$$$

 🔴 Omul care scrisese istoria milenară a națiunii a fost târât în toiul nopții într-o celulă mizeră, obligat să șteargă podelele reci cu propriul trup. În noaptea de 5 spre 6 mai 1950, Securitatea nu a arestat un inamic politic periculos, ci însăși memoria României, smulgându-l pe profesorul Constantin C. Giurescu de la biroul său. Nu i-au căutat bijuterii și nu i-au furat banii. I-au confiscat brutal manuscrisele și arhiva. Cel mai respectat istoric al țării devenise un deținut oarecare, izolat de lume, fără sentință, fără să vadă vreun magistrat. O simplă cifră într-un experiment totalitar macabru, menit să șteargă trecutul pentru a inventa o istorie falsă.

Născut la Focșani în toamna anului 1901, Giurescu atinsese culmile gloriei academice europene. Opera sa monumentală despre evoluția românilor se găsea în toate bibliotecile respectabile ale țării, fiind o capodoperă a cercetării moderne. Era un titan al analizei care își petrecuse zeci de ani în arhivele prăfuite ale Europei pentru a aduce la lumină adevăruri incontestabile. Noul stat comunist a înțeles cu cinism că un popor nu poate fi spălat pe creier atâta timp cât elitele sale continuă să îi amintească cine este. Așa că au hotărât să elimine fizic orice voce puternică care refuza să rescrie trecutul național după dictarea impusă de Moscova.

🔴 Destinația acestui rapt nocturn de o violență rară a fost faimoasa închisoare Sighet, abatorul uman de la graniță, unde noul regim își propusese să extermine tăcut întreaga elită interbelică. Acolo, ilustrul academician a fost aruncat într-o celulă înghețată, alături de foști prim-miniștri, generali decorați și înalți prelați. I-au luat cu forța identitatea, i-au rupt hainele civile și l-au supus unui regim de înfometare calculat milimetric pentru a provoca o agonie lentă și degradantă. Frigul cumplit din timpul iernilor maramureșene îi tăia respirația, iar umilințele zilnice administrate de gardieni semianalfabeți erau menite să îi frângă demnitatea. Bărbatul rafinat era obligat să curețe tinete cu fecale. ⛓️

Izolarea impusă de sistemul opresiv era atât de perfectă încât deținuții nu știau absolut nimic despre soarta familiilor lăsate afară. Tăcerea de mormânt de pe holuri era întreruptă doar de gemetele înfundate ale muribunzilor din celulele vecine. Totuși, Constantin C. Giurescu a refuzat să capituleze intelectual în fața bestiilor. În loc să se lase devorat de disperarea paralizantă a recluziunii, el a transformat celula rece într-un amfiteatru universitar invizibil, predând cursuri de istorie pe șoptite colegilor de suferință. Fără nicio foaie de hârtie, folosind doar memoria sa fenomenală, le recita cronici vechi și explica tactici militare, ținându-le mințile treze într-un ocean de teroare.

Supliciul savantului nu s-a oprit la granița nordică a țării. După teroarea statică îndurată la Sighet, sistemul a avut nevoie disperată de forță de muncă brută pentru utopiile sale industriale. Istoricul a fost transferat brutal în infernul de la Canalul Dunăre-Marea Neagră, fiind repartizat în lagărul de exterminare prin muncă de la Măzăreni. Profesorul de elită, omul obișnuit toată viața exclusiv cu atingerea pergamentelor, a fost forțat sub amenințarea baionetelor să spargă piatră și să împingă roabe grele cu pământ zeci de ore pe zi. Mâinile de intelectual s-au umplut de răni supurânde, iar trupul său abia se mai ținea pe picioare de epuizare, dar coloana sa vertebrală a rămas neclintită.

🔴 Eliberarea din anul 1955 nu a adus nicio reparație morală din partea statului, însemnând doar o schimbare brutală a formei de izolare. S-a întors șocat într-un București complet alienat și paralizat de frica delațiunilor. Numele său prestigios fusese șters cu grijă din manualele școlare, iar cărțile îi fuseseră topite la ordin. Timp de mai mulți ani grei, fostul mare academician a fost silit să supraviețuiască la limita subzistenței umane, lucrând umilit ca simplu pontator și cercetător plătit cu ora, refuzând orice compromis cu ofițerii. Calvarul celor 5 ani de detenție extremă îi lăsase urme adânci, dar nu îi extirpase absolut deloc pasiunea mistuitoare pentru adevărul istoric.

Reabilitarea sa târzie, venită doar când regimul a avut nevoie disperată de legitimitate internațională, l-a readus pe profesor direct la catedră. A reluat lucrul cu o viteză uluitoare, publicând zeci de lucrări fundamentale, până la decesul său din 13 noiembrie 1977. Detaliul șocant, care definește cu precizie chirurgicală aberația pură a sistemului totalitar, se ascunde chiar în absența condamnării. Omul care a trudit zeci de ani pentru a scrie istoria României nu a avut niciodată un dosar penal sau un proces judecat, statul furându-i 5 ani din viață dintr-o simplă decizie administrativă a Securității. Acei călăi cinici care l-au trimis la tăiat stuf fără vreo sentință și-au trăit bătrânețile liniștiți, nesancționați de vreo instanță  din țară. 📜

$$$

 Cel care trebuia, conform tuturor deciziilor de taină, să devină stăpânul absolut al României a fost executat în cea mai cumplită tăcere, fără zgomotul vreunui pluton de execuție, transformat intenționat într-un cadavru viu. Gheorghe Apostol a fost victima perfectă a unui asasinat social de o cruzime înfiorătoare, un experiment prin care Nicolae Ceaușescu a demonstrat că poți ucide definitiv un om fără să-i oprești bătăile inimii. Noul lider de la București a inventat o tortură perversă și neobișnuită: l-a lăsat în viață doar pentru a privi absolut neputincios cum numele său este șters metodic din cartea istoriei, iar imperiul pe care trebuia să-l moștenească este acaparat și distrus.

În primăvara anului 1965, pe patul de moarte, dictatorul Gheorghe Gheorghiu-Dej își desemnase extrem de clar și imperativ succesorul. Gheorghe Apostol, un veteran respectat al mișcării comuniste ilegale și fost lider suprem pentru o scurtă perioadă, era favoritul cert pentru a prelua controlul total al aparatului de stat. Însă, într-un joc de culise orchestrat magistral de premierul Ion Gheorghe Maurer și alți baroni roșii, voința liderului defunct a fost complet ignorată, iar puterea i-a fost oferită pe tavă unui subaltern considerat mediocru. Ceaușescu a preluat frâiele statului zâmbind obedient, în timp ce rivalul său direct a acceptat înfrângerea mizând foarte naiv pe o conducere colectivă democratică. Nu realizase nicio secundă că tocmai semnase propriul act de condamnare la moarte civilă.

