&&&

 S-a întâmplat în 23 mai1880: În această zi, s-a născut Tudor Arghezi, poet, prozator, dramaturg şi publicist; membru al Academiei Române. Ion N. Theodorescu, pe numele său real, s-a născut la Bucureşti, într-o familie originară din Târgu Cărbuneşti, judeţul Gorj.Anii copilăriei au fost trişti, Arghezi mărturisind ulterior: „Este cea mai amară vârstă a vieţii.N-aş mai voi să fiu o dată copil”. Totuşi perioada Şcolii primare „Petrache Poenaru” i-a adus o oarecare alinare, câteva personaje fiind aproape de sufletul său, printre aceştia aflându-se învăţătorul Abramescu şi profesorul de Limba română Gîrbea.Începând cu anul 1891, de la vârsta de 11 ani, este obligat să se întreţină singur, din cauza situaţiei financiare precare a familiei.

A urmat apoi gimnaziul „Dimitrie Cantemir”, iar în perioada 1891-1896 a urmat cursurile Liceului „Sfântul Sava”, perioadă în care se împrieteneşte cu viitorii scriitori Gala Galaction şi N. D. Cocea. Despre aceştia, Arghezi afirma, peste ani: „… această prietenie a alcătuit pentru noi o insulă, o concretizare de aspiraţii comune … pentru toată viaţa.Insula noastră nu a cunoscut invidia şi orgoliul”. Ca elev, şi-a câştigat banii de întreţinere dând meditaţii, iar în perioada liceului, la vârsta de 16 ani s-a angajat custode la o expoziţie de pictură.În anul 1896 are loc debutul său literar, sub îndrumarea lui Alexandru Macedonski, în revista „Liga Ortodoxă”, unde poetul semnează cu numele său (aproape) real, Ion Theo, apoi creaţiile sale literare din perioada 1897-1899 sunt semnate cu pseudonimul Tudor Arghezi.

Abandonează apoi cursurile liceale pentru a lucra, în poziţia de laborant la o fabrică de zahăr din Chitila. La vârsta de 19 ani a trăit prima dramă a vieţii sale, iubita sa, de care era îndrăgostit nebuneşte, a murit, iar el, extrem de tulburat, a încercat să-şi caute alinarea îndreptându-se către Dumnezeu. Între anii 1900 – 1904, poetul se călugăreşte la Mănăstirea Cernica, sub numele Iosif, iar liniştea acelei vieţi îi permite să deprindă, pe îndelete, tainele folosirii cuvintelor. Totuşi, în acei ani în care Arghezi căuta împlinirea prin credinţă, el are o aventură cu profesoara Constanţa Zissu, în urma căreia aceasta a rămas însărcinată, contextul sensibil al situaţiei determinând-o să se refugieze la Paris pentru a ascunde sarcina.

Autorităţile bisericeşti de mai târziu l-au considerat un călugăr care a încălcat canoanele, iar alţii au spus despre poet că a ales calea bisericească din comoditate şi că a fost avansat diacon graţie intervenţiilor unei rude, înaltă faţă bisericească. În anul 1905 se naşte primul copil al lui Arghezi, Eliazar Lotar Teodorescu, iar poetul renunţă la călugărie şi pleacă şi el în capitala Franţei, unde reglementează situaţia micuţului şi îl recunoaşte cu acte în regulă. Alături de cei doi, Arghezi merge apoi în Elveţia, la Mănăstirea Cordelierilor, unde primeşte oferta de a se converti la catolicism, pe care o refuză. Pleacă apoi pentru o perioadă la Freiburg şi la Geneva, unde, cuprins de elan creator, dă viaţă mai multor poezii, tot în această perioadă participând la cursurile Universităţii Catolice din Freiburg – unde nu putea să acceadă, în lipsa Bacalaureatului -, iar pentru a-şi câştiga existenţa, lucrează într-un atelier de inele şi capace de ceasornice din aur. A încercat să locuiască la Londra o perioadă, pentru a învăţa limba engleză, apoi, în cursul anului 1909, se află în Italia, muncind şi aici din greu pentru a-şi câştiga existenţa.

În anul 1910 revine în ţară după cinci ani de pribegie – perioadă despre care Arghezi avea să declare că i-a adus desăvârşirea ca scriitor –, alături de Constanţa şi Eliazar, de a cărui educaţie se ocupă îndeaproape. Cel mic a urmat cursurile unei şcoli din Bucureşti şi a avut parte de o educaţie aleasă, însă, în 1924, la doar 19 ani, decide să-şi ia soarta în mâini şi pleacă pe cont propriu la Paris, unde doi ani mai târziu obţine cetăţenia acestui stat şi devine, în timp, unul dintre cei mai importanţi fotografi ai suprarealismului.Începând cu anul 1912, poetul publică, sub pseudonimul Tudor Arghezi, versuri, pamflete şi articole polemice în publicaţiile „Facla”, „Viaţa Românească”, „Teatru” sau „Rampa”. El şi-a luat pseudonimul de la Argesis, vechiul nume latin al râului Argeş în îmbinare cu numele de familie al tatăului – Theodorescu-Tudor.La 5 noiembrie 1915, el se căsătoreşte cu Paraschiva Burda. În anul 1916, România intră în primul război mondial, iar Arghezi împreună cu alţi 11 ziarişti şi scriitori – între care cei mai cunoscuţi fiind Ioan Slavici, S. Grossman, D. Karnabatt si Dem. Theodorescu – se pronunţă în favoarea neutralităţii României. Pentru aceste opinii, toţi aceştia, inclusiv Arghezi, sunt reţinuţi, în anul 1919, şi duşi la Penitenciarul Văcăreşti, sub acuzaţia de trădare şi colaboraţionism. După un an de închisoare este eliberat, prin decret regal, alături de ceilalţi ziarişti, colegi de detenţie.

În anul 1926, Arghezi cumpără terenul de 17.250 mp pe care şi-a construit celebra locuinţă „Mărţişor”, pe dealul Mărţişorului, chiar în vecinătatea închisorii Văcăreşti. Aici Arghezi începe să cultive pomi fructiferi şi viţă de vie, iar construcţia casei, a anexelor gospodăreşti, amenajarea tipografiei unde meşterul tipograf Arghezi visa să-şi publice cu mâna lui toate scrierile, urmau să se întindă pe următorii 15 ani. În anul 1927, abia când Arghezi împlinea 47 de ani, îi apare primul volum de poezii, „Cuvinte potrivite”, iar anul următor îl găseşte în poziţia de director al nou înfiinţatului ziar „Bilete de papagal”. În anul 1929, Arghezi debutează în proză, cu volumul „Icoane de lemn”, iar doi ani mai târziu îi este publicat volumul de versuri „Flori de mucigai”, legat, ca dealtfel şi „Poarta neagră”, de anii de detenţie.După decizia Consiliului de Administraţie al Radioului public din 26 februarie 1930, la 1 martie 1930, într-o perioadă în care învăţământul superior din ţara noastră era într-o decădere simţitoare, era inaugurată emisiunea Universitatea Radio, care a reprezentat o mare provocare atât pentru ascultători, care aveau posibilitatea de a lua contact cu elita intelectualităţii, dar şi pentru respectivii moderatori care s-au văzut nevoiţi să-şi adapteze stilul şi tematica conferinţelor astfel încât ele să fie pe înţelesul tuturor receptorilor, care se încadrau în diferite categorii sociale şi care aveau un grad diferit de pregătire, de la analfabeţi până la intelectuali.

Printre personalităţile care au avut o contribuţie esenţială la dezvolotarea patrimoniului cultural românesc şi care s-au aflat în faţa microfonului Universităţii Radio, într-o colaborare permanentă, s-a aflat şi Tudor Arghezi.Tot în 1931, publică volumul pentru copii, în proză, „Cartea cu jucării”, o direcţie particulară a creaţiei sale, completată ulterior cu volumele „Cântec de adormit Mitzura”, „Buruieni”, „Mărţişoare”, „Prisaca”, „Zdreanţă” etc. În toamna anului 1931, la mai bine de un an după încoronarea lui Carol al II-lea, Arghezi avea o situaţie materială catastrofală, şi a apelat la generalul Nicolae Condiescu, preşedintele Consiliului de Administraţie al Radiodifuziunii Române, pe care-l roagă să intervină pe lângă guvern sau pe lângă rege pentru a-i fi oferit un ajutor bănesc. Atunci, Carol al II-lea a dat dovadă de o impresionantă generozitate şi a hotărât ca din fondurile Casei Regale să-i fie oferită lui Arghezi întreaga sumă de care avea nevoie pentru a-şi achita datoriile şi a termina casa de la Mărţişor.

