JURNALUL UNEI IUBIRI VENEȚIENE
În toamna lui 1846, doi tineri puteau fi văzuți, la Venetia, coborând din gondolă la ușa unei clădiri cu ferestrele dând spre Canal Grande, între Rialto si Ca’Foscari. Clădirea de secol al XVI-lea de la numărul 3927 purta, ca și astăzi, numele de Palazzo Benzon, iar în cartea de imobil erau proaspăt înscrise două nume: Domnul si Doamna Alecsandri, Vallahia. Cuplul nu era căsătorit, însă armonia perfectă dintre poetul Vasile Alecsandri si iubita sa, Elena Negri, justifica, pe deplin, părerea că alcătuiesc o familie.
De fapt, îndrăgostiții își stabiliseră aici, la 15 septembrie 1846, domiciliul temporar, pentru a face planuri de viitor si a trăi (nu știau) cel mai frumos, dar si cel din urmă capitol al poveștii lor de dragoste. Elena venise la Veneția înaintea scriitorului; bolnavă de plămâni, spera să-și recapete echilibrul sănătății în orașul dogilor, printre opere de artă renascentiste, alături de omul pe care-l iubea cel mai mult.
Se cunoscuseră în 1844, la moșia din Manjina a lui Costache Negri, fratele Elenei si prietenul poetului Alecsandri. Când nu ai nici 25 de ani, nimeni si nimic nu te poate opri să te bucuri de viață.
Veneția era, pentru ei, promisiunea primului loc în care puteau sta împreună, zi si noapte, departe de pudibonderia moldovenilor de-acasă. ''Iubiți! Iubiți! Ne zice Veneția cernită/ Iubiți! Amorul vostru puternic e și sfânt'', exclama poetul în chiar prima zi a întâlnirii cu orașul dogilor. Versurile acestea sunt scrise, cu certitudine, la Veneția, în apartamentul lor de trei camere de la etajul Palatului Benzon.
În Jurnalul său, Alecsandri notează că, de la balcon, vedea mulțimea de gondole alunecand pe Canal Grande, ocolindu-se unele pe altele ca niste rândunele în zbor, apoi pierzandu-se în canalele mai mici. Tablou mișcător, luminat de cele din urmă raze ale soarelui și însuflețit de cântecele gondolierilor, de strigătul lor: 'Riva!' (Fereste-te!) atunci când trec dintr-un canal în altul.
Îndrăgostiții își construiesc, în Palatul Benzon, o lume numai a lor, în care gesturile mărunte se transformă în dovezi de iubire încântătoare. Veneției cosmopolite îi oferă alternativa unei existențe simple, în care se despart, temporar, de trecut, mai puțin însă de propria lor țară. Astfel că savurarea cafelei turcești, după obiceiul moldovenesc, devine un ceremonial aparte. '"Sorbim, scrie el, micile noastre felegeanuri (cești de cafea fără toartă) cu un fel de smerenie. Fiecare picătură trezește în noi un suvenir din patrie, așa că nu ne poate învinui nimeni ca am uitat Moldova, daca ne gândim la multele picături câte încap într-o ceașcă și la multele cești pe care le bem în fiecare zi. Asta e ceea ce numim noi «libațiile» noastre în cinstea țării.''
Farmecul Veneției
Jurnalul lui Alecsandri mărturisește marea bucurie a acelor zile comentată cu exaltare de poet: ''Fericiti cei ce iubesc! Și mai fericiți cei ce se ascund de lume si pot să adauge, ca noi, la farmecul amorului lor pe acela al Veneției!'' Credința înalță pe om la cer, iar amorul coboara cerul în om, spunea Byron.