🔴 Noul lider instalat la putere nu putea dormi liniștit atâta timp cât moștenitorul legitim încă respira aerul rarefiat de la vârful partidului. A declanșat imediat un proces diabolic și lent de demonetizare publică, tăind cu brutalitate toate rădăcinile influenței lui Apostol. Fostul gigant politic a fost deposedat treptat de absolut toate funcțiile reale, fiind mutat ostentativ dintr-un minister în altul, retrogradat subtil și înconjurat de informatori reci. Ceaușescu îi aplica o tortură psihologică rară și imposibil de evitat. Îl chema la ședințe kilometrice doar pentru a-l umili intenționat în fața noii generații de activiști, arătându-i constant că puterea sa se evaporase complet. L-a transformat dintr-un zeu temut într-un figurant prăfuit, obligat să aplaude.

Pentru a-l face uitat cu desăvârșire de poporul pe care trebuia să-l conducă, dictatorul a recurs rapid la metoda sofisticată a exilului aurit transatlantic. Începând cu anul 1977, Apostol a fost smuls violent din peisajul politic bucureștean și expediat ambasador la mii de kilometri distanță, rătăcind inutil prin Argentina, Uruguay și Brazilia. Era o colivie diplomatică de protocol, complet ermetică. În țară, numele său i-a fost interzis cu strictețe în presă, fotografiile istorice i-au fost retușate de cenzură, iar existența ștearsă din documentele oficiale. Națiunea trebuia să știe că România a avut mereu doar un lider providențial, apărut ca un salvator. Zeci de ani de carieră neîntreruptă au fost incinerați într-o fracțiune de secundă, lăsând un vid istoric controlat.

🔴 Revenirea sa din lungul exil în anul 1988 l-a aruncat direct într-o Românie pe care nu o recunoștea, o țară înfometată și strivită total de cultul personalității unui tiran pe care el însuși îl subestimase. Rămas fără privilegii decizionale și pensionat forțat cu umilință, bătrânul a recurs la un gest de sfidare disperată. În primăvara anului 1989, a inițiat Scrisoarea celor 6, un document curajos transmis presei occidentale prin care vechea gardă denunța public abuzurile grave ale dictaturii. A fost cântecul de lebădă glorios al unui om care încerca să-și recupereze onoarea. Pentru acest act, a fost supus unor interogatorii brutale și izolat imediat la domiciliu sub paza Securității, așteptând în fiecare noapte finalul tragic al vieții sale. 📺

Lovitura de grație definitivă nu a venit însă din partea dictaturii, ci din partea noii democrații instalate la București, care a desăvârșit perfect opera de asasinat social. Noua elită post-revoluționară l-a privit exclusiv ca pe o simplă relicvă toxică a trecutului stalinist, complet inutilă. Gheorghe Apostol a trăit într-o anonimitate asurzitoare încă 21 de ani după prăbușirea sângeroasă a comunismului, devenind cel mai longeviv prizonier al propriilor memorii. A privit cu luciditate amară cum societatea contemporană fuge disperată de trecutul pe care el îl întruchipa impecabil. O fantomă politică ce respira zilnic, dar pe care nimeni nu o mai privea și nu o mai asculta.

🔴 Detaliul care transformă această biografie într-o dramă istorică de o profunzime tulburătoare s-a derulat neobservat în liniștea anului 2010. Fostul titan al nomenclaturii s-a stins din viață la vârsta halucinantă de 97 de ani, supraviețuindu-i rivalului său executat la Târgoviște cu 2 decenii. Asasinatul social a funcționat cu atâta precizie încât, la moartea sa într-un pat de spital, enorm de mulți români au fost șocați să afle că omul acesta fusese încă viu. A pierdut metodic absolut totul: funcția supremă la care era îndreptățit, demnitatea, influența și dreptul de a fi amintit. A fost omorât ireversibil de 2 ori: o dată de teroarea tiranului, și a 2-a oară de nepăsarea popor ului său. 🥀

&&&

 🔴 Omul care putea distruge o carieră literară dintr-o singură trăsătură de condei trăia complet subjugat de o armată de pisici vagaboande și vorbea singur pe străzi. În perioada interbelică, în timp ce tinerii scriitori tremurau de groază așteptând verdictul său implacabil în faimosul cenaclu Sburătorul, Eugen Lovinescu ducea o existență de o bizarerie absolută. Era judecătorul suprem al modernismului românesc, mintea rece ce dicta direcția culturii naționale. O națiune întreagă îi citea cronicile din presa vremii cu respirația tăiată. Demola mituri rurale și impunea reguli europene. Dar, dincolo de ușa apartamentului său plin de cărți, tiranul literaturii se transforma într-un prizonier voluntar al propriilor excentricități.

Bucureștenii anilor treizeci erau martorii unui spectacol stradal halucinant, pe care alegeau să îl ignore din respect pentru geniu. Pe bulevardele centrale ale Capitalei, ilustrul critic mărșăluia complet rupt de realitate, gesticulând violent în aer și bolborosind neîncetat cuvinte. Nu era o rătăcire a minții și nici nu suferea de vreo afecțiune psihică. Lovinescu își forja în mers frazele pe care urma să le aștearnă pe hârtie, testând sonoritatea fiecărui cuvânt și ritmul fiecărei virgule, repetându-le cu o obsesie pur clinică. Abia după ce propoziția suna absolut perfect, o aducea acasă pentru a o închide în cerneală. Era un sclav absolut al perfecțiunii stilistice, un prizonier al propriilor cuvinte alese.

🔴 Sanctuarul în care lua naștere această literatură rafinată era însă un apartament invadat de o duhoare greu de suportat și de zeci de feline culese din gunoaiele orașului. Criticul nu tolera mediocritatea umană, dar ierta orice derapaj al pisicilor sale, tratate ca niște divinități antice. Aceste animale se plimbau nestingherite peste manuscrisele inestimabile, dormeau pe cărțile proaspăt tipărite și primeau din partea maestrului o afecțiune pe care acesta o refuzase sistematic până și membrilor propriei familii. Pentru un om care teoretiza sincronismul european, apartamentul său era o peșteră primitivă uluitoare. Un univers ermetic, unde felinele aveau mai multă putere de decizie decât marii academicieni.

