$$_

 S-a întâmplat în 31 martie1596: În această zi, s-a născut René Descartes, filosof francez, unul dintre întemeietorii raţionalismului modern (d.11 februarie 1650). René Descartes , cunoscut de asemenea cu numele latin Cartesius, a fost un renumit filosof şi matematician francez. S-a născut în localitatea La Haye en Touraine în 1596, fiind al treilea copil al cuplului Joachim şi Jeanne Descartes, o familie de mici nobili din regiunea Touraine, Franţa. La numai un an de la naşterea lui René, mama sa se stinge din viaţă; Descartes va fi crescut de o doică şi se pare că a fost contaminat de boala de plămâni care a cauzat moartea acestuia. În 1604, la vârsta de opt ani, este încredinţat noului aşezământ al iezuiţilor din La Fleche, bastion al gândirii aristotelice. 

Aici studiază latina şi greaca, precum şi matematica, fizica, logica, morala şi metafizica. Îl cunoaşte pe polimatul Marin Mersenne, cu care va purta o vastă şi variată corespondenţă şi va întreţine o relaţie îndelungată de prietenie intelectuală. Între 1614 şi 1617 îşi ia bacalaureatul şi licenţa în drept la Universitatea din Poitiers. În 1618, Descartes se înrolează într-una din armatele „la modă" de pe atunci, cea a prinţului de Orania, fără vreun imbold deosebit pentru viaţa militară. Încartiruit în Olanda, la Breda, Descartes se va întâlni pe 10 noiembrie 1618 cu un om care-i va marca destinul: Isaac Beeckman, matematician şi fizician care-i stimulează lui Descartes gustul invenţiei şiinţifice. 

Tot în 1618, Descartes scrie un mic tratat de muzică (Compendium Musicae), dedicat lui Beeckman, şi se ocupă intens de matematică. În aprilie 1619 pleacă din Olanda spre Danemarca şi Germania. Asistă la încoronarea (28 iulie) împăratului Ferdinand al II-lea, la Frankfurt. Petrece iarna la Neuburg, pe Dunăre, angajat în armata catolică a ducelui de Bavaria în decursul „războiului de 30 de ani” (1618-1648). În noaptea de 10-11 noiembrie are un faimos vis ce îi relevă „fundamentele unei ştiinţe admirabile”, ideile directoare ale metodei sale de mai târziu. Îşi vinde averea, pentru a-şi asigura liniştea şi independenţa materială. Călătoreşte în Elveţia, Tirol şi Italia. În 1628 compune, în latină Regulile pentru îndrumarea minţii, lucrare neterminată şi rămasă inedită până în 1701. În toamna lui 1628 se stabileşte în Olanda, unde rămâne 20 de ani. Sunt anii în care publică cele mai importante opere ale sale: Discursul, Meditaţiile, Principiile, Pasiunile. În noiembrie 1633 află de condamnarea lui Galilei şi renunţă la publicarea tratatului său Lumea, care se sprijinea pe sistemul copernican În iunie 1637 apare la Leyda, fără semnătură, Le Discours de la méthode, în franceză, urmat de eseurile Dioptrica, Meteorii şi Geometria. 

Urmează reacţii vii la aceste tratate, mai ales din partea lui Roberval şi Fermat, la care se adaugă tatăl lui Pascal. Tot în această perioadă se va declanşa şi conflictul dintre Descartes şi Fermat. În 1641 publică, la Paris, în latină, Meditationes metaphysicae (Meditaţii metafizice), opera sa capitală; traducerea franceză apare în 1647, la Paris, revăzută de Descartes însuşi. Între 1642-1644 are loc prima confruntare majoră a cartezianismului cu filosofia vremii printr-o îndelungată polemică la Universitatea din Utrecht, cu Voetius, profesor de teologie şi rector al universităţii, care îl acuză pe Descartes de calomnie şi de ateism. În 1644, Principia philosophiae (Principiile filosofiei), scrise cu intenţia de a înlocui manualele aristotelice, contribuie la sporirea renumelui lui Descartes şi la diseminarea filosofiei carteziene. Între 1645-1646, la solicitarea prinţesei palatine Elisabeta de Boemia, scrie Les Passions de l'âme (Pasiunile sufletului), publicată abia în 1649. Se stinge din viaţă pe 11 februarie 1650.

Surse:

https://biblacad.ro/UPC-Descartes.html

https://www.scientia.ro/biografii/116-biografii-matematica/4748-rene-descartes.html

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/rene-descartes-academician-filosof-matematician-om-de-stiinta

https://sanatatea.com/pub/personalitati/968-rene-descartes-faimosul-filozof-om-de-stiinta-si-matematician-francez.html

$$$

 S-a întâmplat în 31 martie1841: În această zi, s-a născut publicistul şi scriitorul ardelean Iosif Vulcan; în revista sa „Familia", fondată în 1865 la Pesta, şi-a făcut debutul, printre alţii, Mihai Eminescu; membru titular al Academiei Române din 1891. 

Iosif Vulcan (n. 1841, Holod, judeţul Bihor - d. 1907, Oradea, judeţul Bihor) a fost avocat, scriitor, poet, publicist și membru al Academiei Române. Iosif Vulcan se trage din aceeaşi familie ca şi episcopul greco-catolic Samuil Vulcan. S-a născut la 31 martie (stil vechi) 1841, la Holod, judeţul Bihor, în familia lui Nicolae Vulcan, preot în această localitate. Nicolae Vulcan a fost preot în Holod între anii 1831-1844, iar între 1844-1879 a fost preot şi vice-arhidiacon în Satu Mare. Mama lui I. Vulcan s-a numit Victoria Vulcan, născută Irinyi (varianta maghiarizată).

A fost botezat de preotul din Vintere, Gavrilă Papp, iar naşi de botez i-au fost Ana şi Samuil Galbory. Iosif Vulcan a fost căsătorit cu Aurelia Popovici (d. 1928). Iosif Vulcan a făcut studiile la Oradea, la liceul premonstratens (azi Liceul „Mihai Eminescu"), între anii 1851-1859. După absolvirea liceului, s-a înscris la Universitatea din Budapesta, unde şi-a luat licenţa în Drept. Ca student, îşi petrecea vacanţele la Satu Mare, unde tatăl său era preot în acea perioadă. Aflat încă elev de liceu, scoate împreună cu G. Ardelean revista „Umoristul", care ca fiinţa până în anul 1870. Ca student, începe să scrie versuri, în perioada în care se afla la Budapesta. În anul 1861, la Pesta, a redactat revista „Gura Satului", foaie umoristică. În 1870, revista aceasta scoate „Calendarul Gura Satului". Sediul revistei se va muta ulterior la Arad şi la Gherla. În jurul anului 1880, activitatea revistei va înceta.

