###

 S-a întâmplat în 20 mai1882: La această dată, se forma „Tripla Alianţă" între Germania, Austro-Ungaria şi Italia. Tripla Alianță sau Puterile Centrale, cum mai este cunoscută, a fost încheiată între Germania, Austro-Ungaria și Italia, astfel luând naștere una dintre cele mai faimoase alianțe din întreaga istorie.Alianța a fost încheiată la inițiativa cancelarului Otto von Bismarck („cancelarul de fier” al Germaniei), fiind, inițial, una de ordin defensiv, adică doar în cazul în care Franța ar fi atacat pe unul din membrii acesteia, ceilalți ar fi fost nevoiți să intervină și să declare război Franței. La baza acestei alianțe stă tratatul secret negociat de von Bismarck cu Austro-Ungaria în 1879, care sporea puterea în zonă a celor două state. Austro-Ungaria câștiga un aliat puternic în lupta de rezistență dusă împotriva expansionismului rusesc, iar Germania devenea și mai puternică în cadrul eventualelor conflicte cu Franța, refăcută după încheierea războiului din 1870-1871.

Italia avea, în acest timp, probleme mari în Nordul Africii, unde Franța ocupa Tunisia. Imediat, ministrul afacerilor străine îl contactează pe Bismarck, propunându-i o alianță menită să neutralizeze Franța în Europa. Bismarck îi răspunde acestuia că drumul spre Berlin trece pe la Viena, astfel luând naștere, în mai 1882, Tripla Alianță. În cazul în care vreuna dintre părțile semnatare declara război oricărei alte țări, ceilalți membri își declarau neutralitatea și nu participau la război.Acest tratat nu rezolva, însă, problemele din Balcani dintre Italia și Austro-Ungaria. Sesizând acest impediment major, Bismarck își ia rolul în serios, dându-și seama de avantajele de care putea beneficia Germania în urma acestei alianțe.

Deteriorarea din ce în ce mai accentuată a relațiilor franco-germane l-au convins pe Bismarck de necesitatea păstrării acestei alianțe. În 1887, când trecuseră cei cinci ani pe durata care se semnase alianța, Bismarck încearcă și reușește, pentru moment, să forțeze Austro-Ungaria să rămână ca membru, amenințându-l pe Kálnoky cu retragerea sprijinului împotriva Rusiei, așa că acesta din urmă se vede nevoit să facă, numai pentru asigurarea protecției, concesii peste concesii. Printre acestea, deși dorea nespus să nu mai aibă probleme în Balcani, el trebuie să accepte ca în cazul în care statu-quo-ul teritorial se modifica, să plătească despăgubiri Italiei. În afară de sprijinul împotriva Rusiei, Austro-Ungaria mai primea asigurări și împotriva iredentismului românesc și italian, lupta acestora neputând fi susținută, oficial, de România și Italia. Italia primea din partea lui Bismarck asigurări de prietenie și promisiuni în lupta pentru coloniile din Africa. În același an, Bismarck definitivează o serie de tratate menite să izoleze și mai mult Franța. Printre acestea se număra și Înțelegerile mediterane la care adera și Marea Britanie, aceasta fiind interesată de blocarea Rusiei în Marea Mediterană și ținerea ei în spatele Strâmtorilor. Austro-Ungaria rămâne, în acest fel, fără nici o formă de contact diplomatic cu Rusia.

În scurtă vreme, însă, lucrurile se vor schimba.Următorii miniștri de externe austro-ungari, și anume Goluchowski și contele Lexa von Aerenethal, se vor apropia din ce în ce mai mult de Rusia din cauza unei dorințe comune: scoaterea Italiei din Balcani. La fel, Franța va încheia cu Italia un acord conform căruia ambele state se vor declara neutre în cazul unor conflicte între celelalte țări. Tot în acest timp, lua naștere, în urma semnărilor de tratate între ceilalți trei poli de putere europeni, Marea Britanie, Rusia și Franța, a unei serii de tratate bilaterale, numite Antanta, menită să contracareze pretențiile puterilor din Tripla Alianță. După asasinarea de către un naționalist sârb, la Sarajevo, a arhiducelui Franz Ferdinand și a soției acestuia (28 iunie 1914) războiul era iminent, așa că marile puteri au început degrabă pregătirile pentru o conflagrație care avea să devină mondială. În decurs de numai două săptămâni, statele din cele două sfere de influență la nivel european și-au declarat război, conflagrația durând până în 11 noiembrie 1918.

Cucerirea independenței de stat, în urma războiului ruso-turc din 1877-1878, i-a permis României să devină subiect al relațiilor internaționale și i-a conferit posibilități sporite de afirmare în politica externă. După 1878, România a urmărit trei obiective principale de politică externă, acestea fiind formulate în memoriul prezentat de Mihail Kogălniceanu la 19 iunie/1 iulie 1878 în cadrul Congresului de la Berlin: menținerea integrității teritoriale; recunoașterea și consolidarea independenței; declararea neutralității sale. Pornind de aici, diplomația română a trebuit să aibă în vedere întregul context al relațiilor internaționale, care căpătatase o intensitate deosebită, ca urmare a intereselor divergente ale marilor puteri. În noile condiții diplomatice, Carol I și oamenii politici român au conștientizat conștientizat riscul de a urmări obiective de politică externă fără patronajul uneia sau a mai multora dintre marile puteri. Ei erau convinși că numai afilierea la un sistem de alianțe va putea să promoveze interesele de politică externă ale țării și să ofere protecție față de presiunile externe.