Scriitorii debutanți care doreau să îi câștige bunăvoința învățaseră un truc umilitor, dar extrem de eficient. Nu era suficient să scrii o operă genială; trebuia obligatoriu să mângâi pisicile maestrului și să suporți mirosul pestilențial fără să tresari. Dacă o felină se așeza pe manuscrisul tău în timpul lecturii, era considerat imediat un semn de acceptare supremă. El, tatăl spiritual al unor monștri sacri precum Camil Petrescu sau Ion Barbu, își ascundea de fapt o vulnerabilitate atroce și o singurătate cronică în spatele acestui zid impenetrabil de blană. Iubirea pentru animale era singura lui evadare dintr-o lume literară guvernată de trădări și invidii. Oamenii de litere, pe care îi ajutase necondiționat, îl dezamăgeau constant, dar animalele salvate nu o făceau absolut niciodată.

🔴 Această izolare autoimpusă l-a transformat treptat într-un adevărat ascet al literaturii, un călugăr laic care a sacrificat totul pe altarul culturii românești. Căsătoria s-a destrămat rapid, viața mondenă a devenit inexistentă, iar trupul său fragil a cedat lent sub greutatea orelor petrecute aplecat deasupra biroului. În timp ce alți intelectuali vânau disperați funcții ministeriale sau sinecuri bănoase, el a rămas un simplu profesor de liceu cu o pensie mizerabilă. A refuzat orice compromis politic și absolut orice avantaj material de la stat, finanțând adesea din propriul buzunar modest tipărirea volumelor de debut ale discipolilor săi. Muncea noapte de noapte, într-o singurătate deplină, până la epuizare fizică totală, trăind exclusiv pentru fraza pe care o șlefuise pe stradă.

Detaliul care sfâșie cortina acestei vieți de o dedicare inumană s-a consumat în vara anului o mie nouă sute patruzeci și trei, când trupul i-a fost devorat de un cancer neiertător. Pe patul de moarte, omul uriaș care consacrase zeci de genii naționale a fost ocolit de majoritatea celor pe care îi lansase, aceștia fiind mult prea ocupați cu supraviețuirea în plin război mondial. Eugen Lovinescu s-a stins din viață dictând cu greutate ultimele corecturi, având ca singură prezență constantă în acele clipe sfâșietoare de agonie doar pisicile sale vagaboande, care i-au vegheat respirația până la capăt. Cel mai temut judecător al oamenilor a părăsit această lume ținând o felină în brațe, lăsând în urmă o operă colosală și o lecție crudă despre prețul adevărat al ge niului. 🐈

$$$

 #IonDichiseanu, unul dintre cei mai cunoscuţi actori români, s-a născut la 20 octombrie 1933, în localitatea Adjud, și s-a stins în București, la 20 mai 2021.

A trecut - al doilea din 300, examenul de admitere la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică din Bucureşti, pe care l-a absolvit în 1959, după care a fost repartizat la Teatrul din Botoşani. 

A mai jucat şi la Galaţi, după care a revenit în Capitală, cea mai mare parte a carierei sale desfăşurându-se pe scena Teatrului „Nottara”, un mare succes fiind rolul din „Micul infern”.

Totodată, a fost prezent şi în spectacole de teatru TV sau radiofonic (ex.: „Făt Frumos din lacrimă”, „George Enescu şi prinţesa iubită” etc).

A fost distribuit în numeroase filme: „Darclee”, „Post-restant”, „Porto-Franco”, „Tudor”, „Titanic vals”, „Mofturi 1900”, „Runda 6”, „Dincolo de barieră”, „Tunelul”, „Frumoasele vacanţe”, „Amprenta”, „Bătălia pentru Roma”, „Războiul domniţelor”, „Castelul condamnaţilor”, „Cântecele mării”, „Printre colinele verzi”, „Sfânta Tereza şi diavolii”, „Pistruiatul”, „Muşchetarul român”, „Cantemir”, serialul TV – „Toata pânzele sus!”, „Pentru patrie”, „Revanşa”, „Ultima frontieră a morţii”, „Burebista”, „Trandafirul galben”, „Cucerirea Angliei”, „Misterele Bucureştilor”, „Dragostea şi revoluţia”, „Căruţa cu mere”, „Zbor periculos”, „Maria Mirabela în Tranzistoria”, „Triunghiul morţii”, „Vocea inimii”, „Supravieţuitorul”, „Ultimul corupt din România”, „Mamaia”, „Între chin şi amin” etc.

Dintre premiile obţinute, amintim:

- 1979 - Premiul ACIN (rolul din filmul „Clipa”);

- 2002 - Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler - „pentru prestigioasa carieră artistică şi talentul deosebit prin care a dat viaţă personajelor interpretate în filme, dar şi pe scenă, cu prilejul celebrării unui veac de film românesc”;

- 2015 – a primit o Stea pe Aleea Celebrităţilor din Bucureşti;

- 2015 – a primit „Cheia oraşului Adjud”, iar Casa de Cultură din oraş îi poartă de atunci numele;

- 2017 – „Premiul pentru întreaga carieră” – Gala Premiilor Gopo;

- 2018 – „Diplomă de Excelenţă” – Uniunea Autorilor şi Realizatorilor de Film din România;

- 2019 - Ordinul Naţional „Serviciul Credincios” în grad de Ofiţer;

- „Cetăţean de Onoare” al oraşelor Adjud şi Călăraşi.

În 1995 a publicat volumul de versuri „Frumoasa spaniolă, frumoasa suedeză”, în 2016 – volumul „Am fost rivalul regelui. Povestea mea de iubire cu Sara Montiel”, iar în 2017 - s-a lansat volumul „Ion Dichiseanu: Adevărul, mai frumos decât legenda” – cuprinzând memoriile actorului şi informaţii mai puţin cunoscute din viaţa şi activitatea acestuia..

#IonDichiseanu - #InMemoriam

$$$

 S-a întâmplat în 20 mai 325: În această zi, s-a deschis oficial, la Niceea, Sinodul I Ecumenic, care a durat până la data de 25 august a aceluiaşi an. Atât la deschiderea întrunirii, cât şi la închidere a asistat însuşi împăratul Constantin, lucrările ţinându-se în sala de recepţie a palatului imperial din Niceea, sub conducerea episcopilor Eustaţiu al Antiohiei (324-330) şi Alexandru al Alexandriei (313-328). Acest prim Sinod prezintă o deosebită importanţă, deoarece a fost prima adunare a episcopilor din întreaga Biserică (318 Părinţi, conform Tradiţiei), în cadrul căreia s-au dezbătut probleme doctrinare fundamentale şi s-au luat decizii majore care privesc dreapta credinţă şi unitatea bisericii (a fost respinsă şi condamnată învăţătura lui Arie, s-a stabilit o primă formă a „Crezului” şi o primă regulă pentru calcularea datei Paştilor, s-a instituit şi o regulă pentru toate Sinoadele Ecumenice ce urmau a fi organizate ulterior).