Iosif Vulcan a colaborat la „Concordia", coordonată de Sigismund Pop, şi la „Aurora Română", foaie beletristică ce apărea de două ori pe lună, la Pesta, între anii 1863-1865. Iniţial, „Aurora Română" a fost redactată de Ioaniţiu Niculescu, apoi de însuşi Iosif Vulcan. În 1865, Iosif Vulcan scoate la Budapesta revista „Familia", publicație care va atrage un grup de colaboratori români din toată Transilvania: Ioniţă Bădescu (Blaj, judeţul Alba), Miron Pompiliu (Ştei, judeţul Bihor), Ioan Lapedatu (Braşov, judeţul Braşov), I. C. Drăgescu, dar şi din Principatele Române: Mihail Străjan (Craiova, judeţul Dolj) şi alţii. I. Vulcan a sprijinit prin revista „Familia" debutul lui Mihai Eminescu, tot el convingându-l pe acesta să îşi schimbe numele din „Eminovici" în „Eminescu".

În 1866, I. Vulcan tipăreşte primul său volum de poezii. În acesta se puteau găsi traduse poezii ale unor autori străini. Tot în 1866, el traduce romane scrise de Dumas şi Ponson du Terrail. În 1868, el vizitează România, iar în 1869 scoate primul volum din „Panteonul Român", cu portretul şi biografia regelui Carol I al României. În acelaşi an tipăreşte şi un volum de nuvele. Pe lângă lucrările scrise în limba română, I. Vulcan a publicat şi în reviste maghiare, traducând lucrările unor poeţi români în limba maghiară. La 7 aprilie 1870, la Pesta, se lansează un apel către publicul român, pentru înfiinţarea unui fond destinat teatrului naţional român. Apelul era semnat de către membrii unei societăţi culturale româneşti, care îl avea pe dr. Ioan Hodoş preşedinte, iar pe Iosif Vulcan, secretar. În 1872-1873, el a tipărit, tot la Pesta, trei volume de nuvele. În 1875 a publicat la Pesta un roman în patru volume, „Sclavul amorului". A mai scris şi romanele „Fata Popii", „Barbu Strâmbu în Europa" şi „Măritată şi fără bărbat". În 1877 a tipărit, în colaborare cu Societatea Kisfaludi, o lucrare de 164 pagini, conţinând romanţe, balade şi colinde româneşti, traduse în limba maghiară.

În anul 1879, Vulcan este ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1891 este ales membru al acestei instituţii. În 1880, Iosif Vulcan s-a mutat la Oradea, unde va continua să scoată revista „Familia", în timp ce încă din 1877 el tipărea şi un supliment popular al acesteia, intitulat „Şezătoarea". Activitatea sa de scriitor devine prolifică mai ales în perioada 1890-1900. Pe toată durata vieţii sale, Iosif Vulcan a fost un înfocat susţinător al vieţii culturale româneşti din Transilvania. Iosif Vulcan a decedat la data de 8 septembrie 1907, la ora 18.00, în urma unei nefrite acute și a fost înmormântat în cimitirul Olosig din Oradea. În cimitirul Olosig nu s-au mai făcut înhumări cam din perioada anilor 1970, iar după 1989 a fost complet dezafectat, pe locul acesta amenajându-se un parc public. Rămăşiţele pământeşti ale lui Iosif Vulcan au fost mutate la cimitirul Rulikowski din Oradea.

Revista „Familia" continuă să apară până în zilele noastre, fiind sub „tutela” Consiliului Judeţean Bihor. Un muzeu memorial i-a fost dedicat, în Oradea, purtând numele de Muzeul „Iosif Vulcan". I s-a ridicat și un bust în Oradea, vis-a-vis de muzeul memorial care îi poartă numele iar un colegiu naţional din Oradea poartă numele de „Iosif Vulcan". La fel cum străzi din multe oraşe din România îI poartă numele…

Surse:

http://www.istorielocala.ro/index.php?option=com_k2&view=item&id=153:iosif-vulcan&Itemid=201

https://www.edusoft.ro/iosif-vulcan/

http://jurnaluldedrajna.ro/iosif-vulcan-publicist-si-scriitor-roman-animator-cultural-membru-al-academiei-romane/

http://prodiasporaromana.org/wp-content/uploads/2014/01/Berenyi-2013-Personalit%C4%83%C8%9Bi-marcante-%C3%AEn-istoria-%C8%99i-cultura-rom%C3%A2nilor-din-Ungaria-Secolul-XIX.pdf

https://revistafamilia.ro/

$$$

 S-a întâmplat în 31 martie 1889: În această zi, a fost inaugurat oficial Turnul Eiffel, construit cu ocazia Expoziţiei Universale de la Paris, din 1889, şi care a devenit un adevărat simbol al capitalei franceze; Turnul, a cărui construcţie a durat doi ani, poartă numele inginerului care l-a proiectat, Gustave Eiffel.Povestea faimoasei construcţii de oţel poate fi considerată o adevărată epopee. Turnul Eiffel a ajuns să fie elementul reprezentativ al Franţei în urma câştigării unui concurs de arhitectură lansat cu prilejul Expozitiei Universale din 1889.

La acest concurs au fost înscrise 107 proiecte, iar câştigătorul a fost cel prezentat de Gustave Eiffel (antreprenor), Maurice Koechlin, Emile Nouguier (ingineri) şi Stephen Sauvestre (arhitect). Astfel, la data de 26 ianuarie 1887, s-a început săparea fundaţiilor pentru turnul de metal înalt de 324 de metri care avea să intre în istorie. Timp de cinci luni, muncitorii au săpat fundaţiile, folosindu-se doar de lopată. După finalizarea fundaţiei şi fixarea celor patru picioare ale turnului, construcţia a început să se înalţe văzând cu ochii. Monumentul de seamă al francezilor a fost inaugurat la data de 31 martie 1889, zi în care Gustave Eiffel a urcat cele 1710 trepte ale turnului şi a pus în vârf drapelul Franţei.

