$$$

 S-a întâmplat în 29 ianuarie 2015: La această dată, a murit aviatorul american de origine română Alexander (Alex) Vraciu; fost ofiţer în US Navy (Marina americană), considerat unul dintre eroii forţelor armate americane în timpul celui de-al doilea război mondial. Alexander Vraciu s-a născut pe 2 noiembrie 1918 în familia unor imigranți români, stabiliți în SUA, la Chicago. Tatăl lui era din Poiana Sibiului, iar mama din Sebeș-Alba. Și-a petrecut copilăria și o parte a adolescenței la bunicii lui din România. Revenit în SUA, s-a înscris la cursurile colegiului „DePauw University“ din Greeacastle – Indiana. Dar, întrucât spectrul celui de al doilea război mondial se întinsese, deja, și asupra Americii, DePauw University a fost inclusă printre instituțiile de învățământ superior care au susținut Marina Americană, pentru care a organizat diverse cursuri de specializare cu specific militar. La începutul anului 1941, Vraciu a absolvit Universitatea DePauw iar după aceea s-a înrolat ca pilot în Marina Militară a Statelor Unite ale Americii. Este vorba despre piloții care deservesc aparatele de zbor dislocate pe portavioane. Un an mai târziu, în primăvara anului 1942, Alexander Vraciu a fost mobilizat, cu gradul de sublocotenent în Marina Militară a SUA. Operațiile militare din Pacific au fost „câmpul de luptă“ al lui Alexander Vraciu. La sfârşitul lunii martie 1943 a fost repartizat la Escadrila de vânătoare VF-6, aflată sub comanda lt.comandor Edward „Butch“ O’Hare, un aviator celebru, respectat de toți piloții din Marina Militară a SUA. În scurt timp, Vraciu a devenit coechipierul lui O’Hare, iar acesta a fost cel care l-a instruit în toate subtilitățile luptelor aeriene. Istoricii militari care studiază acea perioadă a aviației SUA relatează că, în octombrie 1943, Escadrila VF-6 a fost dislocată și a intrat în luptă de pe portavionul USS Independence. Alexander Vraciu a obţinut prima lui victorie într-o luptă aeriană pe 10 octombrie 1943, în cursul unei misiuni în zona insulelor Wake. Acolo, el şi O’Hare, aflați în două avioane diferite, au surprins o formaţiune de avioane japoneze. O’Hare a coborât sub nori pentru a ataca un aparat „Mitsubishi Zero“ pe care Vraciu l-a pierdut din vizor. Dar, imediat a pornit în urmărirea unui al doilea avion de vânătoare „Zero“ care zbura către Wake Island, unde avionul japonez a și aterizat. Pornit pe urmele sale, Vraciu a tras asupra lui din aer și l-a distrus la sol. Apoi, a observat un bombardier japonez Mitsubishi G4M („Betty”) pe care l-a doborât. Vraciu a spus mai târziu: „O’Hare îi învăţa pe piloţii escadrilei lucruri mărunte, care mai târziu le salvau vieţile. Un exemplu era ca înainte de a te angaja într-un atac cu foc de mitralieră să-ţi răsuceşti bine capul jur-împrejur pentru a te asigura că nu eşti urmărit de vreun avion de vânătoare inamic“. Ulterior, escadrila din care făcea parte Vraciu a fost transferată pe portavionul USS Intrepid. Comandantul O’Hare, mentorul și prietenul lui Alexander Vraciu, a căzut la datorie în noaptea de 26 noiembrie 1943, doborât de un pilot japonez. Acela a fost momentul în care românul a luat războiul pe cont propriu și a decis să răzbune moartea lui O’Hare prin distrugerea a zece avioane de tipul celui care îi ucisese camaradul. O promisiune ambițioasă pe care el a și îndeplinit-o parțial. Ulterior, după război, Vraciu a povestit că, odată venit pe portavionul USS Lexington ajunsese să își aleagă adversarii pe care avea să-i doboare. 

La scurt timp după dislocarea sa pe USS Intrepid, Alexander Vraciu a început să-și demonstreze, cu adevărat, calitățile de „vânâtor“: dobora mai multe avioane inamice într-o singură zi. Pe 29 ianuarie 1944 a doborât trei avioane japoneze de bombardament „Betty“, iar pe 17 februarie alte patru avioane de vânătoare deasupra atolului Truk. În scurt timp după acele succese, el a fost dislocat, împreună cu escadrila VF-16 pe „USS Lexington“. Până la mijlocul lunii iunie, avea la activ 12 avioane inamice doborâte, iar la timpul respectiv acesta a fost omologat ca un record al piloților de pe portavioanele americane. Dar ziua în care Vraciu a repurtat cel mai mare succes ca pilot de vânătoare a fost 19 iunie 1944, în timpul primei Bătălii din Marea Filipinelor, zi care a rămas în memoria participanților ca „Marea vânătoare de curcani din insulele Mariane“.Vraciu a interceptat un grup de bombardiere japoneze în picaj și, în doar opt minute de luptă aeriană, a doborât șase dintre ele. În ziua următoare, în timp ce escorta o escadrilă de bombardiere americane pornite într-un raid asupra Primei Flote Aeriene Japoneze Kido Butai (Flota Mobilă), Vraciu și-a doborât cea de a 19-a victimă, victorie care i-a asigurat, pentru următoarele patru luni, titlul de As al Marinei SUA. In august 1944, Vraciu a revenit în SUA, unde a fost primit cu toate onorurile cuvenite unui mare erou: mii de oameni, inclusiv guvernatorul statului american Indiana, l-au aplaudat „la scenă deschisă“. Cu acea ocazie a cunoscut-o pe Kathryn Horn, cea care-i va deveni soție și alături de care va trăi până în 2003, anul în care ea a încetat din viață. Revenit pe front, Vraciu a mai avut parte de o aventură spectaculoasă: în decembrie 1944, în cursul unei misiuni efectuate cu Escadrila 20, avionul său a fost doborât deasupra Insulelor Filipine. Norocos din fire, pilotul a apucat să se salveze sărind cu parașuta și a aterizat în mijlocul junglei. În foarte scurt timp a intrat în contact cu gherilele filipineze care luptau cu trupele de ocupație japoneze. Gherila era compusă din 180 de combatanți care, în scurt timp, au acceptat ca Vraciu să le fie comandant. După cinci săptămâni de la acel eveniment, partizanii filipinezi au intrat în contact cu trupele americane conduse de generalul McArthur. Surpriza yankeilor a fost imensă atunci când au văzut că delegația filipineză era condusă de un tânăr echipat în uniformă de aviator și având asupra lui un revolver Luger dar și o sabie de paradă pe care o purtau ofițerii japonezi: tânărul era Alexander Vraciu.

După război, Alexander Vraciu a activat în continuare pentru US Navy, ca pilot de încercare. Avansat la gradul de comandor, a condus escadrila VF-51 între 1956 și 1958. În plus, în cursul anului 1957, a câștigat concursul de trageri aeriene individuale, organizat de Marina Militară a SUA. Câțiva ani mai târziu, în vara anului 1964, Alexander Vraciu s-a retras din armată. Ulterior, a început o nouă carieră, în domeniul bancar, angajat al Well Fargo Bank. În cea mai mare parte a vieții sale de după ieșirea din Marina Militară americană, Alexander Vraciu a trăit în Danville, California. A dus o viață discretă, refuzând să-și scrie memoriile și amintirile personale adunate în cursul unei vieți cu adevărat excepționale. În ianuarie 2007, History Channel i-a dedicat episodul intitulat „Ucigașul de Zero-uri“. Iar în mai 2010, Vraciu a colaborat cu Indiana Historical Society Press care a publicat un articol despre viața sa cu titlul „Pilot de avion de vânătoare: Cariera lui Alex Vraciu în al doilea război mondial“. Alexander Vraciu a avut parte de o viață lungă: a trăit 96 de ani și a părăsit această lume pe 29 ianuarie 2015. Acolo, în SUA s-a bucurat de toate onorurile cuvenite unui erou. Aici, acasă, în afară de pasionaţi şi specialiști, aproape nimeni nu a auzit de pilotul erou Alexander Vraciu…Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Surse:

https://www.navytimes.com/news/your-navy/2019/12/05/alex-vraciu-the-navys-most-indestructible-ace/

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/cine-a-fost-alexander-vraciu-indestructibilul

https://www.nytimes.com/2015/02/08/us/alex-vraciu-indestructible-ace-of-world-war-ii-dies-at-96.html

https://eu.indystar.com/story/news/2015/02/03/alex-vraciu-acclaimed-fighter-pilot-dead/22800749/

https://www.cotidianul.ro/alexander-vraciu-un-roman-in-elita-aviatiei-americane/

https://www.legacy.com/obituaries/eastbaytimes/obituary.aspx?n=alexander-vraciu&pid=174009213

$$$

 S-a întâmplat în 29 ianuarie…

– 1119: A murit Papa Gelasius al II-lea

– 1427: A murit Andrei Rubliov, călugăr și pictor de icoane rus (n. 1360)

– 1601: A murit Louise de Lorraine-Vandémont, soția regelui Henric al III-lea al Franței (n. 1553)

– 1616: Navigatorul olandez Willem Cornelis Schouten (n. 1567 – m. 1625) a fost primul explorator care a ocolit Capul Horn, în expediția pentru căutarea unui nou drum spre Oceanul Pacific.

– 1814: Franța învinge Rusia și Prusia în Bătălia de la Brienne.

– 1845: „Corbul” (The Raven), de Edgar Allan Poe, este publicat pentru prima dată în „New York Evening Mirror”.

– 1782: S-a născut compozitorul francez Daniel Auber (m. 1871)

– 1820: A murit Regele George al III-lea al Angliei (n. 1738)

– 1837, 29.I / 10.II: A murit poetul Aleksandr Puşkin; considerat a fi cel mai mare poet rus și fondatorul literaturii ruse moderne (n. 1799)

– 1854, 29.I / 9.II: S-a născut Alexandru Ciurcu, inventator şi publicist; a construit, la Paris, împreună cu Just Buisson, un motor cu reacţie (1886), brevetat în Europa şi în SUA; a organizat primul pavilion românesc în cadrul Expoziţiei Universale de la Paris (1889); director al ziarului „Timpul” (1890-1900) (m. 1922) 

– 1856:Regina Victoria a Regatului Unit a înfiinţat Ordinul Crucea Victoria, iniţial pentru a-i distinge pe militarii britanici cu merite deosebite în Războiul Crimeei. Crucea Victoria (în engleză „Victoria Cross”) este cea mai înaltă decoraţie militară acordată pentru acte de eroism „în faţa duşmanului” militarilor din diverse ţări ale Commonwealth-ului şi ale fostelor teritorii ale Imperiului Britanic. Acesta are prioritate faţă de toate celelalte ordine, decoraţii şi medalii. Ea poate fi acordată unei persoane de orice grad în orice ramură militară, precum şi civililor sub comandă militară. În Regatul Unit, ea se decernează de obicei direct persoanei decorate sau celei mai apropiate rude, de către monarhul britanic în timpul unei ceremonii ţinute la Palatul Buckingham. În ţările din Commonwealth în care monarhul britanic este şef de stat, Guvernatorul General este cel care face aceasta în numele monarhului. Împreună cu Crucea lui George, care este distincţia echivalentă pentru acte de curaj realizate departe de inamic, este cea mai înaltă distincţie acordată pentru curaj în Regatul Unit. Crucea Victoria este, însă, purtată înaintea Crucii George de o persoană care are ambele distincţii (ceea ce nu s-a întâmplat până acum). Ordinul Crucea Victoria a fost înfiinţat la 29 ianuarie 1856 de Regina Victoria pentru a răsplăti faptele de curaj din timpul Războiului Crimeei. De atunci, medalia a fost acordată de 1356 de ori unui număr de 1353 de persoane. Doar 13 medalii, nouă militarilor britanici şi patru celor australieni, au fost acordate după al doilea război mondial

– 1857: S-a născut Leon Cosmovici, zoolog, fiziolog şi profesor; autor al primului tratat românesc de fiziologie animală (1903); considerat fondatorul învăţământului fiziologiei animale din România; membru corespondent al Academiei Române din 1893 (m. 1921)

– 1860: S-a născut Anton Cehov, scriitor rus (d. 1904)

– 1862: S-a născut Frederick Delius, compozitor englez de origine germană (m. 1934)

– 1866: S-a născut scriitorul francez Romain Rolland; Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1915 (m. 1944)

– 1867: S-a născut Vicente Blasco Ibáñez, scriitor, jurnalist şi politician spaniol (m. 1928)

– 1871: S-a născut scriitorul Gheorghe Brăescu (m. 1949)

– 1873: S-a născut chimistul Petru Bogdan; a fost cel dintâi profesor de chimie fizică al primei catedre de specialitate din România (1906-1940); rector al Universităţii din Iaşi (1926-1932); membru titular al Academiei Române din 1926 (m. 1944)

– 1873: S-a născut Luigi Amedeo, Duce de Abruzzi, prinț italian, alpinist și explorator (d. 1933)