În anul 1934 vede lumina tiparului romanul „Ochii maicii domnului” în care este evocată dragostea maternă şi devotamentul filial, în 1935 publică volumul „Versuri de seară”, iar un an mai târziu apare romanul „Cimitirul Buna-Vestire”. În anul 1939, Arghezi se îmbolnăveşte subit şi intră într-o perioadă de suferinţă ce părea să-i aducă sfârşitul, însă este vindecat miraculos datorită unui medic excentric pe nume Grigoriu-Argeş. Pe tema bolii lui Arghezi s-a speculat foarte mult, unii afirmând că ar fost vorba despre cancer şi că graţie unui tratament miraculos excentricul doctor l-ar fi pus pe picioare, iar alţii au susţinut că era vorba doar de o sciatică, pentru care medicul nu i-ar fi administrat în realitate niciun medicament, ci doar unul cu efect placebo.

În anul 1939 publică volumul de versuri „Hore”, iar în 1942, romanul „Lina”. În anul 1943 apar, sub genericul „Bilete de papagal”, mai multe pamflete extrem de acide, care îi aduc o anchetă a poliţiei, însă Arghezi perseverează spre finalul anului, când la 30 septembrie, publică un extrem de virulent pamflet intitulat „Baroane”, care conţine atacuri la adresa ambasadorul german de atunci la Bucureşti, Manfred von Killinger. Arghezi este din nou reţinut şi aruncat în închisoare, mai întâi la Bucureşti, apoi în lagărul de la Târgu Jiu, unde s-a aflat mai bine de un an, iar ziarul este confiscat la ordinul autorităţilor.Este eliberat abia în anul 1944, odată cu instaurarea regimului comunist. O perioadă trăieşte la limita supravieţuirii din vânzarea cireşelor de la Mărţişor. Iniţial, comuniştii au încercat să-l atragă de partea lor, lui Tudor Arghezi fiindu-i decernat Premiul Naţional pentru Poezie în 1946, însă poetul nu a răspuns acestei atenţii. Ba mai mult, într-una din tabletele sale, Arghezi deplânge starea în care a ajuns viața literară, afirmând că trebuie „să ceri autorizaţie ca să scrii, cuvintele româneşti fiind încuiate în lada de fier şi cheile stând pe verigă în buzunarul unor domnişori care n-au învăţat să iscălească exact.Încolo, viaţa literară e liberă, cu condiţia să nu scrii.”

Viziunea lui Arghezi despre viaţă şi scris venea în totală contradicţie cu convingerile regimului socialist impus de sovietici şi, începând cu 1947, i se interzice orice apariţie în presă, în 1948 este dsfiinţat, în „Scânteia”, într-un celebru articol „Poezia putrefacţiei sau putrefacţia poeziei”, în care întreaga operă a poetului este terfelită, iar viaţa sa urma să se desfăşoară în exil, la Mărţişor, alături de soţie şi cei doi copii, Baruţu şi Mitzura Arghezi. Cărţile poetului sunt retrase din librării, tipografia de la Mărţişor este devastată, iar comuniştii au fost aproape să-i ia şi casa.Însă chiar şi în acest context, Arghezi a continuat să scrie, chiar şi pe hârtie igienică, iar de teama Securităţii, manuscrisele sale erau îngropate la rădăcina unui tei, fiind mai apoi dezgropate şi ascunse în podul casei. Multe dintre însemnările lui Arghezi din anii în care a fost interzis s-au pierdut, însă altele au fost aduse la lumină, ulterior, de familia sa.În anii ce au urmat, începând cu 1952, Arghezi este reabilitat, la iniţiativa lui Gheorghiu – Dej, apoi este distins cu titluri şi premii, fiind ales şi în rândurile membrilor Academiei Române.

În volumul „Sub zodia proletcultismului. O carte cu domiciliu forțat (1979-1995)”, apărut la Humanitas, în anul 1995, Marin Nițescu scria despre acest moment al carierei lui Arghezi: „Din clipa în care a făcut actul de supunere şi s-a hotărât să răspundă cu toată largheţea comenzii oficiale, poezia lui n-a mai fost nici decadentă, nici îndreptată împotriva omului, nici intrată în putrefacție”. Era momentul în care practic Arghezi ceda în faţa istoriei, însă la o vârstă care, totuşi, nu-i mai permitea aspiraţii înalte…Mai mult, autorităţile de la acea vreme îl srbătoresc amplu, din postura de poet naţional, când a împlinit vârsta de 80 de ani, şi, mai apoi, la 85 de ani. Însă toate acestea s-au întâmplat cu un preţ: Arghezi a recurs la compromisul de a scrie articole favorabile lui Dej şi de a manifesta înclinaţii socialiste.

În anul 1965, Universitatea din Viena îi decernează premiul „Gottfried von Herder”, iar Academia Sârbă de Ştiinţe îl alege membru al secţiei de literatură şi tot în acelaşi an publică volumele „1907 – peisaje”, „Cântare omului”, „Stihuri pestriţe”, „Poeme noi” şi „Cu bastonul prin Bucureşti”.La 14 iulie 1967, Arghezi trece la cele veşnice, fiind înmormântat, în cadrul unor funeralii naţionale, alături de soţia sa Paraschiva, în grădina casei din strada Mărţişor, care începând cu anul 1974, conform dorinţei sale testamentare, a devenit Casă Memorială. Casa cuprinde mobilier, cărţi, obiecte de artă, fotografii, documente originale ale poetului Tudor Arghezi, iar alături se află şi tipografia acestuia, unde sunt expuse volume, documente, reviste şi imagini din istoria familiei acestuia şi a „Mărţişorului”.

Surse:

Dorina N. Rusu, Membrii Academiei Române, 1866-1999, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1999

http://www.autorii.com/scriitori/tudor-arghezi/tudor-arghezi-date-biografice.php

https://www.academia.edu/18366821/Tudor_Arghezi_-_fisa_biobibliografica_

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/150-tudor-arghezi-1880-1967

https://radioromaniacultural.ro/portret-viata-nestiuta-a-lui-tudor-arghezi-de-la-geniu-literar-fara-bacalaureat-la-detinut-mun citor-si-calugar/

&&&

 S-a întâmplat în 23 mai1883: În această zi, s-a născut inginerul energetician Dimitrie Leonida; a proiectat şi a condus lucrările de construire a centralei electrice Grozăveşti din Bucureşti; a elaborat (în 1908) primul proiect de construcţie a unui baraj la Bicaz şi de amplasare a unei centrale hidroelectrice (proiect realizat între anii 1951 şi 1960); a întemeiat primul muzeu tehnic din ţară (1908), azi „Muzeul tehnic prof. ing. D. Leonida”, şi a iniţiat prima expoziţie a electricităţii din România (1928).

Dimitrie Leonida (născut la Fălticeni; decedat la 14 martie 1965) a fost un inginer, specialist în energetică, profesor universitar, om de știință român.Dimitrie Leonida s-a născut la Fălticeni ca fiu al ofițerului Atanase Leonida și al Matildei Leonida (născută Gill). Școala primară a început-o la Galați în 1890, clasa a III-a a terminat-o la Buzău, de unde a mers la București la școala Clemența, apoi la Școala Primară Petrache Poenaru din București. Primele două clase de liceu le urmează ca extern la Liceul „Sf. Sava" din București, clasele 3 și 4 de liceu la Gimnaziul „Mircea cel Bătrân" – Constanța, iar din din clasa a 5-a frecventează cursurile Liceului „Mihai Viteazul" din București. În ultimul an al liceului, în clasa a VIII-a, Leonida s-a retras de la școală și s-a pregătit în particular, după care a susținut cu succes toate examenele.

Pasiunea pentru tehnică a fost hotărâtoare atunci când își va alege profesia,el dorind să devină inginer. A ales să studieze electricitatea la Politehnica din Charlottenburg, chiar dacă înainte de a pleca în străinătate trebuia să satisfacă și stagiul militar. În perioada studiilor universitare efectuate la Politehnica din Charlottenburg (1903 - 1908), lângă Berlin, vizitează Muzeul Tehnic din München (1903).În anul IV va concepe proiectul „Metropolitanului din București", cu linia principală Gara de Nord-Sf. Gheorghe-Calea Moșilor și ramificația Sf. Gheorghe-Filaret , fiind printre cei dintâi care au propus construirea unei rețele de metrou în București, iar proiectul de diplomă va avea ca tema „Complexul hidrotehnic și hidroenergetic al Bistriței din regiunea Bicaz.".