Deşi Turnul Eiffel este foarte admirat astăzi, în urmă cu o sută de ani această minune arhitecturală a iscat numeroase controverse în rândul contemporanilor săi. A fost lăudat şi apreciat de unii, dar a fost pus la zid de majoritate. Un grup mare de artişti, printre care Charles Garnier (arhitectul Operei din Paris) şi fiul lui Alexandre Dumas, au publicat o scrisoare deschisă în ziarul Le Temps, pe 14 februarie 1887, şi au protestat contra turnului, pe care în considerau hidos, adăugând că acesta „desfigurează Parisul”. „Venim, scriitori, pictori, sculptori, arhitecţi, amatori pasionaţi de frumuseţea până acum intactă a Parisului, să protestăm din toate puterile, cu toată indignarea, în numele gustului francez (…), în numele artei şi al istoriei franceze ameninţate, împotriva ridicării, în inima capitalei noastre, a inutilului şi monstruosului Turn Eiffel”, îşi începeau ei, indignaţi, scrisoarea.Aceştia îşi continuau petiţia prin a vorbi despre frumuseţea arhitecturală a Parisului şi prin a batjocori creatorii turnului şi munca acestora, folosind cuvinte precum „profanare”, „dezonoare”, „oroare”, „barbar”, odioasa coloană de tablă” etc. Scrisoarea se încheie cu apelul de a apăra Parisul împotriva „devastărilor administrative şi a vandalismului întreprinderilor industriale”.

Și românii fac parte din istoria turnului Eiffel. Astfel, în anul 2009, o echipă de 19 alpinişti utilitari români au participat la lucrările de recondiţionare destinate construcţiei. Nu numai aspectul actual depinde de mâinile unor profesionişti români, ci însăşi existenţa edificiului. Un român, inginerul Gheorghe Pănculescu, a inventat anterior construirii turnului un sistem de îmbinare a traverselor de cale ferată care a făcut posibilă ca această structură metalică uriaşă să stea în picioare. Gustave Eiffel i-a făcut o vizită inginerului român, la Vălenii de Munte, unde au vorbit despre înălţarea unui turn ieşit din comun, la Paris, cu ocazia Expoziţiei Universale din 1889. Pentru construirea turnului, Gustave Eiffel ar fi utilizat tehnica inventată de Pănculescu, folosind subansambluri metalice confecţionate la sol şi asamblate progresiv, pe măsura înălţării construcţiei.

În ciuda controverselor, Turnul Eiffel este una din principalele atracţii turistice ale Parisului şi primeşte, anual, în jur de 6 milioane de vizitatori, ajungând, până în momentul de faţă, să fie vizitat de peste 200.000.000 de persoane. Veniturile generate de turismul la turnul Eiffel sunt de ordinul milioanelor de euro, preţul biletelor variând între 3 şi 15 euro, în funcţie de vârsta vizitatorului, folosirea liftului sau a scărilor, şi reducerile pentru persoanele cu dizabilităţi sau copii. Nici astăzi, unii francezii nu s-au lăsat pe deplin convinşi de „farmecul“ turnului, mulţi dintre ei considerându-l un kitsch, mai ales în preajma sărbătorilor de iarnă, când este îmbodobit cu beculeţe.

Am să reamintesc cele ce le mai ziceam și-n anii trecuți. În ultimele de cenii, prin mediile școlare de prin Caraş-Severin (şi nu numai), existau dascăli (dar și internauți), care propagau „cu mândrie” un mare fals istoric, anume că Turnul Eiffel a fost construit din oţel produs la Reşiţa, după cum ar fi gravat pe o mare parte dintre elementele componente ale simbolului parizian, dar şi din oţel de la furnalul din Govăşdia din judeţul Hunedoara. Chiar dacă au existat multe voci, cu greutate, care au încercat din răsputeri să combată această legendă urbană, „orgoliul românesc” a triumfat (prost și eronat, deigur) în cele mai multe rânduri. Și astăzi încă mai există români care susţin „cu tărie” că au văzut ei, cu ochii lor, plăcuţele de pe Turnul Eiffel pe care s-ar preciza că e „Made în România” şi, drept urmare, umplu internetul cu această falsă legendă urbană!… Adică mint, spus pe șleau! În realitate aceste plăcuţe există doar în imaginaţia încinsă a acestora, singurele inscripţii de acest gen fiind cele care fac trimitere la adevăraţii furnizori ai materialului pentru celebrul monument: „FORGES ET USINES DE POMPEY FOULD-DUPONT FOURNISSEUR DES FEAS DE LA TOUR”. Chiar şi pe site-ul oficial al Turnului Eiffel, sunt referiri clare la materialul din care este construit şi la cei care au contribuit la ridicarea lui. 

Cercetătorul Dan Perianu, autorul cărţii „Istoria uzinei Reşiţa”, este unul din oamenii care a combătut de fiecare dată când a avut ocazia originea reşiţeană a turnului construit la Reşiţa. Perianu, care a cercetat documentele din arhiva uzinei, spune clar că nu există nicio legătură între celebrul monument şi oraşul de pe Bârzava şi arată care este singura conexiune pe care uzina din Reşiţa a avut-o cu Gustave Eiffel. „Din anul 1882, la Reşiţa a început construcţia de poduri rutiere şi este interesant să arătăm că primul pod rutier făcut de uzinele Reşiţa a fost cel de peste Tisa, la Seghedin, realizat după proiectele renumitului inginer francez Gustave Eiffel. Cu această ocazie se cuvine poate să încercăm să punem capăt unei legende orale care, regretabil mai circulă, potrivit căreia chiar şi renumitul turn Eiffel ar fi fost fabricat la Reşiţa. Consider că există suficient şi de importante premiere industriale autentice, care să facă din Reşiţa un muzeu viu şi totodată un pol de interes şi de atracţie, iar unul dintre obiectivele acestei monografii este şi acela de a încerca să atragă încă o dată atenţia asupra lor, precum şi să le sesize celor care, din diverse motive nu au avut ocazia să le cunoască astfel încât să nu mai fie oportun a ne aroga atribute şi realizări ce nu aparţin istoriei Reşiţei”, scria Dan Perianu, în cartea sa. 

Surse:

www.toureiffel.fr

http://turismistoric.ro/turnul-eiffel-la-125-de-ani-povestea-monumentului-detestat-de-francezi-si-iubit-de-restul-globului/

https://www.toureiffel.paris/fr

https://adevarul.ro/locale/resita/turnul-eiffel-made-resita-romania-falsa-legenda-urbana-inca-umfla-orgoliul-multor-romani-1_57de6dbc5ab6550cb8c385b0/index.html

https://www.tvl.ro/paris/obiective-turistice/turnul-eiffel-paris.html

$$$

 S-a întâmplat în 31 martie 1933: În această zi, s-a născut poetul şi eseistul Nichita Stănescu. Nichita Hristea Stănescu s-a născut la Ploieşti, mama sa fiind Tatiana Cereaciuchin, membră a unei familii de nobili de origine rusă refugiată în România, iar tatăl, Nicolae Hristea Stănescu, fost ţăran devenit meşteşugar şi comerciant. Între anii 1944 şi 1952, el a urmat Liceul „Sf. Petru şi Pavel” din Ploieşti (actualul „Mihai Viteazul”), iar în perioada 1952 – 1957 a urmat cursurile Facultăţii de Filologie a Universităţii din Bucureşti. În anul 1952, în primul an al facultăţii, s-a căsătorit cu Magdalena Petrescu, marea sa dragoste din adolescenţă, însă după numai un an cei doi se despart.