În 325, împăratul Constantin cel Mare a convocat primul conciliu ecumenic al bisericii creștine, care a pus bazele dogmatice și canonice ale acestei religii, definind mai precis dogmele creștine drept răspuns la provocarea reprezentată de erezia arianistă. Toți episcopii prezenți s-au declarat de acord cu pozițiile teologice majore propuse de proto-ortodoxie, dat fiind că în acel moment alte forme de creștinism fuseseră „deja excluse, suprimate, reformate sau distruse”.Deși proto-ortdocșii câștigaseră disputele anterioare, în urma definirii mai precise a ortodoxiei creștine ei au fost învinși în secolele al IV-lea și al V-lea de succesorii lor cu propriile lor arme, fiind în cele din urmă declarați eretici, nu pentru că ar fi combătut idei privite drept corecte, ci pentru că poziției lor îi lipseau precizia și rafinamentul teologic cerut de împăcarea unor teze contradictorii acceptate simultan de teologi.

La acest prim conciliu (sinod) ecumenic au participat după unele mărturii duă sute, iar după altele, 318 episcopi din tot ținutul creștin, mai puțin de la iudeii creștini și de la Biserica Mar Thoma. Sinodul a discutat problemele ridicate de Arius din Alexandria. Acesta susținea că Iisus din Nazaret nu ar fi fiul lui Dumnezeu născut din veșnicie, ci doar o creatură a Tatălui care în singurătatea lui l-ar fi creat pe Iisus și l-ar fi înfiat. Discuția centrală a acestui sinod se poartă în jurul termenului de „homoousios" (consubstanțial, de aceeași ființă). Arius propunea formula „homiousios" (de ființă asemănătoare), în sensul că Iisus ar fi primit o ființă asemănătoare Tatălui și nicidecum aceeași ființă. De asemenea, doctrina ariană susține că: «a fost o vreme când Fiul nu exista », adică Fiul ar fi fost o creatură superioară, dar totuși doar o creatură.» Exact acest lucru e lămurit de sinodul I de la Niceea: Isus Christos este «de o ființă» (homoousious) cu Tatăl». Fiul este «născut, iar nu făcut». Primele opt articole ale simbolului niceno-constantinopolitan reprezintă formula dogmatică adoptată de acest sinod. Din punct de vedere ecumenic „Credo"-ul (Crezul) de la Niceea a afirmat în contra ereticilor arianiști pentru prima dată la nivelul întregului Imperiu Roman necesitatea recunoașterii Sfintei Trinități (Dumnezeu, Isus Christos și Duhul/Spiritul Sfânt) ca piatră de temelie a religiei Imperiului, Orthodoxismul catolic. Arianismul era potrivnic acestei dogme și era adoptat de triburile germanice ce intrau în contact cu civilizația romană. El va supraviețui încă multe secole in mijlocul lor, chiar si în perioada așa ziselor „Regate Germanice". A fost unul din motivele ce-i determinau pe unii catolici din Roma anilor 500 sa-i denumească pe arianiști „barbari". Ar mai trebui aici precizat ca abia sub Theodosius I în 380 la Tessalonic și 381 la Constantinopol se va legaliza imperial (ecumenic) Ortodoxia Catolică. Theodosius va da în acest sens, în anul 380, Edictul „De fide catholica" ca semn al sprijinului imperial pentru Ortodoxie (cath.)

 Se consideră că acest conciliu (Niceea) a fost prezidat de către Alexandru, papa Alexandriei. În general, este acceptat că au participat 318 episcopi, dar cifrele variază după diverse surse (Socrate Scolasticul, Epifanie de Salamina și Eusebiu de Cezareea vorbesc de 250; Eustațiu de Antiohia: 270; Atanasie de Alexandria, în jur de 300; Gelasiu de Cizic, peste 300). Istoricii moderni sunt de părere că numărul de 318 episcopi este amplificat simbolic, probabil în legătură cu numărul bărbaților înarmați ai lui Avraam din Geneză (14,14). Printre participanți s-au numărat și Eustațiu al Antiohiei, Macarie al Ierusalimului, Ossiu de Cordoba, precum și diaconii Vit și Vicențiu, diaconi de la Roma (delegații papei Silvestru I), aceștia din urmă fiind și primii semnatari. Deși numărul de mai sus este impresionant, numărul celor invitați de împăratul Constantin a fost cu mult mai mare, circa 1800, adică toți episcopii bisericii creștine din acea vreme. De asemenea, fiecare episcop a avut voie să ia cu sine doi preoți și trei diaconi, situație în care numărul total al participanților a fost semnificativ mai important.Tot cu acest prilej s-au adoptat și 20 de canoane. 

Sinodul I ecumenic prezintă o deosebită importanță prin aceea că a fost prima adunare a episcopilor din întreaga biserică, împrejurare în care s-au dezbătut probleme doctrinale fundamentale și s-au luat decizii majore care privesc dreapta credință și unitatea bisericii. El reprezintă și o cotitură bruscă în modul în care au fost priviți creștinii: dacă înainte ei erau crunt persecutați, Constantin cel Mare s-a arătat un fervent susținător al lor, sinodul însuși fiind deschis în prezența împăratului.

Surse:

https://www.crestinortodox.ro/istoria-bisericii/sinoade-ecumenice/sinodul-i-ecumenic-la-niceea-325-arianismul-70568.html

https://www.academia.edu/25228067/Hot%C4%83r%C3%A2rile_sinodului_I_ecumenic_ CUPRINS

$$$

 S-a întâmplat în 20 mai1498: La această dată, expediţia lui Vasco da Gama a atins ţărmul indian, deschizând un nou drum maritim. Vasco da Gama, conte de Vidigueira (n. 1469 în Sines - d. 24 decembrie 1524 în Kohi, India), a fost un explorator portughez care a descoperit calea maritimă dintre Europa şi India. Datele sale biografice sunt destul de puţine. Se cunoaşte faptul că avea o origine nobilă.Tatăl său aparţinea „Ordinului Cavalerilor de Santiago”, administrând oraşul Sines. Primele dovezi istorice despre Vasco da Gama datează din 1480, când intră în rândurile „Cavalerilor de Santiago”. În 1492 este însărcinat de regele Joao II cu pedepsirea negustorilor şi piraţilor francezi din golful Setúbal şi Algarve, ca reacţie la actele de piraterie franceze.În 1502 este denumit de rege ca „Amiral al Mărilor Indiei" (Almirante do Mar das Índias), aceasta fiind o replica portugheză la numirea lui Cristofor Columb ca „Amiral al mărilor şi oceanelor" de curtea regală spaniolă.