Necesitatea patronajului unei puteri sau afilierea la un sistem de alianță a devenit evidentă, mai ales, în urma împotrivirilor marilor puteri în probleme importante pentru statul român ca recunoașterea independenței (care a fost condiționată de Germania în cadrul Congresului de la Berlin) și chestiunea Dunării, în care România s-a opus deciziilor marilor puteri potrivnice intereselor sale și a intrat într-o izolare totală. Un alt eveniment ce a determinat îngrijorarea cercurilor politice românești îl constituia deteriorarea relațiilor dintre Rusia și Bulgaria, fapt ce putea conduce la o eventuală intervenție militară, care nu se putea efectua decât pe teritoriul României. Realizarea unei alianțe nu era însă, în condițiile amintite, atât de facilă. Deoarece toate posibilitățile prezentau diferite incovienente, opțiunea trebuia să se îndrepte spre soluția care prezenta dezavantajele cele mai mici. O apropiere de Marea Britanie nu putea fi luată în considerare din cauza politicii de neangajare promovată de guvernul englez până în 1904. Nici orientarea tradițională către Franța nu putea fi luată în calcul deoarece, după înfrângerea din 1871, aceasta slăbise pentru un timp și fusese izolată prin abila acțiune diplomatică a lui Bismarck. Pe de altă parte, o diminuare a simpatiilor românești s-a produs datorită atitudinii diplomației franceze în timpul Congresului de la Berlin și în perioada imediat următoare, Franța fiind printre ultimele puteri care au recunoscut independența României. Nici din punct de vedere economic apropierea de statul francez nu oferea avantaje: relațiile comerciale erau relativ moderate, iar piața financiară franceză a rămas închisă României.

Aliatul Franței începând cu anul 1893, Rusia, era un candidat și mai puțin probabil în contextul unei alianțe. Oamenii politici români, în special liberalii, cât și opinia publică în general considerau Rusia drept un inamic. Guvernul român ajunsese într-o stare de încordare cu Imperiul Țarist, ca urmare a pretențiilor acestuia din urmă asupra celor trei județe din sudul Basarabiei (Ismail, Cahul și Bolgrad) și apoi a preluării lor în schimbul Dobrogei în 1877, prevedere consfințită mai apoi prin Pacea de la San-Stefano și la Congresul de la Berlin (1878). Divergențele au continuat și în perioada următoare, fiind întreținute de diferite incidente, cum a fost cel legat de disputa în jurul înălțimii Arab-Tabia din ianuarie 1879, desfășurat într-un moment când granița de sud a Dobrogei nu fusese încă stabilită definitiv. Conflictul diplomatic s-a declanșat ca urmare a ocupării de către trupele române a acestei înălțimi, care prezenta o importanță strategică pentru frontiera românească. Disputa, în care au intervenit Austro-Ungaria (de partea României) și Germania (de partea Rusiei), s-a soldat cu ruperea relațiilor diplomatice de către statul rus. Acestea au fost reluate abia după ce, în iulie 1880, conflictul a fost soluționat prin trecerea Arab-Tabiei în stăpânirea României. Momente încordate în relațiile româno-ruse au fost pricinuite și de interesele Rusiei în Bulgaria. O apropiere de Rusia nu putea fi favorizată nici de relațiile economice deoarece similitudinile între cele două economii determinau o concurență pe piața occidentală pentru desfacerea produselor agricole. La acestea s-au adăugat campaniile de presă ostile statului român și, după cum sublinia istoricul Tatișcev, lipsa de tact a diplomaților țariști.

Aproape la fel de dificile erau și raporturile cu celălalt mare vecin, Austro-Ungaria. Deși Monarhia Dualistă a fost prima mare putere europeană care a recunoscut independența României, fără a mai aștepta îndeplinirea de către ea a condițiilor impuse și chiar a intervenit la rugămintea guvernului român pe lângă guvernele Germaniei, Angliei și Franței, după ce statul român și-a îndeplinit condițiile, ulterior însă poziția statului austro-ungar se schimbă radical, tendință ce se observă începând cu refuzul acestuia de a recunoaște Regatul român. De fapt, poziția Austro-Ungariei față de România este una destul de contrastantă și varia de la ostilități categorice la acțiuni de sprijin. Dificultatea esențială a raporturilor cu Austro-Ungaria era generată de situația românilor din Transilvania, supuși unei deznaționalizări forțate odată cu instituirea dualismului austro-ungar în 1867. Această politică a determinat nu numai rezistența hotărâtă a românilor transilvăneni, ci și o vie reacție a conaționalilor din regat, iar o alianță a României cu guvernul unui stat care oprima peste trei milioane de români putea crea impresia renunțării de a-și sprijini unele interese vitale pentru propriul popor.

Relațiile cu Germania nu prezentau atâtea dificultăți, dar nici nu se poate vorbi de o simpatie a opiniei publice față de recent creatul Imperiu german, fapt la care au contribuit concesiunea Strousberg, atitudinea Germaniei în timpul Congresului de la Berlin și în anii următori, unele aprecieri ale lui Bismarck la adresa politicienilor români, față de care se arăta „foarte nemulțumit, acuzându-i că ar fi înțeleși cu Rusia în exterior și cu socialiștii în interior”.Totuși, elementele amintite nu erau de natură să creeze situații mai îndelungate de tensiune.În aceste condiții, soluția care se putea impune era tocmai aceea a unei alianțe cu Germania. Imperiul creat în 1871 prezenta și avantajul că era principala putere militară a Europei, dispunând, în același timp, de o importantă și dinamică forță economică. Dar, dacă relațiile cu Germania ofereau însemnate avantaje, ele prezentau și inconvenientul major că nu puteau fi concepute decât prin acceptarea situației create de alianța austro-germană din 1879, ceea ce însemna că apropierea de Germania implica, în același timp, și o apropiere de Austro-Ungaria.Ultima soluție, evident, venea în contradicție cu interesul național al românilor.Câțiva factori politici și economici favorizau totuși o realizare temporară a ei.

