marți, 2 septembrie 2025

$$$

 1 septembrie este ziua pe care am asteptat-o cu cele mai controversate ganduri.

Am iubit-o mereu,indiferent de context.

1 septembrie deschide anotimpul atat de drag mie pentru bogatia de culori ,pentru blandetea si belsugul oferit.

1 septembrie mi-a adus 44 de ani intalnirile din cancelarie, pe care le asteptam cu nerabdare toata vara.Ne povesteam aventuri din calatoriile noastre la care visam un an intreg.Faceam schimb de retete,ne bucuram de revederea tuturor colegilor, ca intr-o mare familie.

Apoi intram in clase ,unde ne sfatuiam in legatura cu materialele didactice si cu cele care sa ne faca sala mai frumoasa,mai primitoare.

In cele 2 saptamani pana la inceperea adevarata a scolii, deveneam un furnicar de profesori,elevi si parinti care trebaluiau in curtea scolii,in salile de clase.Era o mare intrecere constructiva care s-a diminuat de-a lungul anilor,din pacate!

Este al doilea 1 septembrie in care am privit cu nostalgie peste gardul scolii.Ca sa nu plang,am dat o fuga la scoala,asa,fara motiv....dar cu foarte multe motive.Cunoasteti cuvantul "DOR"?Dar profunzimea sentimentului?

Ehhhh!!!!

Fiecare inceput are si un sfarsit in tot si in toate.


Va doresc multa sanatate,putere, incredere si rabdare in tot ce fauriti si daruiti voi,dragi colegi!


Va daruiesc la randul meu o legenda preluata,

 LEGENDA TOAMNEI ,pe care s-o cititi copiilor in primele zile de scoala.


Te imbratisez cu gandul si cu sufletul,OMULE de la catedra!


   Demult, demult, în negura timpului, pământul era stăpânit de spiritele naturii. Acestea umblau libere și trăiau intr-o armonie perfecta. Fiinte, animale, plante, fenomene ale naturii, toate isi foloseau puterile pentru a face lumea mai frumoasa. Magia domnea în aceasta lume. Aici traia si Tatal    

 Anotimpurilor impreuna cu cele patru fiice ale sale: PRIMĂVARA, VARA, TOAMNA si IARNA. Neastamparate si incredibil de frumoase, alergau zi de zi de colo colo aducand zambete pe fetele tuturor. Fiecare dintre ele avea cate un har aparte. Primavara vedea cu flori si o explozie de culori. Vara cu grane manoase si multa bucurie.       

Toamna cu roade gustoase si culori pastelate. Iar Iarna, cu o explozie de alb si multa liniste.Intr-una din zile, hoinarind pe dealuri TOAMNA a vazut Soarele. Si a ramas tare uimita de frumusetea si stralucirea lui. In acel moment a incoltit în gândul ei dorinta de a fi mai frumoasa si mai iubită decat Soarele. Oricat de mult au încercat bătrânul tata si surorile ei sa o convinga că nu are nici un motiv sa fie nemultumita, Toamna era din ce în ce mai posomorata. Dacă înainte era plina de voiosie acum era melancolica și trista.Intr-o dimineață, inainte de a se trezi toata lumea, TOAMNA a plecat de la casa ei. A mers ea ce a mers, cu gandul de a ajunge pe cel mai inalt munte. Planuia sa fure Soarele de pe bolta cereasca si sa-l ascunda in haul unei pesteri. Doar ca urcusul ei era din ce in ce mai greu. Vantul a aflat de gandurile ei si de acum el sufla si le spunea tuturor despre intentia Toamnei. Toti erau infiorati si cutremurati de asa o stire. Era prima data cand se intampla asa ceva in lumea lor.Zanele padurii au hotarat sa prinda fata si o sa bage intr-o cusca. Zis si facut. TOAMNA a fost prinsa. Oricat ea incercat ea sa se zbata zanele au prins-o. Urma acum sa fie judecata. Soarele a aflat si el ce i se pregatea. Si a fost tare supărat. Doar rugamintile tatalui TOAMNEI l-au induplecat să nu-i pedepseasca pe toti pentru nesabuinta TOAMNEI. Lumea s-a schimbat de atunci. Echilibrul a fost zdruncinat si de atunci familia batranului Anotimp a fost destrămată. Fiecare dintre fete urma sa calatoareasca singură prin lume câte trei luni și să aduca oamenilor cate ceva din harurile lor. De atunci, în SEPTEMBRIE, an de an, Soarele isi intoarce fața. Astfel, copacii și lumea plantelor mor pentru a renaste in primavara când Soarele se reintoarce. TOAMNA vine melancolica și tristă, gandindu-se încă la ceea ce a vrut să facă. A pastrat încă roadele bogate dar tot ea aduce și vânturi și ploi infrigurate. 


"O, cât de repede se face toamnă! Mai mult peste floare, mai puțin peste ghimpi!” 

 Adrian Păunescu

luni, 1 septembrie 2025

$$$

 Liviu Rebreanu, povestea unei vieți fascinante

Liviu Rebreanu s-a născut pe 27 noiembrie 1885 în satul Târlișua din Bistrița-Năsăud și a fost primul copil din cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi. În anul 1889, familia s-a mutat în comuna Maieru, pe Valea Someșului Mare, unde viitorul scriitor a început cursurile școlii primare. A urmat apoi două clase la Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud, de unde, în 1897, s-a transferat la școala de băieți din Bistrița, unde a studiat încă trei ani.

În 1900, tânărul s-a înscris la Școala Reală Superioară de Honvezi din Sopron, iar din 1903 până în 1906 a urmat Academia militară “Ludoviceum” din Budapesta.

Pe 1 septembrie 1906, a fost repartizat ca sublocotenent în armata austro-ungară, în regimentul din Gyula, dar după mai puțin de doi ani a demisionat și a revenit în Prislopul Năsăudului, spre nemulțumirea părinților, care au văzut în această renunțare un eșec profesional de proporții.

Ilderim Rebreanu, fiul lui Tiberiu Rebreanu, cel mai mic dintre cei 13 frați ai scriitorului, a povestit că unchiul său ar fi pierdut atunci la poker banii popotei ofițerilor. Îi venise rândul să aibă grijă acei bani, dar s-a gândit să-i înmulțească la masa de joc și ar fi pierdut între 1.200 și 1.800 de coroane, o sumă foarte mare în condițiile în care leafa lui era de 100 de coroane pe lună.