În anul 1955, Nichita şi-a adunat poeziile sale „băşcălioase”, scrise, după propriile sale cuvinte, „fără mamă, fără tată”, într-un volum numit „Argotice – cântece la drumul mare”, însă care avea să fie publicat mult după moartea sa, în anul 1992. În martie 1957, debutează în revistele „Tribuna” din Cluj şi în „Gazeta literară”, unde îi sunt publicate trei poezii. În anii 1957 şi 1958 este, pentru scurtă vreme, corector şi apoi redactor la secţia de poezie a „Gazetei literare”, aflată sub direcţia lui Zaharia Stancu, iar în anul 1960 îi apare volumul de debut „Sensul iubirii”. În anul 1962 Nichita s-a căsătorit cu poeta şi eseista Doina Ciurea, din dragostea celor doi reieşind inspiraţia poetului pentru volumul „O viziune a sentimentelor”, apărut doi ani mai târziu şi pentru care Nichita primeşte, în acelaşi an, premiul Uniunii Scriitorilor. În martie 1965 publică volumul de poezii „Dreptul la timp”, iar un an mai târziu publică volumul „11 elegii”, apărut la Editura Tineretului.

În anul 1967, publică nu mai puţin de trei volume – „Roşu vertical”, „Antologia Alfa”, precum şi volumul de poezii „Oul şi sfera”, iar în anul 1969 publică volumele de poezii „Necuvintele”, care primeşte din nou Premiul Uniunii Scriitorilor şi „Un pământ numit România”. În acelaşi an este numit redactor-şef adjunct al revistei „Luceafărul”, alături de Adrian Păunescu, iar în anul 1970, publică volumul „În dulcele stil clasic” şi a doua antologie din opera sa cu titlul „Poezii” şi deţine o rubrică lunară în revista „Argeş”. În perioada 1970 – 1973, devine redactor-şef adjunct la revista „România literară”, aflată sub conducerea lui Nicolae Breban. În anul 1971 îi sunt traduse în fosta Iugoslavie volumele „Belgradul în cinci prieteni” – ediţie bilingvă de poezii inedite – şi „Nereci” („Necuvintele”), iar un an mai târziu publică volumul de poezii „Măreţia frigului” şi primeşte, pentru volumul de eseuri „Cartea de recitire”, pentru a treia oară, Premiul Uniunii Scriitorilor.

În anul 1973, el publică antologia de poezii de dragoste „Clar de inimă”, iar în 1975, este recompensat cu Premiul internaţional „Johann Gottfried von Herder”. În acelaşi an publică antologia „Starea poeziei”, pentru care primeşte un nou premiu al Uniunii Scriitorilor, şi devine publicist comentator la revista „România literară”. La cutremurul din 4 martie 1977, Nichita Stănescu încearcă, în zadar, să-l salveze pe prietenul său Nicolae Ştefănescu, fiind lovit de un zid care s-a prăbuşit, suferă un şoc şi o paralizie de scurtă durată a părţii stângi a corpului, dar care îi va lăsa sechele pe mai departe. Este şi perioada în care poetul devine dependent de alcool, apropiaţii săi povestind că Nichita consuma mai mult de două sticle de vodcă pe zi, un viciu care, culmea, nu îi crea beţia inevitabilă în astfel de cazuri, ci o luciditate aproape nefirească şi o efervescenţă artistică care conducea spre culmea genialităţii. Era, probabil „necesarul Pact cu Diavolul”, fără de care mulţi dintre artişti nu ar fi atins împlinirea de geniu...Sumele cheltuite de Nichita pe băutură ajungeau, la câteva zile, la mai mult decât dublul unui salariu lunar obişnuit, însă avea de unde plăti, fiind răsplătit regeşte pentru contribuţiile lui literare, ajungând, pentru acelaşi motiv, şi unul dintre favoriţii regimului ceauşist. În fapt tot ce câştiga poetul, altfel un om extrem de generos, nu de puţine ori Nichita contribuind cu sume consistente la ajutorarea celor aflaţi în dificultate.

În anul 1978, publică volumul de poezii „Epica Magna”, pentru care primeşte premiul „Mihai Eminescu” al Academiei Române, iar în anul 1979 îi apare volumul de poezii „Opere imperfecte”.În acelaşi an, îi apare traducerea în limba bulgară a volumului „Basorelief cu îndrăgostiţi”, publicat de Editura Narodna Kultura. În anul 1980, scriitorul suedez Arthur Lundkvist îl propune Academiei Suedeze pentru includerea pe lista candidaţilor la Premiul Nobel pentru Literatură, Nichita fiind nominalizat alături de nume mari precum Max Frisch, Jorge Borges, Leopold Sedar Senghorn, laureatul acelei ediţii fiind, însă, poetul grec Odysseas Elytis. În acei ani, Nichita Stănescu frecventa o cârciumă aflată în apropiere de Palatul Elisabeta, unde cânta şi Johnny Răducanu, de care avea să îl lege o prietenie impresionantă. Se spune că într-o seară, în acel loc, lui Nichita i-a plăcut atât de mult de o tânără anume, o minune blondă, pe care a convins-o să se întâlnească cu el, lângă Piaţa Amzei, lângă locuinţa poetului (unde în faţa geamului său creştea celebrul salcâm „Gică”), însă în ziua planificată, Nichita s-a legitimat fără nicio solicitare în faţa unor miliţieni, iar blonda lui Nichita s-a speriat şi a făcut cale întoarsă.Din acea perioadă datează şi povestea tratamentului la care fusese trimis poetul de familia Ceauşescu, care aflase despre problemele sale de sănătate. Se spune că Nichita a stat o perioadă mai lungă la Mangalia Nord, tocmai pentru a fi îndepărtat de anturaj şi de vicii, iar tratamentul, foarte costisitor, a constat în cele mai noi medicamente existente pe plan mondial şi cele mai sofisticate vitamine pentru refacerea ficatului, combinate cu o psihoterapie care părea că a convins pacientul să consume mult mai puţin alcool şi chiar i-a prelungit viaţa cu câţiva ani.