Relațiile politice dintre România și Austro-Ungaria nu s-au caracterizat până în vara anului 1883 printr-o dezvoltare ascendentă, care să fi fost încununată prin încheierea tratatului de alianță din octombrie 1883. Totuși, vizita lui Carol I la Berlin și Viena din august 1883 și intervenția lui Bismarck pe lângă ministrul de externe austro-ungar Kalnoky despre posibilitatea lărgirii „ligii păcii”, au condus la o destindere semnificativă a relațiilor româno-austro-ungare, astfel încât Kalnoky și I. C. Brătianu au ajuns repede la o înțelegere vizavi de proiectul tratatului. Discuțiile au avut loc în cadrul vizitei prim ministrului român la Viena din septembrie 1883. Deși Kalnoky a încercat să obțină avantaje mai mari pentru Austro-Ungaria, acesta a acceptat până la urmă punctul de vedere al prim ministrului român și a realizat proiectul tratatului în termeni asemănători actelor din 1879 (tratatul de alianță austro-germană) și 1882 (tratatul Triplei Alianțe). Mai mult decât atât, în schimbul semnării tratului de alianță cu România, Austro-Ungaria a renunțat la așa-zisele „drepturi” pe care le-a obținut la Conferința de la Londra (1883), ceea ce însemna renunțarea la pretențiile sale de dominație asupra Dunării de Jos.

Proiectul prezentat de Kalnoky la 25 septembrie 1883 era conceput ca o alianță bilaterală cu caracter defensiv. Proiectul avea un preambul și opt articole, unul dintre care (art. 2) prevedea angajarea guvernului român de a nu tolera pe teritoriul său acțiuni politice sau de alt gen care ar fi îndreptate contra Monarhiei Dualiste. Pentru a se crea impresia unei egalități, guvernul austro-ungar își lua aceleași obligații față de România. Clauza ar fi constituit o premisă pentru imixtiunea în chestiunea românilor transilvăneni, motiv din care Brătianu a respins-o motivând că este o dovadă de „lipsă de încredere reciprocă”. În realitate, prim-ministrul român a surprins sensul cât se poate de periculos pentru România al articolului 2 deoarece acceptarea lui impunea guvernului român obligația de a se transforma în „jandarm” al Austro-Ungariei în propria țară și de a lovi în mișcarea de sprijinire a eliberării naționale a românilor din Transilvania. Deoarece articolul respectiv ar fi furnizat pretexte Austro-Ungariei pentru amestecul permanent în treburile interne ale României, acesta nu putea fi acceptat de un guvern independent. La propunerea lui Brătianu, clauza dată a fost înlocuită cu un articol privind condițiile în care cele două puteri își promiteau ajutor reciproc, în cazul unei agresiuni.

O altă prevedere respinsă de către omul politic român a fost cea a unui tratat militar, care urma să stabilească, printre altele, problema comandamentului superior în caz de război. Deoarece se urmărea o posibilă subordonare a armatei române, Brătianu și-a exprimat dezacordul prin faptul că articolul dat ar putea să-l irite pe Carol I. Prim-ministrul a cerut să fie inclusă prevederea conform căreia tratatul defensiv austro-român corespunde scopului urmărit prin alianța dintre Austro-Ungaria și Germania. Aceasta, pentru a se sublinia că actul este valabil doar atât timp cât durează alianța. Proiectul a fost acceptat și de Bismarck, doar că acesta a cerut excluderea din articolele 3 și 4 a menționării Rusiei în text. La fel ca și cancelarul său, și împăratul Wilhelm I a obiectat față de nominalizarea Rusiei în tratat și a declarat că în acest caz nu va adera la alianța austro-ungaro-română. Wilhelm I se temea ca o indiscreție din partea română să nu provoace o înăsprire a relațiilor germano-ruse în condițiile în care împăratul german stabilise relații bune cu Rusia. Pentru a-i convinge pe români să accepte scoaterea numelui Rusiei din tratat, germanii propuneau ca în alianță să se precizeze intrarea în vigoare a „casus foederis” („caz de alianță”) numai dacă Austro-Ungaria ar fi atacată la granițele de răsărit.

Textul modificat al tratatului a fost adus la București de către baronul Mayr la 13 octombrie 1883, iar la 18/30 octombrie 1883 împreună cu Kalnoky, I. C. Brătianu semnează tratatul de alianță între România și Austro-Ungaria.Tratatul se compunea dintr-un preambul și șapte articole.Tratatul de alianță româno-austro-ungar a fost ratificat la 6 noiembrie 1883 de regele Carol I și la 12 noiembrie 1883 de Wilhelm I și Francisc Iosif. Aderarea Italiei la tratat s-a realizat abia la 3/15 mai 1888.Semnatarii tratatului au păstrat secretul în jurul actului încheiat și nu i-au dezvăluit existența. Evenimentele însă au trezit suspiciuni, așa că, exact în ziua semnării tratatului, deputatul D.A. Stolojan a interpelat guvernul asupra cauzelor care l-au determinat pe rege să se oprească la Viena, asupra motivelor și rezultatelor vizitelor lui Brătianu la Gastein și Viena. Prim-ministrul a răspuns în ședința Camerei Deputaților din 29 oct./10 noiembrie 1883 într-un mod imprecis din care nu reieșea că s-ar fi încheiat o alianță, ci doar o apropiere a României de politica Germaniei și Austro-Ungariei.