Ni-i imaginăm pe Elena Negri si pe Vasile Alecsandri plimbandu-se prin Piața San Marco, unde se cânta muzică militară. Arcadele Procurațiilor forfotesc de oameni. Lămpile de gaz își aruncă lumina în fața cafenelelor. Îi vedem trecând, la braț, prin Piazetta, locul lor preferat, aruncând priviri spre Palazzo Ducale si spre Ponte dei Sospiri. Se întorc, apoi, ''acasă, pe Canale Grande, admirând, de departe, Santa Maria della Salute cu statuile sale. Gondolierul Antonio, băiat dezghețat (care îl face pe Alecsandri să remarce că, la Veneția, barcagiii sunt mai cultivați decât savanții din Academia de la Iasi), le spune legende venețiene.
Una este chiar despre gondolieri. Cică fiul unui doge s-ar fi îndragostit de o femeie frumoasa, dar săracă, și a cerut-o în căsătorie. 'Biondinetta' avea însă un iubit gondolier care, în ziua nuntii, a lovit gondola prințului, scufundand-o. De atunci, în semn de doliu, la Veneția, toate gondolele sunt negre.
''Astfel, timpul se perinda în placeri''...
Pentru Vasile Alecsandri și Elena Negri, șederea de două luni la Veneția a însemnat cât o întreagă viata fericita. Cei doi își făceau planuri pe termen lung, doreau să aibă un copil căruia îi hărăzeau o carieră de marinar, punându-i chiar si un nume hazliu: Amiralul. (Nu va fi să se întâmple așa.) Alecsandri s-a căsătorit, în 1876, dupa nouăsprezece ani de la întâlnirea cu Paulina Lucasievici, cea care îi va dărui o fiică, botezată Maria.)
Își petreceau timpul făcând, adesea, lucruri simple: pozau, de exemplu, pentru portretele lor executate de pictorul Felice Schiavoni. (Căruia până la urmă îi vor refuza o lucrare, tocmai portretul Elenei, considerat nereusit; între lucrarile lui Schiavoni s-a gasit apoi portretul unei doamne necunoscute, care ar putea fi al Elenei Negri. Pe de altă parte, dupa moartea iubitei lui, Alecsandri nu poate trăi fără să-i revadă chipul, așa că îi comandă lui C.D. Rosenthal un portret, dupa un dagherotip – strămoș al fotografiei – facut la Venetia.)
Viața lor curgea necomplicat și romantic. Cumpărau lucruri mărunte, cum ar fi o ramă de filigran pe hârtie pentru tablouașul Ninitei – numele de alint al Elenei Negri, doua pumnale mici, un covoraș roșu pentru gondola lui Antonio... două albume în care Ninita pune doua vederi cu Palazzo Benzon, una cu camera lor, de la etaj, si una cu inventarul lor casnic, menționat cu rigurozitate de Alecsandri în jurnal: 6 felegeanuri si 6 zarfuri, 1 ibric pentru cafea turceasca, 1 mașină pentru cafea cu lapte, 1 oca de zahăr, precum și vanilie, un gavanoșel de muștar franțuzesc, 1 cutie de sardele de Nantes, mortadella și brânză, fructe din belșug – inventar aflat într-un dulăpior pe care-l numisera ''mobila noastra'' și care va ajunge, în final, tot la Antonio.
''Astfel, noteaza Alecsandri, timpul se perinda în plăceri, clipă de clipă, în conversații nebunesti, în râsete neîntrerupte, în dulci reverii, în mici ocupații de gospodărie pline de farmec prin lipsa lor de însemnătate. Fie că afară plouă sau bate vantul sau e furtuna, în odăile noastre e întruna timp frumos. Când cerul se înseninează, mergem să ascultam muzică și colindăm, la întâmplare, cartierele Veneției, pe jos sau in gondola. În zilele ploioase stăm acasă, la gura sobei, vorbind despre noi înșine, despre țara noastră sau despre copilul nostru.''
Sănătatea oscilantă a Elenei Negri îl obligă totusi, pe 12 noiembrie, pe Alecsandri să facă planuri de plecare către o zona mai caldă a Italiei. Astfel că își plătește datoriile în oras, duce lucrurile mari la bordul vasului 'Arhiducesa Sofia' si se întoarce lângă Ninita lui pentru a se bucura de ultimele clipe în apartamentul lor din Palatul Benzon. ''Ne-am obișnuit atât de mult cu acest frumos colțișor unde am gustat ceasuri atâta de placute, atâta de lipsite de cele mai mici griji, ca ne întristăm numai la gândul de a-l parasi. Câte taine ale inimii, câte manifestări de bucurie, câte scene duioase sau nebunesti, serioase sau copilărești s-au petrecut în două luni între pereții acestui apartament!