Deși a avut oferte de la renumita firmă Siemens pentru un contract pe 5 ani și de la Școala Politehnică din Charlottenburg pentru un post de asistent, Dimitrie Leonida s-a întors în România în anul 1908, cu titlul de „Elektroingenieur”, și s-a angajat la Primăria capitalei, unde s-a ocupat de verificarea instalațiilor electrice noi ce urmau să fie racordate la rețea, problema tramvaielor, abordează problema metroului al cărui prim proiect îl făcuse în anul IV de facultate și construirea unui canal navigabil Argeș - București – Dunăre, cu port la București și centrale hidroelectrice la București, Orăști, Budești, Fundeni.

În anul 1908 Dimitrie Leonida a înființat prima Școală de Electricieni și Mecanici din România, care va funcționa peste 45 de ani și va pregăti mii de specialiști din domeniul electric și mecanic. Un an mai târziu, în 1909, a înființat și primul Muzeu Tehnic din România (actualul Muzeu Tehnic „Prof. ing. Dimitrie Leonida”), pe care îl donează în 1951 statului român prin Ministerul Energiei Electrice și Industriei Electrotehnice. În anul 1912 a proiectat centrala termoelectrică de la Grozăvești, iar în anul 1914 a proiectat Centrala de la Botoșani.Împreună cu Nicolae Caranfil (viitorul director al Societății Comunale București și al Societății Generale de Gaz și de Electricitate), Christea Niculescu și prof. Andronescu, a înființat în anul 1913 societatea Energia, prima societate particulară românească din domeniul electrotehnic. Societatea Energia a înființat în anul 1914, pe Calea Moșilor din București, o fabrică de materiale electrice operată de ingineri români, iar în 1919 a fuziunat cu „Societatea Teleromână” de la Cluj și a cumpărat o fabrică din Timișoara, care va produce o gamă largă de mașini, transformatoare și aparate electrice.

În 1921, Dimitrie Leonida editează prima revistă cu tematică energetică din România care poartă numele Societății pe care o înființase: Energia.În 1927 devine membru al primului birou de conducere al Comitetului Electrotehnic Român.În anul 1928 Leonida a organizat în Parcul Carol I „Prima Expoziție a Electricității din România”. A fost profesor universitar la Timișoara (1924-1941) și București (1941-1945). A participat la planul de electrificare a României.A fost membru în Consiliul superior al apelor (1926) și în Consiliul superior al administrației întreprinderilor și avuturilor publice (1929), Administrator și apoi Director tehnic la Societatea Generală de Gaz și Electricitate (1937-1942), Director al Direcției electrificării din CFR (1942-1945),Consilier superior al CFR (1945-1948), în 1948 iese la pensie. Continuă să lucreze în Consiliul superior al CFR și la Institutul de studii și proiectări hidroenergetice (ISPE); Consilier în cadrul Departamentului Energiei Electrice (1950-1955).

Pentru activitatea sa, a fost distins cu titlul de Laureat al Premiului de Stat. A fost membru al „American Institute of Electrical Engineers“ (1920);membru al „American Associations for the Advencement of Science“ (1920); membru al Royal Society of Arts din Londra (1935); A fost membru titular al Academiei de Științe din România începând cu 21 decembrie 1935[2]. Este laureat al Premiului de Stat clasa I și titlul de Laureat la Premiului de Stat pentru întreaga sa activitate științifică didactică și pentru pregătirea de cadre în domeniul energetic (1954). În anul 1961 i s-a oferit Ordinul Muncii clasa I. Numele său este purtat de mai multe instituții de învățământ din București, Iași, Constanța, Oradea și Petroșani, de străzi din mai multe localități, de cel mai important Muzeu Tehnic din România și de o stație de metrou din București.

Surse:

Basgan I.,Dimitrie Leonida. Colecția „Savanți de pretutindeni”, Editura Științifică, 1967

Moroianu, D., Ștefan, I.M., Pasiunea Științei, Editura didactică și pedagogică, București, 1968

Aurel Tudorache, Dimitrie Leonida - Studiu Monografic, Editura AGIR, București, 2011

http://www.csc.matco.ro/dleonida.html

http://www.mnt -leonida.ro/

&&&

 S-a întâmplat în 23 mai 1948: La această dată, în virtutea Protocolului sovieto-român încheiat la Moscova, la 4 februarie 1948, s-a semnat, pe Insula Şerpilor, un proces-verbal de către Nikolai P. Şutov, prim-secretar al Ambasadei URSS din Bucureşti, şi Eduard Mezincescu, ministru plenipotenţiar al R. P. Române, prin care insula (în suprafaţă de 17 ha), situată în Marea Neagră, a fost cedată Uniunii Sovietice...Procesul-verbal nu a fost ratificat însă niciodată de parlamentele României şi URSS. După destrămarea URSS, Insula Şerpilor a trecut în stăpânirea Republicii Ucraina.

Problema Insulei Șerpilor pentru România a început acum câteva decenii, dar istoria acestei bucăți de stâncă este veche de mii de ani. Insula Leuke, în greaca antică, este în fapt o stâncă așezată în Marea Neagră, la 45 de km de țărmurile de astăzi ale României și Ucrainei. Ocupată în 1944 de către Uniunea Sovietică, cedată forțat de România acesteia, este astăzi parte a Raionului Chilia, al regiunii Odessa din Ucraina. Această formațiune de stânci, de 17 hectare, este atât de plină de istorie, cât și de mituri. Stânca în formă de X, are în unele locuri 41 de metri deasupra nivelului mării, are o lungime de 1.973 de metri, cu un perimetru neregulat, putând fi străbătută în 40 de minute cu piciorul. Privită de departe, Leuke sau Insula Șerpilor apare ca o cetate înconjurată de ziduri înalte de piatră, în realitate faleze abrupte cu puține terase litorale, doar pe țărmul nordic are un golf deschis pe unde se poate pătrunde mai ușor.

Astăzi, Insula Șerpilor pare o stâncă goală, fără vegetație, fără apă potabilă, imposibil de închipuit că cineva a locuit-o vreodată. Numele actual de Insula Șerpilor l-a dat un soi de șarpe de apă, care ajungea până la doi metri lungime, un șarpe urât, dar neveninos. Această specie, larg răspândită pe insulă, a pierit din cauza amplelor lucrări militare făcute de către sovietici. Astfel singura vietate care popula insula s-a stins de mâna omului. Grecii au denumit insula Leuke, iar romanii Insula Alba, datorită numeroaselor construcții, devenite cu timpul ruine de marmură albă. Insula apare în izvoare în secolul VIII î. Hr. Legendele Greciei antice povestesc că zeița Thetis s-a rugat de zeul Poseidon să scoată din adâncul mării o insulă pentru fiul său, Achile. Achile este eroul care a plecat să lupte împotriva Troiei știind că va fi omorât în această luptă, și ale cărui rămășite au fost aduse de către mama sa, zeița Thetis și puse într-un sanctuar pe insula Leuke.

În antichitate, insula Leuke a găzduit un templu măreț, construit în cinstea lui Achile, eroul aheilor. Micuța insulă – stâncă din Marea Neagră a fost un centru de cult al lumii antice. Aici, pe lângă sanctuarul lui Achile s-au aflat mai multe edificii de cult în care locuiau preoți. În secolele I î. Hr. – I. d. Hr. romanii au cucerit treptat litoralul vestic și nordic al Mării Negre. Se presupune că și insula Leuke a intrat sub stăpânire romană, Pontul Euxin fiind o perioadă îndelungată lac roman. Insula Leuke a fost un loc de escală pentru navigatori. Teritoriul acesta stâncos, de mici dimensiuni, nu a fost afectat de către valurile de migratori, care au trecut prin litoralul pontic. Prea multe relatări despre soarta acestei stânci nu avem, abia în secolul al XIX-lea s-au descoperit ruinele templului închinat lui Achile și alte vestigii. Acestea au fost des coperite de către un căpitan rus, iar descrieri ale acestor descoperiri au fost povestite de către germanul Kohler. Conform acestor relatări, edificiul antic avea un diametru foarte mare, de formă pătrată, iar în Estul sanctuarului se afla un templu închinat lui Achile. Arhitectura templului era asemănătoare celor din Tesalia și Tracia, din ziduri formate din blocuri mari de piatră îmbinate fără ciment. Templul lui Achile a fost menționat de poetul Publius Ovidius Naso, exilat la Tomis, de către geograful grec Ptolemeu și de către istoricul grec Strabon. 