Aderarea României la Tripla Alianță a constituit un moment important în desfășurarea politicii externe românești la sfârșitul sec. XIX-lea - începutul sec. XX. Actul a fost, în primul rând, o necesitate a timpului prin care statul român a ieșit din izolarea politică și a evitat astfel posibilitatea unei înțelegeri imperialiste a Austro-Ungariei și Rusiei pe seama sa. Acordul i-a permis guvernului român să rezolve problema Dunării conform intereselor sale și i-a oferit garanții de securitate, fapt ce a permis consolidarea internă și externă a statului român. De asemenea, tratatul din 1883 a contribuit la fortificarea pozițiilor dinastiei de Hohenzollern în România și la creșterea încrederii Austro-Ungariei și Germaniei în politica statului român, pe care îl considerau un factor de stabilitate în Sud-Estul Europei. Parteneriatul cu România în cadrul Triplei Alianțe, a prezentat avantaje însemnate și pentru statele aliate. Germania a asigurat apărarea frontierei sudice a Austro-Ungariei, ceea ce însemna că în cazul unui conflict militar pe două fronturi, Monarhia Dualistă își putea concentra forțele la Răsărit, unde ar fi beneficiat și de ajutorul armatei române, iar Imperiul german își orienta atenția spre Vest. 

Un avantaj pentru Austro-Ungaria și un dezavantaj sensibil pentru România a fost faptul că tratatul de alianță a stânjenit lupta de eliberare a românilor transilvăneni și a oferit Austro-Ungariei posibilitatea de a interveni uneori în treburile interne ale României, mai ales pe linia unor cerințe de reprimare din partea guvernului român a unor manifestări anti-austro-ungare în România, cum a fost cazul ardelenilor expulzați din România în septembrie 1885 la intervenția expresă a lui Kalnoky. Aceasta, însă, nu a însemnat abandonarea luptei de eliberare a românilor transilvăneni: nici ardelenii n-au încetat lupta împotriva asupririi naționale și nici conaționalii lor din Regat n-au ezitat să-i sprijine prin toate mijloacele. Deși Tripla Alianță a fost reînnoită în 1902 și 1912, atât Italia (în 1915), cât și România (în 1916) au intrat în război de partea Antantei.

Surse:

Ioan Scurtu, Istoria Românilor în timpul celor patru regi (1866-1947).Volumul I: Carol I, Editura Enciclopedică, București, 2004

Academia Română (coordonator Gheorghe Platon), românilor.Volumul VII.Tom II. De la independență la Marea Unire (1878-1918), Editura Enciclopedică, București, 2003

Gheorghe Nicolar Căzan, Șerban Rădulescu-Zonar, România și Tripla Alianță, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1979

https://www.scribd.com/document/339994663/Tripla-alian%C5%A3%C4%83

https://revistatransilvania.ro/wp-content/uploads/2017/03/13_Daniel_Cretu.pdf

&&&

 S-a întâmplat în 20 mai1914: În această zi, a venit pe lume „Seniorul”, cel care a purtat cu cinste numele de Corneliu Coposu, jurist şi om politic ţărănist; preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (1989-1995); membru marcant al Partidului Naţional Ţărănesc şi secretar politic (1937-1947) al lui Iuliu Maniu; arestat şi condamnat la muncă silnică între anii 1947 şi 1964 (anul graţierii deţinuţilor politici din România). 

Corneliu Coposu, membru al Partidul Naţional Ţărănesc (PNŢ) istoric şi preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (PNŢCD), s-a născut  în comuna Bobota, judeţul Sălaj. A urmat studii juridice şi economice la Universitatea din Cluj, în perioada 1930-1934. A obţinut un doctorat în drept.După terminarea studiilor, a colaborat cu ziarul clujean „România Nouă", „Mesajul" (Zalău), oficiosul Bisericii Române Unite cu Roma, ziarul „Unirea" din Blaj. A devenit membru şi preşedinte al Organizaţiei Tineretului Universitar al PNŢ Cluj, în 1935. A deţinut această funcţie până în 1937, an în care a devenit secretar personal al lui Iuliu Maniu, însoţindu-l, în perioada 1937-1940 în misiunile sale politice.În 1940 a devenit secretar politic al lui Iuliu Maniu, iar în 1945, preşedinte al filialei PNŢ Sălaj.

După 1940, a colaborat cu o serie de publicaţii precum: „Ardealul", „Zorile", „Dacia", „Şantier", „Curentul", „Cuvântul Liber", „Dreptatea".În 1942 s-a căsătorit cu Arlette Marcovici, fiica generalului Marcovici. Arlette Coposu a făcut închisoare între 1950 şi 1964 şi a murit în 1965. În 1945 a fost ales preşedinte al filialei Sălaj a PNŢ, în anul următor devenind secretar general adjunct al aceluiaşi partid şi secretar al Delegaţiei Permanente (1946-1947). A fost arestat, la 14 iulie 1947, însă până în 1956 a fost ţinut în arest preventiv, fără să fie judecat. În 1956 a fost condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru „înaltă trădare a clasei muncitoare şi crimă contra reformelor sociale", fiindu-i confiscată averea. A executat 17 ani şi jumătate de închisoare, dintre care opt ani a fost în izolare totală. A fost eliberat în 1962, după ce a trecut prin 12 închisori, inclusiv coloniile de muncă de la Canal-Poarta Albă şi Capul Midia. Din 1962 până în 1964, a avut regim de domiciliu forţat în localitatea Rubla, din Bărăgan. 