În anul 1909, scriitorul a lucrat pentru o scurtă perioadă de timp ca funcționar la primăria din Vărarea, apoi a decis să se stabilească la București. În luna ianuarie 1910, în baza Tratatul de aderare a României la Tripla Alianță din octombrie 1883, guvernul de la Budapesta a cerut autorităților românești extrădarea lui, astfel că, o lună mai târziu, în februarie, Rebreanu a fost arestat și închis la Văcărești. Într-un memoriu adresat autorităților de la București în mai, Liviu Rebreanu susținea că adevărata cauză a cererii de extrădare este activitatea publicistică pe care o desfășurase anterior în slujba românilor de peste munți, dar explicațiile nu au fost luate în seamă și a fost transferat la închisoarea din Gyula, în Imperiul Austro-Ungar.

Pe 16 august 1910, tânărul a fost eliberat, tribunalul de apel considerând că delictul a fost ispășit după cele șase luni de temniță. În toamna aceluiași an, pentru că situația sa materială era precară, Rebreanu a revenit la București, dar s-a confruntat cu o nouă serie de probleme financiare: “Am sosit cu 300 de lei în buzunar. Și aici începe un capitol întunecat al vieții mele, o epocă grea, de luptă dârză, cu mizeria și pasiunea de scriitor”.

A fost angajat în cele din urmă la publicația “Ordinea” și, în aceeași periodă, a editat revista “Scena”, iar în iunie 1911 a fost numit secretar literar la Teatrul Național din Craiova, condus de Emil Gârleanu, unde a cunoscut-o pe viitoarea sa soție, Ștefana (Fanny) Rădulescu. Cei doi s-au căsătorit pe 19 ianuarie 1912, moment în care scriitorul a adoptat-o pe fiica actriței dintr-o relație anterioară, Puia-Florica.

Rebreanu a cerut ca în actul de căsătorie să se fie menționată și micuța Florica, care avea trei ani şi jumătate în acel moment. „Juridic, ceea ce făcuse Liviu Rebreanu declarându-se tată este act penalizat încă din dreptul roman. Altele sunt instituţiile prin care se putea efectua legal intrarea în familie a copilului minor, fie prin înfiere, fie prin adopţie cu consimţământul tatălui natural, care era în viaţă şi cunoscut. Numai că acesta nu o recunoscuse legal”, a scris despre acest episod Teodor Tanco în volumul „Despre Liviu Rebreanu”. Mulți ani mai târziu, după moartea scriitorului, familia le-a acţionat în instanță pe Fanny şi Puia, negându-i fiicei adoptate statutul de descendentă naturală şi moştenitoare.

În 1912, actrița a fost concediată de la teatru, tânăra familie a fost nevoită să se mute la București, iar Fanny a devenit angajată a Teatrului Național, datorită intervenției lui Ioan Alexandru Brătescu-Voinești. Din iulie 1913, scriitorul a început să lucreze ca reporter la ziarul Adevărul, dar, după izbucnirea celui de-al Doilea Război Balcanic, a fost concediat.

În 1916, Rebreanu s-a oferit voluntar în armata română, dar cererea nu i-a fost aprobată, așa că familia a rămas în București în timpul ocupației. În mai 1918 prozatorul a fost arestat și anchetat de autoritățile germane, dar a reușit în cele din urmă să fugă, cu sprijinul lui Titel Petrescu, și s-a refugiat la Iași, unde i s-au alăturat soția și fiica. Din această perioadă datează o scrisoare inedită, publicată de Ionuț Niculescu în Revista Teatrul în 1987, epistolă adresată de scriitor actorului Aristide Demetriade, în care îi cere sprijin pentru Fanny Rebreanu:

Iubite domnule Demetriade,

Îți scriu din exilul care nădăjduiesc că nu va mai ține mult. De-aici urmăresc cu dezgust și indignare crescândă înverșunarea cu care nenorocitul candidat caută să te stropească cu noroi, să murdărească activitatea d-tale (este vorba despre dramaturgul A. de Herz, directorul ziarului Scena în perioada 1917-1918, care intrase în conflict cu Aristide Demetriade din motive privind conducerea Societăţii Dramatice Române. Tot el l-a denunţat autorităţilor germane pe Liviu Rebreanu, ca supus austro-ungar sustras obligaţiilor militare, fapt ce a determinat fuga scriitorului la Iaşi).

Aceeași scârbă o simte aici toată lumea pentru personajul sinistru care își face o fală din a spurca tot ce este românesc și cinstit… Dar va veni, poate mai curând decât se așteaptă, răfuiala cea mare. Și atunci va fi scrâșnirea dinților. Până atunci, cel mai bun răspuns este disprețul. Te-ai murdări măcar dând ascultare lătrăturilor… Ceea ce ai făcut dumneata pentru Teatrul Național în timpul ocupației și-a găsit aprecierea și va găsi o recunoaștere cu atât mai completă cu cât va trece vremea. Oamenii nepărtinitori și competenți ți-au înscris numele alături de aceia care, în istoria Teatrului Național, au făcut silințele cele mai mari pentru a menține prestigiul și continuarea primei noastre scene. Sufletul d-tale trebuie să fie mândru și mulțumit de ceea ce ai făcut, de sacrificiile d-tale, de munca cinstită și neprecupețită pe care ai depus-o în interesul teatrului…

Dar acum trebuie să continuu cu o rugăminte personală. Sunt sigur de condescendența d-tale. Altminteri poate că nici nu m-aș fi adresat.

