colibei și vorbea domol până când deschideau ușa.

Vedea zeci de bolnavi pe zi. Punea stetoscopul pe piepturi arse de friguri. Scria rețete pe hârtie îngălbenită. Și apoi privea cum oameni mor în încăperi pe care nu le putea salva decât dacă ar fi avut un spital adevărat.

În tot acest timp, la Moscova și Petersburg, intelectualii vorbeau în saloane elegante despre „suferința țărănimii”. Scriau eseuri strălucite. Beau ceai din pahare de argint și spuneau că „poporul are nevoie de școli”.

Cehov, în schimb, a construit trei școli din banii lui de scriitor. A plătit clinică. A plătit clopotniță – nu din fală, ci ca satul să aibă un ceas, o ordine, o inimă bătând în lemn. A plătit salariile învățătorilor. A trimis medicamente în regiuni moarte de foamete. A plătit spitale pentru oameni pe care nu-i cunoscuse niciodată.

Și nu a spus nimănui.

Pentru că Cehov ura spectacolul milos. Disprețuia caritatea care se filmează. Știa că adevăratul bine miroase a sudoare, a fum de lemne arse, a mâini spălate în apă rece după a zecea autopsie din ziua aia.

Dar iată unde vreau să ajung. Iată ce mă face să mă opresc din scris și să privesc în gol, ca și cum aș fi văzut un vis urât și frumos în același timp.

În tot acest haos de holeră, oboseală și moarte, Cehov tușea.

Și nu tușea pentru că răcisese.

Tușea pentru că avea tuberculoză. Boala care îi mânca plămânii în fiecare dimineață, în fiecare noapte de veghe, în fiecare călătorie prin noroiul acela nesfârșit. Știa că e bolnav. Știa că se apropie de sfârșit. Și totuși, în fiecare zi, se urca în căruță și pornea mai departe.

Și atunci se întâmplă ceva ce niciun manual de literatură nu povestește.

Într-o seară, după ce văzuse ultimul bolnav, după ce spălase ultimele mâini, după ce scrisese ultima rețetă cu degetele amorțite de frig, s-a întors acasă. Și acolo, pe masa lui de scris, lângă lampa cu gaz care fumega, zăcea o scrisoare. O scrisoare fără nume pe plic. Doar un sigiliu spart de parcă cineva o deschisese deja și apoi o lipise la loc de rușine.

Când a deschis-o…

(aici mă opresc)

Pentru că unele povești nu trebuie terminate într-un caption de Facebook. Unele povești merită să fie trăite până la capăt, cu răbdare, așa cum a trăit-o el – fără tam-tam, fără lumini de scenă.

 Ecouri din trecut

$$$

 Când Paul Newman a intrat în centrul de îngrijire pentru persoane cu probleme de memorie în mai 2007, știa că există posibilitatea ca Joanne Woodward să nu-l recunoască.

Soția lui de aproape cincizeci de ani stătea lângă o fereastră, privind copacii de afară. Nu s-a întors când a intrat el.

Paul s-a așezat în liniște lângă ea.

„Vă pot ajuta cu ceva?” l-a întrebat ea, privindu-l cu o curiozitate blândă.

El a zâmbit.

„Deja ai făcut-o”, i-a răspuns el.

Ea nu a înțeles. El nu a încercat să-i explice. În schimb, a băgat mâna în haină, a scos o carte și a început să citească cu voce tare din Povestirile adunate ale Eudorei Welty ,una dintre cărțile ei preferate.

Și încet, ceva s-a schimbat.

S-a relaxat. A ascultat. Nu-și amintea numele lui, nici viața pe care o construiseră împreună. Dar îi recunoștea vocea.

Asta a fost de ajuns pentru Paul.

Povestea lor de dragoste începuse cu decenii în urmă, în anii 1950, când s-au întâlnit la Actors Studio. Joanne era o actriță talentată, cu o încredere liniștită. Paul era chipeș, talentat și încă își căuta drumul.

Ea l-a provocat. A văzut dincolo de aspectul lui frumos și l-a împins să devină un om mai bun.

S-au căsătorit în 1958. Și-au construit o casă în Westport, Connecticut, și și-au crescut familia departe de strălucirea constantă a Hollywood-ului. În 1982, au ajutat la crearea taberei Hole in the Wall Gang, oferind copiilor cu boli grave un loc unde să simtă bucuria de a fi copii.

Căsnicia lor nu a fost niciodată despre a părea perfecți în ochii lumii. A fost despre a se alege unul pe celălalt, chiar și prin perioade dificile.

Paul s-a luptat cu băutura. Viața lor a avut partea ei de durere și tăceri lungi. Dar Joanne a stat lângă el, iar el adesea îi atribuia meritul că l-a ținut cu picioarele pe pământ.

A spus odată că ea a fost cel mai bun lucru care i s-a întâmplat vreodată.

Apoi, pe măsură ce anii au trecut, memoria lui Joanne a început să se estompeze.

Femeia care îi împărtășise viața, râsul și visurile pierdea încet amintirile care îi legau.

Paul ar fi putut pleca. Ar fi putut lăsa pe alții să preia.

Dar a continuat să vină.

Îi citea. Îi aducea flori. Stătea lângă ea și îi spunea povești. Uneori ea îl numea „bărbatul drăguț care citește”. Alteori nu știa deloc cine era.

Totuși, el se întorcea.

Pentru că dragostea, pentru Paul, nu a depins niciodată de a fi recunoscut.

Când Paul a murit în 2008, memoria lui Joanne era deja profund afectată. În unele zile, întreba când se va întoarce. În alte zile, părea să creadă că el o vizitase mai devreme.

Familia lor uneori alegea să nu o corecteze.

Poate că era o consolare să o lase să păstreze orice bucăți din el mai rămăseseră.

Cu ani înainte, când cineva l-a întrebat pe Paul care este secretul căsniciei lor lungi, el ar fi spus: „Nu ținem scorul.”

Joanne a oferit propriul ei răspuns simplu: „Rămânem în cameră.”

Și asta a făcut Paul.

A rămas în cameră, chiar și atunci când femeia pe care o iubea nu mai putea să-și amintească viața pe care o împărtășiseră.

I-a dat vocea lui. Prezența lui. Răbdarea lui.

Și poate că acesta este unul dintre cele mai profunde adevăruri despre dragoste.

Uneori, persoana pe care o iubești poate să-ți uite numele. Poate să uite istoria voastră, casa voastră și momentele care v-au făcut ceea ce sunteți împreună.

Dar poți totuși să stai lângă ea.

Poți totuși să-i ții mâna.

Poți totuși să o faci să se simtă în siguranță.

Pentru că dragostea nu dispare când memoria se stinge.

Uneori, ea devine pur și simplu actul tăcut de a veni din nou și din nou, chiar și atunci când nu mai ești recunoscut.

Sursa curiozități și glume 2