Călătoria lui Vasco da Gama către India este unul din momentele definitorii din istoria marilor descoperiri geografice. Dincolo de faptul că această călătorie a reprezentat una din cele mai mare realizări ale epocii – mult mai importantă decât reușita lui Columb, traversarea Atlanticului, ea a stat la baza unor evenimente care au schimbat lumea. La mijlocul secolului al XV-lea, Portugalia era cea mai mare putere maritimă din Europa, grație moștenirii Prințului Henric Navigatorul, care a adus la școala de navigație de la Sagres un grup talentat de geografi, cartografi, astronomi și navigatori. Henric dorea să găsească o rută maritimă către India, obținând astfel pentru țara sa acces la foarte profitabilul comerț cu mirodenii. În plus, spera că va încheia o alianță cu legendarul regat al părintelui Ioan cu ajutorul căruia să pună capăt dominației musulmane în negoțul din Oceanul Indian. Timp de patruzeci de ani, Henric a sponsorizat călătoriile de explorare de-a lungul coastelor vestice ale Africii, punând astfel bazele unui comerț profitabil cu sclavi și aur. Cu toate acestea, sudul extrem al continentului african a rămas necunoscut europenilor, iar visul prințului nu s-a împlinit niciodată.

Abia în 1487, Bartolomeo Diaz a început călătoria ce-i va duce pe portughezi în sudul extrem al Africii. Înconjurând Capul Bunei Speranțe, Diaz a demonstrat că exista o legătură între Oceanul Atlantic și cel Indian (geografii vremii susținând exact contrariul), și astfel a renăscut ideea că ar putea fi descoperită o rută maritimă către India. Pentru a completa călătoria pe mare a lui Diaz, regele portughez Ioan al II-lea l-a trimis pe Pedro de Covilha, un bun vorbitor de arabă, într-o periculoasă călătorie către India, urmând însă ruta pe uscat. De-a lungul călătoriei care a durat trei ani, deghizat în arab, Covilha a obținut informații prețioase privind porturile musulmane de pe coastele Africii de Est și din India. Aveau să mai treacă însă zece ani înainte ca portughezii să poată organiza o nouă călătorie pentru valorificarea descoperirilor celor doi. Între timp, Columb se întorsese în Europa în 1493 anunțând că a descoperit ruta către Orient traversând Atlanticul. În acel moment, rivalitatea dintre Portugalia și Spania pentru controlul negoțului cu Orientul s-a intensificat. Însuși Papa a intervenit pentru a arbitra conflictul, iar în 1494, după lungi negocieri, a fost semnat „Tratatul de la Tordesillas”. Prin acest tratat, era trasată o linie imaginară nord-sud (la circa 1700 de kilometri vest de Capul Verde) ce împărțea Atlanticul în două: teritoriile la vest de această linie reveneau Spaniei, iar cele din est Portugaliei. Regele Ioan a fost încântat, deoarece el păstra astfel controlul comerțului de pe coastele vestice ale Africii și posibila rută nouă către India.

În 1497, noul rege al Portugaliei, Manuel I, l-a numit pe Vasco da Gama liderul unei noi călătorii către India. Bartolomeo Diaz a supravegheat personal pregătirile pentru această călătorie. Da Gama avea să conducă o flotă formată din patru nave (una de provizii), dintre care două au fost construite special cu această ocazie. Vasco da Gama a părăsit Lisabona la 8 iulie 1497. Bartolomeo Diaz a însoțit grupul până în Insulele Canare, iar apoi până în Insulele Capului Verde. Pentru următoarea etapă a călătoriei, Diaz i-a sfătuit să meargă pe o rută neobișnuită, pe direcția vest-sud vest, înspre largul Atlanticului, pentru a evita zona calmurilor din Golful Guineei. Urmând această rută, portughezii au ajuns la circa o mie de kilometri de coastele braziliene înainte ca vânturile sud-vestice să-i împingă înspre sudul Africii. Pe 7 noiembrie, au ajuns în Portul Sf. Elena, la 200 de kilometri nord de Capul Bunei Speranțe. Trecurseră 13 săptămâni de când exploratorii văzuseră ultima oară uscatul, după ce parcuseseră o distanță de peste 7.200 de kilometri de la Capul Verde.

Două zile mai târziu, flota lui da Gama a înconjurat Capul Bunei Speranțe și a oprit la Mossel Bay. Nava cu provizii a fost arsă, iar proviziile redistribuite celorlalte trei nave. În ziua de Crăciun, grupul a început călătoria spre nord, de-a lungul coastelor estice ale Africii de Sud. Navigând spre nord împotriva unui curent puternic, grupul lui da Gama a călătorit 2.700 de kilometri de-a lungul coastei, iar pe 2 martie 1498 a ajuns în portul Mozambique, primul dintr-un șir de orașe-stat musulmane aflate la extrema sudică a zonei de influență musulmană din Africa de Est. Exploratorii nu au fost primiți bine de Sultan; darurile lor, considerate fără valoare, au fost respinse. Asta se explică prin faptul că, în ciuda investițiilor masive în acea expediție, portughezii subestimaseră calitatea bunurilor de pe piețele din această lume: bumbac, fildeș, aur și perle. Grupul și-a continuat călătoria spre nord, ajungând la Mombassa, unde au fost primiți la fel. Doar liderul din Malindi a fost mai binevoitor față de grupul de europeni, iar în timpul șederii sale acolo, da Gama a recrutat un marinar foarte experimentat – se poate să fie vorba de faimosul marinar arab Ahmen Ibn Majid – care să le arate ruta către India.

Exploratorii au traversat Marea Arabiei în 27 zile, călătoria lor fiind ușurată de vânturile favorabile. Flota lui da Gama a ajuns la Calicut, pe coasta Malabar. Zona respectivă era centrul comerțului cu mirodenii și principala piață de desfacere pentru piperul din Kerala. Era, de asemenea, locul în care navele din Insulele Moluce veneau să facă negoț cu cuișoare cu negustorii arabi. Nou-veniții au stat la Calicut timp de trei luni și au fost inițial bine primiți de liderul hindus local. Însă negustorii musulmani se bucurau de o anumită influență la Curte și nu erau dispuși să renunțe la controul asupra comerțului cu mirodenii în fața vizitatorilor creștini. Și, încă o dată, bunurile pe care da Gama le oferea pentru negoț au fost considerate inadecvate. Relațiile dintre portughezi și localnici s-au deteriorat, iar oamenii lui da Gama au făcut mari eforturi pentru a reuși să adune bunurile necesare călătoriei înapoi spre casă.