– 1874, 29.I/10.II: A murit Eudoxiu Hurmuzaki (Hurmuzachi), istoric şi om politic din Bucovina; luptător pentru drepturile românilor din Imperiul Habsburgic; principala sa activitate a constat în adunarea a peste 6.000 de documente latine şi germane referitoare la români (din arhivele de la Viena, Pesta, Lemberg, dar şi din cele româneşti); după moartea sa, acestea au intrat în posesia Academiei Române, formând colecţia de documente ce poartă numele generic „Colecţia Hurmuzaki”; membru titular al Societăţii Academice Române din 1872 (n. 1812, la Cernăuţi, azi Ucraina)

– 1881: S-a născut Lajos Ady, scriitor, istoric literar, pedagog maghiar (d. 1940)

–1886: Patentarea primului automobil de către inginerul german Karl Benz. Acesta a montat pe un triciclu motorul în patru timpi brevetat de Nikolaus Otto, un propulsor pe benzină de 958 cmc care dezvolta 0,75 CP şi dispunea de aprindere electrică şi răcire cu apă

– 1890, 29.I. /10.II: S-a născut Boris L. Pasternak, poet, prozator şi traducător rus; Premiul Nobel pentru Literatură în anul 1958 (m. 1960)

– 1892: S-a născut Ernst Lubitsch, regizor de film, actor, scenarist şi producător german (m. 1947)

– 1893: S-a născut Marțian Negrea, compozitor și muzicolog român (d. 1975)

–1895: S-a născut Dumitru D. Roșca, filosof român, membru al Academiei Române (d. 1980)

– 1896: Medicul american Emile Grubbe a utilizat pentru prima oară radiaţiile pentru a trata cancerul de sân al pacientei sale Rose Lee, din Chicago. Emile Grubbe era student la medicină, în 1896 şi lucra cu jumătate de normă la o fabrică ce producea tuburi cu vacuum. Realizând că are probleme la pielea mâinilor şi că îi cade părul, după o discuţie cu profesorul său, Richard Ludlum, cei doi au ajuns la ideea că radiaţiile ar putea fi de un real ajutor. Se spune că doctorul Emil Herman Grubbe a devenit prima victimă cunoscută a radiaţiilor. Cu toate că a reuşit să atingă vârsta de 85 de ani, a avut cancer la ambele palme şi la braţul stâng, suferind mai mult de 90 de operaţii

– 1899: A murit pictorul francez de origine engleză Alfred Sisley, unul dintre creatorii impresionismului francez (n. 1839) 

– 1901: A murit Regele Milan I al Serbiei (n. 1855)

– 1910: S-a născut scriitorul francez Henri Queffélec; a făcut parte din „grupul naturaliştilor” (m. 1992)

– 1915: S-a născut Bill Peet, desenator şi scenarist american de desene animate; a realizat, la Studiourile Disney, „Cărţile junglei”, „Cenuşăreasa”, „101 dalmaţieni”, „Alice în ţara minunilor” etc. (m. 2002)

– 1916: Primul război mondial: Germania a efectuat primul raid aerian cu aparate „Zeppelin” deasupra Parisului.

– 1918: S-a născut actorul american John Forsythe, cunoscut mai ales după rolul său din serialul „Dinastia” (m. 2010)

– 1918: A murit, la Paris, Constantin Istrati, chimist şi medic; unul dintre fondatorii şcolii româneşti de chimie (a organizat învăţământul de chimie organică la Universitatea din Bucureşti); a înfiinţat „Societatea română de ştiinţe” (1890) şi „Asociaţia română pentru înaintarea şi răspândirea ştiinţelor” (1902); membru titular al Academiei Române din 1899, preşedinte al acestui for (1913-1916) (n. 1850)

– 1923: Consiliul de Miniștri a aprobat statutul Uniunii Generale a Industriașilor din România (UGIR).

– 1924: S-a născut Dorothy Malone, actriță americană de film (m. 2018) 

– 1924: S-a născut compozitorul italian Luigi Nono (m. 1990) 

– 1925: S-a născut scriitorul francez de origine română Isidore Isou (numele real: Jean-Isidore Goldstein), fondatorul lettrismului (1946) (m. 2007).

– 1926: S-a născut Tudor Vornicu, cunoscut ziarist şi om de televiziune (m. 1989)

–1926: S-a născut Abdus Salam, fizician britanic de origine pakistaneză; specialist în fizica particulelor elementare; Premiul Nobel pentru Fizică în anul 1979, împreună cu americanii Steven Weinberg şi Sheldon Glashow (m. 1996)

– 1929: S-a născut regizorul italian de film Elio Petri (m. 1982) 

–1930: S-a născut omul de afaceri japonez Norio Ohga, fostul preşedinte al grupului Sony, cel care a transformat această firmă japoneză de produse electronice într-un gigant mondial în domeniul multimedia şi cel care a condus echipa ce a dezvoltat compact-discul (CD-ul) (m. 2011)

– 1933: S-a născut cântăreţul francez Sacha Distel (m. 2004)

–1934: A murit chimistul german Fritz Haber, stabilit în Elveţia (1933); a descoperit procedeul de obţinere a amoniacului pe cale sintetică şi a realizat, împreună cu Carl Bosch, aplicarea industrială a acestuia; Premiul Nobel pentru Chimie pe 1918 (n. 1868) 

– 1937: A murit istoricul Ioan Boroş, preot şi istoric; studii despre istoria Banatului; lucrări privind istoria Bisericii Române Unite cu Roma, Greco-Catolice; a înfiinţat Muzeul Lugojului (n. 1850)

– 1939: S-a născut interpreta afro-americană de jazz Jeanne Lee (numele de scenă al lui Margaret Davis) (m. 2000). Unele surse menționează decesul la 25.X.2000

– 1939: S-a născut Mircea Popa, istoric şi critic literar, scriitor şi profesor

– 1940: S-a născut actorul Mihai Gingulescu; fondator, în anul 1962, al companiei române a teatrului târgumureşean (m. 2016)

– 1941: S-a născut pictorul şi profesorul clujean Dan Bimbea (m. 1999)

– 1945: S-a născut actorul de film american Tom Selleck

– 1946: S-a născut etnologul Irina Nicolau, co-organizator, alături de Horia Bernea, al Muzeului Ţăranului Român; specialist în etnologie, istorie orală şi muzeologie, doctor în filologie-folclor, membru al unor importante organizaţii profesionale din ţară şi străinătate, Irina Nicolau a coordonat seria de cărţi bibliofile a Muzeului Ţăranului Român (m. 2002)

– 1947: Ministrul de externe al URSS, Veaceslav Molotov, semna, la Moscova, Tratatele de pace cu România, Italia, Ungaria, Finlanda şi Bulgaria (după a doua conflagraţie mondială)

– 1948: S-a născut interpreta de muzică uşoară Doina Spătaru

– 1950: La Johannesburg (Africa de Sud) izbucnesc primele tulburări provocate de politica rasială a Africii de Sud.

–1954: S-a născut vedeta TV afro-americană Oprah Winfrey, cunoscută moderatoare de talk show-uri

–1956: S-a născut Matei Vișniec, poet și dramaturg român, stabilit din 1987 la Paris

– 1962: A murit Fritz Kreisler, violonist şi compozitor austriac (n. 1875)

– 1962: S-a născut actriţa Oana Pellea

– 1963: S-a născut Octave, pseudonimul artistic al lui Octavian Teodorescu, muzician, compozitor, orchestrator, cantautor, multi-instrumentist (chitări, clape, instrumente programabile)

– 1964: S-a născut interpreta de muzică uşoară Carmen Rădulescu

– 1968: A murit, la Zürich, în Elveţia, pictorul şi graficianul japonez Fujita Tsuguji (cunoscut şi sub numele de Fujita Tsuguharu sau Leonard Foujita) (n. 1886)

– 1969: S-a născut Ovidiu Komornyik, interpret şi compozitor de muzică uşoară

– 1974: S-a născut cântăreaţa Mălina Olinescu (m. 2011)

– 1976: A murit Petru Manoliu, romancier, publicist şi traducător (n. 1903). NOTĂ: Unele surse dau naşterea la 28.VI.1903

– 1981: S-a dat în exploatare cel mai mare pod de pe Siret destinat circulaţiei rutiere, în zona hidrocentralei Gălbeni (jud. Bacău)

– 1985: A murit poetul peruan Martín Adán (pseudonimul lui Rafael de la Fuente Benavides) (n. 1908)

– 1996: A murit actorul Marian Hudac (n. 1934)

– 2003: A murit actorul Matei Gheorghiu (n. 1926)

– 2002: În Discursul despre Starea Națiunii, președintele american George W. Bush a declarat guvernele Irakului, Iranului și Coreei de Nord drept „Axa răului”.

– 2006: A murit tenorul Ludovic Spiess; fost ministru al culturii şi director al Operei Naţionale din Bucureşti (n. 1938)

– 2012: A murit Oscar Luigi Scalfaro, om politic şi magistrat italian, preşedinte al Italiei (1992-1999) (n. 1918)

– 2012: Tenismenul român Horia Tecău şi americanca Bethanie Mattek-Sands, cap de serie numărul 8, au câştigat proba de dublu mixt la Australian Open, după victoria în faţa perechii Elena Vesnina/Leander Paes (Rusia/India). Prezenţa lui Horia Tecău în finala unui turneu de dublu mixt a fost prima a unui român din 1979. Ultimii români ce au disputat o finală de Grand Slam au fost Virginia Ruzici şi Ion Ţiriac, care în 1979 pierdeau în ultimul act al turneului de la Roland Garros. Perechea Horia Tecău/Jean-Julien Rojer (România/Olanda), au câştigat în iulie 2015 turneul de la Wimbledon la dublu, după ce a învins în finală cuplul Jamie Murray/John Peers (Marea Britanie/Australia)

– 2012: A murit soprana americană Camilla Williams, prima artistă de culoare care a fost angajată de o importantă companie de operă din SUA, Opera din New York (n. 1919)

– 2013: A murit actorul britanic Bernard Horsfall (n. 1930)

– 2015: A murit scriitoarea australiană Colleen McCullough, autoare a romanului „Pasărea spin” (n. 1937)

– 2015: A murit aviatorul american de origine română Alexander (Alex) Vraciu; fost ofiţer în US Navy (Marina americană), este considerat unul dintre eroii forţelor armate americane în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial (n. 1918)

– 2015: A murit poetul, compozitorul şi cântăreţul american Rod McKuen (Rodney Marvin John Michael James McKuen) (n. 1933)

– 2016: A murit Jacques Rivette, scenarist, regizor şi critic francez de film; considerat unul dintre „părinţii Noului Val” al cinematografiei franceze, alături de Jean-Luc Godard, François Truffaut şi Claude Chabrol (n. 1928)

– 2018: Guvernul Viorica Dăncilă a primit votul de învestitură al Parlamentului, fiind cel de-al 129-lea guvern al României; Vasilica-Viorica Dăncilă a devenit astfel prima femeie prim-ministru din istoria României

$$$

 ALEXANDRU ROSETTI

Alexandru Rosetti (20 octombrie 1895 – 27 februarie 1990) a fost un lingvist, redactor și memorialist român .

Născut la București , părinții săi au fost Petre Rosetti Bălănescu, avocat și moșier, și soția sa, Zoe ( născută Cornescu), al cărei tată a scris Manualul vânătorului din 1874 , prefațat cu Pseudo-cinegetic de Alexandru Odobescu . A urmat școala primară la Câmpulung , apoi Liceul Gheorghe Lazăr din orașul său natal , pe care l-a absolvit în 1914. Între 1916 și 1920, a studiat la facultatea de literatură a Universității din București . Timpul său acolo a fost întrerupt de Primul Război Mondial: trimis pe front, a fost rănit în 1917 în timpul Bătăliei de la Mărășești . Printre profesorii săi s-au numărat Ovid Densusianu , Ioan Bianu , Ion Aurel Candrea și Dimitrie Onciul . Prima sa lucrare publicată a apărut în 1920, după absolvire; Intitulat „Colindele religioase la români”, studiul a fost publicat în Analele Academiei Române. Memoriile secțiunii literare . Bursier la Paris între 1920 și 1928, a urmat mai întâi cursurile École pratique des Hautes Études , finalizând programul cu o teză în 1924 despre rotacism în limba română. A continuat la Sorbona , susținând două teze în 1926: una despre fonetica românească din secolul al XVI-lea și o alta despre literele românești de la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea aflate în arhivele Bistriței . 

La întoarcerea acasă, Rosetti a fost numit profesor asociat de fonetică generală și experimentală la București în 1928. A devenit profesor titular în 1932 și a obținut un post titular în cadrul catedrei de limba română în 1938, la moartea lui Densusianu. 

Prieten al Regelui Carol al II-lea , a desfășurat o activitate susținută în cadrul Fundațiilor Regale pentru Literatură și Artă , conducând fundația între 1933 și 1940, presa acesteia între 1933 și 1947 și Revista Fundațiilor Regale între 1945 și 1947. În 1944, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial , s-a numărat printre semnatarii unui memorandum prin care îndemna regimul Ion Antonescu să retragă România din luptele alături de puterile Axei . În urma unei schimbări de guvern în acel an, a ocupat funcția de decan al facultății de literatură (1945–1946) și rector al universității (1946–1949). S-a alăturat Partidului Comunist Român în 1946 și a dobândit porecla de „ boier roșu ”. În 1948, sub noul regim comunist , a fost ales membru titular al Academiei Române . Deși un adept neclintit al partidului de guvernământ – indiferent față de o succesiune de dictaturi, era preocupat în primul rând de utilizarea acestora în avantajul studiilor sale – europenismul său liberal a determinat excluderea sa din universitate între 1951 și 1954, o perioadă de stalinism la apogeu . În 1961, a înființat Centrul pentru Cercetări Fonetice și Dialectologice al Academiei, fost departament în cadrul Institutului de Lingvistică al lui Iorgu Iordan . A fost membru al Academiei Iugoslave de Științe și Arte , membru corespondent al Academiei Suedeze și doctor honoris causa al universităților din Montpellier și Aix-Marseille . 