Insula Șerpilor a ajuns în stăpânirea themei Paradunavon a genovezilor, apoi a lui Dobrotici și a lui Mircea cel Bătrân și din anul 1484, a intrat sub stăpânire otomană, odată cu Chilia și Cetatea Albă. În perioada dominației otomane insula a fost numită de către greci Fidonisi (insula Șerpilor). Această stâncă a fost ocupată de către Imperiul Țarist, deși Tratatul de pace de la București din 1812, prin care rușii au anexat Basarabia, prevedea că insulele dunărene nu pot fi luate în stăpânire de către Rusia. Cu toate că nici tratatul ruso-turc din 1812, nici Tratatul de pace de la Adrianopol nu prevedeau în mod direct trecerea insulei sub stăpânirea Rusiei, ea a fost anexată de către ruși.Britanicii au construit un far pe insulă, far care dirija navigația pe Marea Neagră.Stăpânirea rusească asupra insulei s-a întrerupt în 1856, când Tratatul de pace de la Paris prevedea pierderea Deltei Dunării și a insulelor acesteia de către Imperiul Țarist. Aceste teritorii nu le-au revenit românilor deoarece, la Paris, miniștrii plenipotențiari ai marilor puteri au semnat un protocol conform căruia, Insula Șerpilor aparține statului care deține și Delta Dunării, în acel moment Imperiul Otoman, care și-a luat angajamentul să întrețină farul de pe insulă pentru asigurarea orientării vaselor ce treceau pe Dunăre spre Odessa.

După războiul ruso-româno-turc din 1877, Rusia a cerut Turciei ca în locul despăgubirilor de război să primească Chilia, Sulina, Mahmudia, Isaccea, Tulcea etc. și insulele Deltei Dunării, printre care și Insula Șerpilor. Rusia dorea să le schimbe cu județele Cahul și Ismail. Astfel, prin Tratatul de la Berlin (iunie – iulie 1878), Rusia primea sudul Basarabiei, iar România sudul Dobrogei, insulele care formau Delta Dunării și Insula Șerpilor. Se părea că tumultuoasa istorie a insulei lua sfârșit. Primul război mondial nu i-a adus decât un bombardament britanic și distrugerea farului, care a fost reconstruit de români în anul 1922. 

Anul 1940 și ultimatumul sovietic au schimbat soarta stâncii din Marea Neagră. Cu toate că nu a existat nici o referire la Insula Șerpilor, insula a fost ocupată de către germani și folosită ca punct de observație, iar pe 28 august 1944 un detașament de marinari sovietici au ocupat insula. De aici începe istoria puțin clară a insulei. La Conferința de Pace de la Paris delegația sovietică a prezentat o hartă tipărită la o scară foarte mare 1/ 1.500.000, care cuprindea multe inexactități. Greșeala voită nu a fost reparată, insule aflate pe brațul Chilia: Tătarul, Coasta Dracului, Dalerul Mare, Dalerul Mic, Insula Șerpilor rămâneau la România. Tratatul de pace dintre România și Puterile Aliate și Asociate semnat la Paris, la 10 februarie 1947, prevedea că „frontiera sovieto-română este astfel fixată în conformitate cu Acordul sovieto-român din 28 iunie 1940”, fără o descriere amănunțită a granițelor, neexistând nici o precizare privind linia de demarcație a frontierei.

Dar în 1948, Insula Șerpilor a fost anexată de către U.R.S.S. România, aflată în sfera de influență sovietică și aflată în plin proces de sovietizare a fost „beneficiara” unui Protocol referitor la precizarea parcursului liniei frontierei de stat dintre România și URSS. Acest protocol a fost semnat la Moscova de către dr. Petru Groza și Viaceslav Molotov în februarie 1948, și stabilea că Insula Șerpilor intra în componența URSS. Scurt și la obiect! Delimitarea pe teren a frontierei a reprezentat un exemplu de abuz al sovieticilor față de un stat cvasi-ocupat, Republica Populară Română. Frontiera nu a fost delimitată ținându-se cont de talvegul Dunării, ci de brațele laterale din dreapta fluviului, astfel că sovieticii au luat ostroavele: Tătarul mic, Dalerul Mare și Dalerul Mic, Ostrovul Limba. Protocolul semnat la Moscova nu a fost niciodată ratificat de către statul român. Dar Insula Șerpilor a fost predată cu un proces verbal semnat chiar pe insulă, de către Nikolai P. Șutov, prim-secretar al Ambasadei URSS din București și Eduard Mezincescu, ministru plenipotențiar la 23 mai 1948. Insula făcea parte, astfel, din RSS Ucraineană, „înapoiată fiind URSS de către R.P.R”. Acest proces verbal a fost secret, nefiind cunoscut de către parte din autoritățile române, ca să nu mai vorbim de „marele public”.

În august 1949 a existat un incident armat, militarii sovietici somându-i pe cei români să predea farul, românii au refuzat, au fost arestați și debarcați la Sulina. În plin război rece, stânca din Marea Neagră avea un important rol strategic, astfel că imediat după ocupare, sovieticii au început construcția unei baze militare de control maritim și aerian, precum și a unor radare ce supravegheau Balcanii. Abuzurile din anii 1948 – 1949, au fost recunoscute prin Tratatul cu privire la regimul frontierei româno-sovietice încheiat de cele două guverne la București în februarie 1961. Juridic, aceste înțelegeri bilaterale nu sunt constituționale, deoarece orice înțelegere bilaterală prin care se cedau porțiuni din teritoriul românesc trebuia ratificată de parlament, respectiv de Marea Adunare Națională. Miza posesiei acestei insule era legată de importanța sa strategică, dar și de delimitarea platoului maritim continental al României. Nu s-a ajuns la un acord cu privire la acest platou continental. Au existat discuții în mai multe rânduri din 1967 și până în 1987. În 1987, sovieticii au făcut o ofertă, aceasta fiind refuzată de români. Conform acesteia, sovieticii cedau românilor 4.000 de kmp din cei 6.000 din jurul insulei, dar românii nu au acceptat.

Istoria neclară a insulei a continuat și după destrămarea Uniunii Sovietice. Astfel că, în anul 1991, insula, împreună cu baza militară, a fost preluată de către Ucraina. Ucraina, „succesoarea legitimă” a URSS în zonă a luat toate teritoriile incorporate abuziv de URSS, fără a-și pune problema legitimității sale pe aceste teritorii, urmând „tradiția” sovietică. Importanța militară și strategică, precum și echipamentul militar performant aflat pe insulă au dus la acutizarea problemei apartenenței acestei stânci, la care s-au adăugat și celelalte litigii implicate. Autoritățile ucrainene, moștenitoare ale abuzului sovietic, au înțeles să-l perpetueze, litigiul cu România democrată pornind din anii’ 90. După ani de negocieri, de tergiversări, de presiuni, în anul 1997, s-a ajuns la semnarea Tratatului dintre România și Ucraina, tratat controversat la acea dată, despre care s-au scris mii de articole, dar care rămâne un act internațional pe deplin valabil cu toate articolele sale.

Negocierile româno-ucrainene din 1991 până în 1997, din 1997 și până în 2008, pot sta la baza a numeroase volume de documente, care arată puterea de a tergiversa a unui stat, față în fața cu încercările binevoitoare ale celuilalt. Fără îndoială că atât „cazul” Insulei Șerpilor, cât și „cazul” Bâstroe, fac astăzi parte din istoria dreptului internațional și juriștii se vor apleca asupra laturii juridice și vor publica cărți de referință, cazurile pot fi material didactic pentru studenții în drept. Pașii până la Curtea Internațională de Justiție de la Haga au fost mulți, timp în care statul ucrainean a încercat să schimbe statutul acestei insule, să modifice însăși geografia, să creeze o altă realitate, în fața căreia argumentele istorice, juridice, de bun simț să nu mai fie valabile.Ucraina a preluat moștenirea sovietică pretinzându-se în același timp a fi un stat democratic, dar a apelat în problema insulei la abuz și presiune.