Călătoria înapoi către Malindi a fost extrem de grea. Marinarul care-i ajutase la venire dispăruse, iar vântul bătea din nou împotriva lor. Drumul de 3700 de kilometri a durat trei luni. Echipajul s-a îmbolnăvit de scorbut și 30 de oameni au murit. Numai bunăvoința sultanului din Malindi i-a salvat pe restul, acesta dăruindu-le alimente proaspete, carne și portocale. Pentru că pierduseră prea mulți oameni din echipaj, una dintre cele trei nave a trebuit să fie arsă. Grupul a trecut de Capul Bunei Speranțe pe 20 martie 1499 și a început călătoria spre nord de-a lungul coastelor vestice ale Africii. Vasco da Gama a ajuns înapoi la Lisabona pe 18 septembrie, după mai bine de doi ani, timp în care a călătorit 38.600 de kilometri. Doar 54 de oameni din totalul de 170 de la plecare au supraviețuit. Regele era însă mulțumit, gândindu-se că dacă această expediție s-a putut realiza o dată, ea se putea face din nou.

O a doua expediție, de data aceasta cu 13 nave și 1.200 de oameni, a fost trimisă imediat către India sub conducerea lui Pedro Alvares Cabral, a cărui misiune era întârirea controlului asupra rutei către India. Flota a ajuns la Calicut în doar șase luni, iar de data aceasta, portughezii au fost mult mai bine pregătiți. Au mers în India cu bunuri luxoase cu ajutorul cărora l-au convins pe liderul hindus care-l refuzase pe da Gama să încheie un acord comercial. Negustorii musulmani au fost indignați de această încercare a europenilor de a le fura comerțul și, drept răzbunare, au omorât 50 de oameni din echipajul lui Cabral. Aceasta, la rândul său, a răspuns prin incendierea a zece nave musulmane (la bordul cărora au murit circa 600 de oameni), precum și a caselor de lemn din Calicut. Apoi, Cabral a mers la Cochin, unde a pus bazele primului centru comercial portughez din India. S-a întors acasă în vara anului 1501, cu doar șapte nave și jumătate din echipaje. Însă încărcătura de condimente adusă a fost suficientă pentru a distruge monopolul arabo-venețian asupra comerțului cu condimente din Europa. Anul următor, Vasco da Gama a condus cea de-a treia mare expediție portugheză către India. A pornit la drum cu 20 de nave (dintre care zece erau ale sale), unele aflate sub comanda unchiului și nepotului său. Sarcina lor era de a consolida dominația portugheză asupra rutei către India. Această expediție avea să ducă însă la unul dintre cele mai mari masacre maritime din istorie.

După câteva raiduri asupra unor porturi musulmane de pe coasta Africii de Vest, da Gama a început o campanie de teroare împotriva musulmanilor care făceau negoț pe Coasta Malabar. A capturat nava Meri, pe care se aflau și circa două sute de pelerini musulmani care se întorceau acasă după pelerinajul la Mecca, și i-a dat foc. La bordul navei se aflau aproape patru sute de oameni, inclusiv femei și copii. Da Gama a păstrat focul aprins timp de patru zile, până s-a asigurat că toți de la bordul navei muriseră. Apoi și-a continuat drumul către Calicut, unde a capturat și ucis 30 de pescari, lăsându-le cadavrele să plutească la mal. Temut și urât de localnici, da Gama a plecat lăsând în urmă prima putere navală europeană din apele asiatice. Când s-a întors acasă, în septembrie 1503, da Gama a fost recompensat din plin de portughezi pentru eforturile sale și a fost ulterior numit Vicerege al Indiei.

Surse:

https://www.biography.com/explorer/vasco-da-gama

https://www.britannica.com/biography/Vasco-da-Gama

https://www.descopera.org/vasco-da-gama/

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/vasco-da-gama-si-calatoria-care-a-s chimbat-lumea

&&&

 S-a întâmplat în 20 mai1799: În această zi, s-a născut Honoré de Balzac, romancier, critic literar, eseist şi jurnalist francez; considerat unul dintre cei mai mari scriitori francezi în domeniul romanului realist, romanului psihologic și al romanului fantastic. Honoré de Balzac (n. Tours, Franţa – d. 18 august 1850, Paris, Franţa) a fost un mare romancier francez, nuvelist şi dramaturg. El este considerat unul dintre cei mai mari scriitori francezi în domeniul romanului realist, romanului psihologic şi a romanului fantastic. A creat un adevărat monument, „Comedia umană", ciclu în a cărui componenţă intră 95 de lucrări terminate (nuvele, romane şi eseuri) şi 48 lucrări neterminate. 

Honoré de Balzac născut Honoré Balssa a scris un număr impresionant de romane şi povestiri, formând ciclul Comedia umană (La Comédie humaine). A contribuit la consacrarea formei tradiţionale a romanului, fiind considerat unul dintre cei mai importanţi romancieri ai tuturor timpurilor.Tatăl lui Balzac a fost fiu de ţăran din sud şi a lucrat în administraţia de stat timp de 43 de ani, sub Ludovic XVI şi Napoleon. Mama lui Honoré provenea dintr-o familie prosperă de negustori parizieni de postavuri. Sora sa Laure (mai târziu de Surville) a fost singura lui prietenă din copilărie şi a devenit primul său biograf.De la 8 la 14 ani, Balzac a urmat cursuri la Collège des Oratoriens, din Vendôme.După căderea lui Napoleon, familia lui s-a mutat de la Tours la Paris, unde Balzac a mai urmat şcoala încă doi ani, iar apoi a petrecut trei ani ca secretar în serviciul unui avocat. În această perioadă, Balzac visa la o carieră literară, însă primele sale încercări, concretizate în piese de teatru cu subiect tragic, dintre care amintim Cromwell (1819), nu s-au bucurat de succes. A trecut apoi la romane pline de speculaţii mistice şi filozofice, şi-a încercat norocul cu scrieri de larg consum – romane gotice, comice, istorice -, sub diferite pseudonime. 

În urma acestor eşecuri, Balzac se îndreaptă spre o carieră în afaceri, este pe rând editor, tipograf, iar la un moment dat cumpără o turnătorie de litere, însă toate demersurile sale au un sfârşit dezastruos. În 1828 abia reuşeşte să evite falimentul, rămânând cu datorii de peste 60.000 de franci. Din acest moment şi până la sfârşitul vieţii, Balzac va fi mereu urmărit de datorii și nevoit să depună un efort aproape continuu pentru a le plăti. După această nouă serie de eşecuri, Balzac se întoarce la scris cu un nou avânt. Ucenicia sa literară era încheiată. Succesul a venit în 1829, după publicarea a două scrieri: Şuanii (Les Chouans), primul roman de care era suficient de mulţumit pentru a-l publica sub numele său adevărat, o scriere istorică despre ţăranii bretoni numiţi şuani, care au luat parte în 1799 la insurecţia regalistă împotriva Franţei revoluţionare, şi Fiziologia căsătoriei (La Physiologie du mariage), un eseu comic, cu accente satirice, despre infidelitatea conjugală, ce cuprinde atât cauzele acesteia, cât şi leacul. Cele şase povestiri din Scene din viaţa privată (Scènes de la vie privée, 1830) i-au sporit şi mai mult reputaţia.Aceste povestiri destul de extinse sunt, în cea mai mare parte, studii psihologice ale fetelor aflate în luptă cu autoritatea parentală. Atenţia acordată descrierii cadrului domestic în care se desfăşoară acţiunea anticipează detaliatele observaţii asupra societăţii din studiile sale pariziene.