Rosetti a promovat abordări moderne ale cercetării în fonetică, fonologie și lingvistică generală, matematică și structurală. A condus publicații de specialitate precum Bulletin linguistique , Studii și cercetări lingvistice , Fonetică și dialectologie , Revue roumaine de linguistique și Cahiers de linguistique theorique et appliquée . A fost autorul monumentalei Istoria limbii române , care a apărut în șase volume între 1938 și 1946 și a fost reeditată frecvent; precum şi alte lucrări lingvistice valoroase. În domeniul literaturii, a fost printre cei mai importanți editori ai perioadei interbelice și a susținut numeroși autori, dar și antolog ( Cronicarii români , 1944; Schiță de istorie socială a limbii române , 1975). Totuși, principala sa contribuție a fost ca un memorist subtil: Note din Grecia (1938), Diverse (1962), Cartea albă (1968), Călătorii și portrete (1977). Alte lucrări abordează probleme ale unei abordări moderne a literaturii: Le Mot. Esquisse d'un théorie générale (1943; publicată în limba română ca Filosofia cuvântului , 1946); Istoria limbii române literare , vol. I (in colaborare), 1966. În 1977, Rosetti și-a publicat corespondența cu George Călinescu , dezvăluind rolul său în compoziția magnum opusului din 1941 al acestuia din urmă, Istoria literaturii române de la origine până în prezent . A fost distins cu Premiul Herder în 1980. Un bărbat cu o sănătate robustă, Rosetti, în vârstă de 94 de ani, a suferit un accident cu arsuri la scurt timp după Revoluția Română din 1989. Internat la Spitalul Elias, a continuat să-și facă planuri de viitor în ultimele sale zile. 

S-a căsătorit cu Maria Rallet, dintr-o veche familie boierească ; tatăl ei , Ion D. Rallet, a fost profesor de matematică la Universitatea din Iași . În 1944, a devenit vicepreședinte al Federației Democrate a Femeilor din România; din 1948, a fost președintă a Uniunii Femeilor Democrate din România . Centrul de cercetare al lui Rosetti a fost numit după el în 1992. În 2002, acesta a fuzionat cu Institutul Iordan pentru a forma Institutul de Lingvistică Iorgu Iordan – Al. Rosetti.

$$$

 CONSTANTIN CANTACUZINO

Stolnicul Constantin Cantacuzino ( 1640-1716), a fost cărturarul cel mai erudit, reprezentantul cel mai strălucit al umanismului în Ţara Românească în secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, „ o podoabă a învăţăturii româneşti din epoca sa”, după cum l-a caracterizat marele istoric N. Iorga. Stolnicul Constantin Cantacuzino a avut un rol profund în epocă prin meritele sale de cărturar şi om politic. Activitatea sa de erudit umanist a fost extrem de vastă . El s-a afirmat ca istoric, geograf şi cartograf, traducător şi ctitor de şcoală. Ca om politic şi-a câştigat o faimă europeană prin activitatea sa de consilier şi diplomat pe lângă trei domnitori ai Ţării Româneşti, şi anume fratele său Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu şi fiul său Ştefan Cantacuzino.

Scopul acestei lucrări este acela de a evidenţia o faţetă mai puţin cunoscută a vastei culturi pe care şi-a însuşit-o acest cărturar, şi anume interesul pe care l-a manifestat pentru domenii ale cunoaşterii cum ar fi astronomia, matematica, cartografia, puţin cunoscute în sec. XVII – XVIII în Ţările Române. De fapt, aceste preocupări ale sale , însuşite în principal în marele centru universitar italian, Padova, făceau parte din pregătirea multilaterală a umaniştilor apuseni ai vremii, al căror model de instruire l-a adoptat şi Constantin Cantacuzino.

Înainte de a începe să evidenţiem calităţile intelectuale deosebite ale acestui cărturar este bine să amintim câte ceva despre arborele său genealogic. Conform genealogiei întocmită în 1787 de un membru al familiei Cantacuzinilor, banul Mihai Cantacuzino , strămoşii stolnicului Constantin Cantacuzino descindeau din ilustra familie a Cantacuzinilor bizantini, de castă aristocratică militară, al cărei cel mai ilustru reprezentativ a fost Ioan Cantacuzino al IV-lea, împărat al Constantinopolelui în sec.XIV. Multe consemnări istorice arată că după cucerirea Constantinopolelui de către otomani, Cantacuzinii au fost nevoiţi să se refugieze în diferite părţi ale Europei pentru a-şi salva vieţile şi averile. Obârşia imperială şi dorinţa de recâştigare a privilegiilor pierdute din cauza prigonirii otomane au fost idealuri perpetuate din generaţie în generaţie în rândul neamului Cantacuzinilor. În sec. XVI o ramură a acestor Cantacuzini a ajuns şi în Ţara Românească, este vorba de Andronic Cantacuzino, care prin puternicele sale legături la Înalta Poartă a contribuit decisiv la punerea pe tronul Ţării Româneşti a domnitorului Mihai Viteazul, fiind numit apoi mare vistiernic de către domnitor. Acesta a avut trei fii, dintre care unul, Constantin, ridicat la rangul de postelnic în timpul domniei lui Matei Basarab, a fost tatăl viitorului stolnic Constantin Cantacuzino.

Postelnicul Constantin Cantacuzino a fost iniţiatorul şi protectorul învăţământului umanist de tip occidental-greco latin în Ţara Românească. Un mare erudit, cunoscător al limbilor greacă, turcă, arabă, italiană şi latină, a fost un mare iubitor al cărţii, deosebit de receptiv la tendinţele umaniste ale epocii sale. În epoca sa s-a remarcat prin biblioteca excepţională înfiinţată pe moşia sa de la Mărgineni, judeţul Prahova, „ cu multă cheltuială şi multe cărţi, elineşti, latineşti, franţuzeşti, turceşti” şi prin faptul că datorită stăruinţei sale pe lângă voievodul Matei Basarb, a luat fiinţă la Târgovişte, la vremea aceea capitala ţării, cea dintâi şcoală oficială de învăţământ mediu-superior, numită Scola greca e latina, care a funcţionat între anii 1646 şi 1651. Aici doi profesori erudiţi greci, Ignatie Petriţis şi Panteleone Ligaridis îi învaţau pe elevi, fii de mari boieri, să scrie, să citească şi să se exprime în limbile greacă şi latină. La această şcoală au învăţat şi primii doi fii ai postelnicului, şi anume Drăghici şi Şerban.

Viitorul cărturar Constantin Cantacuzino a fost cel de al treilea fiu şi al cincilea copil dintre cei doisprezece pe care i-a avut postelnicul Constantin Cantacuzino. Potrivit surselor istorice se pare că s-a născut în jurul anului 1640. A manifestat o înclinaţie deosebită pentru studiu de la o vârstă fragedă. Până la vârsta de 10 – 11 ani Constantin şi-a însuşit scrisul şi cititul în limbile slavonă, greacă, latină , precum şi cunoştiinţe de gramatică, retorică şi logică. Se pare ca primul său profesor cunoscut a fost Ignatie Petriţis. O dovadă în acest sens sunt însemnările de pe volumul al treilea din opera lui Basilius Magnus, „Cărticică cuprinzând cuvîntări despre cercetarea înţelepciunii”, care are pe prima filă marca de proprietar a lui Petriţis, iar pe a doua filă o însemnare a lui Constantin Cantacuzino, „Ex libris Constantini Cantacuzini” ( dintre cărţile lui Constantin Cantacuzino) precum şi unele note ale copilului prin care îşi exprimă nedumerirea asupra unor termeni, ceea ce arată că învăţase să scrie corect în latină şi citise cu pasiunea cartea dăruită de profesorul său. Este posibil ca tânărul Constantin să fi frecventat şi cursurile şcolii greci şi latine, însă istoricii au opinii diferite în această privinţă deoarece această şcoală a funcţionat puţin timp, într-o perioadă în care Constantin se afla la o vârstă încă fragedă.

Primul contact cu umanismul apusean a venit în 1655, când din cauza vicisitudinilor politice din Ţara Românească, familia sa a fost nevoită să se refugieze în Transilvania, la Braşov. Acolo, timp de trei ani, Constantin Cantacuzino şi-a continuat educaţia începută în Valahia cu profesorul Martin Albrich, absolvent al universităţilor din Leipzig şi Wiitenberg, de unde obţinuse diploma de magistru al artelor liberale şi al filozofiei. Lecţiile se desfăşurau numai în limba latină şi pe lângă cunoştiinţele lingvistice Albrichus i-a dat elevului său cunoştiinţe ample în domeniul beletristicii, filologiei, istoriei şi filozofiei, precum şi primele noţiuni de ştiinţe exacte. Mai cu seamă prin studiul anticilor, prin lucrările „ Georgicele” a lui Virgiliu şi „Metamorfozele” a lui Ovidiu Constantin a venit în contact cu discipline noi, cum ar fi astronomia, geografia şi fizica. Tot atunci a aflat despre câţiva filozofii si savanţii din Europa apuseană, cum ar fi Erasmus din Rotterdam, Pierre de la Rame , Descartes. Perioada braşoveana a invataturii lui Constantin Cantacuzino i-a lărgit orizontul lumii spirituale si i-a concretizat proiectele de viitor .

Din cauza evenimentelor din Tara Românească care au culminat cu uciderea postelnicului Cantacuzino în 1663 la ordinul domnitorului Grigore Ghica şi au pus în pericol siguranţa întregii sale familii, în 1665 Constantin ia drumul străinătăţii pentru a-şi proteja viaţa. Se hotărăşte să fructifice această perioadă pentru a-şi spori învăţătura. Pleacă mai întâi la Adrianopol , unde începe să alcătuiască un „Caiet de însemnări”, primul jurnal de călătorie scris de un cărturar în limba română. În mai 1666 îl găsim la Constantinopole, unde menţionează ca îl are ca dascăl printre alţii şi pe Gherasim Vlahos din Creta, profesor la marea „Şcoală a Fanarului”. Gherasim Cretanul era unul dintre cei mai învăţaţi cărturari ai epocii, un mare cunoscător al genului epistolar ,oratoriei, logicii, autointitulat „ Chirix al sfintei evanghelii şi profesor al tuturor ştiinţelor în ambele limbi”, greaca şi latina. La 18 ianuarie 1667 considerând că şi-a însuşit toate învăţăturile ce se puteau câştiga la Constantinopole, Constantin Cantacuzino se hotărăşte să îşi continue studiile la Padova.

În aprilie 1667 Constantin ajunge prin Veneţia la Padova. La vremea când a studiat acolo viitorul stolnic Cantacuzino universitatea din Padova era alcătuită din patru facultăţi, un muzeu de ştiinţe naturale şi de fizică, precum şi un observator astronomic. La universităţile padovane se predau următoarele materii: teologia, metafizica lui Aristotel, medicina lui Hippocrates, practica medicinii , filozofia , astronomia şi mineralogia, chirurgia, logica, matematica, umanităţile eline şi latine. Constantin Cantacuzino a dorit să se iniţieze în cât mai multe domenii, asemenea umaniştilor apuseni ai vremii. La Padova Constantin Cantacuzino şi-a perfectioant cunoştiinţele de italiană, a studiat filozofia, etica, logica, matematica, astronomia şi s-a iniţiat şi în medicină. Deoarece nu s-a putut înscrie la universitate imediat dupa sosire( cursurile începeau la 1 noiembrie şi se terminau la 1 iulie), Constantin a început imediat lecţii particulare de italiană, etică, filozofie şi jurisprudenţă cu profesorul Antonio dell’Aqua „Academicul”, care nu ocupa o catedră la universitate, dar se bucura de o bună reputaţie. În luna iulie a aceluiaşi an a încetat lecţiile cu acest profesor şi a început să ia lecţii particulare cu Albanio Albanese, profesor de logică la Colegiul Aristarum . La 10 noiembrie 1667 a început sa studieze cu acest dascăl două dintre operele lui Aristotel, Fizica şi De Anima. La 17 noiembrie 1667 Constantin Cantacuzino s-a înscris la cursurile Colegiului Aristarum din cadrul universităţii oraşului, numit şi Lyceum Patavinum, care cuprindea mai multe şcoli. Se pare că această decizie a fost determinată de faptul că acest colegiu oferea cea mai completă gamă de cursuri şi anume anatomie, chirurgie, medicină generală, botanică, matematică şi astronomie. De la profesorul Albanio Albanese Constantin a aflat, printre altele şi despre opera marelui om de ştiintă Galileo Galilei ( 1515-1572) . Galileo a fost profesor universitar de matematică la Padova între 1592 şi 1610. În 1610 Galileo Galilei a observat pentru prima dată cerul cu un instrument ştiinţific perfectionat de el, telescopul, confirmând prin descoperirile sale teoria heliocentrică a lui Copernic, potrivit căreia Pământul şi celelalte planete se rotesc în jurul Soarelui, ceea ce i-a adus blamarea Inchiziţiei, care susţinea că Pământul se află în centrul universului, aceasta fiind creaţia lui Dumnezeu. Teoriile ştiinţifice ale lui Galileo Galilei erau încă vii la Padova, combătute de unii astronomi şi erudiţi, susţinute de alţii.