E o chestiune de dreptate. Știm bine că aici s-au făcut înaintări cu duiumul. Băieți luați aproape de pe stradă au fost bombardați stagiari cl. I. În timpul acesta, nevastă-mea, după o muncă cinstită de cinci ani de zile, se vede tot în coadă. O fi aceasta dreptate? Fac apel la simțul d-tale de dreptate și umanitate. În octombrie 1916 urma să fie avansată stagiară cl. II. Îți aduci aminte, desigur, că în aprilie același an i s-a dat premiul de creație cu asigurarea că la toamnă îi vine avansarea. Mavrodi este aici, o mărturisește. Dragomirescu, asemenea. Au venit anii de război, când ea a muncit sub conducerea d-tale. Știi bine cu câtă râvnă și cu cât succes a lucrat. A avut succese frumoase, nu ți le reamintesc, d-ta, desigur, le știi ca și mine. Dar la București n-ați putut face înaintări, altfel nu mă îndoiesc că ea ar fi fost printre cei dintâi avansați. Acum însă vine momentul când trebuie să se facă dreptate. Nu se poate ca ea să-și piardă anii, atunci când alții au câștigat în timpul războiului. Cred că e logic și omenesc și drept să i se dea acum drepturile cuvenite. Avansarea la clasa II trebuia să-i vie acum doi ani. Cred că e legal ca acuma, după doi ani, și încă ce ani, să i se dea gradul de clasa I. Chiar dacă n-ar fi avansările de la Iași și încă ei i s-ar cuveni înaintarea la clasa I după toate cerințele legii.

Nu încape îndoială că are și ea cel puțin atâta talent cât au cei avansați aici. Poate dacă am judeca drept, are chiar mai mult. Și mai are în plus o râvnă de muncă cinstită, care trebuie recompensată, mai ales acum, când la Teatrul Național bate un vânt de anarhie printre elementele tinere.

În sfârșit, nu mai vreau să pledez în fața d-tale un lucru care nici n-are nevoie de pledoarie. D-ta, care ești cinstit și drept, recunoști desigur toată dreptatea cerințelor ei. Ca director și membru în comitet însă ai și puterea, și influența de-a face să izbească dreptatea și cinstea. Și, poate, întrucâtva, chiar ca om, ca om cu suflet ales, vei găsi oportun să intervii pentru o cauză dreptă. De aceea mă și adresez d-tale. Mi-am făcut o plăcere de multe ori și eu să iau apărare dreptății, mai ales când a fost vorba de Teatrul Naționl și mai ales în timpul ocupației. Voi mai face-o cu aceeași dragoste, în curând. Poate și aceasta mă îndreptățește puțin și sper că și mie mi se va face dreptate, mai ales când ea va fi sprijinită de cuvântul d-tale autorizat.

În acest sens, îți anexez aici o petiție a nevestei mele. D-ta, ca fost director și ca membru în comitet, ai chemare s-o susții. Petiția aș vrea să ajungă în mâinile d-lui Motru împreună cu o vorbă bună de dreptate. Vorba aceasta nimeni nu poate s-o spună cu mai multă competență ca d-ta. De aceea îți trimit petiția, de aceea am încredere deplină în izbânda ei. Acum vine octombrie, când se poate face avansarea. Acum e și momentul dreptății.

Fanny va veni zilele acestea la București. Așteaptă zilnic ausweisul. Își va relua cu aceeași dragoste ocupația. Dar va fi singură nu știu câtă vreme. Ticăloșia criminală a personagiului murdar care te latră pe d-ta a făcut ca eu să trebuiscă să stau aici încă. În lipsa mea aș dori mult să găsească în d-ta un sprijin. Poate că pot conta și pe aceasta?

Nu te încredințez de recunoștința mea. În loc de încredințare, aș dori mai bine să-ti dau o dovadă. Poate că-mi va veni prilejul să ți-o dau.

Eu oricum am toată încrederea în d-ta. Încrederea aceasta m-a făcut să-ți fac rugăciunile acestea și mă mai face să fiu sigur că-mi vor fi împlinite.

Cu multe salutări și dragoste nestrămutată,

L. Rebrenu,

Str Păcurari 79 – Iași

P.S. Orice răspuns îl primesc grabnic și fără cenzură prin d. M. Barasch, redactor la “Lumina”, care mi-l transmite.

Demersul lui Liviu Rebreanu a avut succes. În volumul “Cu soțul meu”, Fanny scria: “În octombire am primit o scrisoare din București, de la Aristide Demetriad. Îmi comunica o veste bună. Eram avansată stagiară clasa I, dar mă ruga să mă întorc la teatru, concediul nemaiputând fi prelungit.”

Liviu Rebreanu a revenit în București în noiembrie 1919, iar zece ani mai târziu, în decembrie 1929, a fost numit director al Teatrului Național, funcție pe care a deținut-o timp de un an.

Scriitorul s-a bucurat, în perioada interbelică, de recunoașterea deplină a valorii sale literare, dar și de recunoaștere socială. Și-a cumpărat o căsuță la Valea Mare, în Argeș, unde s-a retras să scrie și a fost în permanență alături de soția sa, Fanny, pe care o adora.

„Via de la Valea Mare, scria Fanny Rebreanu, a fost singurul loc în care Liviu al meu s-a simţit cu adevărat fericit… De când şi-a cumpărat casa, toate verile până după cules şi le petrecea acolo, iar în perioada creaţiei, indiferent de anotimp, şederea la vie se prelungea la 5-6 sau 9 luni, cât era nevoie”.

Puia Florica, fiica adoptivă a scriitorului, s-a căsătorit pe 25 octombrie 1931 cu sublocotenentul Radu Vasilescu, la Biserica Domniţa Bălaşa din Bucureşti, avându-i ca nași pe Iuliu Maniu și pe Elena, văduva lui George Coşbuc, și a devenit mai târziu crainică a Radiodifuziunii Române. În 1995, cu puțin timp înainte de a înceta din viață, a decis să doneze Muzeului Literaturii Române apartamentul din București care adăpostește amintirile familiei, transformat în Casa Memorială Fanny și Liviu Rebreanu. Colecția cuprinde piese de mobilier, documente literare, scrisori, manuscrise, fotografii, precum și tablouri valoroase, pictate de Camil Ressu, Jean Steriadi, Nicolae Dărăscu, Francisc Șirato, și sculpturi realizate de Milița Petrașcu, Ion Jalea, Oscar Han. Tot aici se află și o colecție impresionantă de ceramică și o alta de icoane pe sticlă.

Foarte stimat în mediul cultural de la București, Rebreanu era căutat deseori de tinerii scriitori care îi cereau ajutorul. În 1937, a acordat un interviu pe care îl redăm:

“Despre geneza operei de artă. Mă întrebi în legătură cu scrisoarea publicată în „Ideea Europeană” dacă prefer tendința în opera de artă. Această chestiune s-a lămurit definitiv încă de pe vremea lui Caragiale. Ţi-aminteşti de cele trei expresii, pline de subînţeles: „Nici artă pentru artă, nici artă cu tendinţă, ci artă cu talent”.