În anul 1980 apare, la Casa de discuri Electrecord, discul „Nichita Stănescu – o recitare”, realizat de Constantin Crişan şi Augustin Frăţilă. Însă cu trecerea anilor, alcoolul avea să revină puternic în viaţa sa şi să îşi pună pternic amprenta pe sănătatea şi fizionomia poetului, iar în august 1981, acesta suferă prima criză hepatică puternică, care se repetă, apoi, periodic, astfel că poetul este spitalizat, în toamnă, la Fundeni. În anul 1982 primeşte Premiul „Cununa de aur” a Festivalului internaţional de poezie de la Struga (Macedonia), şi în februarie, acelaşi an, moare tatăl poetului.Tot în 1982 îi apare volumul „Noduri şi semne”, subintitulat „Recviem pentru moartea tatălui”, o selecţie din tot ce a scris poetul de la ultima sa apariţie editorială.

În iulie 1982 se căsătoreşte cu ultima sa soţie, Todoriţa Tărâţă (Dora), povestea lor de iubire fiind una cu adevărat impresionantă. Atât de mare încât Dora i-a convins chiar pe prietenii poetului să alcătuiască un fel de „conjuraţie antialcool“, oficializată printr-un act pe care toţi şi-au pus semnăturile, angajându-se să lupte alături de el împotriva acestui viciu care pusese stăpânire pe Nichita.Poetul călătoreşte prin Iugoslavia, apoi într-o deplasare la Focşani, în noiembrie, îşi fracturează piciorul stâng, întâmplare care îl va imobiliza în casă pentru următoarele şase luni.La 31 martie 1983, la împlinirea a 50 de ani de viaţă, poetului i se organizează o sărbătorire naţională, şi în acelaşi an îi apare volumul „Strigarea numelui”, la Editura Facla.

La 9 decembrie 1983, participă la o nuntă a unor prieteni la Turnu Severin, însă din cauza consumului exagerat de alcool, la 12 decembrie suferă o criză puternică de ficat. Este dus cu Salvarea la Spitalul Fundeni, însă a doua zi, pe 13 decembrie 1983, Nichita Stănescu trece la cele veşnice, la doar 50 de ani. Ultimele sale cuvinte au fost: „Respir, doctore, respir”. Anunţul oficial spunea că poetul a murit în urma unui stop cardio-respirator, însă la autopsie s-a descoperit că ficatul său era aproape inexistent. În anul 1985 apare volumul inedit „Antimetafizica, Nichita Stănescu însoţit de Aurelian Titu Dumitrescu”, la Editura Cartea Românească, iar în anul 1990, Nichita este ales membru post-mortem al Academiei Române.

Surse:

https://www.ro.biography.name/scriitori/8-romania/122-nichita-stanescu-1933-1983

https://www.artline.ro/Nichita-Stanescu-20574-1-n.html

http://www.interferente.ro/nichita-stanescu-biografie.html

http://www.rador.ro/2018/12/13/portret-nichita-stanescu-marirea-si-decaderea-unui-geniu-3/

https://www1.agerpres.ro/cultura/2013/03/31/biografie-poetul-nichita-stanescu-80-de-ani-de-la-nastere-10-48-22

$$_

 S-a întâmplat în 31 martie 1938: La această dată, prin decret regal, se desfiinţează toate partidele politice şi se instituie Consiliul de Coroană ca organ de stat consultativ, cu caracter permanent, alcătuit din „consilieri regali" numiţi de monarh, cu rang de miniştri de stat. Adică dictatură regală! Regele Carol II a dizolvat partidele politice, prin exercitarea puterilor excepţionale ce-i fuseseră acordate de Constituţia adoptată la 10 februarie, şi a înfiinţat Consiliul de Coroană. Anterior, la 10 februarie 1938, avusese loc o adevărată „lovitură de stat” prin care Carol al II-lea l-a demis pe Octavian Goga de la preşedinţia Consiliului de miniştri şi a constituit un guvern în frunte cu patriarhul Miron Cristea.

Constituţia din 1923 a fost suspendată şi a fost elaborată o nouă lege fundamentală care a fost promulgată pe 27 februarie 1938 şi care îi conferea regelui largi prerogative executive şi legislative. În acest fel, monarhia îşi asigura o poziţie dominantă în sistemul politic al ţării, iar instituţiile statului erau subordonate lui Carol al II-lea. Pe 31 martie 1938 a survenit lovitura decisivă aplicată de Carol formaţiunilor politice. Este publicat decretul-lege de dizolvare a asociaţiilor, grupărilor şi partidelor politice. La articolul I se preciza că: „toate asociaţiunile, grupările sau partidele actualmente în fiinţă şi care s-au constituit în vederea propagării ideilor politice sau realizării lor, sunt şi rămân dizolvate”. Decretul venea în întâmpinarea intenţiilor regimului. Prin desfiinţarea regimului partidelor politice, democraţia românească a fost pusă în faţa unui fapt împlinit. Regimul autoritar al regelui Carol al II-lea lua naştere. Consecinţa desfiinţării regimului pluripartidist a constat în apartiţia partidului unic, numit Frontul Renaşterii Naţionale, care a umplut „vidul de putere” creat în urma dispariţiei, dizolvării, partidelor politice.

Pe data de 1 aprilie, a apărut în ziarul Universul, expunerea de motive a guvernului referitoare la decretul de dizolvare a partidelor politice. Anul 1937 este cel în care s-a sfârşit regimul parlamentar în România interbelică. Este momentul de ruptură deoarece sistemul creat în 1926 se prăbuşeşte după alegerile încheiate nedecis. A fost momentul în care regele Carol al II-lea avea să ia în mâini toată puterea în stat, motivând demersul prin necesitatea unirii naţiunii în jurul tronului. Cu toate că legea electorală din 1926 prevedea în mod explicit procedura de urmat, ea nu a fost respectată. Mandatele ar fi trebuit împărţite dupã o formulã pur proporţionalã, fără a mai lua în discuţie prima electorală. Carol al II-lea a decis totuşi să apeleze la Octavian Goga pentru formarea guvernului, motivaţiile notate în „Însemnări zilnice” ţinând de un joc de slăbire a partidelor mari, deşi partidul lui Goga se plasase doar pe locul al patrulea în alegeri, cu 9,25% din voturi.