Textul Tratatului privind regimul frontierei de stat româno-ucrainene, realizat după 19 runde de negocieri bilaterale a fost semnat la Cernăuți, la 17 iunie 2003, de către președinții României și ai Ucrainei, întărând în vigoare în anul 2004. Acordul privind delimitarea platoului continental și a zonelor economice exclusive a rămas în 1997 și în anii ce au urmat o problemă deschisă a relațiilor bilaterale. Nedreptățile istorice suferite de România în urmă cu peste șase decenii nu au fost reparate, ci dimpotrivă, fiind legiferate. Actorii acelor acte istorice au astăzi scuza unui context internațional tulburat de presiuni și oferte de colaborare, dar istoria le va atribui, fără îndoială, acceptarea și promulgarea acestor rapturi teritoriale. Singura soluție reală pentru statul român, după ani și ani de negocieri a fost Haga, Curtea Internațională de Justiție. La Haga s-a judecat delimitarea platoului maritim dintre cele două țări, după șapte ani de negocieri sterile. Istoria consemna, ca urmare, singura stâncă din lume pe care se afla atunci o sucursală de bancă și un hotel fără canalizare, „realizări” ale statului ucrainean pentru a demonstra locuirea acesteia, alături de alte „realități” create peste noapte...

Proiectul Achilia – crearea unei zone economice libere pe Insula Șerpilor menit doar să-i schimbe statutul, s-a dovedit a nu fi un proiect viabil din punct de vedere economic nici pentru cei care l-au creat. Zăcămintele de petrol și gaze naturale găsite în jurul insulei au mărit miza acestei dispute, transformând-o dintr-una exclusiv strategică într-una strategico-economică. De aceea, disputa s-a mutat la Haga în fața Curții Internaționale de Justiție. Ceea ce puțini se pare că au înțeles este legat de faptul că nu insula în sine a fost obiectul acestui litigiu, ci platoul continental al acesteia, insula rămâne și prin decizia CIJ în componența Ucrainei, iar zona în dispută a fost împărțită între România (79, 34%) și Ucraina (20,66 %), respectiv 9.700 de kmp și 2.300 de kmp. Insula Șerpilor aparține Ucrainei, o realitate cu care statul român, românii vor trebui să se obișnuiască. Efectele Pactului Ribbentrop–Molotov ne marchează în continuare soarta. Cu toate acestea, hotărârea Curții Internaționale de Justiție de la Haga va rămâne în istoria recentă a României ca un moment în care adevărul a dominat „realitățile” fabricate de către un stat care moștenind „diplomația stalinistă” o cosmetizează pentru a intra în structurile euro-atlantice. Actualul război ruso-ucrainean continuă să arunce o „ceață a războiului” asupra viitorului acestei disputate insule...

Surse:

https://www.mae.ro/node/3109

https://www.amosnews.ro/insula-serpilor-scurt-istoric-2014-09-26

https://www.ziarulnational.md/insula-serpilor-locul-interzis-din-marea-neagra-secretele-taramului-legendar/

https://www.caleaeuropeana.ro/tag/insula-serpilor/

https://www.dw.com/ro/insula-şerpilor-decizie-favorabilă-româniei/a-3999047

http://www.romania-actualitati.ro/10_ani_de_la_extinderea_teritoriala_a_romaniei-123511

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/insula-serpilor- un-conflict-incheiat

$$$

 23 mai - „Ziua Naţională a Aromânilor de Pretutindeni”, sărbătorită, din anul 1990, la iniţiativa Ligii Aromânilor din Macedonia (pe 10/23.V.1905 a fost tipărită „Iradeaua” sultanului Abdul Hamid al II-lea prin care li se recunoşteau aromânilor drepturi specifice în plan administrativ, şcolar şi religios). De câțiva ani încoace, pe 23 mai se sărbătorește în România, dar și în alte țări balcanice, „Ziua Naţională a Aromânilor de Pretutindeni”, în încercarea de a conserva cultura și obiceiurilor acestei comunități. 

Deţinători ai unui tezaur cultural păstrat în memoria colectivă şi transmis, de-a lungul generaţiilor prin viu grai, aromânii luptă, de veacuri, pentru menţinerea identităţii lor spirituale. Iubindu-şi atât de mult limba, portul, folclorul şi obiceiurile, aromânii le vor păstra mereu, ca pe cele mai preţioase dovezi ale conştiinţei apartenenţei la etnia românească. La începutul secolului al XX-lea, aromânii din Peninsula Balcanică au insistat pentru a-şi folosi limba proprie în şcoli şi biserici, fiind sprijiniţi de statul român. Această posibilitate a determinat nemulţumirea grecilor, care considerau că nu există aromâni. Bande de greci, sprijinite financiar mai ales de preoţii eleni, s-au dedat la omoruri în masă, săvârşite în aşezările cu populaţie majoritar aromânească. Reacţia executivului de la Bucureşti faţă de masacrele bandelor greceşti a stârnit iritarea omologilor eleni, conflictul diplomatic devenind de neevitat. 

Drepturile aromânilor din Peninsula Balcanică au constituit motivul unor dialoguri intense între Ministerele de Externe ale României şi Înaltei Porţi. Într-un asemenea context, Ministrul român de Externe, generalul Lahovary, a beneficiat de suportul unor persoane influente din Austro-Ungaria (Contele Goluchowski şi Baronul Calice), Germania (Baronul Marschall), Italia (Marchizul Incisa) şi Rusia (Zinoviev), care direct sau prin intermediari au discutat cu factorii de decizie de la Constantinopol. În decembrie 1903, Generalul Lahovary, trimis al României la Constantinopol, a prezentat Patriarhiei un proiect în care sugera posibilitatea ca aromânii să beneficieze din punct de vedere religios de serviciile unui episcop propriu în eparhia Ohrida-Kruševo, în locul celui greco-ortodox. În acelaşi timp, pe data de 24 aprilie 1904, aromânii au depus un Memorandum la Patriarhie solicitând, printre altele, înfiinţarea unor biserici proprii, posibilitatea pentru preoţi de a ţine slujba religioasă în limba română şi de a avea un delegat pe lângă Patriarhie. 

Cum Sfântul Sinod a respins cererile aromânilor, ambasadorul Germaniei, baronul Marschall, a fost primit în audienţă la sultanul Abdul-Hamid al II-lea (1876-1909) în legătură cu doleanţele aromânilor.Iniţiativa ambasadorului german s-a datorat solicitării lui Lahovary, ultimul cerând printr-o notă oficială acordarea de drepturi aromânilor, aşa cum aveau şi celelalte naţionalităţi nemusulmane. În cele din urmă, sultanul a emis o iradea (22 mai 1905), recunoscându-le aromânilor toate revendicările cerute, cu excepţia celei de a avea un conducător religios propriu. De la această dată, românii s-au pus în mişcare ca să redeştepte conştiinţa naţională, printre toţi românii din Imperiul Otoman. Ei au fondat, în scurt timp, şaizeci de comunităţi vlahe. Patriarhul şi grecii, nemulţumiţi de aceste progrese, s-au dedat la persecuţii şi fapte criminale împotriva aromânilor, determinând proteste energice din partea guvernului român pe lângă guvernul grec.

Suferinţele pătimite de preoţii din Macedonia din partea clerului de la Fanar sunt evocate, cu mult dramatism, de către părintele aromân Dumitru Constantinescu din comuna Perivole - Pind (Epir) într-un text intitulat „Biografie”, trimis soţiei lui Iancu Bacalbaşa, pe 20 august 1913, pentru a fi publicat în ziarul acestuia, „Înainte”. Documentul nu a mai fost însă tipărit în publicaţia respectivă, văzând lumina tiparului abia în februarie 2004, în numărul 12 al revistei „Rost”.În scrierile sale despre românii macedoneni, Dimitrie Bolintineanu relatează că ar fi adresat un memoriu către ministrul de Externe Fuad-Pașa, cerând printre altele deschiderea de școli românești în Balcani. „Românii din Macedonia nu sunt greci, sunt români: trebuie să fie” – spunea Bolintineanu; „ceea ce credem noi că toți acești români ar trebui să facă este de a-și păstra cu sânțenie limba și datinile române”.