Natural, talentul stă mai presus de orice discuţie. Numai el poate fi criteriul absolut de judecată estetică. Arta înseamnă creaţiune de oameni adevăraţi şi de viată reală. Nu atât meşteşugul stilistic, cât mai ales pulsaţia vietii interesează. Aici e misterul care leagă pe artist de Dumnezeu, ba îl întrece. Pe când Dumnezeu creează şi fiinţe inferioare şi totuşi trăiesc, artistul, ca să creeze viata adevărată, trebuie să atingă perfecţiunea.

Fraţii lui Trahanache poate au murit de mult – dacă au murit – dar Trahanache al lui Caragiale va trăi mereu. Fără această condiţiune primordială nu poate exista opera de artă. Arta nu poate fi glumă! Ai văzut ce rol divin are artistul față de Dumnezeu. Aici nu poate încăpea farsa. Asta e ceva prea serios ca să ne petrecem vremea cu jonglerii de bâlci. Ca să conţină elementul viabil trebuie mai întâi să fii sincer faţă de tine şi apoi faţă de opera ta.

Nu trebuie să pierzi din vedere factorul principal care este imaginea vieţii, în goană după expresia cea mai frumoasă şi cea mai nouă. Cel mai puțin viabile sunt floricelele de stil, numai singur adevărul are viață în el şi numai cu el vei învinge timpul. Acum pot să-ţi răspund şi la întrebarea de adineauri. Nu înţeleg numaidecât că opera de artă să fie morală, dar ea trebuie să aibă ceva uman. Arta adevărată, având ceva din viața însăşi, păstrează în sine şi o valoare etică. Dacă prin viață înţelegem ceva serios, vom considera ca atare şi arta.

Natural, gluma place mai mult ca seriosul, dar nu stărui mult asupra ei. Te mai gândeşti oare a doua zi la paiața care te-a distrat aseară la circ? Pe când zbuciumul întunecat din „Crimă şi pedeapsă” te urmăreşte săptămâni şi chiar mii de zile.

Puterea tradiţiei. Acei care creează puterea trecutului n-au dreptate. Eu unul nu pot să cred că fiinţele care m-au precedat n-au lăsat nicio urmă în sufletul meu. Prin locurile acestea au trăit altădată oameni, au suferit, au iubit şi au murit. Acestea toate nu sunt fraze, sunt nişte adevăruri.

Exemplu: Panait Istrati cu toate ideile lui socialiste înaintate este un tradiţionalist. Savoarea trecutului nostru se degajă atât din „Kira Kiralina” sau „Unchiul Anghel”, cât şi din toate celelalte.

Emil Gărleanu – cel mai bun prieten, despre care spune: „Sufletul lui Gârleanu era aşa după cum reiese din „Lumea celor care nu cuvântă”.

Despre revistele la care am debutat nu am mult de spus. Am colaborat mult timp la „Luceafărul”, apoi la „Convorbiri critice”, „Viata Românească”, „Ramuri”. În cafenelele literare din laşi, numai amintiri. Pe vremea debarcării mele la Bucureşti, scriitorii se adunau la cafeneaua „Kubler”. Fiind tânăr, nu prea aveam legături cu ei. Apoi ne-am adunat la „Imperial”, până acum câţiva ani. Acolo aveam locul nostru, aşa-zisa „masă a poeților”, pe care chelnerii ne-o păstrau cu sființenie şi de multe ori se întâmplau lucruri nostime, cu scriitorii care nu erau cunoscuţi de ei. Veneau de obicei Anghel, Iosif, Sadoveanu, Lovinescu şi alții. (Revista Dobrogeană, nr. 7-9 din 1937)

La comemorarea fratelui său, Emil Rebreanu

Pe 4 aprilie 1944, fiind grav bolnav, Liviu Rebreanu s-a retras în satul Valea Mare, pe care îl iubea atât de mult, și se pare că nu a mai revăzut Bucureștiul. Aici a murit, pe 1 septembrie 1944, la vârsta de 59 de ani, fiind vegheat de iubita lui soție, Fanny, și de Puia, fiica pe care a adorat-o.

Englezul Ivor Porter, diplomat și oficial al Legației Britanice la București, are însă o altă versiune asupra momentului morții lui Liviu Rebreanu. A povestit în cartea sa, “Operațiunea Autonomous. În România pe vreme de război”, publicată de Editura Humanitas în 1991, despre seara de 23 august: „Pe la miezul nopții, unchiul Lygiei Georgescu, generalul Ion Manolescu, a venit la închisoare să-l ia pe Rică (soțul Ligiei, ginere al fruntașului țărănist Sever Bocu şi finul lui Maniu, director al sucursalei Româno-Americană Standard Oil care era deținut la Malmaison) la un întâlnire la Periș. Era împreună cu Liviu Rebreanu. Înainte de asta, l-au condus pe colonelul Ionescu acasă cu mașina. Apoi i-au lăsat lui Maniu un mesaj, la locuința acestuia, să vină și el la întâlnire când va putea. La marginea Bucureștilor, lângă drumul care cotește spre Golf Club, au dat de un baraj românesc și Manolescu, care conducea în viteză și cu farurile stinse, nu a putut frâna în timp. Un soldat l-a împușcat pe directorul Teatrului Național, care se afla pe scaunul de lângă el. În loc de petrecere, au stat aproape toată noaptea la spital”.

Acestă variantă arată că Liviu Rebreanu, deşi se afla în stare foarte gravă, ar fi fost transportat ulterior la casa din Valea Mare, unde a murit pe 1 septembrie 1944, dar certificatul de deces consemnează doar cauze naturale, respectiv insuficienţă circulatorie (asistorlie). În memoriile publicate în 1969, Puia Rebreanu nu amintește nimic despre evenimentele din 23 august 1944 și circumstanțele morții scriitorului.

Liviu Rebreanu a fost înmormântat inițial în cimitirul din Valea Mare, dar dupa câteva luni a fost reînhumat pe Aleea Scriitorilor de la Cimitirul Bellu.

$$$

 Alexandru Pesamosca, medicul-înger, a decedat pe 1 septembrie 2011.