Se pare că la început, Constantin nu şi-a putut împlini cunoştiinţele de astronomie decât prin lecturi personale. Probabil că a căutat şi a citit operele lui Galilei şi comentariile asupra lor. L-a studiat de asemenea pe Andrea Argoli, un erudit matematician, astronom şi astrolog italian, profesor la universitatea padovană până în anul 1657. Operele sale erau neîncetat reeditate şi citite cu interes de toată Europa cultivată. Argoli era autorul unor riguroase si exacte Efemeride, care dădeau un fel de calendar al fenomenelor cosmice şi planetare pentru zeci de ani. Mai târziu, după întoarcerea acasă, Constantin a cumpărat o ediţie apărută la Lyon în anul 1667, care cuprindea şi o celebră anexă privind eclipsele de soare din tot secolul al XVII-lea.Pasionat de asemenea de astrologie, Constantin a citit şi scrierile de astrologie ale profesorului Andrea Argoli, între care un adevărat tratat de astrologie medicală intitulat De diebus critici set aegrorum decubitu libri duo ( Două cărţi despre zilele critice şi îmbolnăviri - Padova, 1652), cu explicaţii privind mişcarea plantelor sau semnele zodiacale, pe care şi l-a cumpărat.

Se pare ca tânărul Cantacuzino a studiat cu mult interes matematica, potrivit datelor din caietul sau de însemnări, din care aflam ca în primăvara anului 1668, după ce a audiat aproape integral la universitate cursul de matematică al profesorului Stephanus de Angelis Veneţianul, la data de 6 aprilie 1668 a început lecţii particulare de geometrie, şi anume geometria lui Euclid, cu profesorul Valerianus Bonvicinus, pe care le-a terminat la 4 august. Valerianus Bonvicius din Verona era, după cum singur se intitulează într-o carte tipărită în 1667, „ in Alma Patavino Archigymnasio Peripateticae Philosophice interprete” ( comentator ( profesor) de filozofie peripatetică la universitatea din Padova) şi preda matematica militară şi astronomia la Academia Delia, o secţie specială a Universităţii, precum şi filozofia şi ştiinţa armelor, lupta cu pumnul, tragerea cu arcul, cu puşca, cu tunul, asediul.

Constantin se dovedi aşa de sârguincios în a pătrunde tainele matematicii şi astronomiei, încât bătrânul profesor Valerianus Bonvicinus i-a oferit în dar un manual de filozofie şi matematică, pe care îl tipărise recent la Padova: Lancis peripateticae ( Cântarul peripateticii) [Padova, 1667]. Se cunoaşte , din însemnările sale că de la Padova pasionatul bibliofil a adus 117de titluri in 127 de volume , între care şi tratatul de astrologie mai sus amintit al lui Andrea Argoli, precum şi acest manual al lui Bonvicinus. Constantin Cantacuzino a luat lecţii particulare cu profesorul Bonvicinus din aprilie 1668 până în luna august a aceluiaşi an, când bătrânul profesor a murit. Poate şi din acest motiv, coroborat cu terminarea cursurilor universitare şi cu probleme urgente de familie, în aceeaşi lună Constantin Cantacuzino părăseşte Padova. După peregrinări prin mai multe capitale europene, Veneţia, Koln, Viena, în ianuarie 1670 Constantin Cantacuzino revine acasă .

În 1675 apare prima menţiune istorică referitoare la ridicarea sa la rangul de stolnic a lui Constantin Cantacuzino de către Gheorghe Duca Vodă. Din cauza animozităţilor apărute între acest domnitor şi familia Cantacuzinilor, doi ani mai târziu Constantin Cantacuzino pierde acest titlu nobiliar. Un hrisov, datat 30 decembrie 1677, este ultimul în care Constantin Cantacuzino apare cu titlul de vel stolnic, deoarece în puţinele documente unde mai este pomenit până la moarte apare ca biv vel stolnic – fost mare stolnic. Banul Mihai afirmă in genealogia sa despre Catacuzini ca „ Nu era el un iubitor de boierii”. Inteligenţa şi erudiţia sa l-au făcut pe biv vel stolnicul Constantin Cantacuzino să aleagă alte mijloace de afirmare, pe care le-a folosit mai ales pentru binele şi progresul ţării şi poporului său. Şi acestea nu au fost puţine.

Pasionat bibliofil, a contribuit cel mai mult la dezvoltarea bibliotecii de la Mărgineni, moştenită în devălmăşie cu fraţii săi de la părintele său, postelnicul Constantin Cantacuzino. Astfel, prin cărţile aduse de la Padova, prin continuarea achiziţiilor de carte şi după revenirea în ţară prin comenzi în străinătate, precum şi datorită numeroaselor cărţi primite în dar, stolnicul Cantacuzino a alcătuit cea mai veche colecţie de carte de pe teritoriul Tării Româneşti în anii Renaşterii şi Umanismului, cu mare impact asupra culturii româneşti din epocă . Între cele 2000-3000 de volume câte a ajuns să adune stolnicul până la sfârşitul vieţii sale se numărau cărţi de filozofie, jusrisprudenţă-retorică, lingvistică, literatură, teologie, ştiinţe naturale, medicină, astronomie, matematică, tehnologie. Nu lipsesc nici lucrări de referinţa ( enciclopedii, lexicoane, dicţionare), precum si periodice cultural - politice ale vremii.Dintre titlurile de matematică şi astronomie care au supravieţuit şi se află în prezent la Biblioteca Academiei Române si care poarta celebrul sau ex libris, menţionam:

- Initia doctrinae physicus ( Iniţiere în studiul fizicii ) de Melanchton, Phillipus, in două volume , într-o ediţie rarisimă imprimată la Wittenberg în 1570. Lucrarea a aparţinut iniţial lui Matei Cantacuzino şi ulterior stolnicului Constantin Cantacuzino. Ambii posesori au lăsat numeroase însemnări de lectură în limbile greacă şi latină. Pe paginile acestei cărţi este scris aproape un întreg tratat de fizică, însoţit de formule şi schiţe, cel mai probabil opera stolnicului.

- Trei volume din lucrarile de astronomie despre efemeride ale lui Andrea Argoli, datate 1677;

- Tractatus physicus de motu locali ( Tratat despre fizica mişcărilor locale) de Mausnerius , Petrus, Lyon, 1646;

Astronomiae reformate ( Astronomia reformată) de Riccioli, Ioannes Baptista, Bologna, 1665;

-Harta a Cerului de Paul Loredano, cumpărata la Padova in 1667;

-O valoroasa Cosmografie in patru parţi, tipărita la Venetia in 1598, a matematicianului si fizicianului veneţian din secolul al XVI-lea Francisco Barozzi ( Barocci).

- Sphera mundi seu Cosmographia ( Sfera cerului sau cosmografia ) , a lui Blancanus Iosephus, 1693

- Constructio instrumenti ad Horlogia solaria ( Constructia instrumentelor ceasuri solare) , 1654

- Theoriae mechanicae delineatio ( Schita a teoriilor mecanice) a astronomului si matematicianului olandez Snellius, descoperitorul legilor refracţiei, intr-o ediţie din 1705.

Anul de imprimare al acestei lucrări arată că stolnicul Cantacuzino a fost interesat de domenii ca matematica şi astronomia nu numai în perioada studiilor in străinătate, ci de-a lungul întregii sale vieţi.

Din consemnările contemporanilor stolnicului aflăm că biblioteca sa conţinea şi numeroase hărţi şi atlase. Acestea sunt o dovadă concretă, a imprimării în mintea stolnicului, tot în anii studenţiei la Padova, a unui viu interes pentru cercetarea spaţiului geografic, pentru cunoaşterea lumilor noi, pentru jocul cartografiei militare şi politice. În virtutea reputaţiei sale de om politic important cu o vastă erudiţie, stolnicului i-au fost solicitate de către mai mulţi emisari şi personalităţi apusene date geografice despre Tara Românească. Astfel, în 1694 stolnicul a trimis lordului Paget, ambasador al Angliei la Înalta Poartă, la cererea acestuia , o schiţă a asediului cetăţii Petrovadarin, şi în acelaşi an i-a furnizat contelui italian Marsigli date despre Tara Românească. În primăvara anului 1698 stolnicul a promis unei solii diplomatice polone, aflată la Bucureşti, că-i poate da o hartă a zonei Dunării de Jos mai bună decât aceea a lui Marsigli. Din dorinţa de a face cunoscută Europei occidentale şi lumii de cultură greacă aflată sub dominaţia otomană realităţile spaţiului carpato-danubian, stolnicul a realizat o operă cartografică de mari porportii, o hartă a Tării Româneşti intitulată „ Schiţă geografică a prea înalţatei Tări a Ungrovlahiei , împărţit în 17 judeţe, după descrierea şi forma pe care a făcut-o prea nobilul, prea învăţatul şi prea înţeleptul boier stolnicul Constantin Cantacuzino pentru documentarea prea eminentului medic Ion Comnen”, tipărită la Padova în 1700 de Hrisant Notara şi dedicată domnitorului Cosntantin Brancoveanu. Pentru elaborarea ei stolnicul a efectuat numeroase călătorii în ţară, a cercetat hrisoave, hărţi şi monumente vechi. Harta sa demonstrează amplele cunoştiinţe cartografice ale autorului. Textul hărţii era scris în limbile elină şi latină şi prezenta hotarele şi împărţirea administrativă internă a Tării Româneşti. La întocmirea ei, Constantin Cantacuzino a folosit elemente ştiinţifice de valoare cum sunt gradele de longitudine şi latitudine însemnate în partea interioară a cadrului, cu menţiune aparte pentru latitudinea Bucureştiului, stabilită probabil de el, prin cele mai exacte calcule posibile atunci. Rigurozitatea ştiinţifică cu care a alcătuit harta îl plasează printre cei mai buni geografi ai timpului, opera lui bucurându-se de o mare circulaţie la acea vreme în marile capitale europene şi servind chiar de model unor savanţi contemporani cum ar fi principele moldav Dimitrie Cantemir în lucrarea sa Descriptio Moldaviae, lui Hrisant Notara, patriarh al Ierusalimului, eruditului florentin Antonio Maria del Chiaro, geografului francez d’Anville.

Pasiunea stolnicului C.Cantacuzino pentru astronomie si observarea cerului era cunoscuta şi personalităţilor vremii cu care a venit în contact. Se cunoaşte faptul că, aflând despre preocuparea stolnicului pentru astronomie, lordul William Paget, ambasadorul Angliei la Constantinopol i-a dăruit o luneta la 11 iulie 1696.

Perioada de studii de la Padova a contribuit poate cel mai mult la formarea stolnicului C. Cantacuzino ca om de cultură. Astfel, în perioadele când s-a bucurat de influenţă pe lângă domnitorii Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu , stolnicul Constantin Cantacuzino şi-a adus un aport important la crearea la Bucureşti a unei şcoli superioare similară cu marea şcoală a Fanarului şi cu Universitatea din Padova. Istoricii recunosc în unanimitate contribuţia stolnicului la înfiinţarea Academiei Domne

$$$

 CONSTANTIN CANTACUZINO

Stolnicul Constantin Cantacuzino ( 1640-1716), a fost cărturarul cel mai erudit, reprezentantul cel mai strălucit al umanismului în Ţara Românească în secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, „ o podoabă a învăţăturii româneşti din epoca sa”, după cum l-a caracterizat marele istoric N. Iorga. Stolnicul Constantin Cantacuzino a avut un rol profund în epocă prin meritele sale de cărturar şi om politic. Activitatea sa de erudit umanist a fost extrem de vastă . El s-a afirmat ca istoric, geograf şi cartograf, traducător şi ctitor de şcoală. Ca om politic şi-a câştigat o faimă europeană prin activitatea sa de consilier şi diplomat pe lângă trei domnitori ai Ţării Româneşti, şi anume fratele său Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu şi fiul său Ştefan Cantacuzino.

Scopul acestei lucrări este acela de a evidenţia o faţetă mai puţin cunoscută a vastei culturi pe care şi-a însuşit-o acest cărturar, şi anume interesul pe care l-a manifestat pentru domenii ale cunoaşterii cum ar fi astronomia, matematica, cartografia, puţin cunoscute în sec. XVII – XVIII în Ţările Române. De fapt, aceste preocupări ale sale , însuşite în principal în marele centru universitar italian, Padova, făceau parte din pregătirea multilaterală a umaniştilor apuseni ai vremii, al căror model de instruire l-a adoptat şi Constantin Cantacuzino.