Începutul anului 1938 s-a caracterizat printr-o puternică acensiune a Gărzii de Fier, care ataca cu înverşunare regimul democratic şi se pronunţa pentru reorientarea politicii externe a ţării spre Axa Berlin – Roma. Forţele democratice erau derutate şi confuze, fapt ce a permis regelui să intervină decisiv pentru atingerea obiectivului său politic. Prin lovitura de stat din 10 februarie 1938, Carol lîl demisese pe Goga de la preşedinţia Consiliului de miniştri şi a constituit un guvern în frunte cu patriarhul Miron Cristea. Mai apoi, la 20 februarie 1938, regele a semnat decretul de promulgare a unei noi Constituţii a României, care legiferează instaurarea dictaturii regale şi sfârşitul regimului parlamentar. Constituţia a fost elaborată de Istrate Micescu, reputat jurist al perioadei interbelice.

Constituţia de la 1938 critică regimul de partide şi concentrează puterile politice în mâna regelui, care dobîndeşte prerogative deosebit de mari. În perioada următoare, Carol şi-a instaurat un veritabil regim personal autoritar: primarii şi prefecţii erau numiţi pe scară ierarhică, s-a format „Straja Ţării”, din care făceau parte copii şi tineri şi a cărei comandant suprem era regele, presa şi radioul au fost puse în slujba regimului, iar pe 16 decembrie 1938 s-a constituit Frontul Renaşterii Naţionale, „unica organizaţie politică în stat”, orice activitate politică fiind considerată clandestină. Prin acest fapt, Carol a urmărit să atragă unele cadre din vechile partide de partea sa numindu-le în posturi de conducere. Scopul declarat al FRN era „mobilizarea conştiinţei naţionale în vederea întreprinderii unei acţiuni solidare şi unitare româneşti de apărare şi propăşire a patriei şi de consolidare a statului”. 

Ultima măsură aplicată de Carol pentru creşterea puterii regale a fost adoptarea unei noi legi electorale pe 9 mai 1939. În alegerile din 1-2 iunie 1939 au candidat doar reprezentanţii FRN. Carol a sporit autoritatea regimului său. Pe 22 iunie 1940, FRN a fost transformat în Partidul Naţiunii, declarat „partid unic şi totalitar”.Suveranul gusta din plin băile de mulţime şi manifestările zgomotoase, iar spre scriitori a avut o înclinaţie specială. I-a cultivat, le-a flatat orgoliul nemăsurat de artişti, le-a finanţat operele, şi-a deschis băierele pungii în faţa creatorilor. Încă din tinereţe, pusese temelia Fundaţiei Culturale Regale Principele Carol, având ca scop difuzarea culturii la sate. Pe cheltuiala Fundaţiei au fost trimise la sate „Echipele Regale Studenţeşti”. După model occidental, s-au construit cămine culturale şi biblioteci săteşti. Începând din 1933, Editura Fundaţiei pentru Literatură şi Artă Regele Carol II a tipărit opere ale clasicilor literaturii române şi universale, scriitori consacraţi şi debutanţi.

„Muncitorii cu duhul” nu i-au rămas datori. Volume i-au fost închinate şi poezii dedicate. „De-a pururi de-aici ’nainte / Au să mi-l ţie vremurile minte / O să-şi aduc-aminte vântul / Cel ce-i ascultă gândul şi cuvântul / Vântul acela, care de la cer / L-a pogorât pe un vultur de fier”. Astfel îşi începea Tudor Arghezi poezia „Regele Carol II”, referindu-se la întoarcerea lui Carol în ţară, în iunie 1930, cu avionul. Opere omagiale i-au dăruit şi Camil Petrescu, Mihail Sadoveanu, Lucian Blaga ş.a. „Ardealul, Banatul, Crişana şi Maramureşul au adus prinos de recunoştinţă la Alba Iulia Maiestăţii Sale (M.S.) Regelui, pentru Constituţia ce a dat ţării”, titra „România”, oficiosul partidului unic înfiinţat de Rege. 16 octombrie, ziua de naştere a Suveranului, a fost sărbătorită cu mare fast. În capitală şi peste tot în ţară s-au organizat manifestări în cinstea lui Carol al II-lea, s-au rostit discursuri, s-au trimis telegrame de felicitare, portretele sale au fost expuse pe clădiri publice.

Carol al II-lea a suscitat în permanenţă atenţia marilor săptămânale internaţionale, dar nu pe teme politice, ci de alcov... În ceea ce-l priveşte pe fostul suveran, mare căutare aveau subiectele de senzaţie, pe care le-a furnizat până la bătrâneţe. Aventurile amoroase, plimbările la volanul bolidului Rolls şi abdicările de la tron făceau în străinătate deliciul a milioane de cititori. În viaţa personală, Carol a fost un fel de Nicu Ceauşescu, greu de înfrânat de etichetă şi rigori. Mihail Manoilescu, unul din apropiaţii regelui, îl descrie astfel: „Am puţină nădejde că se va putea dezlega vreodată, până în toate ascunzişurile ei, enigma Carol, enigmă psihologică mai mult decât istorică. Observatorii contemporani vor mărturisi sau cu totul împotriva lui Carol, înfăţişându-l ca pe un demon sau cu totul pentru dânsul, făcând din el un erou ce n-a fost înţeles. Vor avea dreptate şi unii şi ceilalţi. Căci a fost şi demon şi erou şi întruchipare a puterilor întunericului şi arătare luminoasă, deschizătoare de zări mai bune. Carol nu poate fi prins şi exprimat în formule simpliste, ca un personaj de melodramă care întruchipează sau tot răul sau tot binele.”

Surse:

https://peles.ro/personalitati/regele-carol-al-ii-lea/

http://www.rador.ro/2015/02/10/carol-al-ii-lea-voi-fi-liber-sa-pot-lua-alte-masuri-mai-forte/

https://www.senat.ro/index.aspx?Sel=9AC5B38A-6D8A-4325-ABD2-B114674E9809

http://www.informatia-zilei.ro/sm/acum-80-de-ani-regele-carol-al-ii-lea-desfiinta-partidele-si-devenea-dictator/

$$$

 S-a întâmplat în 31 martie 2012: În această zi, a murit Ion Lucian, actor de teatru, regizor, scenarist şi dramaturg; fondator şi director (1964-1972) al Teatrului pentru Copii „Ion Creangă” şi al Teatrului „Excelsior” din Bucureşti (din 1990). Ion Lucian, un cunoscut actor de teatru, regizor, scenarist şi dramaturg, s-a născut pe 22 aprilie 1924, în Bucureşti. A absolvit Academia regală de teatru şi muzică din Bucureşti, în 1945.