Alexandru Pesamosca s-a născut pe 14 martie 1930 la Constanța, fiind fiul unui ofițer de marină. A urmat în orașul natal școala primară și Liceul „Mircea cel Bătrân”, apoi s-a mutat la București, unde a absolvit Facultatea de Medicină Generală în 1954. La doar 24 de ani a devenit medic, fiind repartizat ca stagiar într-un sat de lângă Fetești, Niculești-Jianu. După trei ani, tânărul doctor a fost transferat la Spitalul de Copii Grigore Alexandrescu, unde a lucrat timp de 27 de ani la secția de chirurgie.

În 1971, Alexandru Pesamosca a primit o bursă cu durata de un an la Hôpital des Enfants Malades din Paris, iar între 1972 și 1984 a ocupat poziția de şef al secției de chirurgie de la Grigore Alexandrescu. Începând cu 1984 medicul a lucrat la Spitalul de Copii Budimex, conducând Clinica de Chirurgie şi Ortopedie Pediatricã pânã în 2002.

Într-un interviu, doctorul Pesamosca a mărturisit că a făcut, de-a lungul timpului, peste 50.000 de intervenții chirurgicale, spitalul fiind, de multe ori, cea de-a doua sa casă. Devotatmentul său excepțional l-a făcut să le spună celor care i-au fost discipoli: “Să nu vă despărțiți nicicând de pacient înainte ca el să părăsească spitalul, să muriți cu bolnavul de gât, că doar aşa veți putea contribui la misterul vindecării lui”.

În 1999, după ce a soția sa a murit, Alexandru Pesamosca s-a mutat într-o cămăruță de la spital, fiindu-le în permanență aproape micuților pacienți, dar și tinerilor medici care îi cereau deseori sfaturile. Cei doi fii ai săi au murit înaintea lui, primul în 1993, din cauza unei tumori cerebrale, iar cel de-al doilea din cauza cancerului, în 2008.

În vara anului 2011, medicul a fost internat la Spitalul Floreasca din cauza unor afecțiuni cardiace și renale. Pesamosca a murit în dimineața zilei de 1 septembrie 2011, la vârsta de 81 de ani. Pentru că a fost ctitorul Bisericii Cuviosul Stelian și Sfântul Nicolae Brâncoveanu, aflată în curtea spitalului în care a muncit în ultima parte a vieții sale, patriarhia a fost de acord ca doctorul să fie înmormântat în grădina instituției medicale, sub geamurile sălii de operație în care salvase viețile a mii de copii.

_$$$

 Misterul averii lui Al Capone, șeful imperiului crimei din SUA

Alphonse Gabriel Capone, cunoscut în întreaga lume drept Al Capone, este cel mai notoriu gangster american din toate timpurile. A avut o viață demnă de film și i-a sfidat pe oamenii legii în nenumărate rânduri.

A strâns o avere fabuloasă, pe care a reușit să o ascundă chiar înainte de a fi arestat. De atunci, banii gangsterului sunt căutați obsesiv de investigatori profesioniști și amatori din întreaga Americă.

Născut pe 17 ianuarie 1899 în New York, într-o familie italiană, Al Capone a fost, timp de șapte ani, liderul absolut al crimei organizate din Chicago. Și-a început „cariera” infracțională la o vârstă fragedă, la doar 14 ani, după ce a fost exmatriculat pentru că a lovit o profesoară.

În anii ce au urmat, Al Capone s-a alăturat unor bande mai mici de infractori, iar ulterior a lucrat pentru mai mulți gangsteri italieni. Era poreclit „Scarface” (fața cu cicatrice), după cicatricea care i-a rămas în urma unei tăieturi de cuțit pe care i-a aplicat-o Frank Gallucio, un răufăcător din New York.

Capone a părăsit New York-ul la 20 de ani. Tânărul infractor s-a mutat în Chicago, unde i s-a alăturat mentorului și prietenului său, Johnny Torrio. Împreună cu acesta, a fondat cartelul numit „Chicago Outfit”.

Al Capone și Torrio au controlat afacerile cu jocuri de noroc și prostituția până la adoptarea Legii Prohibiției, în 1920. Apoi, cei doi au devenit contrabandiști și distribuitori de alcool, care fusese scos în afara legii.

Al Capone a devenit liderul crimei organizate din Chicago în 1925, când Johnny Torrio a părăsit SUA și s-a întors în Italia, după ce o bandă rivală atentase la viața lui.

Rămas singur în fruntea operațiunilor, inteligentul Scarface și-a extins afacerile și a început să ducă o viață luxoasă, care a intrat în atenția autorităților.

Gangsterul s-a mutat într-un apartament luxos din hotelul Metropole și, ulterior, într-un apartament din hotelul Lexington, unde și-a stabilit centrul de operațiuni. La apogeul carierei sale infracționale, Al Capone avea în subordine peste 600 de gangsteri din Chicago.

Presa vremii estima că afacerile lui generau 100 de milioane de dolari anual. În economia de astăzi, averea lui Al Capone este estimată la aproximativ 1.3 miliarde de dolari.

Gangsterul folosea mereu numerar, distrugând toate urmele și documentele care i-ar fi putut conduce pe investigatori la el. În cele din urmă, a fost prins pe 5 iunie 1931, când guvernul SUA l-a arestat pentru evaziune fiscală.

După arestare, Al Capone a fost condamnat la 11 ani de închisoare, potrivit History.com. A fost încarcerat în penitenciarul din Atlanta în 1932. Avea doar 33 de ani.

Acolo, a fost diagnosticat cu sifilis și gonoree. Pe lângă dependența de cocaină, aceste boli îi cauzau momente de dezorientare și probleme psihice.

În curând, Capone a fost transferat în celebra închisoare Alcatraz, unde și-a petrecut următorii cinci ani. Cum bolile sale avansau, și-a petrecut ultimul an de încarcerare în spitalul din Alcatraz.

A fost eliberat condiționat în 1939. Apoi, și-a petrecut câțiva ani în instituții psihiatrice, după care s-a mutat în Miami cu soția lui. A rămas acolo până la moartea sa, survenită pe 27 ianuarie 1947.