Revenit în Capitală, a fost ţinut sub urmărire permanentă şi chemat de mai multe ori la Securitate. A lucrat ca muncitor necalificat pe şantierele de construcţii, fiind angajat la Întreprinderea de Construcţii Montaj Bucureşti, atelierul de tâmplărie mecanică. În noaptea dinspre 22 spre 23 decembrie 1989, a anunţat reintrarea în viaţa publică a PNŢ, sub denumirea de Partidul Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (PNŢCD). A fost numit, de grupul de refacere a partidului, preşedinte al PNŢCD până la primul Congres din 27-29 septembrie 1991, în cadrul căruia a fost ales preşedinte. În 1992, a fost ales senator de Bucureşti, pe listele PNŢCD. A rămas preşedintele PNŢCD până la moarte.

A fost unul dintre iniţiatorii Convenţiei Democrate Române (CDR), alianţă creată în 1992 cu scopul de a face opoziţie guvernării de stânga, conduse de Ion Iliescu.În acest sens, în intervalul iunie 1992-noiembrie 1993, a fost preşedinte al Comitetului Executiv al CDR. La jumătatea lunii iunie 1994 a plecat în Germania pentru tratamentul unei boli de plămâni, fiind supus şi unei operaţii chirurgicale. A revenit în Bucureşti, la 18 noiembrie 1994, reluându-şi activitatea de preşedinte al PNŢCD şi de senator. A murit un an mai târziu, la 11 noiembrie 1995, la Bucureşti. 

A fost autor al mai multor volume, dintre care: „Ţara Sălajului" (1944), „Ungaria ne cere pământul" (1940), „Retrospective electorale", „Politica răsăriteană a României. Iuliu Maniu în faţa istoriei" (în colab., 1993), „Din gândirea creştin-democrată românească" (în colab., 1995).A fost membru al Asociaţiei Oamenilor de Ştiinţă din România, membru al Asociaţiei de Istorie Comparativă şi Drept şi membru în Consiliul Uniunii Europene Creştin-Democrate (1992). 

La 6 octombrie 1995, Corneliu Coposu a primit, la sediul Ambasadei Franţei la Bucureşti, cea mai înaltă distincţie acordată de Republica Franceză cetăţenilor străini, cea de Ofiţer al Legiunii de Onoare. În prezent, numeroase locuri publice poartă numele omului politic. În centrul Capitalei, lângă Biserica Kretzulescu din Bucureşti, a fost dezvelit, în iunie 1996, un monument în amintirea lui Corneliu Coposu. În 2014 s-a celebrat centenarul naşterii lui Corneliu Coposu, prilej cu care s-au organizat mai multe manifestări. Una dintre ele a constat în inaugurarea, la 23 mai 2014, a celulei Corneliu Coposu de la Fortul 13 Jilava, inclusă în circuitul Memorialul Fortul 13 Jilava.

Surse:

http://www.corneliu-coposu.ro/despre-noi/corneliu-coposu/

https://alba24.ro/documentar-23-de-ani-de-la-moartea-lui-corneliu-coposu-testamentul-seniorului-si-primul-1-decembrie-la-alba-iulia-683205.html

https://www.agerpres.ro/flux-documentare/2015/11/11/documentar-20-de-ani-de-la-moartea-omului-politic-corneliu-coposu-07-51-26

http://www.corneliu-coposu.eu/articol/index.php/4127-documentar-exclusiv-lucrarile-lui-corneliu-coposu-despre-secui-si-despre-revizionismul-maghiar/

https://adevarul.ro/locale/zalau/corneliu-coposu-secuii-si-revizionismul-maghiar-1_533707670d133766a8548d32/comment/422571.html

https://evz.ro/testament-coposu-era-c omunista.html

&&&

 S-a întâmplat în 20 mai1969: În această zi, a murit Victor Daimaca, astronom şi matematician; cercetări de astronomie fotografică (a descoperit, în 1943, două comete care-i poartă numele) (n. 1892).

Victor Daimaca s-a născut pe 22 august 1892 la Drobeta Turnu Severin. Părinţii săi, Maria şi Dumitru Daimaca, erau mici negustori şi aveau o casă „semeaţă“ în cartierul olarilor din Turnu Severin. Victor a urmat şcoala primară în oraşul natal, apoi Liceul „Traian“, pe care l-a absolvit în anul 1913. Încă de mic, dar mai ales în perioada liceului, a fost pasionat de astronomie, aşa că şi-a continuat studiile la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti. După absolvirea facultăţii a desfăşurat diverse activităţi, iar din 1929 Victor Daimaca s-a stabilit în Târgu Jiu. La început a lucrat la Şcoala de meserii din Vădeni, satul în care s-a născut eroina Ecaterina Teodoroiu. S-a remarcat prin rigurozitate şi tenacitate, fiind apoi transferat la Şcoala Normală de băieţi din Târgu Jiu, unde a predat aritmetica, algebra şi geometria. În 1949, la vârsta de 57 de ani, s-a mutat în Bucureşti pentru a lucra la Observatorul Astronomic. S-a stins din viaţă pe 20 mai 1969, în Bucureşti, la 77 de ani. Pasiunea pentru astronomie a început în vremea liceului, după ce a descoperit în biblioteca şcolii mai multe volume mari, cu gravuri frumoase, interesante. Erau lucrări de popularizare a astronomiei, printre care câteva scrise de Camille Flammarion: „Ce este cerul?“, „Astronomie Populară“, „Stelele şi curiozităţile cerului“, „Pământurile cerului“. Acumulase deja multe cunoştinţe când, în 1907, într-o dimineaţă de august, la vârsta de 14 ani, a văzut pentru prima dată o stea cu coadă. Era cometa Daniel. 