Din acest moment, Balzac şi-a petrecut cea mai mare parte a timpului la Paris, începe să frecventeze cele mai la modă saloane pariziene şi îşi intensifică eforturile de a face o impresie cât mai puternică în societate. Contemporanii îl descriu ca un personaj de o vitalitate exuberantă, vorbăreţ, jovial şi robust, egoist, credul şi lăudăros. Preia blazonul unei vechi familii nobiliare, cu care nu avea nici o legătură, adăugându-şi la nume particula „de”. Era avid de faimă, avere şi iubire, însă, mai presus de toate, era conştient de geniul său. În această perioadă are numeroase relaţii amoroase cu femei din aristocraţie sau cunoscute în viaţa mondenă, ajungând direct la acea înţelegere a femeilor mature atât de evidentă în romanele sale. Între 1828 şi 1834, Balzac a dus o existenţă tumultoasă de dandy şi om de lume, cheltuindu-şi câştigurile în avans. Bun povestitor, era destul de bine primit în societate.Însă ostentaţia din viaţa socială era doar o formă de relaxare după extraordinarele eforturi creative.Scria între 14 şi 16 ore la masa sa, în halatul său alb, aproape monahal, cu pana sa de gâscă şi nenumărate ceşti de cafea.

În 1832 s-a împrietenit cu contesa poloneză Éveline Hanska. Aceasta era căsătorită cu un bătrân nobil ucrainean. Şi ea, ca multe alte femei, îi scrisese lui Balzac exprimându-şi admiraţia pentru scrierile lui. S-au întâlnit de două ori în Elveţia, în 1833 – a doua oară la Geneva, unde au devenit amanţi – şi, din nou, în Viena, în 1835. Au stabilit să se căsătorească după moartea soţului, iar relaţia lor a continuat prin corespondenţă; au rezultat volumele de Scrisori către o străină (Lettres à l’étrangère), publicate postum (4 vol., 1889-1950), o importantă sursă de informaţii pentru viaţa şi opera lui Balzac. Astfel, principalele stimulente ale creativităţii lui Balzac devin plata datoriilor şi acumularea de avere, care să îi permită să o ia de soţie pe doamna Hanska. Se afla la apogeul forţei creatoare. În perioada 1832-1835 a scris peste 20 de lucrări, inclusiv romanele Medicul de ţară (Le Médecin de campagne, 1833), Eugénie Grandet (1833), Ilustrul Gaudissart (L’Illustre Gaudissart, 1833) şi Moş Goriot (Le Père Goriot, 1835), una dintre capodoperele sale. Printre lucrările sale mai scurte se regăsesc Colonelul Chabert (Le Colonel Chabert, 1832), Vicarul din Tours (Le Curé de Tours, 1832), trilogia de povestiri Istoria celor treisprezece (Histoire des treize, 1833-1835) şi Gobseck (1835). 

Între 1836 şi 1839, el a scris Le Cabinet des antiques (1839), primele două părţi ale unei alte capodopere, Iluzii pierdute (Illusions perdues, 1837-1843), César Birotteau (1837) şi Banca Nucingen (La Maison Nucingen, 1838).Între 1832 şi 1837 a publicat şi trei grupuri de Poveşti hazlii (Contes drolatiques). Aceste povestiri, inspirate ca tematică din Rabelais, sunt scrise cu mare vervă şi gust, fiind o pastişă ingenioasă a limbii secolului XVI.În anii 1830, Balzac a scris şi numeroase romane filozofice, cu teme mistice, pseudoştiinţifice sau altele asemenea. Printre acestea, Pielea de şagri (La Peau de chagrin, 1831), O capodoperă necunoscută (Le Chef-d’oeuvre inconnu, 1831), Louis Lambert (1834), Căutarea absolutului (La Recherche de l’absolu, 1834) şi Séraphita (1834-1835).

În toate aceste lucrări, Balzac apare ca un observator şi cronicar suprem al societăţii franceze contemporane lui. Aceste romane se caracterizează prin forţă narativă, personaje numeroase, dar diverse, interesante, pline de viaţă, precum şi prin interesul obsesiv pentru examinarea tuturor sferelor vieţii.Tema balzaciană prin excelenţă este, probabil, cea a tânărului provincial ambiţios care luptă pentru a avansa în lumea competitivă a Parisului. Balzac admira aceste personaje abile, fără scrupule, care reuşeau să urce pe scara socială şi economică, trecând peste orice. Era atras, mai ales, de tema omului în conflict cu societatea: aventurierul, ticălosul, bancherul lipsit de scrupule şi criminalul. Deseori, personajele sale negative sunt mai pline de vitalitate şi mai interesante decât cele virtuoase. Balzac era, deopotrivă, fascinat şi revoltat de sistemul social din Franţa acelei epoci, în care goana lacomă a burghezei după câştig material înlocuia treptat valorile morale ale vechii aristocraţii, considerate de scriitor mai stabile.Aceste subiecte ofereau material în cea mai mare parte necunoscut sau neexplorat până atunci de scriitorii francezi.

O caracteristică extrem de importantă a personajelor lui Balzac este că majoritatea irosesc această forţă vitală, ceea ce explică faptul că personajele caracterizate prin tendinţe egocentrice maniacale sunt atât victimele, cât şi întruparea unei pasiuni mistuitoare: avariţia, ca în cazul personajului principal din Gobseck, un cămătar care se desfată cu sentimentul puterii sale, sau în cel al tatălui avar şi obsedat de bogăţie din Eugenie Grandet; afecţiunea paternă excesivă, ca în cazul tatălui care aminteşte de Lear din Moş Goriot; răzbunarea feminină, ca în Verişoara Bette (La Cousine Bette, 1847) şi într-o jumătate de duzină de alte romane; mania colecţionarului de artă, ca în Vărul Pons (Le Cousin Pons, 1847); dorinţa artistului de a atinge perfecţiunea, ca în lucrarea O capodoperă necunoscută-, curiozitatea omului de ştiinţă, ca în cazul chimistului fanatic din Căutarea absolutului-, ambiţia exagerată şi frustrată a extraordinar de inteligentului răufăcător Vautrin din Iluzii pierdute şi Strălucirea şi suferinţele curtezanelor (Splendeurs et misères des courtisanes, 1839-1847).