A ținut secret, iar apoi a uitat unde și-a ascuns averea

Fostul șef mafiot și ucigaș cu sânge rece a murit de infarct, lăsând în urma sa sume substanțiale de bani. Însă nimeni nu știa ce s-a întâmplat cu averea sa.

Marie Capone, nepoata lui, a scris că unchiul ei avea milioane de dolari îngropați și ascunși în diverse locuri. Însă, cum era prea afectat psihic când a ieșit din închisoare, nu-și putea aminti unde ascunsese banii.

Au circulat zvonuri că Al Capone și-ar fi ascuns banii într-o peninsulă din statul Michigan. Încă de când mafiotul a fost arestat, oamenii îi caută averea, dar fără succes.

În anii ’80, compania de construcții Sunbow plănuia să renoveze hotelul Lexington, din Chicago, unde Capone își avusese reședința înainte de a fi arestat.

În timpul prospectărilor, angajații Sunbow au descoperit o serie de tuneluri subterane, care duceau spre bordelurile și barurile din apropiere. Fuseseră făcute pentru a-i oferi lui Al Capone o cale de scăpare, în cazul unei razii a poliției.

Pe lângă tuneluri, sub clădirea hotelului au fost descoperite și un poligon de tragere și un seif secret, în care se credea că se afla o parte din averea lui Al Capone.

Misterul încăperii securizate a fost elucidat pe 21 aprilie 1986, când seiful a fost deschis în cadrul unui show televizat. Emisiunea, denumită „Misterul seifurilor lui Al Capone”, a durat două ore.

Găzduit de Geraldo Rivera, show-ul a fost prezentat ca fiind „senzațional”, iar milioane de oameni din întreaga Americă au urmărit deschiderea seifului. Rivera a adus la fața locului și câțiva funcționari de la agenția americană de administrare fiscală, în cazul în care seiful ar fi conținut bani.

La fața locului a fost prezent și un medic legist, care ar fi trebuit să intervină dacă în camera securizată erau găsite cadavre. Dar când seiful a fost deschis, Rivera și telespectatorii săi au fost dezamăgiți.

Înăuntru s-au găsit doar câteva sticle goale și noroi. Absolut nimic spectaculos. Deși a avut un final dezastruos, emisiunea a fost una dintre cele mai urmărite din istoria SUA, cu o audiență de peste 30 de milioane de oameni.

Momentan, misterul averii lui Al Capone rămâne neelucidat și mulți continuă să caute bogățiile lui fabuloase.

,$$$$

 De îndată ce Brigitte Bardot, la numai douăzeci și cinci de ani, a aflat că este însărcinată, a încercat cu disperare să găsească un medic dispus să o ajute să renunțe la copil. Însă, în Franța, asemenea intervenții erau interzise, iar niciun doctor nu a îndrăznit să riște reputația tratând o pacientă atât de celebră. Tatăl copilului, actorul Jacques Charrier, a convins-o pe Brigitte să renunțe la această idee nechibzuită și să-i devină soție.


Ultimele luni ale sarcinii s-au transformat pentru frumoasa actriță într-un adevărat coșmar. Fotoreporterii îi asaltau reședința, în speranța de a surprinde imaginea inedită a unei vedete îngreunate de kilograme și oboseală. Refuzând să mai iasă în public, Brigitte a ales chiar să nască acasă, de teama indiscrețiilor din spital. Astfel, în noaptea de 11 ianuarie 1960, a venit pe lume un băiețel, căruia i s-a oferit un nume cu rezonanță aleasă: Nicolas.


În memoriile sale, Bardot mărturisește: „El era ca o excrescență ce se hrănea din mine, pe care o purtam în trupul meu umflat.” Brigitte a refuzat să-și alăpteze fiul, considerând că nu voia să se „desfigureze pentru rolul inuman de doică”.


Casa actriței era permanent înconjurată de jurnaliști, dornici să obțină fotografia exclusivă a tinerei mame alături de Nicolas Jacques Charrier. Prima ședință foto a avut loc chiar în ziua nașterii copilului, realizată de vechiul prieten al familiei, Jérôme Brier, care a imortalizat sute de imagini publicate ulterior de presa tabloidă din întreaga lume.


Soțul său, Jacques Charrier, nădăjduia că instinctul matern se va trezi, însă Brigitte își arăta dragostea doar în fața obiectivului. Îngrozită să-și piardă aura de „fată-femeie”, refuza să-și asume imaginea de „mamă”. Copilul simțea instinctiv această respingere și izbucnea în plâns ori de câte ori mama încerca să-l ia în brațe.


Nu după mult timp, capricioasa Brigitte s-a îndrăgostit de actorul Sami Frey. Aflând de infidelitate, Charrier a avut o altercație violentă cu rivalul său, apoi a intentat divorț, revendicând drepturile asupra fiului. În fața instanței, Bardot a renunțat fără ezitare la copil, susținând că ea însăși are nevoie de ocrotire și, prin urmare, nu este în stare să-i ofere lui Nicolas grija cuvenită.


Câteodată încerca să-și repare relația cu fiul, dar toate aceste tentative sfârșeau în eșec.


La doisprezece ani, Nicolas a venit în vizită la mama sa și și-a dorit să petreacă mai mult timp împreună, însă Brigitte l-a trimis înapoi la tatăl său, pentru că avea programată o seară mondenă. După acest episod, băiatul a refuzat ani la rând să-și mai vadă mama.


Băiatul a crescut, s-a transformat într-un tânăr atrăgător, iar mama a încercat din nou să-și refacă legătura cu el, însă amintirile rănilor din copilărie se ridicau ca un zid de netrecut. În memoriile sale, Brigitte scria: „Am patruzeci și șapte de ani și îl am pe minunatul meu Nicolas, de douăzeci și doi de ani, familia mea, sprijinul meu. Îl iubesc mai mult decât orice pe lume.” Dar clipa prielnică pentru asemenea mărturisiri se pierduse iremediabil.


Nicolas a urmat studii de economie la Universitatea din Paris și nutrea o pasiune profundă pentru muzică. A învățat să cânte la pian, compunea melodii și realiza aranjamente muzicale. La douăzeci și doi de ani, chipul său de o frumusețe clasică a atras atenția lui Pierre Cardin, care i-a propus să devină manechin.