De asemenea, cu privire la românii sud-dunăreni numiţi şi macedoromâni sau aromâni, Eminescu scria: „Cât despre limba macedoromânilor, e azi un adevăr cunoscut de toţi că e numai un dialect al limbii dacoromane şi că n-are a face deloc cu limbile neolatine ale Occidentului. Studiile recente ale lui Miklosich au dovedit-o cu toată evidenţa. Atât dialectul din Istria cât şi cel macedoromân sunt varietăţi ale limbii dacoromane, cu mici deosebiri fonologice şi cu mari şi hotărâtoare asemănări. Ne rămâne numai să admirăm ignoranţa grecilor moderni în privirea istoriei şi etnografiei unor ţări asupra cărora pretend a avea drepturi. Dacă se află români în Macedonia cari vor redeşteptarea poporului lor şi readucerea lui la conştiinţa naţională, ei au cuvânt să lucreze în acest sens, şi nu injuriile foilor greceşti îi vor opri. În mozaicul de popoare orientale, credem că e loc şi pentru români şi că nu există nici o necesitate să fie anexaţi la Grecia.” (M. Eminescu, Erori istorice şi filologice,11 august 1882).

Surse:

http://www.aromanii.ro/proiecte/23-mai.html

https://www.historia.ro/sectiune/actualitate/articol/ziua-nationala-a-armanilor-atsea-ditu-soni-aveari-limba

https://doxologia.ro/puncte-de-vedere/23-mai-ziua-nationala-aromanilor

http://www.rgnpress.ro/rgn_14/categorii/eveniment/13464-23-mai-ziua-romanilor-din-balcani-23-mai-1905-23-mai-2014-109-ani-de-la-iradeaua-sultanului-abdul-hamid-dat-in-favoarea-aromanilor-din-balcani-marius-diaconescu-in-historiaro-cine-sunt-aro manii.html

&&&

 S-a întâmplat în 23 mai…

– „Ziua naţională a aromânilor de pretutindeni”, sărbătorită, din 1990, la iniţiativa Ligii Aromânilor din Macedonia/FYROM (pe 10/23.V.1905 a fost tipărită „Iradeaua” sultanului Abdul Hamid al II-lea prin care li se recunoşteau aromânilor drepturi specifice în plan administrativ, şcolar şi religios)

- 1498: Girolamo Savonarola (călugăr dominican italian, predicator, critic şi reformator al moravurilor religioase şi sociale catolice) este executat din ordinul Papei Alexandru al VI-lea

– 1627: A murit Luis de Góngora y Argote, poet şi dramaturg aparţinând „Secolului de aur” al literaturii spaniole, cel mai de seamă reprezentant al curentului literar cunoscut sub denumirea de „culteranism” (sau chiar „gongorism”, după numele poetului) (n. 1561)

– 1691: A murit Adrien Auzout, astronom francez; a descoperit unele proprietăţi ale cicloidei şi a inventat un tip de instrument pentru măsurarea diametrelor aparente ale corpurilor cerești (n. 1622)

– 1707: S-a născut Carl von Linné (cunoscut şi sub numele de Carolus Linnaeus), botanist, zoolog şi medic suedez; a elaborat clasificări ale plantelor şi animalelor, punând ordine în cunoştinţele botanice şi zoologice acumulate până la el (m. 1778)

– 1734: S-a născut medicul german Franz Anton Mesmer; fondatorul teoriei pseudoştiinţifice a magnetismului animal, numit ulterior „mesmerism” (m. 1815)

– 1741: S-a născut compozitorul italian Andrea Luchesi (m. 1801)

- 1795: S-a născut Sir Charles Barry, arhitect britanic; unul dintre liderii curentului reluării stilului renascentist în Marea Britanie; rol important în reconstruirea Palatului Westminster (m. 1860) 

- 1805: Napoleon Bonaparte este încoronat rege al Italiei, la Domul din Milano

–1810: S-a născut Margaret Fuller, scriitoare şi jurnalistă americană; cunoscută militantă pentru drepturile femeilor („Woman in the Nineteenth Century” – 1845) (m. 1850)

- 1848: S-a născut Otto Lilienthal, pionier german al aeronauticii moderne (m. 1896) 

- 1855: A murit Charles Robert Malden, explorator britanic, descoperitorul unei insule în Pacific,   care îi poartă numele (Malden Island) (n. 1797)

-1864:La iniţiativa domnitorului Alexandru Ioan Cuza, românii s-au pronunţat, printr-un plebiscit, asupra unui document cu valoare constituţională – „Statutul dezvoltător al Convenţiei de la Paris din 7/19 august 1858”.Statutul prevedea instituirea unei noi Camere parlamentare, alături de Adunarea Deputaţilor. În cadrul acestui sistem bicameral, primul Senat al României, care avea şi atribuţii privind controlul constituţionalităţii legilor, a funcţionat ca un „corp ponderator”, ca un factor de echilibru între puterile statului.El era alcătuit din membri de drept (capi ai bisericii şi ai unor autorităţi publice) şi membri numiţi de domnitor (reprezentanţi ai judeţelor şi înalţi funcţionari ai statului) (23-26.V./4-7.VI). 

- 1871: S-a născut Garabet Ibrăileanu, critic şi istoric literar; eseist şi romancier; membru post-mortem al Academiei Române (1948) (m. 1936)

- 1873: A murit scriitorul italian Alessandro Manzoni (n. 1785)

- 1880: S-a născut Tudor Arghezi, poet, prozator, dramaturg şi publicist; membru al Academiei Române. Tudor Arghezi (n. Bucureşti - m. 14 iulie 1967) a fost un scriitor român cunoscut pentru contribuţia sa la dezvoltarea liricii româneşti sub influenţa baudelairianismului. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române.A scris, între altele, teatru, proză (notabile fiind romanele Cimitirul Buna Vestire şi Ochii Maicii Domnului), pamflete, precum şi literatură pentru copii. Numele său adevărat este Ion N. Theodorescu, iar pseudonimul său, Arghezi, provine, explică însuşi scriitorul, din Argesis - vechiul nume al Argeşului.Pentru activitatea sa remarcabilă în literatură primeşte prima oară în 1936, la egalitate cu George Bacovia şi a doua oară în anul 1946, Premiul Naţional de poezie. În anul 1955 este ales membru al Academiei Române, este distins cu numeroase titluri şi premii iar în anul 1965 primeşte Premiul Internaţional Johann Gottfried von Herder; este sărbătorit cu prilejul zilelor de naştere la 80 şi, respectiv, 85 de ani ca poet naţional.

-1883: S-a născut inginerul energetician Dimitrie Leonida; a proiectat şi a condus lucrările de construire a centralei electrice Grozăveşti din Bucureşti; a elaborat (în 1908) primul proiect de construcţie a unui baraj la Bicaz şi de amplasare a unei centrale hidroelectrice (proiect realizat între anii 1951 şi 1960); a întemeiat primul muzeu tehnic din ţară (1908), azi „Muzeul tehnic prof. ing. D. Leonida”, şi a iniţiat prima expoziţie a electricităţii din România (1928) (m. 1965) 

- 1885: A murit scriitorul francez Victor Hugo (n. 1802)

- 1891: S-a născut Pär Lagerkvist, scriitor suedez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1951 (m. 1974) Critica literară suedeză i-a recunoscut succesul mai târziu, când a publicat romanul Piticul, 1944.Recunoaşterea internaţională a venit cu romanul Barabbas,1950. Barabbas, tâlharul care a scăpat de răstignire, rămâne cumva între două lumi, nemaiputând pătrunde în fosta lui viaţă de tâlhar şi cu atât mai puţin nu poate accepta creştinismul. Peregrinează ca un Ahasverus (altă capodoperă a lui Lagerkvist), până când, după sclavie şi închisori, este la rândul său răstignit şi-şi dă sufletul adresându-se beznei caritabile : „- Ţie îţi încredinţez sufletul meu."Alt roman remarcabil este Dvärgen (Piticul). Acţiunea se petrece undeva, într-un oraş-cetate din Italia renascentistă, la curtea unui Principe, şi asistăm la toate intrigile de curte şi diplomatice, la amorurile şi omorurile cuvenite, la rivalitatea între oraşele-cetăţii etc. Apare chiar un Maestro, care seamănă cu Michelangelo, asistăm la ororile ciumei devastatoare (care ne aminteşte de Manzoni), în sfârşit, vocabularul este uneori amestecat, neologisme laolaltă cu arhaisme etc., dar miracolul intervine atunci când personajul principal, un pitic de curte al Principelui, începe să răstoarne totul, să răstălmăcească totul în felul său deformat şi deformant, ca într-o oglindă de bâlci; tot ce este pur şi frumos devine pentru pitic ceva abject şi viceversa.