Aici este canapeaua pe care, seara, faceam partidele noastre vesele de domino si micile supeuri pe la ceasurile dupa miezul nopții. Colo, biroul în jurul căruia ne-am fugarit de atatea ori ca niste copii râzând în hohote. Dincolo, cele doua balconașe ale noastre în care am stat de atâtea ori spre a admira Palatul Foscari luminat de cele din urmă raze ale soarelui si mișcarea gondolelor lunecând spre mal. Fiecare mobilă are suvenirul ei, fiecare colț are, pentru noi, povestea sa, cunoscută numai de noi. În sfârșit, trebuie să ne despărțim de toate.''
''Steluta''...
Despărțirea de Veneția a însemnat, pentru Alecsandri si Elena Negri, începutul unei alte călătorii care se va sfârși tragic. În drum spre Sicilia, la Neapole, boala Ninitei se agraveaza. Alecsandri și Costache Negri o îmbarcă, de urgență, pe un vas, cu gândul de a merge cu ea acasă, în Moldova. Elena se sfârșește însă pe vapor, la Istanbul, în brațele iubitului său, ca într-o trista poveste de dragoste. Palazzo Benzon avea sa rămână un loc al amintirii. Alecsandri a revenit acolo, căutând urmele fericirii pierdute, careia îi dedica una dintre cele mai frumoase poezii ale sale, STELUȚA:
Tu, care eşti pierdută în neagra vecinicie,
Stea dulce şi iubită a sufletului meu!
Şi care-odinioară luceai atât de vie
Pe când eram în lume tu singură şi eu!.
O! blândă, mult duioasă şi tainică lumină!
În veci printre steluţe te cată al meu dor,
Ş-adeseori la tine, când noaptea e senină,
Pe plaiul nemuririi se nalță c-un lung zbor.
Trecut-au ani de lacrimi, şi mulţi vor trece încă
Din ora de urgie în care te-am pierdut!
Şi doru-mi nu s-alină, şi jalea mea adâncă
Ca trista vecinicie e fără de trecut!.
Plăceri ale iubirii, plăceri încântătoare!
Simpri! măreţe visuri de falnic viitor!
V-aţi stins într-o clipală ca stele trecătoare
Ce las-un întuneric adânc în urma lor.
V-aţi stins! şi de atunce în cruda-mi rătăcire
N-am altă mângâiere mai vie pe pământ
Decât să-nalţ la tine duioasa mea gândire,
Stelută zâmbitoare dincolo de mormânt!.
Căci mult, ah! mult în viaţă eu te-am iubit pe tine,
O, dulce dezmierdare a sufletului meu!
Şi multă fericire ai revărsat în mine
Pe când eram în lume tu singură şi eu!.
Frumoasă îngerelă cu albe aripioare!
Precum un vis de aur în viaţă-mi ai lucit,
Şi-n ceruri cu grăbire, ca un parfum de floare,
Te-ai dus, lăsându-mi numai un suvenir iubit.
Un suvenir, comoară de visuri fericite,
De scumpe, şi fierbinte, şi dulce sărutări,
De zile luminoase şi îndumnezeite,
De nopţi veneţiane şi pline de-ncântări.
Un suvenir poetic, coroana vieţii mele,
Ce mângâie şi-nvie duioasă-inima mea,
Şi care se uneşte cu harpele din stele
Când mă închin la tine, o! dragă, lină stea!.
Tu dar ce prin iubire, la a iubirii soare,
Ai deşteptat în mine poetice simţiri,
Primeşte-n altă lume aceste lăcrimioare
Ca un răsunet dulce de-a noastre dulci iubiri".
SURSA: JURNALUL. RO