La unul dintre defilări a întâlnit-o pe frumoasa modelă norvegiană Anne-Lin Bjerkan, fiica unui diplomat. Cei doi s-au îndrăgostit și s-au căsătorit în 1984, însă Brigitte Bardot nu a primit invitație la nuntă, fapt ce a rănit-o adânc.


Curând, tinerii s-au mutat la Oslo, iar în 1985 s-a născut prima lor fiică, Anna-Christina. Celebra bunică, încă purtând amărăciune față de fiu, a refuzat să-și vadă nepoata. În 1990, familia s-a mărit din nou, odată cu venirea pe lume a micuței Thea-Josephine.


După doi ani, Brigitte a încercat din nou să îndrepte relația cu Nicolas și a venit în Norvegia, dar între ei nu s-a înfiripat decât un armistițiu rece.


În 1997, după publicarea memoriilor actriței, a izbucnit un nou scandal: fostul soț și fiul au acționat-o în instanță pentru dezvăluirea unor secrete familiale și pentru atingerea adusă demnității lor. Tribunalul a condamnat-o pe Bardot la plata unei despăgubiri de 250.000 de franci.


Nicolas a renunțat la cariera de manechin și s-a dedicat domeniului tehnologiei informatice, lăsând muzica la rang de pasiune intimă. Între timp, a devenit el însuși un bunic fericit. Iar când a fost întrebat de jurnaliști de ce nu păstrează legătura cu mama sa, a răspuns simplu: „Ea iubește fociile sale, iar eu îmi iubesc familia.”

_$$$$

 MEMORIE CULTURALA - BOGDAN PETRICEICU HASDEU


Pe 25 august 1907, Bogdan Petriceicu Hasdeu se stingea la Câmpina, parcă grăbit să-și reîntâlnească unica-i fiică (Iulia), copil atins de genialitate (ca și tatăl său) plecată la îngeri în anul 1888, pe când avea doar 18 ani. Nu murea doar un simplu om, ci- o adevărată instituție culturală. 

Hașdeu se născuse pe 26 februarie 1838, în localitatea Cristinești din Ținutul Hotinului, vlăstar al unei familii de oameni erudiți, de obârșii nobiliare. Mama sa ar fi avut origini rusești, dar ar fi fost complet naturalizată, într-un sens românesc. Numele familiei era de fapt- Hîjdeu. Studii universitare neterminate, o carieră juridică ratată, o încercare de carieră militară- pentru care nu avea vocație. Tinerețea lui are unele episoade care aduc aminte de aceea a lui Tolstoi: petreceri nocturne, joc de cărți, numeroase aventuri amoroase. Hașdeu va fi mereu un adevărat magnet pentru multe femei, deși el însuși se mira de acest aspect, considerându-se un bărbat neatrăgător. 

Stabilit în Principatele Române, se impune repede, prin vastitatea culturii sale și prin energia rară, pe care o depune în variate domenii, unde este un adevărat pionier: istorie, literatură, filologie, publicistică, folclor, etnologie, geografie, dramaturgie, etc. 

A adus la lumină numeroase documente medievale românești (necunoscute până atunci,) publicându-le și comentându-le, prin intermediul unei adevărate Arhive scrise. 

A dorit să realizeze de unul singur, un uriaș dicționar etimologic al limbii române (proiect unic chiar pe plan european), în cadrul căruia fiecărei litere urma să i se dedice câte o monografie, dar s-a oprit la cuvântul "bărbat". Acolo unde nu avea la îndemână o documentație amplă, compensa prin imaginația sa bogată și prin intuiția sclipitoare. Așa cum naturalistul francez Cuvier reușea să reconstituie scheletul unui dinozaur având la dispoziție doar fragmentul unui os, Hașdeu reușea de multe ori pe plan filologico-istoric, să reconstituie atmosfera unor epoci îndepărtate, sau să explice specificul unor comunități, cu o uluitoare plasticitate. 

Adesea a exagerat și s-a înșelat, dar aceste eșecuri nu au umbrit cu nimic, forța intelectului său copleșitor și marile sale reușite. 

S-a opus latinismului excesiv, respingând teza exterminării elementului dacic de către romani, după cucerirea militară a Daciei de către împăratul Traian. A scris despre importanța fondului tracic în limba și etnografia românilor. Monografist istoric, dramaturg ("Răzvan și Vidra" este o piesă de teatru în versuri, care conține pasaje reușite și un spirit romantic evident), polemist aprig, fondator și conducător abil de gazete, Hașdeu a fost un mare patriot român, în cel mai frumos înțeles al acestui termen. 

Adevărat fenomen al naturii , se mișca lejer în circa 26 de limbi străine.

Autor al primei cărți de spiritism din spațiul românesc ("Sic cogito"), inspirată de experiența morții fiicei sale. 

În ultimii ani ai vieții, devenise un fel de schivnic, retras la Câmpina într-un bizar castel proiectat special, după ceea ce el considera a fi fost, indicațiile primite de la spiritul Iuliei, transmise de Dincolo. Era îmbătrânit, scheletic, cu un aspect tragic, dar de o demnitate biblică. 

Din anul 1877 a devenit membru al Academiei Române. 

Prin personalitatea și enciclopedismul preocupărilor sale, Hașdeu îl anunța pe Nicolae Iorga.


La România 


Bogdan Petriceicu Hasdeu

Allons, enfants de la patrie!


Purtând pe trup înfipta gheară

Şi-n suflet drojdii de venin,

De zece ori sărmana ţară,

Rămasă-n voie la străin,

D-abia putând să mai respire,

Mereu lovită de călăi—

De ce te plângi c-a-ta peire

Îţi vine de la fii tăi?

O nu şi nu, iubito mamă!

Acei ce roabă te-au trădat

Prin furtişag români se cheamă,

Mânjind un nume uzurpat!


Trecut-au vagabunde gloate

Prin ospătosul tău ogor,

Şi ţi-au lăsat în urmă toate

Gogoşi de vierme rozător!

Un venetic îţi dă cu peatră,

Îţi dă un altul cu ciomag,

Primiţi la masă şi la vatră

În loc să zacă lângă prag!

O nu şi nu, iubito mamă!

Acei ce roabă te-au trădat

Prin furtişag români se cheamă,

Mânjind un nume uzurpat!