În 1910, Victor Anestin anunţase în revista Orion despre trecerea a patru comete strălucitoare şi a altor trei comete slabe. Daimaca a reuşit să le vadă folosind un binoclu, iar bucuria şi satisfacţia au fost enorme. Folosind anuarul lui Flammarion din acel an, 1910, a văzut, utilizând acelaşi binoclu, şi planeta Uranus în constelaţia Arcaşul. Era din ce în ce mai fascinat de bolta cerească, aşa că şi-a „construit“ un observator astronomic în podul casei părinteşti din mahalaua olarilor. Tot în 1910, cometa Haley se apropia de Soare, iar strălucirea ei creştea şi se dezvolta, aşa că în primăvara anului 1910 Victor Daimaca a reuşit să o vadă cu ochiul liber. I-a scris lui Victor Anestin o scurtă relatare, pe care acesta a publicat-o în revista Orion şi în ziarul Universul. Victor Daimaca era singurul român care văzuse cometa Haley cu ochiul liber.

În 1913 a terminat liceul şi a trebuit să-şi părăsească observatorul improvizat din podul casei părinteşti. S-a înscris la Facultatea de Ştiinţe din Bucureşti, apoi a început războiul cu greutăţile lui. În 1929 s-a stabilit la Târgu Jiu. Preocupat de activitatea didactică, a lăsat pe plan secund observarea bolţii cereşti. Pe 20 septembrie 1938, Uzina electrică din Târgu Jiu a luat foc şi oraşul a rămas într-un întuneric total, care a făcut ca cerul să strălucească. Un bun prilej pentru Victor Daimaca de a studia firmamentul. Apoi, camuflajul impus de război a menţinut condiţiile favorabile pentru observarea stelelor. În 1943 a urmărit săptămâni la rând cometa Whipple, până în luna mai, când aceasta s-a depărtat atât de mult încât nu mai putea fi văzută cu binoclul. Aşa s-a decis să caute comete noi, nedescoperite încă. Avea acum multe cunoştinţe de astronomie. Avea un atlas ceresc Dien-Flammarion cu stelele şi nebuloasele până la magnitudinea 9. Avea un binoclu mai bun, care mărea de 15 ori şi care îi permitea să vadă comete până la magnitudinea 9. Şansa nu s-a lăsat aşteptată mult. În noaptea de 3 septembrie, spre zorii zilei, a îndreptat binoclul spre constelaţia Lynx. A văzut o steluţă extrem de mică - era ca o pată rotundă, alburie, difuză. A cercetat atlasul. A găsit toate stelele din câmpul binoclului, dar steluţa alburie, difuză, nu era trecută. În a doua noapte a găsit-o deplasată spre Ursa Mare, la două grade depărtare de locul iniţial. Aşadar, era o cometă! În noaptea de 5 septembrie ajunsese şi mai departe. A notat pe atlas poziţiile observate, a calculat deplasarea din timpul zilei, a estimat direcţia de deplasare şi a făcut o schiţă cu traseul cometei pentru următoarele nopţi. A trimis la Observatorul Astronomic din Bucureşti o telegramă: „Cometă nouă, mărimea a 8-a în Lynx, pe linia Alfa - Gemini - Ipsilon Ursa Mare, deplasare diurnă 2 grade spre omicron Ursa Mare“. Cometa se afla la 49,5 milioane de kilometri de Pământ.

Telegrama a ajuns la destinaţie după trei zile, deoarece Gestapo-ul german a crezut că este o telegramă cu conţinut cifrat, legat de lagărul de deţinuţi politici de la Târgu Jiu. În dimineaţa de 9 septembrie 1943, Observatorul din Bucureşti a identificat cometa descrisă de Victor Daimaca şi a comunicat telegrafic descoperirea şi poziţiile cometei Biroului Central al Uniunii Astronomice Internaţionale de la Copenhaga, care le-a trimis în toată lumea. Cometa nu mai fusese observată de nimeni înainte şi de aceea a primit numele Daimaca 1943.

În seara de 16 decembrie a găsit cu binoclul o cometă în regiunea sudică a constelaţiei Aquarius. Observatorul din Bucureşti a trimis informaţia la Copenhaga. Cu câteva ore înainte se primise o informaţie asemănătoare şi de la Observatorul Astronomic de la Johannesburg din Africa de Sud. Alt amator, american de origine, Peltier, identificase şi el cometa, dar după Daimaca. În final, cometa a primit numele cometa Van Gent - Peltier – Daimaca. Victor Daimaca a mai descoperit şi alte comete: la 30 iulie 1945 - cometa Kopf (care a fost ulterior descoperită de un german, cometa purtând numele acestuia, deoarece telegrama lui Daimaca nu a ajuns în timp util la Copenhaga), apoi altele, pe 5 septembrie 1946, 14 octombrie 1947, 22 iunie 1948. În 1955, deşi locuia la Bucureşti, a revenit pentru o scurtă vacanţă la Târgu Jiu şi, întâmplător sau nu, în seara de 25 iulie a descoperit cometa Bakharov.

Victor Daimaca a descoperit cu ajutorul binoclului şapte comete, dintre care două noi, care îi poartă numele. Pentru prima cometă descoperită a primit o medalie de bronz cu numele său gravat pe ea din partea Societăţii Astronomice a Pacificului din San Francisco. Ca omagiu adus marelui astronom, la Liceul „Traian“ a luat fiinţă, în 1973, un cerc de astronomie care îi poartă numele, iar în 1976 a fost construit aici un observator astronomic menit să eternizeze numele lui Victor Daimaca, într-o formă inedită, între Bucureşti şi Timişoara. De asemenea, câte o stradă din Bucureşti şi Târgu Jiu, dar şi liceul de informatică din municipiul gorjean poartă numele  lui Victor Daimaca“. 