– 1891, 23.V/5.VI: S-a născut economistul, omul politic şi profesorul Victor Slăvescu; lucrări în domeniul economiei politice, a istoriei doctrinelor economice şi financiar-bancare; a iniţiat seria de monografii consacrate unor economişti români de seamă din secolul al XIX-lea; membru titular al Academiei Române din 1939 (m. 1977)

– 1895: A murit Franz Ernst Neumann, fizician, matematician şi mineralog german; contribuţii în fizica matematică (n. 1798)

– 1897: S-a născut inginerul şi inventatorul Mihail Konteschweller, unul dintre pionierii telemecanicii (în 1934 a realizat prima experienţă de teleghidaj din România, la patru ani de la oficializarea pe plan mondial a automaticii şi telemecanicii ca domenii ale ştiinţei şi tehnicii; autor al lucrării „Telemecanica” – 1937, una dintre primele în domeniu) (m. 1947)

– 1902: S-a născut Vladimir Streinu (pseudonimul lui Nicolae Iordache), critic şi istoric literar, poet, eseist, analist politic, publicist şi traducător; a tradus şi comentat de la Balzac la Hemingway, Anouilh, Gide, Esenin, Maiakovski; a fost un exeget shakespearean şi proustian; membru post-mortem al Academiei Române din 2006 (m. 1970)

– 1906: A murit dramaturgul norvegian Henrik Ibsen; unul dintre „cei patru mari” ai literaturii norvegiene a secolului al XIX-lea (alături de Alexander Lange Kielland, Bjornstjerne Bjornson şi Jonas Lie); a inaugurat în literatura universală teatrul de idei (n. 1828)

– 1908: S-a născut fizicianul american John Bardeen; contribuţii în fizica solidului şi a temperaturilor joase; a obţinut de două ori Premiul Nobel pentru fizică: în 1956, împreună cu conaţionalii săi William Shockley şi Walter Brattain, pentru cercetări asupra conductorilor şi inventarea (în 1946) a tranzistorului, şi în 1972, împreună cu conaţionalii săi Leon Cooper şi Robert Schrieffer, pentru elaborarea teoriei cuantice a superconductibilităţii (m. 1991) 

- 1912: S-a născut compozitorul francez Jean Françaix (m. 1997)

- 1917: S-a născut cercetătorul american specializat în meteorologie, Edward Lorenz, considerat părintele teoriei haosului şi a efectului de fluture (m. 2008)

- 1928: S-a născut Rosemary Clooney, cântăreaţă americană de muzică pop şi actriţă (m. 2002) 

- 1929: Este lansată prima animaţie Mickey Mouse cu sunet – „Copilul carnavalului”. Este cea de-a noua producție din seria Mickey Mouse şi prima în care şoricelul „vorbeşte"

– 1931: S-a născut întâistătătorul Bisericii Române Greco-Catolice, Preafericirea Sa Cardinalul Lucian Mureşan; Arhiepiscop Major al Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice şi Arhiepiscop de Alba-Iulia şi Făgăraş; numit cardinal în Colegiul cardinalilor de Papa Benedict al XVI-lea (la 18.II.2012), fiind cel de al treilea cardinal român din istorie; membru de onoare al Academiei Române din 2012

- 1933: S-a născut actriţa americană de film Joan Collins

–1933: S-a născut chimistul Eugen Segal; fondator al şcolii de cinetică neizotermică, lucrări în domeniul chimiei fizice (cinetica chimică heterogenă, chemosorbţie şi cinetică a reacţiilor chimice); membru titular al Academiei Române din 2009 (m. 2013) 

– 1934: Au murit, împuşcaţi de poliţişti, în apropiere de Bienville Parish (Louisiana), gangsterii americani, Bonnie (Elizabeth) Parker (n. 1910) şi Clyde (Chestnut) Barrow (n. 1909); faimosul cuplu de proscrişi era renumit pentru jefuirea de bănci; au fost consideraţi inamici publici între anii 1931 şi 1934, în timpul Marii crize economice

- 1942: S-a născut Gabriel Liiceanu, filosof, eseist şi traducător, director general al Editurii „Humanitas”

- 1945: Guvernul german este destituit din funcţie de către aliaţi, după care este închis

- 1948:În virtutea Protocolului sovieto-român încheiat la Moscova, la 4 feb. 1998, s-a semnat, pe Insula Şerpilor, un Proces-verbal de către Nikolai P. Şutov, prim-secretar al Ambasadei URSS din Bucureşti, şi Eduard Mezincescu, ministru plenipotenţiar al R. P. Române, prin care insula (în suprafaţă de 17 ha), situată în Marea Neagră, a fost cedată Uniunii Sovietice.Procesul-verbal nu a fost ratificat însă niciodată de parlamentele României şi URSS.După destrămarea URSS, Insula Şerpilor a trecut în stăpânirea Republicii Ucraina

- 1949: A luat fiinţă Agenţia Română de Presă „Agerpres" (succesoare a agenţiei naţionale „Rador"/1921), cu sediul în Bucureşti; primul director: Ion Popescu-Puţuri (la 8.I.1990 a apărut Decretul-lege al Consiliului Frontului Salvării Naţionale prin care se înfiinţa Agenţia de presă „Rompres", ca urmare a reorganizării „Agerpres"). Din iulie 2008 „Rompres" a revenit la numele „Agerpres"

- 1949:  A apărut Decretul privind organizarea Direcţiei Generale a Presei şi Tipăriturilor (DGPT). Sub această denumire au funcţionat, până în 1975, cenzura presei şi a tipăriturilor (nimic nu putea fi imprimat fără viză, pe fiecare pagină, a DGPT)

- 1951: S-a născut Anatoli Karpov, jucător rus de şah

- 1969: Filmul documentar „Cântecele Renaşterii” (regizor: Mirel Ilieşiu), realizat cu concursul corului „Madrigal”, obţinea Marele Premiu pentru scurt metraj, „Palme d’Or”, la Festivalul de la Cannes

- 1995: A fost prezentat publicului limbajul de programare Java

- 2003: A murit Ion Drăgănoiu, poet şi jurnalist (n. 1943)

- 2005: Cei trei jurnalişti români răpiţi în Irak la 28 martie 2005 revin în ţară, după 55 de zile de captivitate. Marie-Jeanne Ion, Sorin Dumitru Mişcoci de la Prima TV şi Eduard Ovidiu Ohanesian, de la „România liberă”, sosesc la bordul unei aeronave militare Hercules C-130, la ora 14:45, la baza militară aeriană 90 Otopeni, eveniment la care au fost prezenţi preşedintele Traian Băsescu, premierul Călin Popescu-Tăriceanu familiile celor trei şi cca. o sută de ziarişti...

- 2006: A murit Iordan Chimet, eseist, prozator, poet, scenarist şi traducător (n. 1924)

– 2013: A murit Georges Moustaki (numele real: Giuseppe Mustacchi), compozitor şi interpret francez de origine greacă (n 1934, la Alexandria, Egipt) 

– 2015: A murit matematicianul şi profesorul american John Forbes Nash Jr., specializat în domeniile teoriei jocului, geometriei diferenţiale şi ecuaţiilor diferenţiale parţiale; Premiul Nobel pentru Economie în anul 1994 (n. 1928)

– 2017: A murit actorul britanic Sir Roger Moore (n. 1927) 

– 2017: A murit Viorel Morariu, rugbyst, antrenor şi pr eşedinte al Federaţiei Române de Rugby (n. 1931)

&&&

 A fost cel mai dorit bărbat din lume, dar a murit singur într-un hotel. 

Convertirea pentru dragoste, pierderea Fatenei și adevăratul preț al faimei.

El a fost ochii care au străpuns ecranul în „Lawrence of Arabia”. A fost aristocratul dezolat din „Doctor Jivago”. Femeile l-au visat nopți întregi, iar bărbații au vrut să fie ca el.

Dar nimeni nu a vrut să fie el.

Pentru că dincolo de blazerul italian și de zâmbetul acela de playboy matur, Omar Sharif — pe numele său adevărat Michel Demitri Shalhoub — trăia cea mai cruntă dintre drame: era prizonierul propriei sale legende.

Totul a început ca un basm în Alexandria anilor ’30. Un băiat creștin, bogat, multicultural, care vorbea cinci limbi și câștiga toate partidele de bridge. Un tânăr care părea să aibă totul, dar care simțea un gol pe care nici cărțile, nici banii și nici măcar aplauzele nu-l puteau umple.

Până când a întâlnit-o pe ea. Faten Hamama.