Ei nu-ţi sunt fii. Priveşte-i bine:

Cunoaşte-ţi laptele din sân

Şi din năpârcele străine

Alege puiul de român!

Nu blăstăma victima frunză,

Ci scutur-o de negrii gâzi:

În foi să nu se mai ascunză

Cumplita droaie de omizii

O nu şi nu, iubito mamă!

Acei ce roabă te-au trădat

Prin furtişag români se cheamă,

Mânjind un nume uzurpat!


Deschide cronica străbună

La anii marilor nevoi,

Când soartea fulgeră şi tună

Potop şi flacără pe noi:

Să vezi c-acea grozavă ciumă,

Ce-n veci de veci te-a otrăvit

Ş-acuma iarăşi te sugrumă—

E veneticul înfiat!

O nu şi nu, iubito mamă!

Acei ce roabă te-au trădat

Prin furtişag români se cheamă,

Mânjind un nume uzurpat!


Românul geme-n bătătură

Pe când străinii chiuiesc

Şi urlă cântece de ură,

Sugând pământul românesc!

Iar tu, o scumpo Românie,

Tu nu ştii singură ce zici,

Lovind,pe fii-ţi cu mânie

În loc să baţi pe venetici!

O nu şi nu, iubito mamă!

Acei ce roabă te-au trădat

Prin furtişag români se cheamă,

Mânjind un nume uzurpat!


Sunt mulţi românii prin cătune,

Sunt mulţi ca stelele din cer,

Dar norul greu când îi supune

Luceferii în ceaţă pier!

Sunt mulţi românii în tot locul,

Sunt mulţi ca floarea din grădini,

Dar nu s-a dezvălit bobocul

Impedecat de mărăcini!

O nu şi nu, iubito mamă!

Acei ce roabă te-au trădat

Prin furtişag români se cheamă,

Mânjind un nume uzurpat!


De vrei să scapi duioasa rază

A mii de stele româneşti,

Tu norul ce le-nmormântează

Din cerul ţărei să-l goneşti!

De vrei să smulgi plăpânda floare

Din buruieni şi din scaieţi,

Tu-i fă curând un loc la soare:

Hai dară la plivit, băieţii

O nu şi nu, iubito mamă!

Acei ce roabă te-au trădat

Prin furtişag români se cheamă,

Mânjind un nume uzurpat!


Sursa : Enciclopedia Română

     Decean Renata

_$$$

 „Maică a bisericilor”/„Maică a Patriei” (denumire inspirată de primii săi ctitori), Actuala Catedrală Mitropolitană din Iași /cu hramurile „Sfânta Cuvioasă Parascheva”, „Întâmpinarea Domnului”, „Sfântul Mucenic Gheorghe”/, moștenește „harul” construcțiilor monumentale din veacul al XIX-lea... 

Pe locul unde s-au aflat temeliile a două așezăminte mai vechi – biserica „Albă” (secolul al XV-lea) și biserica „Stratenia” (secolul al XVII-lea) –, actul său de naștere se confundă cu decretul domnitorului Ioan Sandu Sturdza (8 august 1826). Piatra de temelie și construcția propriu-zisă învrednicesc amintirea mitropolitului Veniamin Costachi. Lucrările începutului privesc anul 1833, atunci când Johann și Gustav Freiwald (arhitecți originari din Viena) propuneau stilul neoclasic, nu neapărat potrivit obiceiului statornicit (dovadă și faptul că arhitectul rus Sungurov preluase, între timp, rolul esențial); prima etapă s-a „oprit” în dreptul lui 1841, anul următor însemnând și retragerea din scaun a celui supranumit „luminătorul Moldovei”; întreruperea activității scotea la iveală și rezistența precară a bolții centrale, remarcabilă prin dimensiunile ei aproape „împărătești”; după patru decenii de stagnare, stăruința mitropolitului Iosif Naniescu a convins autoritățile statului român independent să decidă reluarea lucrărilor /a doua „piatră fundamentală” era pusă la 15 aprilie 1880/; refacerea planurilor i-a fost încredințată arhitectului Alexandru Orăscu (rectorul Universității București), acesta adăugând două rânduri de pilaștri masivi în interior /clădirea nu devine o „zare retezată de nevoi”, ci una de plan basilical, cu o navă centrală și două nave laterale reduse, păstrează cele patru turnuri laterale decroșate, prin renunțarea la cupola centrală de mari dimensiuni /înlocuită cu un sistem de patru bolți, despărțite prin arce transversale/; focșăneanul Gheorghe Tattarescu, dedicat artei religioase, stilului influențat de academismul italian și, parțial, de iconografia tradițională bizantină, va împodobi catedrala cu scene biblice (bolțile navei centrale), va zugrăvi chipurilor de sfinți, va alcătui compozițiile decorative – integrând rigoarea neoclasicismului de factură italiană în canoanele „Erminiei” ortodoxe...

Până la aducerea, în anul 1889, a moaștele Sfintei Cuvioase Parascheva (de la Mănăstirea „Trei Ierarhi”) s-a arătat chipul firesc al sfințirii din 23 aprilie 1887, familia primului rege al României, Carol I, legându-și numele (prin donații și declarații); amintesc substanţa sufletească modelată a plăcii de marmură aflate de-a dreapta intrării în pridvor – „Terminatu-s-a întreaga lucrare în anul mântuirii 1886, al domniei noastre al douăzeci-și-șaselea, al regatului meu al șaselea, împodobindu-se și înzestrându-se cu vase sfinte, candele de argint, policandre, odoare și veșminte prețioase, precum și cu cele 10 ferestre cu măiestrie împodobite și închinate de noi ca un prinos al râvnei noastre pentru înălțarea sfintei Biserici Ortodoxe, întru pomenirea mea, a iubitei mele soții Elisabeta și a urmașilor noștri”...



text: Nicolae Tomescu

foto: De la Henry Warren (1794-1879) - Edmund Spencer, Turkey, Russia, the Black Sea, and Circassia, Domeniu public, https://commons.wikimedia.org/w/index.php?curid=11826485

$$$

 Arde Londra: Marele foc din 1666  2 septembrie 1666. Inima capitalei Angliei a fost devastată de un incendiu puternic. Dezastrul a fost atâ...