Anul 1834 reprezintă un punct culminant al carierei lui Balzac, pentru că, în acest an, a prins contur planul de a-şi grupa romanele, cu scopul de a realiza o frescă a întregii societăţi contemporane franceze în cadrul unui mare ciclu de cărţi, toate diferite, însă constituind un tot unitar. Romanele urmau să se împartă în trei categorii generale: Studii analitice (Études analytiques), vizând principiile ce guvernează viaţa şi societatea oamenilor; Studii filosofice (Études philosophiques), care să trateze cauzele ce determină acţiunile oamenilor; Studii de moravuri (Études de moeurs), care să studieze efectele acestor cauze. Aceste categorii urmau să fie dezvoltate la rândul lor în cadrul a şase medii (scènes) – viaţa privată, viaţa provincială, viaţa în Paris, viaţa politică, viaţa militară şi viaţa la ţară.

Proiectul s-a concretizat într-un număr de 12 volume (1834—1837), însă până în 1837 Balzac scrisese mult mai mult. Până în 1840 a găsit şi un titlu, inspirat din Dante, pentru marele său proiect: La Comédie humaine. A negociat cu un consorţiu de editori pentru o ediţie publicată sub numele său, dintre care între 1842 şi 1848 au apărut 17 volume, ce includeau şi o prefaţă celebră, scrisă în 1842. În 1845, având o serie de lucrări noi terminate, precum şi multe altele în minte, a început pregătirile pentru o nouă ediţie completă.Între 1869 şi 1876 s-a publicat o „ediţie definitivă” în 24 de volume.Numărul total al romanelor şi nuvelelor ce fac parte din Comedia umană se apropie însă de 90.Tot în 1834 a prins contur în mintea sa şi ideea „personajelor recurente”. Balzac urma să creeze un nucleu de personaje, din care să le poată extrage pe cele potrivite, în funcţie de cartea pe care o scria, conferind astfel un sentiment de unitate şi coerenţă Comediei umane. Un anumit personaj urma să reapară în diferite lucrări, când în prim-plan, când în plan secundar, astfel încât cititorul să-şi poată face treptat o părere despre el. Utilizarea acestui procedeu îl pune pe Balzac în rândul precursorilor ciclului modern de romane. Se estimează că numărul total al personajelor care au nume în Comedia umană a ajuns la 2 472, alături de care există încă 566 de personaje fără nume.

În ianuarie 1842, Balzac a aflat de moartea lui Wenceslas Hanski. Acum putea spera să o ia de soţie pe Éveline, însă existau prea multe obstacole, cum ar fi permanentele lui datorii. Éveline a şovăit mulţi ani, iar perioada 1842-1848 îl găseşte pe Balzac continuând şi chiar intensificându-şi activitatea literară, în speranţa că ar putea-o recâştiga, deşi sănătatea sa era din ce în ce mai precară.Balzac a scris numeroase opere notabile în anii 1840, dintre care amintim capodoperele: O afacere tenebroasă (Une Ténébreuse Affaire, 1841), Pescuitoarea în apă tulbure (La Rabouilleuse, 1841-1842), Ursule Mirouet (1841) şi, una dintre cele mai importante, Strălucirea şi suferinţele curtezanelor (1839-1847). Ultimele două capodopere ale lui Balzac au fost Verişoara Bette (1847) şi Vărul Pons (1847).În toamna lui 1847, Balzac a mers la castelul doamnei Hanska, la Wierzchownia, şi a rămas acolo până în februarie 1848. S-a reîntors în octombrie, când a rămas, grav bolnav, până în primăvara lui 1850. În sfârşit, Éveline a cedat. S-au căsătorit în martie şi au plecat la Paris, unde Balzac a mai suferit pentru câteva luni înainte de a muri.

Balzac nu a înţeles în întregime marele ţel pe care şi l-a fixat, de a cuprinde în volumele sale întreaga societate a vremii. Frescele vieţii militare şi politice au fost terminate doar parţial, şi mai existau şi alte goluri, cum ar fi ignorarea noii clase a muncitorilor industriali. Totuşi, puţini autori au descris în paginile lor femei şi bărbaţi proveniţi din atâtea medii sociale şi, în acelaşi timp, atât de reprezentativi pentru pasiunile şi slăbiciunile specifice oamenilor, cum a făcut-o Balzac, care i-a creionat într-un stil dinamic şi cu multă forţă de convingere. Interesant la Balzac este şi modul în care scria. Deseori începea cu un subiect relativ simplu şi cu o primă ciornă, însă pe parcurs îi veneau atâtea idei, încât în final povestea se extindea mult dincolo de intenţia iniţială. Problema era că Balzac obişnuia să modifice şi să extindă povestea originală, prin introducerea de completări, chiar şi după ce cartea era deja pregătită pentru tipar.Scheletul original al unei povestiri era astfel extins până ajungea la proporţiile unui roman în toată regula, însă cu preţul unor costuri de tipărire enorme pentru autor. Chiar şi atunci când romanul se afla în tipar, Balzac mai introducea unele variaţii pe tema respectivă, iar în aceste cazuri apăreau mai multe ediţii succesive diferite.

Balzac este privit ca unul dintre creatorii romanului realist. Se acceptă, în general, afirmaţia că Balzac a contribuit la consacrarea structurii şi caracteristicilor generale ale romanului realist tradiţional, în care întâmplări logice sunt narate cronologic de către un observator mereu prezent la locul acţiunii (naratorul omniscient), iar personajele sunt coerent creionate. Ambiţia sa era să „intre în competiţie cu oficiul stării civile”, să-şi descrie cu exactitate contemporanii, cu ocupaţiile şi deosebirile de clasă dintre ei. A reuşit să-şi atingă acest ţel, însă a mers şi mai departe, dorind ca prin eforturile sale să arate că spiritul uman are puterea de a influenţa oameni şi locuri, ceea ce i-a adus supranumele de „Shakespeare al romanului”.

Surse:

Enciclopedia Universală Britannica, vol.2, A-B, Bucureşti, Editura Litera, 2010

https://www.etudes-litteraires.com/biographie-balzac.php

http://altmarius.ning.com/profiles/blogs/aniversarea-zilei-honore-de

https://www.ro.biography.name/scriitori/114-franta/418-honore-de-balzac-1799-1850

https://www.newworldencyclopedia.org/entry/Honore_de_Balzac

http://www.poezie.ro/index.php/author/0016456/Honor%C3%A9%20de%20Balzac

https://www.britannica.com/biography/Honore-de-Balzac