Înainte de a începe să evidenţiem calităţile intelectuale deosebite ale acestui cărturar este bine să amintim câte ceva despre arborele său genealogic. Conform genealogiei întocmită în 1787 de un membru al familiei Cantacuzinilor, banul Mihai Cantacuzino , strămoşii stolnicului Constantin Cantacuzino descindeau din ilustra familie a Cantacuzinilor bizantini, de castă aristocratică militară, al cărei cel mai ilustru reprezentativ a fost Ioan Cantacuzino al IV-lea, împărat al Constantinopolelui în sec.XIV. Multe consemnări istorice arată că după cucerirea Constantinopolelui de către otomani, Cantacuzinii au fost nevoiţi să se refugieze în diferite părţi ale Europei pentru a-şi salva vieţile şi averile. Obârşia imperială şi dorinţa de recâştigare a privilegiilor pierdute din cauza prigonirii otomane au fost idealuri perpetuate din generaţie în generaţie în rândul neamului Cantacuzinilor. În sec. XVI o ramură a acestor Cantacuzini a ajuns şi în Ţara Românească, este vorba de Andronic Cantacuzino, care prin puternicele sale legături la Înalta Poartă a contribuit decisiv la punerea pe tronul Ţării Româneşti a domnitorului Mihai Viteazul, fiind numit apoi mare vistiernic de către domnitor. Acesta a avut trei fii, dintre care unul, Constantin, ridicat la rangul de postelnic în timpul domniei lui Matei Basarab, a fost tatăl viitorului stolnic Constantin Cantacuzino.

Postelnicul Constantin Cantacuzino a fost iniţiatorul şi protectorul învăţământului umanist de tip occidental-greco latin în Ţara Românească. Un mare erudit, cunoscător al limbilor greacă, turcă, arabă, italiană şi latină, a fost un mare iubitor al cărţii, deosebit de receptiv la tendinţele umaniste ale epocii sale. În epoca sa s-a remarcat prin biblioteca excepţională înfiinţată pe moşia sa de la Mărgineni, judeţul Prahova, „ cu multă cheltuială şi multe cărţi, elineşti, latineşti, franţuzeşti, turceşti” şi prin faptul că datorită stăruinţei sale pe lângă voievodul Matei Basarb, a luat fiinţă la Târgovişte, la vremea aceea capitala ţării, cea dintâi şcoală oficială de învăţământ mediu-superior, numită Scola greca e latina, care a funcţionat între anii 1646 şi 1651. Aici doi profesori erudiţi greci, Ignatie Petriţis şi Panteleone Ligaridis îi învaţau pe elevi, fii de mari boieri, să scrie, să citească şi să se exprime în limbile greacă şi latină. La această şcoală au învăţat şi primii doi fii ai postelnicului, şi anume Drăghici şi Şerban.

Viitorul cărturar Constantin Cantacuzino a fost cel de al treilea fiu şi al cincilea copil dintre cei doisprezece pe care i-a avut postelnicul Constantin Cantacuzino. Potrivit surselor istorice se pare că s-a născut în jurul anului 1640. A manifestat o înclinaţie deosebită pentru studiu de la o vârstă fragedă. Până la vârsta de 10 – 11 ani Constantin şi-a însuşit scrisul şi cititul în limbile slavonă, greacă, latină , precum şi cunoştiinţe de gramatică, retorică şi logică. Se pare ca primul său profesor cunoscut a fost Ignatie Petriţis. O dovadă în acest sens sunt însemnările de pe volumul al treilea din opera lui Basilius Magnus, „Cărticică cuprinzând cuvîntări despre cercetarea înţelepciunii”, care are pe prima filă marca de proprietar a lui Petriţis, iar pe a doua filă o însemnare a lui Constantin Cantacuzino, „Ex libris Constantini Cantacuzini” ( dintre cărţile lui Constantin Cantacuzino) precum şi unele note ale copilului prin care îşi exprimă nedumerirea asupra unor termeni, ceea ce arată că învăţase să scrie corect în latină şi citise cu pasiunea cartea dăruită de profesorul său. Este posibil ca tânărul Constantin să fi frecventat şi cursurile şcolii greci şi latine, însă istoricii au opinii diferite în această privinţă deoarece această şcoală a funcţionat puţin timp, într-o perioadă în care Constantin se afla la o vârstă încă fragedă.

Primul contact cu umanismul apusean a venit în 1655, când din cauza vicisitudinilor politice din Ţara Românească, familia sa a fost nevoită să se refugieze în Transilvania, la Braşov. Acolo, timp de trei ani, Constantin Cantacuzino şi-a continuat educaţia începută în Valahia cu profesorul Martin Albrich, absolvent al universităţilor din Leipzig şi Wiitenberg, de unde obţinuse diploma de magistru al artelor liberale şi al filozofiei. Lecţiile se desfăşurau numai în limba latină şi pe lângă cunoştiinţele lingvistice Albrichus i-a dat elevului său cunoştiinţe ample în domeniul beletristicii, filologiei, istoriei şi filozofiei, precum şi primele noţiuni de ştiinţe exacte. Mai cu seamă prin studiul anticilor, prin lucrările „ Georgicele” a lui Virgiliu şi „Metamorfozele” a lui Ovidiu Constantin a venit în contact cu discipline noi, cum ar fi astronomia, geografia şi fizica. Tot atunci a aflat despre câţiva filozofii si savanţii din Europa apuseană, cum ar fi Erasmus din Rotterdam, Pierre de la Rame , Descartes. Perioada braşoveana a invataturii lui Constantin Cantacuzino i-a lărgit orizontul lumii spirituale si i-a concretizat proiectele de viitor .

Din cauza evenimentelor din Tara Românească care au culminat cu uciderea postelnicului Cantacuzino în 1663 la ordinul domnitorului Grigore Ghica şi au pus în pericol siguranţa întregii sale familii, în 1665 Constantin ia drumul străinătăţii pentru a-şi proteja viaţa. Se hotărăşte să fructifice această perioadă pentru a-şi spori învăţătura. Pleacă mai întâi la Adrianopol , unde începe să alcătuiască un „Caiet de însemnări”, primul jurnal de călătorie scris de un cărturar în limba română. În mai 1666 îl găsim la Constantinopole, unde menţionează ca îl are ca dascăl printre alţii şi pe Gherasim Vlahos din Creta, profesor la marea „Şcoală a Fanarului”. Gherasim Cretanul era unul dintre cei mai învăţaţi cărturari ai epocii, un mare cunoscător al genului epistolar ,oratoriei, logicii, autointitulat „ Chirix al sfintei evanghelii şi profesor al tuturor ştiinţelor în ambele limbi”, greaca şi latina. La 18 ianuarie 1667 considerând că şi-a însuşit toate învăţăturile ce se puteau câştiga la Constantinopole, Constantin Cantacuzino se hotărăşte să îşi continue studiile la Padova.

În aprilie 1667 Constantin ajunge prin Veneţia la Padova. La vremea când a studiat acolo viitorul stolnic Cantacuzino universitatea din Padova era alcătuită din patru facultăţi, un muzeu de ştiinţe naturale şi de fizică, precum şi un observator astronomic. La universităţile padovane se predau următoarele materii: teologia, metafizica lui Aristotel, medicina lui Hippocrates, practica medicinii , filozofia , astronomia şi mineralogia, chirurgia, logica, matematica, umanităţile eline şi latine. Constantin Cantacuzino a dorit să se iniţieze în cât mai multe domenii, asemenea umaniştilor apuseni ai vremii. La Padova Constantin Cantacuzino şi-a perfectioant cunoştiinţele de italiană, a studiat filozofia, etica, logica, matematica, astronomia şi s-a iniţiat şi în medicină. Deoarece nu s-a putut înscrie la universitate imediat dupa sosire( cursurile începeau la 1 noiembrie şi se terminau la 1 iulie), Constantin a început imediat lecţii particulare de italiană, etică, filozofie şi jurisprudenţă cu profesorul Antonio dell’Aqua „Academicul”, care nu ocupa o catedră la universitate, dar se bucura de o bună reputaţie. În luna iulie a aceluiaşi an a încetat lecţiile cu acest profesor şi a început să ia lecţii particulare cu Albanio Albanese, profesor de logică la Colegiul Aristarum . La 10 noiembrie 1667 a început sa studieze cu acest dascăl două dintre operele lui Aristotel, Fizica şi De Anima. La 17 noiembrie 1667 Constantin Cantacuzino s-a înscris la cursurile Colegiului Aristarum din cadrul universităţii oraşului, numit şi Lyceum Patavinum, care cuprindea mai multe şcoli. Se pare că această decizie a fost determinată de faptul că acest colegiu oferea cea mai completă gamă de cursuri şi anume anatomie, chirurgie, medicină generală, botanică, matematică şi astronomie. De la profesorul Albanio Albanese Constantin a aflat, printre altele şi despre opera marelui om de ştiintă Galileo Galilei ( 1515-1572) . Galileo a fost profesor universitar de matematică la Padova între 1592 şi 1610. În 1610 Galileo Galilei a observat pentru prima dată cerul cu un instrument ştiinţific perfectionat de el, telescopul, confirmând prin descoperirile sale teoria heliocentrică a lui Copernic, potrivit căreia Pământul şi celelalte planete se rotesc în jurul Soarelui, ceea ce i-a adus blamarea Inchiziţiei, care susţinea că Pământul se află în centrul universului, aceasta fiind creaţia lui Dumnezeu. Teoriile ştiinţifice ale lui Galileo Galilei erau încă vii la Padova, combătute de unii astronomi şi erudiţi, susţinute de alţii.

Se pare că la început, Constantin nu şi-a putut împlini cunoştiinţele de astronomie decât prin lecturi personale. Probabil că a căutat şi a citit operele lui Galilei şi comentariile asupra lor. L-a studiat de asemenea pe Andrea Argoli, un erudit matematician, astronom şi astrolog italian, profesor la universitatea padovană până în anul 1657. Operele sale erau neîncetat reeditate şi citite cu interes de toată Europa cultivată. Argoli era autorul unor riguroase si exacte Efemeride, care dădeau un fel de calendar al fenomenelor cosmice şi planetare pentru zeci de ani. Mai târziu, după întoarcerea acasă, Constantin a cumpărat o ediţie apărută la Lyon în anul 1667, care cuprindea şi o celebră anexă privind eclipsele de soare din tot secolul al XVII-lea.Pasionat de asemenea de astrologie, Constantin a citit şi scrierile de astrologie ale profesorului Andrea Argoli, între care un adevărat tratat de astrologie medicală intitulat De diebus critici set aegrorum decubitu libri duo ( Două cărţi despre zilele critice şi îmbolnăviri - Padova, 1652), cu explicaţii privind mişcarea plantelor sau semnele zodiacale, pe care şi l-a cumpărat.

Se pare ca tânărul Cantacuzino a studiat cu mult interes matematica, potrivit datelor din caietul sau de însemnări, din care aflam ca în primăvara anului 1668, după ce a audiat aproape integral la universitate cursul de matematică al profesorului Stephanus de Angelis Veneţianul, la data de 6 aprilie 1668 a început lecţii particulare de geometrie, şi anume geometria lui Euclid, cu profesorul Valerianus Bonvicinus, pe care le-a terminat la 4 august. Valerianus Bonvicius din Verona era, după cum singur se intitulează într-o carte tipărită în 1667, „ in Alma Patavino Archigymnasio Peripateticae Philosophice interprete” ( comentator ( profesor) de filozofie peripatetică la universitatea din Padova) şi preda matematica militară şi astronomia la Academia Delia, o secţie specială a Universităţii, precum şi filozofia şi ştiinţa armelor, lupta cu pumnul, tragerea cu arcul, cu puşca, cu tunul, asediul.

Constantin se dovedi aşa de sârguincios în a pătrunde tainele matematicii şi astronomiei, încât bătrânul profesor Valerianus Bonvicinus i-a oferit în dar un manual de filozofie şi matematică, pe care îl tipărise recent la Padova: Lancis peripateticae ( Cântarul peripateticii) [Padova, 1667]. Se cunoaşte , din însemnările sale că de la Padova pasionatul bibliofil a adus 117de titluri in 127 de volume , între care şi tratatul de astrologie mai sus amintit al lui Andrea Argoli, precum şi acest manual al lui Bonvicinus. Constantin Cantacuzino a luat lecţii particulare cu profesorul Bonvicinus din aprilie 1668 până în luna august a aceluiaşi an, când bătrânul profesor a murit. Poate şi din acest motiv, coroborat cu terminarea cursurilor universitare şi cu probleme urgente de familie, în aceeaşi lună Constantin Cantacuzino părăseşte Padova. După peregrinări prin mai multe capitale europene, Veneţia, Koln, Viena, în ianuarie 1670 Constantin Cantacuzino revine acasă .

În 1675 apare prima menţiune istorică referitoare la ridicarea sa la rangul de stolnic a lui Constantin Cantacuzino de către Gheorghe Duca Vodă. Din cauza animozităţilor apărute între acest domnitor şi familia Cantacuzinilor, doi ani mai târziu Constantin Cantacuzino pierde acest titlu nobiliar. Un hrisov, datat 30 decembrie 1677, este ultimul în care Constantin Cantacuzino apare cu titlul de vel stolnic, deoarece în puţinele documente unde mai este pomenit până la moarte apare ca biv vel stolnic – fost mare stolnic. Banul Mihai afirmă in genealogia sa despre Catacuzini ca „ Nu era el un iubitor de boierii”. Inteligenţa şi erudiţia sa l-au făcut pe biv vel stolnicul Constantin Cantacuzino să aleagă alte mijloace de afirmare, pe care le-a folosit mai ales pentru binele şi progresul ţării şi poporului său. Şi acestea nu au fost puţine.