Surse:

https://adevarul.ro/stiri-locale/targu-jiu/povestea-fascinanta-a-profesorului-de-matematica-1623809.html

https://scientia.ro/biografii/4716-victor-daimaca-romanul-descoperitor-de-comete.html

https://www.facebook.com/cntv.targujiu/posts/655744638404268/

https://cult-ura.ro/povestea-casei-din-targu-jiu-unde-trait-marele-astronom-vict or-daimaca/

&&&

 S-a întâmplat în 20 mai1990: La această dată, au avut loc primele alegeri „libere şi democratice” în România de după cel de-al doilea război mondial; electoratul s-a pronunţat asupra preşedintelui ţării (prin vot direct) şi a celor două Camere ale Parlamentului, Camera Deputaţilor şi Senatul (vot proporţional). Chiar în seara zilei de 22 decembrie 1989, Consiliul Frontului Salvării Naţionale, structura eteroclită (și ciudată, privind retroactiv, părerea mea) care a preluat conducerea României, a anunţat, pe primul loc, „abandonare rolului conducător al unui singur partid şi statornicirea unui sistem democratic pluralist de guvernământ", urmat imediat de „organizarea de alegeri libere". România ieşea, prin jertfa supremă a cetăţenilor săi, din 45 de ani de dictatură comunistă, sistem autoritar cu un singur partid politic, desigur cel comunist, care domina întreaga viaţă a societăţii.

Primele alegeri libere din România post-comunistă au avut loc la 20 mai 1990. Timp de cinci luni, societatea românească a cunoscut o evoluţie accelerată, descoperind şi aplicând normele şi principiile sistemului democratic cu mai multe partide politice, fiecare cu un program politic propriu şi, desigur, cu o ofertă electorală personalizată. Din pricina timpului scurt şi a condiţiilor complicate în care se desfăşura procesul de democratizare, liderii momentului au decis ca mandatele câştigate la alegerile din 20 mai 1990 să fie nu de patru ani ci de doi ani, jumătate din mandatul normal care era avut în vedere pentru politica românească. În acest interval, românii îşi propuneau să perfecţioneze sistemul democratic, să consolideze sistemul de partide politice şi dezbaterea politică liberă, să adopte o Constituţie democratică şi toate legile de bază pentru o viaţă socială şi politică liberă, pluralistă. 

Chiar de la primele alegeri, la 20 mai 1990, românii au revenit la parlamentul bicameral, cu Senat şi Cameră a Deputaţilor, tradiţional în România dar înlocuit, pe perioada comunismului, de un parlament cu o singură cameră. La aceste prime alegeri pluraliste libere, românii au ales, prin vot direct, şi preşedintele ţării. Dezbaterea, viaţa politică şi chiar noile structuri oficiale au fost dominate de trei partide politice, unul nou-noul, Frontul Salvării Naţionale, care prelua vizibilitatea grupului ce a exercitat puterea în stat imediat după fuga dictatorilor, cuplul Elena şi Nicolae Ceauşescu. Partidul Naţional Liberal şi Partidul Naţional Ţărănesc Creştin-Democrat erau, în schimb, partide cu o istorie bogată, partide care au condus România în devenirea sa ca stat modern, începând cu a doua jumătate a secolului al XlX-lea sau imediat după primul război mondial. 

Cele trei partide au dat, în 1990, şi principalii candidaţi la şefia statului: Ion Iliescu, din partea FSN, Radu Câmpeanu, pentru PNL şi Ion Raţiu, reprezentând PNȚCD. Cum, în România, nu au avut loc niciodată alegeri anticipate, Parlamentul s-a schimbat din patru în patru ani, următorul termen expirând în anul următor. Până în 2004, alegerile parlamentare au coincis cu cele prezidenţiale. Atunci, noul şef al statului a fost ales pentru un mandat de cinci ani, decuplându-se, astfel, alegerile parlamentare de cele ale şefului statului. Din 1992, românii îşi aleg, prin vot universal, şi aleşii locali. Până acum, alegerile locale au avut loc în acelaşi an cu cele legislative, fără ca această coincidenţă să fie o regulă oficială. De asemenea, din 2009, românii îşi aleg trimişii în Parlamentul european, prin vot universal şi liber. Dacă ajung cei merituoși și potriviți acolo, asta-i altă gâscă-n altă traistă!

Surse:

Stoica, Stan, Dicţionarul partidelor politice din România (1989 - 2004), Ediţia a IV-a, Bucureşti, Editura Meronia, 1994

http://www.roaep.ro/prezentare/stire/totul-despre-alegerile-din-anul-1990-pe-site-ul-aep/

https://www.digi24.ro/special/campanii-digi24/1990-anul-0/1990-20-mai-primele-alegeri-libere-ziua-recordurilor-electorale-397534

https://www.rri.ro/ro_ro/vot_si_democratie-2531704

&&&

 S-a întâmplat în 20 mai…

–„Ziua Financiarului Militar”,marcată din anul 2006. Înaltul Decret Regal nr.6625/20.05.1891 a consfinţit înfiinţarea în cadrul Ministerului de Război a Direcţiei a-7-a a contabilităţii controlului şi pensiilor.Acest act constituie momentul de referinţă în istoria oştirii române, în dezvoltarea şi afirmarea structurii financiar-contabile

– „Ziua Internaţională a Metrologiei”; la 20.V.1875 a fost semnată, la Paris, Convenţia Metrului, tratat prin care s-a promovat Sistemul Internaţional de Unităţi de Măsură (tratat la care România va adera la 10/22.III.1883)

– „Ziua Maritimă Europeană”, marcată la iniţiativa Uniunii Europene din 2008, este destinată să sensibilizeze publicul asupra importanţei mărilor Europei, să evidenţieze importanţa economică a industriei maritime şi să pună în valoare zonele costiere; de asemenea, această zi promovează identitatea maritimă europeană şi pune accentul pe modul în care mările pot ajuta Europa să facă faţă provocărilor globalizării

- 325: S-a deschis oficial, la Niceea, Sinodul I Ecumenic, care a durat până la data de 25 august a aceluiaşi an. 