La 18 ani, el juca pe scena Teatrului Naţional din Bucureşti, apoi, din 1945 până în 1947, a fost angajat al Teatrului de Operetă Alhambra. La Teatrul Municipal Bucureşti (actualul Teatru Bulandra) a jucat în perioadele 1947 - 1952 şi 1956 - 1960. Pe scena Teatrului Nottara a urcat în 1952, pentru ca mai târziu să devină actorul Teatrului de Comedie (1960 - 1964; 1972 - 1990).Fondator şi director (1964 - 1972) al Teatrului pentru Copii „Ion Creangă" şi al Teatrului Excelsior din Bucureşti (din 1990), Ion Lucian a fost profesor universitar la Institutul de Teatru şi Film (1952 - 1956), iar între 1998 şi 2000 a predat la Universitatea Hyperion din Capitală.De-a lungul carierei, a fost invitat în calitate de actor şi regizor în Italia, Belgia, Franţa, Japonia, Canada, SUA. Dintre aceste realizări de succes pot fi amintite piese de Eugen Ionescu, o piesă proprie dedicată copiilor, „Cocoşelul neascultător", montate la teatre din Paris, Caen, Rennes (Franţa), Montreal (Canada), Bruxelles (Belgia). A tradus piese de Moliere, Eugene Labiche, Georges Feydeau şi a publicat volumele „Le petit coq" (1975), „Fantezii pe teme umoristice" (1998) şi „Steluţe de umor" (2002).

În stagiunea 2010-2011, Ion Lucian a jucat la Teatrul Naţional în piesa „Comedia Roşie", în regia lui Alexandru Tocilescu, iar din 2002 ţinea capul de afiş la Teatrul de Comedie în „...escu", de Tudor Muşatescu.Din filmografia sa pot fi amintite „Două lumi şi o dragoste" (1947), „Viaţa învinge" (1951), „Gelozia bat-o vina" (1954), „Doi vecini" (1958), „D'ale carnavalului" (1958), „Titanic vals" (1964), „Mofturi 1900" (1964), „Doctor fără voie' (1976), „Roşia de un kilogram" (1979), „Rămăşagul" (1984), „Medalia de onoare" (2009).În 1973 a fost numit membru în Asociaţia Scriitorilor Francezi de Teatru şi Muzică, cu sediul la Paris, în Asociaţia Internaţională a Teatrelor pentru Copii şi Tineret, cu sediul la Paris, iar în 2001, al Clubului Diplomaţiei Culturale. A fost numit, de asemenea, membru al Uniunii Scriitorilor din România. 

A primit distincţia de Artist Emerit în 1954, premiul UNITER pentru întreaga carieră în 2001 şi premiul naţional UNITER pentru întreaga cariera dedicată tânărului public (2002). Ion Lucian a fost numit, totodată, Societar de Onoare al Teatrului Naţional „I.L. Caragiale" din Bucureşti, cumul cu Excelsior (din 2002).A primit titlul de Ofiţer al Ordinului Naţional al Legiunii de Onoare (Franţa, 2004), o încununare a activităţii sale remarcabile desfăşurată în spaţiul francofon. A fost distins cu Ordinul Muncii Clasa I şi II, Ordinul Meritul Cultural Clasa I, Ordinul Naţional Serviciul Credincios în Grad de Cavaler. De asemenea, la ediţia 2007 a Festivalului Comediei Româneşti, i-a fost acordat premiul de excelenţă. La 4 mai 2011, a fost inaugurat în prezenţa directorului Ion Lucian, noul sediu al Teatrului Excelsior din Bucureşti, una dintre săli purtând chiar numele marelui actor, care a luptat pentru deschiderea acestei instituţii de cultură.

Surse:

https://www.cinemagia.ro/actori/ion-lucian-3649/

http://www.ziare.com/articole/ion+lucian+biografie

https://www.mediafax.ro/cultura-media/biografie-ion-lucian-o-viata-intreaga-in-slujba-teatrului-romanesc-9460726

https://www.9am.ro/stiri-revista-presei/2007-09-26/interviu-cu-ion-lucian-actor-si-director-al-teatrului-pentru-copii-excelsior-stiam-setea-de-cultura-a-copiilor-si-voiam-sa-le-o-satisfac.html

https://adevarul.ro/cultura/istorie/ion-lucian--nu-reusit-fac-lumea-mai-buna-1_50ba036f7c42d5a663afdc02/index.html

$$$

 S-a întâmplat în 31 martie…

- 1596: S-a născut René Descartes, filosof francez, unul dintre întemeietorii raţionalismului modern (m. 1650).

- 1732: S-a născut compozitorul austriac Franz Joseph Haydn (m. 1809) 

- 1837: A murit pictorul englez John Constable. John Constable (n. 11 iunie 1776, East Bergholt/Suffolk - d. London-Hampstead) a fost un remarcabil pictor peisagist englez de factură romantică. Opera sa se caracterizează printr-o permanentă tensiune între observarea minuţioasă a naturii şi neglijarea desenului în favoarea culorii. Cunoscut şi apreciat în Franţa prin expunerile la Salonul din Paris, a exercitat o influenţă evidentă asupra pictorilor peisagişti francezi, în special asupra artiştilor grupaţi în Școala de la Barbizon şi - mai târziu – asupra impresioniştilor.

 - 1841: S-a născut publicistul şi scriitorul ardelean Iosif Vulcan; în revista sa „Familia", fondată în 1865, şi-a făcut debutul, printre alţii, Mihai Eminescu; membru titular al Academiei Române din 1891 (m. 1907)

- 1854: A avut loc semnarea tratatului de la Kanagawa între SUA şi Japonia, care a semnificat sfârşitul izolării pe care o impuseseră Japoniei shogunii Tokugawa la începutul secolului al XVII-lea

- 1855: A murit scriitoarea britanică Charlotte Brontë; ea şi surorile sale, Anne şi Emily, au alcătuit celebrul trio al surorilor Brontë, autoare a numeroase romane victoriene de succes (n. 1816)

- 1863: A murit medicul Iuliu Barasch, unul dintre organizatorii medicinei româneşti, alături de Carol Davila; întemeietorul primului spital de copii din Bucureşti (n.17.VII.1815, la Brody/Polonia) 

– 1872: S-a născut Serghei Pavlovici Diaghilev, coregraf, regizor şi impresar rus al companiei de dans, Ballets Russes, figură de o importanţă majoră în dezvoltarea operei, muzicii clasice şi artelor vizuale, şi cel care a scos baletul de sub patronajul statului şi l-a introdus în lumea sponsorilor comerciali (m. 1929)