Pasionat bibliofil, a contribuit cel mai mult la dezvoltarea bibliotecii de la Mărgineni, moştenită în devălmăşie cu fraţii săi de la părintele său, postelnicul Constantin Cantacuzino. Astfel, prin cărţile aduse de la Padova, prin continuarea achiziţiilor de carte şi după revenirea în ţară prin comenzi în străinătate, precum şi datorită numeroaselor cărţi primite în dar, stolnicul Cantacuzino a alcătuit cea mai veche colecţie de carte de pe teritoriul Tării Româneşti în anii Renaşterii şi Umanismului, cu mare impact asupra culturii româneşti din epocă . Între cele 2000-3000 de volume câte a ajuns să adune stolnicul până la sfârşitul vieţii sale se numărau cărţi de filozofie, jusrisprudenţă-retorică, lingvistică, literatură, teologie, ştiinţe naturale, medicină, astronomie, matematică, tehnologie. Nu lipsesc nici lucrări de referinţa ( enciclopedii, lexicoane, dicţionare), precum si periodice cultural - politice ale vremii.Dintre titlurile de matematică şi astronomie care au supravieţuit şi se află în prezent la Biblioteca Academiei Române si care poarta celebrul sau ex libris, menţionam:

- Initia doctrinae physicus ( Iniţiere în studiul fizicii ) de Melanchton, Phillipus, in două volume , într-o ediţie rarisimă imprimată la Wittenberg în 1570. Lucrarea a aparţinut iniţial lui Matei Cantacuzino şi ulterior stolnicului Constantin Cantacuzino. Ambii posesori au lăsat numeroase însemnări de lectură în limbile greacă şi latină. Pe paginile acestei cărţi este scris aproape un întreg tratat de fizică, însoţit de formule şi schiţe, cel mai probabil opera stolnicului.

- Trei volume din lucrarile de astronomie despre efemeride ale lui Andrea Argoli, datate 1677;

- Tractatus physicus de motu locali ( Tratat despre fizica mişcărilor locale) de Mausnerius , Petrus, Lyon, 1646;

Astronomiae reformate ( Astronomia reformată) de Riccioli, Ioannes Baptista, Bologna, 1665;

-Harta a Cerului de Paul Loredano, cumpărata la Padova in 1667;

-O valoroasa Cosmografie in patru parţi, tipărita la Venetia in 1598, a matematicianului si fizicianului veneţian din secolul al XVI-lea Francisco Barozzi ( Barocci).

- Sphera mundi seu Cosmographia ( Sfera cerului sau cosmografia ) , a lui Blancanus Iosephus, 1693

- Constructio instrumenti ad Horlogia solaria ( Constructia instrumentelor ceasuri solare) , 1654

- Theoriae mechanicae delineatio ( Schita a teoriilor mecanice) a astronomului si matematicianului olandez Snellius, descoperitorul legilor refracţiei, intr-o ediţie din 1705.

Anul de imprimare al acestei lucrări arată că stolnicul Cantacuzino a fost interesat de domenii ca matematica şi astronomia nu numai în perioada studiilor in străinătate, ci de-a lungul întregii sale vieţi.

Din consemnările contemporanilor stolnicului aflăm că biblioteca sa conţinea şi numeroase hărţi şi atlase. Acestea sunt o dovadă concretă, a imprimării în mintea stolnicului, tot în anii studenţiei la Padova, a unui viu interes pentru cercetarea spaţiului geografic, pentru cunoaşterea lumilor noi, pentru jocul cartografiei militare şi politice. În virtutea reputaţiei sale de om politic important cu o vastă erudiţie, stolnicului i-au fost solicitate de către mai mulţi emisari şi personalităţi apusene date geografice despre Tara Românească. Astfel, în 1694 stolnicul a trimis lordului Paget, ambasador al Angliei la Înalta Poartă, la cererea acestuia , o schiţă a asediului cetăţii Petrovadarin, şi în acelaşi an i-a furnizat contelui italian Marsigli date despre Tara Românească. În primăvara anului 1698 stolnicul a promis unei solii diplomatice polone, aflată la Bucureşti, că-i poate da o hartă a zonei Dunării de Jos mai bună decât aceea a lui Marsigli. Din dorinţa de a face cunoscută Europei occidentale şi lumii de cultură greacă aflată sub dominaţia otomană realităţile spaţiului carpato-danubian, stolnicul a realizat o operă cartografică de mari porportii, o hartă a Tării Româneşti intitulată „ Schiţă geografică a prea înalţatei Tări a Ungrovlahiei , împărţit în 17 judeţe, după descrierea şi forma pe care a făcut-o prea nobilul, prea învăţatul şi prea înţeleptul boier stolnicul Constantin Cantacuzino pentru documentarea prea eminentului medic Ion Comnen”, tipărită la Padova în 1700 de Hrisant Notara şi dedicată domnitorului Cosntantin Brancoveanu. Pentru elaborarea ei stolnicul a efectuat numeroase călătorii în ţară, a cercetat hrisoave, hărţi şi monumente vechi. Harta sa demonstrează amplele cunoştiinţe cartografice ale autorului. Textul hărţii era scris în limbile elină şi latină şi prezenta hotarele şi împărţirea administrativă internă a Tării Româneşti. La întocmirea ei, Constantin Cantacuzino a folosit elemente ştiinţifice de valoare cum sunt gradele de longitudine şi latitudine însemnate în partea interioară a cadrului, cu menţiune aparte pentru latitudinea Bucureştiului, stabilită probabil de el, prin cele mai exacte calcule posibile atunci. Rigurozitatea ştiinţifică cu care a alcătuit harta îl plasează printre cei mai buni geografi ai timpului, opera lui bucurându-se de o mare circulaţie la acea vreme în marile capitale europene şi servind chiar de model unor savanţi contemporani cum ar fi principele moldav Dimitrie Cantemir în lucrarea sa Descriptio Moldaviae, lui Hrisant Notara, patriarh al Ierusalimului, eruditului florentin Antonio Maria del Chiaro, geografului francez d’Anville.

Pasiunea stolnicului C.Cantacuzino pentru astronomie si observarea cerului era cunoscuta şi personalităţilor vremii cu care a venit în contact. Se cunoaşte faptul că, aflând despre preocuparea stolnicului pentru astronomie, lordul William Paget, ambasadorul Angliei la Constantinopol i-a dăruit o luneta la 11 iulie 1696.

Perioada de studii de la Padova a contribuit poate cel mai mult la formarea stolnicului C. Cantacuzino ca om de cultură. Astfel, în perioadele când s-a bucurat de influenţă pe lângă domnitorii Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu , stolnicul Constantin Cantacuzino şi-a adus un aport important la crearea la Bucureşti a unei şcoli superioare similară cu marea şcoală a Fanarului şi cu Universitatea din Padova. Istoricii recunosc în unanimitate contribuţia stolnicului la înfiinţarea Academiei Domne

###

 CONSTANTIN CANTACUZINO

Stolnicul Constantin Cantacuzino ( 1640-1716), a fost cărturarul cel mai erudit, reprezentantul cel mai strălucit al umanismului în Ţara Românească în secolul al XVII-lea şi începutul secolului al XVIII-lea, „ o podoabă a învăţăturii româneşti din epoca sa”, după cum l-a caracterizat marele istoric N. Iorga. Stolnicul Constantin Cantacuzino a avut un rol profund în epocă prin meritele sale de cărturar şi om politic. Activitatea sa de erudit umanist a fost extrem de vastă . El s-a afirmat ca istoric, geograf şi cartograf, traducător şi ctitor de şcoală. Ca om politic şi-a câştigat o faimă europeană prin activitatea sa de consilier şi diplomat pe lângă trei domnitori ai Ţării Româneşti, şi anume fratele său Şerban Cantacuzino, Constantin Brâncoveanu şi fiul său Ştefan Cantacuzino.

Scopul acestei lucrări este acela de a evidenţia o faţetă mai puţin cunoscută a vastei culturi pe care şi-a însuşit-o acest cărturar, şi anume interesul pe care l-a manifestat pentru domenii ale cunoaşterii cum ar fi astronomia, matematica, cartografia, puţin cunoscute în sec. XVII – XVIII în Ţările Române. De fapt, aceste preocupări ale sale , însuşite în principal în marele centru universitar italian, Padova, făceau parte din pregătirea multilaterală a umaniştilor apuseni ai vremii, al căror model de instruire l-a adoptat şi Constantin Cantacuzino.

Înainte de a începe să evidenţiem calităţile intelectuale deosebite ale acestui cărturar este bine să amintim câte ceva despre arborele său genealogic. Conform genealogiei întocmită în 1787 de un membru al familiei Cantacuzinilor, banul Mihai Cantacuzino , strămoşii stolnicului Constantin Cantacuzino descindeau din ilustra familie a Cantacuzinilor bizantini, de castă aristocratică militară, al cărei cel mai ilustru reprezentativ a fost Ioan Cantacuzino al IV-lea, împărat al Constantinopolelui în sec.XIV. Multe consemnări istorice arată că după cucerirea Constantinopolelui de către otomani, Cantacuzinii au fost nevoiţi să se refugieze în diferite părţi ale Europei pentru a-şi salva vieţile şi averile. Obârşia imperială şi dorinţa de recâştigare a privilegiilor pierdute din cauza prigonirii otomane au fost idealuri perpetuate din generaţie în generaţie în rândul neamului Cantacuzinilor. În sec. XVI o ramură a acestor Cantacuzini a ajuns şi în Ţara Românească, este vorba de Andronic Cantacuzino, care prin puternicele sale legături la Înalta Poartă a contribuit decisiv la punerea pe tronul Ţării Româneşti a domnitorului Mihai Viteazul, fiind numit apoi mare vistiernic de către domnitor. Acesta a avut trei fii, dintre care unul, Constantin, ridicat la rangul de postelnic în timpul domniei lui Matei Basarab, a fost tatăl viitorului stolnic Constantin Cantacuzino.

Postelnicul Constantin Cantacuzino a fost iniţiatorul şi protectorul învăţământului umanist de tip occidental-greco latin în Ţara Românească. Un mare erudit, cunoscător al limbilor greacă, turcă, arabă, italiană şi latină, a fost un mare iubitor al cărţii, deosebit de receptiv la tendinţele umaniste ale epocii sale. În epoca sa s-a remarcat prin biblioteca excepţională înfiinţată pe moşia sa de la Mărgineni, judeţul Prahova, „ cu multă cheltuială şi multe cărţi, elineşti, latineşti, franţuzeşti, turceşti” şi prin faptul că datorită stăruinţei sale pe lângă voievodul Matei Basarb, a luat fiinţă la Târgovişte, la vremea aceea capitala ţării, cea dintâi şcoală oficială de învăţământ mediu-superior, numită Scola greca e latina, care a funcţionat între anii 1646 şi 1651. Aici doi profesori erudiţi greci, Ignatie Petriţis şi Panteleone Ligaridis îi învaţau pe elevi, fii de mari boieri, să scrie, să citească şi să se exprime în limbile greacă şi latină. La această şcoală au învăţat şi primii doi fii ai postelnicului, şi anume Drăghici şi Şerban.

Viitorul cărturar Constantin Cantacuzino a fost cel de al treilea fiu şi al cincilea copil dintre cei doisprezece pe care i-a avut postelnicul Constantin Cantacuzino. Potrivit surselor istorice se pare că s-a născut în jurul anului 1640. A manifestat o înclinaţie deosebită pentru studiu de la o vârstă fragedă. Până la vârsta de 10 – 11 ani Constantin şi-a însuşit scrisul şi cititul în limbile slavonă, greacă, latină , precum şi cunoştiinţe de gramatică, retorică şi logică. Se pare ca primul său profesor cunoscut a fost Ignatie Petriţis. O dovadă în acest sens sunt însemnările de pe volumul al treilea din opera lui Basilius Magnus, „Cărticică cuprinzând cuvîntări despre cercetarea înţelepciunii”, care are pe prima filă marca de proprietar a lui Petriţis, iar pe a doua filă o însemnare a lui Constantin Cantacuzino, „Ex libris Constantini Cantacuzini” ( dintre cărţile lui Constantin Cantacuzino) precum şi unele note ale copilului prin care îşi exprimă nedumerirea asupra unor termeni, ceea ce arată că învăţase să scrie corect în latină şi citise cu pasiunea cartea dăruită de profesorul său. Este posibil ca tânărul Constantin să fi frecventat şi cursurile şcolii greci şi latine, însă istoricii au opinii diferite în această privinţă deoarece această şcoală a funcţionat puţin timp, într-o perioadă în care Constantin se afla la o vârstă încă fragedă.