Diva cinematografiei egiptene. O femeie atât de frumoasă încât făcea lumea să pară în alb-negru. Michel s-a îndrăgostit atât de profund, încât a fost gata să-și ardă întreg trecutul. Și-a schimbat religia. Și-a schimbat numele. A devenit Omar Sharif doar pentru a o putea lua de soție.

Egiptul întreg i-a aplaudat. Erau Richard Burton și Elizabeth Taylor ai Orientului Mijlociu. Fotografii le vânau fiecare gest, iar femeile plângeau pe stradă când cei doi apăreau împreună.

Dar basmele nu se termină niciodată cu „au trăit fericiți până la adânci bătrâneți”. Ele se termină acolo unde începe Hollywood-ul.

Când David Lean l-a văzut, a știut că a găsit comoara. „Lawrence of Arabia” l-a propulsat în supernova internațională. Scena intrării lui — acel punct minuscul la orizontul deșertului care crește, crește, până când ochii lui verzi devin singurul lucru pe care îl mai poți vedea — este astăzi considerată unul dintre cele mai mari momente din istoria filmului.

Peste noapte, Omar Sharif a devenit primul star arab global.

Dar nimeni nu l-a avertizat că faima este un despot gelos.

A început să doarmă în camere de hotel. În fiecare noapte un oraș diferit. Londra. Paris. Roma. Monte Carlo. Perdelele erau mereu trase, pentru că afară era mereu o mulțime care-l aștepta, iar el nu mai suporta să fie privit.

A început să joace.

Mai întâi bridge, sportul său preferat. Apoi curse de cai. Apoi ruleta. Apoi orice. O masă de blackjack la 3 dimineața într-un cazinou din Las Vegas, după un film eșuat. Un cal pe care l-a pariat cu disperare la Longchamp. Mii de dolari. Zeci de mii. A pierdut averi întregi într-o singură mână. Și nu se putea opri.

„Nu joc ca să câștig”, le-a mărturisit mai târziu prietenilor. „Joc ca să uit.”

Pentru că ce era atât de dureros încât încerca să uite?

Faten.

Căsnicia lor se destrămase sub povara kilometrilor și a nopților petrecute singură acasă, în timp ce el zâmbea pe covorul roșu alături de alte actrițe. Divorțul a fost curat, civilizat, fără scandal. O mână de hârtii semnate într-un birou avocațial din Cairo.

Dar Omar a numit mai târziu acea semnătură „cea mai mare greșeală a vieții mele”.

Și a trăit cu această greșeală în fiecare zi.

În anii ’80 și ’90, publicul îl mai vedea în filme mediocre sau la mese de poker alături de prinți și magnati. Se mai bucura de farmecul lui. Dar camera de hotel rămânea acolo. Rece, anonimă, cu aceiași pereți albi.

Odată, un ziarist l-a întrebat: „Domnule Sharif, ați avut totul. Faima. Frumusețea. Banii. De ce păreți mereu atât de trist în spatele zâmbetului?”

Omar s-a uitat pe fereastra apartamentului său temporar. A zâmbit. Același zâmbet câștigător. Și a spus:

— Pentru că niciun hotel nu poate fi o casă. Și nicio femeie din lume nu poate fi ea.

Nu a spus numele. Nu era nevoie.

Faten Hamama devenise fantoma care locuia în fiecare cameră în care intra. Și cu cât fugea mai departe, cu atât fantoma era mai aproape.

Boala a venit încet, la început ca o ceață. A uitat numele unui regizor. Apoi numele unui prieten. Apoi cum se joacă bridge-ul, jocul pe care-l stăpânea mai bine decât oricine. Apoi... a uitat de ce plecase vreodată din Egipt.

Alzheimerul l-a redus pe Omar Sharif la tăcere. Pe actorul ale cărui priviri spuneau povești întregi acum nu mai putea vorbi.

Și iată ce este cu adevărat tragic:

În ultimele luni, când mintea lui se stingea ca o lumânare în vânt, buzele i se mișcau uneori fără sunet. Asistentele spuneau că repeta același cuvânt iar și iar.

 Nu era „Hollywood”. Nu era „Oscar”.

Era un nume vechi.

Faten.

$$$

 Mumia minusculă care a dat naștere uneia dintre cele mai misterioase povești din America

În iunie 1934, adânc în Munții San Pedro, doi căutători de aur au făcut o descoperire atât de ciudată încât mulți oameni au refuzat să creadă că este reală, iar ceea ce au găsit într-o peșteră mică ascunsă printre stânci avea să devină unul dintre cele mai controversate și misterioase cazuri din istoria arheologiei americane.

În timp ce explorau zona în căutarea aurului, cei doi bărbați au dinamitat intrarea unei cavități înguste, iar în interior au descoperit rămășițele perfect conservate ale unei ființe extrem de mici, asemănătoare unui om în miniatură, așezată cu picioarele încrucișate într-o poziție care părea aproape ritualică.

Mumia avea doar aproximativ șaisprezece centimetri și jumătate în poziția găsită, iar cercetătorii au estimat că, dacă ar fi stat în picioare, ar fi avut în jur de treizeci și cinci de centimetri înălțime, o dimensiune care părea imposibilă pentru o ființă umană adultă și care a alimentat imediat zvonuri, teorii și legende.

Ființa a primit numele de „Pedro”.

Iar misterul ei avea să devină și mai mare odată cu examinările făcute ulterior.

Cei care au studiat mumia au observat că avea ochii bombanți, craniul aplatizat, pielea maronie și puternic ridată, iar unghiile și dinții erau încă vizibile într-o stare incredibilă de conservare, ca și cum timpul refuzase să distrugă complet acel corp minuscul.

Nasul era complet plat.

Dinții erau ascuțiți și intacti.

Iar corpul părea acoperit de o substanță gelatinoasă care contribuise la păstrarea țesuturilor.

La început, mulți au presupus că rămășițele aparțineau unui copil născut cu malformații severe, însă razele X au arătat ceva și mai tulburător: structura osoasă părea să aparțină unui adult.

Unii specialiști au estimat că ființa ar fi avut între șaisprezece și șaizeci și cinci de ani în momentul morții, ceea ce făcea întreaga descoperire aproape imposibil de explicat prin logica medicală obișnuită.

Examinările au mai arătat că Pedro suferise o moarte violentă.

Avea oase rupte, coloana afectată și urme severe de traumă craniană, iar în stomacul său s-au găsit fragmente de carne crudă, detalii care au alimentat și mai mult imaginația oamenilor și teoriile despre originea sa.

Dar ceea ce transformă povestea într-una și mai misterioasă este faptul că legendele triburilor native americane din zonă vorbeau de secole despre existența unor „oameni mici” sau „spirite mici” cunoscute sub numele de Nimeriga, ființe despre care se spunea că trăiau ascunse în munți și pe care unele povești le descriau drept periculoase sau supranaturale.

Pentru mulți localnici, descoperirea mumiei nu a fost doar o coincidență.

Ci confirmarea unor legende foarte vechi.

De-a lungul timpului au apărut numeroase explicații: un adult cu o afecțiune genetică rară, o mumie falsificată, un fetus anormal sau chiar o specie necunoscută.

Și totuși, niciuna dintre teorii nu a reușit să închidă complet misterul.

Iar poate cea mai frustrantă parte a poveștii este faptul că mumia a dispărut complet după anii 1950, când un bărbat numit Ivan Goodman a cumpărat-o și apoi a dispărut împreună cu rămășițele, fără ca locația lor să mai fie cunoscută vreodată.

Astfel, una dintre cele mai bizare descoperiri din America a rămas suspendată între știință și legendă, între realitate și mit, fără răspunsuri clare și fără posibilitatea unor cercetări moderne care poate ar fi putut explica totul.

Și poate că exact aceasta este partea care fascinează cel mai mult oamenii.

Faptul că uneori lumea pare să ascundă lucruri pe care nici istoria, nici știința nu reușesc să le explice complet.

Pentru că există mistere care dispar odată cu timpul.

Și există mistere care continuă să trăiască tocmai pentru că nimeni nu a aflat vreodată adevărul.

#PedroMummy

#MistereNerezolvate

#LegendeNative

#MunțiiSanPedro

#IstorieAscunsă

#Arheologie

#PoveștiStranii

#MistereleLumii

#Nimeriga

#DescopeririBizare

Tu crezi că astfel de descoperiri au explicații științifice încă necunoscute sau există posibilitatea ca unele legende vechi să ascundă mai mult ad evăr decât suntem pregătiți să acceptăm?