- 1880: A murit compozitorul polonez Henryk Wieniawski (n. 1835)

- 1886: S-a născut criticul literar Dumitru Tomescu; redactor întemeietor, împreună cu Constantin Şaban-Făgeţel, al revistei „Ramuri" (1905); activitate didactică şi publicistică (m. 1945)

- 1889: A fost inaugurat oficial Turnul Eiffel, construit cu ocazia Expoziţiei Universale de la Paris, din 1889, şi care a devenit un adevărat simbol al capitalei franceze; Turnul, a cărui construcţie a durat doi ani, poartă numele inginerului care l-a proiectat, Gustave Eiffel

– 1891: S-a născut Ion Pillat, editor, eseist, poet tradiţionalist, publicist şi traducător (bun cunoscător al liricii moderne, a realizat numeroase traduceri din poezia universală); membru corespondent al Academiei Române din 1936 (m. 1945)

- 1893, 31.III/12.IV-3/15.IV.: A avut loc Congresul de constituire a PSDMR (Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România)

- 1893: S-a născut dirijorul austriac Clemens Krauss (m.16.V.1954)

– 1896: S-a născut actriţa Marietta Rareş (m. 1994)

- 1914: S-a născut Octavio Paz, poet şi eseist mexican; Premiul Nobel pentru Literatură pe 1990 (m. 1998)

- 1917: A murit Emil von Behring, medic şi bacteriolog german; unul dintre creatorii seroterapiei; Premiul Nobel pentru medicină pe 1901 (n. 1854) 

- 1920: S-a născut Toni Buiacici, cântăreţ, actor şi regizor de operetă (m. 1994)

- 1926: S-a născut scriitorul englez John Fowles (m. 2005)

- 1927: S-a născut organistul de origine română Helmut Plattner, stabilit în Germania 

–1933: S-a născut poetul şi eseistul Nichita Stănescu (născut Nichita Hristea Stănescu); membru post-mortem al Academiei Române din 1990; laureat al Premiului Herder în 1975 şi nominalizat la Premiul Nobel pentru Literatură în 1980 – propus de Academia suedeză, poetul candidează la Premiul Nobel alături de Odysseas Elitis, Max Frisch, Leopold Senghor şi Jorge Luis Borges, distincţia fiind câştigată de poetul grec Odysseas Elitis (m. 1983) 

- 1934: S-a născut fizicianul italian Carlo Rubbia; iniţiatorul realizării marelui inel de coliziune de la Méyrin; director, între anii 1989 şi 1993, al CERN (Consiliul European pentru Cercetări Nucleare); Premiul Nobel pentru fizică pe 1984, împreună cu olandezul Simon Van der Meer

- 1934: S-a născut actorul american Richard Chamberlain

- 1938: Prin decret regal, se desfiinţează toate partidele politice şi se instituie Consiliul de Coroană, ca organ de stat consultativ, cu caracter permanent, alcătuit din „consilieri regali" numiţi de monarh, cu rang de miniştri de stat

- 1943: S-a născut Christopher Walken, actor american

- 1947: S-a născut violonista franceză Claire Bernard 

- 1948: S-a născut Adrian Enescu, compozitor, orchestrator şi instrumentist; unul dintre primii promotori ai muzicii electronice din România (m. 2016) 

- 1948: S-a născut politicianul şi omul de afaceri american Al Gore, care, alături de Comisia interguvernamentală a ONU pentru schimbări climatice, a câştigat Premiul Nobel pentru Pace pe anul 2007 pentru campania intensă privind combaterea încălzirii globale dusă în ultimii ani

- 1949: S-a născut actriţa Tamara Creţulescu

- 1952: S-a născut soprana Nelly Miricioiu, stabilită, din 1981, în Londra

- 1954: S-a născut sculptorul Aurel Vlad

- 1958: S-a născut ziaristul Bogdan Ficeac

- 1965: A murit Ticu Archip (prenumele la naştere: Sevastia), prozatoare şi autoare dramatică (n. 1891)

- 1965: A murit scriitorul şi publicistul Alexandru Şahighian (n. 1901)

- 1970: S-a născut (într-o familie de muzicanţi rromi) instrumentistul Damian Drăghici; interpretează (la nai, ţambal, contrabas, tobe, pian) muzică lăutărească veche, transpusă pe ritmuri moderne, cu influenţe de jazz, pop, rock; a fondat formaţia „Damian and Brothers"; stabilit la sfârşitul anilor '80 ai secolului al XX-lea în Grecia şi, ulterior, în SUA

- 1971: A murit pictorul Marius Bunescu (n. 1881.

- 1978: A murit compozitorul Liviu Glodeanu (n.6.VIII.1938) 

- 1979: S-a născut regizorul de film Cristian Nemescu (m. 2006, într-un accident de maşină)

- 1983: A murit Florentin Delmar, compozitor de muzică uşoară, de scenă şi de film (n. 1917)

- 1993: A murit soprana Margareta Fănăţeanu-Dragea (n.27.I.1937) 

- 1995: Catastrofă aeriană la Baloteşti (lângă Bucureşti), în cursul căreia un avion Airbus A-310 al Companiei TAROM, pe ruta Bucureşti-Bruxelles, cu 61 de persoane la bord, s-a prăbuşit, la puţin timp după decolare; nu au existat supravieţuitori

- 1997: A murit astrofizicianul american Lyman Spitzer, considerat părintele spiritual al telescopului spaţial „Hubble" (n. 1914) 

- 2000: A murit pictorul Alexandru Cumpăta (n. 1922)

- 2008: A murit regizorul şi scenaristul american Jules Dassin (n. 1911)

- 2009: A murit actriţa Marga Barbu (n. 1929)

- 2012: A murit Ion Lucian, actor de teatru, regizor, scenarist şi dramaturg; fondator şi director (1964-1972) al Teatrului pentru Copii „Ion Creangă” şi al Teatrului „Excelsior” din Bucureşti (din 1990) (n.22.IV.1924) 

– 2016: A murit Hans-Dietrich Genscher, politician liberal, avocat şi profesor german; a fost ministru de interne al RFG (1969-1974), ministru de externe (1974-1992) şi vicecancelar federal (1974-1992); este considerat, alături de fostul cancelar Helmuth Kohl, artizanul reunificării Germaniei (n. 1927)

– 2016: A murit romancierul, jurnalistul şi traducătorul maghiar Imre Kertész; Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2002 (n. 1929)