Primul contact cu umanismul apusean a venit în 1655, când din cauza vicisitudinilor politice din Ţara Românească, familia sa a fost nevoită să se refugieze în Transilvania, la Braşov. Acolo, timp de trei ani, Constantin Cantacuzino şi-a continuat educaţia începută în Valahia cu profesorul Martin Albrich, absolvent al universităţilor din Leipzig şi Wiitenberg, de unde obţinuse diploma de magistru al artelor liberale şi al filozofiei. Lecţiile se desfăşurau numai în limba latină şi pe lângă cunoştiinţele lingvistice Albrichus i-a dat elevului său cunoştiinţe ample în domeniul beletristicii, filologiei, istoriei şi filozofiei, precum şi primele noţiuni de ştiinţe exacte. Mai cu seamă prin studiul anticilor, prin lucrările „ Georgicele” a lui Virgiliu şi „Metamorfozele” a lui Ovidiu Constantin a venit în contact cu discipline noi, cum ar fi astronomia, geografia şi fizica. Tot atunci a aflat despre câţiva filozofii si savanţii din Europa apuseană, cum ar fi Erasmus din Rotterdam, Pierre de la Rame , Descartes. Perioada braşoveana a invataturii lui Constantin Cantacuzino i-a lărgit orizontul lumii spirituale si i-a concretizat proiectele de viitor .

Din cauza evenimentelor din Tara Românească care au culminat cu uciderea postelnicului Cantacuzino în 1663 la ordinul domnitorului Grigore Ghica şi au pus în pericol siguranţa întregii sale familii, în 1665 Constantin ia drumul străinătăţii pentru a-şi proteja viaţa. Se hotărăşte să fructifice această perioadă pentru a-şi spori învăţătura. Pleacă mai întâi la Adrianopol , unde începe să alcătuiască un „Caiet de însemnări”, primul jurnal de călătorie scris de un cărturar în limba română. În mai 1666 îl găsim la Constantinopole, unde menţionează ca îl are ca dascăl printre alţii şi pe Gherasim Vlahos din Creta, profesor la marea „Şcoală a Fanarului”. Gherasim Cretanul era unul dintre cei mai învăţaţi cărturari ai epocii, un mare cunoscător al genului epistolar ,oratoriei, logicii, autointitulat „ Chirix al sfintei evanghelii şi profesor al tuturor ştiinţelor în ambele limbi”, greaca şi latina. La 18 ianuarie 1667 considerând că şi-a însuşit toate învăţăturile ce se puteau câştiga la Constantinopole, Constantin Cantacuzino se hotărăşte să îşi continue studiile la Padova.

În aprilie 1667 Constantin ajunge prin Veneţia la Padova. La vremea când a studiat acolo viitorul stolnic Cantacuzino universitatea din Padova era alcătuită din patru facultăţi, un muzeu de ştiinţe naturale şi de fizică, precum şi un observator astronomic. La universităţile padovane se predau următoarele materii: teologia, metafizica lui Aristotel, medicina lui Hippocrates, practica medicinii , filozofia , astronomia şi mineralogia, chirurgia, logica, matematica, umanităţile eline şi latine. Constantin Cantacuzino a dorit să se iniţieze în cât mai multe domenii, asemenea umaniştilor apuseni ai vremii. La Padova Constantin Cantacuzino şi-a perfectioant cunoştiinţele de italiană, a studiat filozofia, etica, logica, matematica, astronomia şi s-a iniţiat şi în medicină. Deoarece nu s-a putut înscrie la universitate imediat dupa sosire( cursurile începeau la 1 noiembrie şi se terminau la 1 iulie), Constantin a început imediat lecţii particulare de italiană, etică, filozofie şi jurisprudenţă cu profesorul Antonio dell’Aqua „Academicul”, care nu ocupa o catedră la universitate, dar se bucura de o bună reputaţie. În luna iulie a aceluiaşi an a încetat lecţiile cu acest profesor şi a început să ia lecţii particulare cu Albanio Albanese, profesor de logică la Colegiul Aristarum . La 10 noiembrie 1667 a început sa studieze cu acest dascăl două dintre operele lui Aristotel, Fizica şi De Anima. La 17 noiembrie 1667 Constantin Cantacuzino s-a înscris la cursurile Colegiului Aristarum din cadrul universităţii oraşului, numit şi Lyceum Patavinum, care cuprindea mai multe şcoli. Se pare că această decizie a fost determinată de faptul că acest colegiu oferea cea mai completă gamă de cursuri şi anume anatomie, chirurgie, medicină generală, botanică, matematică şi astronomie. De la profesorul Albanio Albanese Constantin a aflat, printre altele şi despre opera marelui om de ştiintă Galileo Galilei ( 1515-1572) . Galileo a fost profesor universitar de matematică la Padova între 1592 şi 1610. În 1610 Galileo Galilei a observat pentru prima dată cerul cu un instrument ştiinţific perfectionat de el, telescopul, confirmând prin descoperirile sale teoria heliocentrică a lui Copernic, potrivit căreia Pământul şi celelalte planete se rotesc în jurul Soarelui, ceea ce i-a adus blamarea Inchiziţiei, care susţinea că Pământul se află în centrul universului, aceasta fiind creaţia lui Dumnezeu. Teoriile ştiinţifice ale lui Galileo Galilei erau încă vii la Padova, combătute de unii astronomi şi erudiţi, susţinute de alţii.

Se pare că la început, Constantin nu şi-a putut împlini cunoştiinţele de astronomie decât prin lecturi personale. Probabil că a căutat şi a citit operele lui Galilei şi comentariile asupra lor. L-a studiat de asemenea pe Andrea Argoli, un erudit matematician, astronom şi astrolog italian, profesor la universitatea padovană până în anul 1657. Operele sale erau neîncetat reeditate şi citite cu interes de toată Europa cultivată. Argoli era autorul unor riguroase si exacte Efemeride, care dădeau un fel de calendar al fenomenelor cosmice şi planetare pentru zeci de ani. Mai târziu, după întoarcerea acasă, Constantin a cumpărat o ediţie apărută la Lyon în anul 1667, care cuprindea şi o celebră anexă privind eclipsele de soare din tot secolul al XVII-lea.Pasionat de asemenea de astrologie, Constantin a citit şi scrierile de astrologie ale profesorului Andrea Argoli, între care un adevărat tratat de astrologie medicală intitulat De diebus critici set aegrorum decubitu libri duo ( Două cărţi despre zilele critice şi îmbolnăviri - Padova, 1652), cu explicaţii privind mişcarea plantelor sau semnele zodiacale, pe care şi l-a cumpărat.

Se pare ca tânărul Cantacuzino a studiat cu mult interes matematica, potrivit datelor din caietul sau de însemnări, din care aflam ca în primăvara anului 1668, după ce a audiat aproape integral la universitate cursul de matematică al profesorului Stephanus de Angelis Veneţianul, la data de 6 aprilie 1668 a început lecţii particulare de geometrie, şi anume geometria lui Euclid, cu profesorul Valerianus Bonvicinus, pe care le-a terminat la 4 august. Valerianus Bonvicius din Verona era, după cum singur se intitulează într-o carte tipărită în 1667, „ in Alma Patavino Archigymnasio Peripateticae Philosophice interprete” ( comentator ( profesor) de filozofie peripatetică la universitatea din Padova) şi preda matematica militară şi astronomia la Academia Delia, o secţie specială a Universităţii, precum şi filozofia şi ştiinţa armelor, lupta cu pumnul, tragerea cu arcul, cu puşca, cu tunul, asediul.

Constantin se dovedi aşa de sârguincios în a pătrunde tainele matematicii şi astronomiei, încât bătrânul profesor Valerianus Bonvicinus i-a oferit în dar un manual de filozofie şi matematică, pe care îl tipărise recent la Padova: Lancis peripateticae ( Cântarul peripateticii) [Padova, 1667]. Se cunoaşte , din însemnările sale că de la Padova pasionatul bibliofil a adus 117de titluri in 127 de volume , între care şi tratatul de astrologie mai sus amintit al lui Andrea Argoli, precum şi acest manual al lui Bonvicinus. Constantin Cantacuzino a luat lecţii particulare cu profesorul Bonvicinus din aprilie 1668 până în luna august a aceluiaşi an, când bătrânul profesor a murit. Poate şi din acest motiv, coroborat cu terminarea cursurilor universitare şi cu probleme urgente de familie, în aceeaşi lună Constantin Cantacuzino părăseşte Padova. După peregrinări prin mai multe capitale europene, Veneţia, Koln, Viena, în ianuarie 1670 Constantin Cantacuzino revine acasă .

În 1675 apare prima menţiune istorică referitoare la ridicarea sa la rangul de stolnic a lui Constantin Cantacuzino de către Gheorghe Duca Vodă. Din cauza animozităţilor apărute între acest domnitor şi familia Cantacuzinilor, doi ani mai târziu Constantin Cantacuzino pierde acest titlu nobiliar. Un hrisov, datat 30 decembrie 1677, este ultimul în care Constantin Cantacuzino apare cu titlul de vel stolnic, deoarece în puţinele documente unde mai este pomenit până la moarte apare ca biv vel stolnic – fost mare stolnic. Banul Mihai afirmă in genealogia sa despre Catacuzini ca „ Nu era el un iubitor de boierii”. Inteligenţa şi erudiţia sa l-au făcut pe biv vel stolnicul Constantin Cantacuzino să aleagă alte mijloace de afirmare, pe care le-a folosit mai ales pentru binele şi progresul ţării şi poporului său. Şi acestea nu au fost puţine.

Pasionat bibliofil, a contribuit cel mai mult la dezvoltarea bibliotecii de la Mărgineni, moştenită în devălmăşie cu fraţii săi de la părintele său, postelnicul Constantin Cantacuzino. Astfel, prin cărţile aduse de la Padova, prin continuarea achiziţiilor de carte şi după revenirea în ţară prin comenzi în străinătate, precum şi datorită numeroaselor cărţi primite în dar, stolnicul Cantacuzino a alcătuit cea mai veche colecţie de carte de pe teritoriul Tării Româneşti în anii Renaşterii şi Umanismului, cu mare impact asupra culturii româneşti din epocă . Între cele 2000-3000 de volume câte a ajuns să adune stolnicul până la sfârşitul vieţii sale se numărau cărţi de filozofie, jusrisprudenţă-retorică, lingvistică, literatură, teologie, ştiinţe naturale, medicină, astronomie, matematică, tehnologie. Nu lipsesc nici lucrări de referinţa ( enciclopedii, lexicoane, dicţionare), precum si periodice cultural - politice ale vremii.Dintre titlurile de matematică şi astronomie care au supravieţuit şi se află în prezent la Biblioteca Academiei Române si care poarta celebrul sau ex libris, menţionam:

- Initia doctrinae physicus ( Iniţiere în studiul fizicii ) de Melanchton, Phillipus, in două volume , într-o ediţie rarisimă imprimată la Wittenberg în 1570. Lucrarea a aparţinut iniţial lui Matei Cantacuzino şi ulterior stolnicului Constantin Cantacuzino. Ambii posesori au lăsat numeroase însemnări de lectură în limbile greacă şi latină. Pe paginile acestei cărţi este scris aproape un întreg tratat de fizică, însoţit de formule şi schiţe, cel mai probabil opera stolnicului.

- Trei volume din lucrarile de astronomie despre efemeride ale lui Andrea Argoli, datate 1677;

- Tractatus physicus de motu locali ( Tratat despre fizica mişcărilor locale) de Mausnerius , Petrus, Lyon, 1646;

Astronomiae reformate ( Astronomia reformată) de Riccioli, Ioannes Baptista, Bologna, 1665;

-Harta a Cerului de Paul Loredano, cumpărata la Padova in 1667;

-O valoroasa Cosmografie in patru parţi, tipărita la Venetia in 1598, a matematicianului si fizicianului veneţian din secolul al XVI-lea Francisco Barozzi ( Barocci).

- Sphera mundi seu Cosmographia ( Sfera cerului sau cosmografia ) , a lui Blancanus Iosephus, 1693

- Constructio instrumenti ad Horlogia solaria ( Constructia instrumentelor ceasuri solare) , 1654

- Theoriae mechanicae delineatio ( Schita a teoriilor mecanice) a astronomului si matematicianului olandez Snellius, descoperitorul legilor refracţiei, intr-o ediţie din 1705.

Anul de imprimare al acestei lucrări arată că stolnicul Cantacuzino a fost interesat de domenii ca matematica şi astronomia nu numai în perioada studiilor in străinătate, ci de-a lungul întregii sale vieţi.

Din consemnările contemporanilor stolnicului aflăm că biblioteca sa conţinea şi numeroase hărţi şi atlase. Acestea sunt o dovadă concretă, a imprimării în mintea stolnicului, tot în anii studenţiei la Padova, a unui viu interes pentru cercetarea spaţiului geografic, pentru cunoaşterea lumilor noi, pentru jocul cartografiei militare şi politice. În virtutea reputaţiei sale de om politic important cu o vastă erudiţie, stolnicului i-au fost solicitate de către mai mulţi emisari şi personalităţi apusene date geografice despre Tara Românească. Astfel, în 1694 stolnicul a trimis lordului Paget, ambasador al Angliei la Înalta Poartă, la cererea acestuia , o schiţă a asediului cetăţii Petrovadarin, şi în acelaşi an i-a furnizat contelui italian Marsigli date despre Tara Românească. În primăvara anului 1698 stolnicul a promis unei solii diplomatice polone, aflată la Bucureşti, că-i poate da o hartă a zonei Dunării de Jos mai bună decât aceea a lui Marsigli. Din dorinţa de a face cunoscută Europei occidentale şi lumii de cultură greacă aflată sub dominaţia otomană realităţile spaţiului carpato-danubian, stolnicul a realizat o operă cartografică de mari porportii, o hartă a Tării Româneşti intitulată „ Schiţă geografică a prea înalţatei Tări a Ungrovlahiei , împărţit în 17 judeţe, după descrierea şi forma pe care a făcut-o prea nobilul, prea învăţatul şi prea înţeleptul boier stolnicul Constantin Cantacuzino pentru documentarea prea eminentului medic Ion Comnen”, tipărită la Padova în 1700 de Hrisant Notara şi dedicată domnitorului Cosntantin Brancoveanu. Pentru elaborarea ei stolnicul a efectuat numeroase călătorii în ţară, a cercetat hrisoave, hărţi şi monumente vechi. Harta sa demonstrează amplele cunoştiinţe cartografice ale autorului. Textul hărţii era scris în limbile elină şi latină şi prezenta hotarele şi împărţirea administrativă internă a Tării Româneşti. La întocmirea ei, Constantin Cantacuzino a folosit elemente ştiinţifice de valoare cum sunt gradele de longitudine şi latitudine însemnate în partea interioară a cadrului, cu menţiune aparte pentru latitudinea Bucureştiului, stabilită probabil de el, prin cele mai exacte calcule posibile atunci. Rigurozitatea ştiinţifică cu care a alcătuit harta îl plasează printre cei mai buni geografi ai timpului, opera lui bucurându-se de o mare circulaţie la acea vreme în marile capitale europene şi servind chiar de model unor savanţi contemporani cum ar fi principele moldav Dimitrie Cantemir în lucrarea sa Descriptio Moldaviae, lui Hrisant Notara, patriarh al Ierusalimului, eruditului florentin Antonio Maria del Chiaro, geografului francez d’Anville.

Pasiunea stolnicului C.Cantacuzino pentru astronomie si observarea cerului era cunoscuta şi personalităţilor vremii cu care a venit în contact. Se cunoaşte faptul că, aflând despre preocuparea stolnicului pentru astronomie, lordul William Paget, ambasadorul Angliei la Constantinopol i-a dăruit o luneta la 11 iulie 1696.

Perioada de studii de la Padova a contribuit poate cel mai mult la formarea stolnicului C. Cantacuzino ca om de cultură. Astfel, în perioadele când s-a bucurat de influenţă pe lângă domnitorii Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu , stolnicul Constantin Cantacuzino şi-a adus un aport important la crearea la Bucureşti a unei şcoli superioare similară cu marea şcoală a Fanarului şi cu Universitatea din Padova. Istoricii recunosc în unanimitate contribuţia stolnicului la înfiinţarea Academiei Domne

$$$

 CONTELE DE SAINT-GERMAIN

Contele de Saint Germain, nemuritor sau sarlatan?

Nici o alta figura oculta a istoriei nu a starnit atata interes si nu a inflacarat imaginatia oamenilor de-a lungul veacurilor asa cum facut-o misteriosul conte de Saint Germain. Intotdeauna imbracat in negru, enigmatic, cuceritor, erudit si, pe deasupra…nemuritor. Sa fie oare un personaj real sau doar o plasmuire a unui sarlatan din secolul al XVIII-lea?

Nimeni nu i-a aflat vreodata adevaratul nume si nici originile. Cu toate acestea, avea sa fie cunoscut ca medic, muzician, spion, spadasin, lingvist, alchimist, bijutier, om de afaceri si apropiat al capetelor incoronate din Europa. Avea sa apara in mai toate tarile lumii, din Anglia si pana in India, influentand decizii care vor schimba istoria. Ba mai mult, in cei peste 70 de ani de aventuri, misteriosul personaj parea sa nu imbatraneasca cu nici macar o zi.contele de saint germain ,omul care sfideaza timpul

Datele istorice sunt neclare in ceea ce il priveste pe contele de Saint Germain. Cel mai probabil, a aparut in Franta in 1742 dupa ce, in prealabil, petrecuse mai multi ani in Anglia, acolo unde fusese arestat sub acuzatia de spionaj in favoarea familiei Stuart.

Desi intemnitat, contele reuseste sa se faca remarcat de catre Horace Walpole, ilustru parlamentar, scriitor si apropiat al lui Diderot. Acesta il va caracteriza pe presupusul spion drept: „un om misterios si ciudat”. Desi ofera autoritatilor foarte putine date despre propria persoana, suspectul este eliberat din lipsa de probe. Aproape imediat, acesta dispare fara urma fara a mai putea fi localizat timp de mai multi ani.

Apare insa in Franta, acolo unde, in cel mai scurt timp, cunoaste cele mai mari personalitati ale vremii: regele Ludovic al XVI-lea si amanta acestuia Madame de Pompadour, Marie Antoanette, Voltaire, Jean Jacques Rousseau, Giacomo Cassanova, Anton Mesmer si altii. Este caracterizat destul de repede drept un personaj fascinant, cu o desavarsita arta a dialogului si cunostiinte avansate in toate domeniile stiintei.

Era aproape imposibil sa nu remarci un barbat care vorbea perfect cel putin 12 limbi straine: franceza, spaniola, engleza, olandeza, rusa, portugheza, germana, latina, araba si chineza, ba chiar si limbi rare ca greaca veche sau sanscrita. Se spune ca mai era si un muzician desavarsit care isi compunea propriile opere, pictor talentat si un neintrecut bijutier, arta pe care pretindea ca ar fi deprins-o in Persia.

Si totusi, nimic nu ii va creste mai mult faima pe cat a facut-o zvonul lansat in 1760 de catre una dintre persoanele influente ale aristocratiei franceze, venerabila Madame de Gergy. In timpul unei serate la care participa alaturi de pictorul Rameau, aceasta il recunoaste pe contele de Saint Germain, pe care se pare ca il intalnise in Venetia anilor 1710.

Desi trecusera nu mai putin de 50 de ani, enigmaticul ei interlocutor parea sa nu se fi schimbat absolut deloc, ramanand acelasi barbat cu o constitutie solida si cu o varsta de circa 40-45 de ani. Manata de curiozitate, doamna de Gergy solicita cateva explicatii, fiind mai mult decat convinsa ca il cunoscuse pe tatal lui Saint Germain. Raspunsul va fi, insa, unul socant. Contele admite ca el a fost cel pe care il intalnise in urma cu jumatate de veac si ca, in ciuda aparentelor, varsta sa ar fi una cu mult mai inaintata. El isi va intari spusele amintind mai multe detalii ale acelei intalniri.contele de saint germain

Legenda nemuritorului se naste aproape instantaneu si face inconjurul Frantei cu o viteza incredibila.

Zvonurile despre misteriosul personaj care pretindea ca nu poate muri se raspandesc cu viteza luminii si atrag atat admiratia oamenilor cat si criticile celor mai sceptici dintre ei.

Chiar si celebrul aventurier Casanova, un fin cunoscator al oamenilor si al slabiciunilor acestora, pare confuz atunci cand trebuie sa il caracterizeze pe Saint Germain.

Desi tinde sa il considere un impostor atins de aripa geniului, Casanova nu poate sa nu remarce fascinanta personalitate a omului din fata sa, pe care il asculta fara sa resufle. In acelasi timp, Voltaire il caracterizeaza in termeni mai mult decat luadativi, drept „omul care nu moare niciodata si care stie totul”.

Aura mistica, aproape oculta, care incepuse sa il inconjoare pe conte, este alimentata chiar de acesta, atunci cand incepe sa ofere gratuit doamnelor din inalta societate, mostre din ceea ce pretindea ca ar fi o potiune a tineretii vesnice care sa le conserve frumusetea.

Mai mult, acesta declara intr-un cerc de apropiati ca poate crea aur din orice fel de metal si ca poate topi diamantele, corectandu-le orice imperfectiune.

In felul acesta, devine brusc un apropiat al regelui Ludovic al XVI-lea care il angajeaza ca spion si ii ofera o suma imensa la vremea respectiva, 100.000 de franci pentru a-si infiinta un laborator propriu in care sa isi continue exeperimentele. Dar cum orice medalie are si un revers, faima castigata brusc avea sa se regaseasca in furia nobililor care nu il vedeau mai mult decat pe un aventurier periculos.

Fortat sa paraseasca Franta, contele de Saint Germain avea sa fie recunoscut sub diferite nume prin mai toate tarile Europei. In 1762, acesta servea sub tarul Rusiei sub identitatea generalului Soltikov, cel care va juca un rol important in timpul rascoalelor din acelasi an. Se spune chiar ca ar fi participat la complotul care a adus-o pe tronul Rusiei pe Ecaterina cea Mare. Anii urmatori il gasesc intr-un continuu peregrinaj. Contele apare in Italia, Polonia, Ungaria, Transilvania – acolo unde pretindea ca detine un castel -, Belgia si Olanda.

Se va reintoarce pentru scurt timp in Franta, in 1774, pentru a inmana un mesaj familiei regale privind viitoarea revolutie ce era pe punctul de a incepe. Avertismentul nu este privit cu ochi buni, iar Saint Germain se vede nevoit sa paraseasca din nou Franta.

Anul 1779 il gaseste in Germania, sub protectia unui apropiat, contele Charles de Hesse-Chasel, cel caruia, se pare, ii va face cunoscute multe dintre secretele sale. Oficial, Saint Germain moare de pneumonie in 1784, desi nici un document oficial nu atesta acest lucru si nici vreo piatra funerara care sa ii poarte numele nu a fost descoperita.

Misterul se adanceste atunci cand cercetatorii il descopera ca fiind membru activ al francmasoneriei in anii care au urmat mortii sale oficiale. De asemenea, contesa d’Adhemar, una dintre apropiatele sale si membra marcanta a aristocratiei franceze, pretinde ca l-ar fi intalnit pe conte pana in jurul anului 1821 si ca, de fiecare data, acesta nu parea sa aiba mai mult de 45 de ani.

Nici secolele care au urmat nu au adus liniste asupra acestei probleme. Mai multe persoane declara ca l-ar fi vazut pe conte din 1880 si pana in secolul XX. 

Inapoi din morti

Pentru orice muritor de rând, acesta ar fi sfârsitul povestii. Dar nu pentru contele de Saint-Germain. El va continua sa fie vazut de-a lungul secolului al XIX-lea si in secolul XX!

In 1785 el a fost vazut in Germania, cu Anton Mesmer, hipnotizator pionier. (Unii sustin ca de fapt Saint-Germain a fost cel care i-a dat lui Mesmer idei despre hipnotism si magnetism personal.)

In inregistrarile oficiale ala Masoneriei, se arata ca ei l-au ales pe Saint-Germain ca reprezentant al lor pentru o conventie in 1785.

Dupa luarea in inchisoarea Bastilia a contesei d’Adhemar, in timpul Revolutiei Franceze din 1789, aceasta a spus ca a avut o conversatie de lunga durata cu contele de Saint-Germain. El ar fi spus de viitorul imediat al Frantei, ca stia ce avea sa vina. In 1821, ea scria: ” L-am vazut pe Saint-Germain din nou, spre uimirea mea. L-am vazut când regina Antoaneta a fost ucisa, pe 18 Brumar, in ziua urmatoare când murea Ducele d ‘Enghien, in ianuarie 1815, si in ajunul asasinarii ducelui de Berry. Ultima data ,când l-am vazut, a fost in 1820 – si de fiecare data el parea a fi un om in varsta de 40 de ani ”.

Dupa 1821, Saint-Germain a luat o alta identitate. In memoriile sale, Albert Vandam spunea ca a intâlnit un om care semana izbitor cu contele de Saint-Germain, dar care purta numele de Majore Fraser.

Vandam spunea “A trait singur si niciodata nu a facut aluzie la familia lui. Mai mult decât atât, el a fost generos cu banii, desi averea sa a ramas un mister pentru toata lumea. Poseda cunostinte incredibile despre toate tarile din Europa, din toate perioadele timpului. Memoria lui era absolut incredibila si, destul de curios, el a lasat de multe ori ascultatorilor sai sa inteleaga faptul ca el a dobândit cunostintele sale din alta parte decât din carti.” La un moment dat Majore Fraser a disparut fara urma.

In 1897, celebra cântareata franceza Emma Calve a primit o dedicatie, un portret cu autograf de la Saint-Germain.

In 1972 la Paris, un personaj ciudat pe nume Richard Chanfray a aparut la televiziunea publica franceza si intr-un spectacol a transformat plumbul in aur, sustinand ca este contele de Saint-Germain. Mai sustinea ca aceste cunostinte le are de la un individ pe care l-a cunoscut in trecutul sau, un personaj misterios, jurand ca nu-i va dezvalui nicioadata identitatea .

In afara de aceasta transformare avea puterea de a-si aminti vietile anterioare, pretindea ca stie secretul nemuriri , reusind sa puna pe picioare un caine care era deja mort. A devenit in scurt timp foarte bogat iar celebra cantareata franceza Dalida a devenit iubita lui, cu toate ca la data cand s-au cunoscut aceasta era casatorita. Datorita decaderii, in 1983 s-a sinucis, ingerand medicamente si totodata, inhaland gazele de esapament ale masinii sale.

Deci, cine a fost contele Saint-Germain? A fost un alchimist de succes care a descoperit secretul vietii vesnice? Era un calator in timp? Sau a fost un om foarte inteligent a carui reputatie a devenit o legenda fantastica? Un agent secret al iluminatilor? Sau o farsa perpetuata de o serie irelevanta de sarlatani?

Sursa:

BBC History