- 1498: Expediţia lui Vasco da Gama a atins ţărmul indian, deschizând un nou drum maritim.

– 1506: A murit navigatorul genovez Cristofor Columb; din 1492 în serviciul Spaniei, a întreprins (până în 1504) patru călătorii, în cursul cărora a descoperit majoritatea insulelor din America Centrală şi a atins coastele Americii Centrale şi ale Americii de Sud; ziua de 12.X.1492, când a descoperit insula Watling (San Salvador) din arhipelagul Bahamas, este considerată data descoperirii Americii (Lumea Nouă) (n. ~1451. Unele surse dau moartea la 21.V.1506

- 1595: Delegaţia munteană încheie la Alba Iulia tratatul  de  suzeranitate  a principelui  Transilvaniei  Sigismund Bathory asupra Ţării Româneşti

– 1759: S-a născut William Thornton, medic, inventator, pictor şi arhitect american de origine britanică; printre realizările sale se numără proiectul Capitoliului din Washington D. C., sediul Congresului federal, unul dintre simbolurile SUA (m. 1828)

– 1799: S-a născut Honoré de Balzac, romancier, critic literar, eseist şi jurnalist francez; considerat unul dintre cei mai mari scriitori francezi în domeniul romanului realist, romanului psihologic și al romanului fantastic (m. 1850). 

– 1806: S-a născut John Stuart Mill, filosof pozitivist, logician şi economist englez; unul dintre cei mai influenți gânditori liberali ai secolului al XIX-lea, care a adus contribuții la dezvoltarea utilitarismului (m. 1873)

- 1822: S-a născut Frédéric Passy, economist şi om politic francez; unul dintre fondatorii Ligii Internaţionale pentru Pace (1867), al Societăţii pentru Arbitrajul între Naţiuni (1870) şi al Uniunii Interparlamentare (1899); Premiul Nobel pentru Pace pe 1901, împreună cu filantropul elveţian Henri Dunant (1828-1910), principalul organizator al Crucii Roşii Internaţionale (1863); cei doi sunt primii laureaţi ai acestui premiu (m. 1912)

– 1830: S-a născut Hector Malot, unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori francezi; a scris mai multe romane dar este cunoscut mai ales pentru romanul „Singur pe lume” (m. 1907)

– 1834: A murit Marie Joseph Motier, marchiz de La Fayette, general şi om politic francez; conducător militar în războiul de independenţă din America (1775-1783); în timpul Revoluţiei franceze a organizat şi a condus Garda Naţională (iulie 1789); autor al unor „Memorii” (n. 1757)

- 1860: S-a născut chimistul german Eduard Büchner; cercetări în domeniul chimiei fermentaţiilor; Premiul Nobel pentru Chimie pe 1907 (m. 1917, la Focşani/România, în timpul Primului Război Mondial)

-  1865: A fost inaugurată, la Bucureşti, prima expoziţie naţională de produse agricole şi industriale româneşti, organizată din iniţiativa lui Ion Ionescu de la Brad şi a lui Petre S. Aurelian

– 1876: S-a născut (la Paris) Paul Menu, fotograf şi operator de film de origine franceză, autorul primelor filmări din România (realizate în intervalul 10.V-20.VI.1897) (m. 1973, la Paris)

- 1882: Se formează „Tripla Alianţă" între Germania, Austro-Ungaria şi Italia

- 1882: S-a născut Sigrid Undset, scriitoare norvegiană, laureată a Premiului Nobel (m. 1949)

- 1895: S-a născut chimistul Ilie Matei, specialist în chimie macromoleculară; membru corespondent al Academiei Române (m. 1969) 

–1899: S-a născut matematicianul Mihail Ghermănescu; cercetări în domeniul ecuaţiilor funcţionale, seriilor trigonometrice, teoriei funcţiilor şi teoriei numerelor (m. 1962)

-1896: A murit Clara Schumann, pianistă şi compozitoare germană (n. 1819)

- 1902: Cuba îşi câştigă independenţa faţă de Statele Unite

- 1908: S-a născut actorul american de film James Stewart; alături de Henry Fonda şi Gary Cooper formează tripleta de aur a Hollywood-ului în anii '30-'40 ai secolului XX (m. 1997)

- 1913: S-a născut William R. Hewlett, cofondator şi fost preşedinte al Companiei Hewlett-Packard, unul dintre proeminenţii oameni de afaceri, tehnologi şi filantropi din SUA (m. 2001)

- 1914: S-a născut Corneliu Coposu, jurist şi om politic ţărănist; preşedinte al Partidului Naţional Ţărănesc Creştin Democrat (1989-1995); membru marcant al Partidului Naţional Ţărănesc şi secretar politic (1937-1947) al lui Iuliu Maniu; arestat şi condamnat la muncă silnică între anii 1947 şi 1964 (anul graţierii deţinuţilor politici din România) (m. 1995)

- 1920: S-a inaugurat Opera Română din Cluj, cu opera Aida, de Giuseppe Verdi

- 1920: S-a născut pianista americană Hephzibach Menuhin (m. 1981)

- 1923: Apărea, la Bucureşti, până la 2.VI.1929, „revista teatrală, plastică, muzicală şi literară” „Clipa”, sub conducerea lui Horia Igiroşanu

- 1925: S-a născut inginerul rus Alexei Tupolev, creatorul primului avion de pasageri supersonic sovietic, TU-144, supranumit de presa occidentală „Concordski"; lucrări teoretice privind calculul aerodinamic al avioanelor (m. 2001) 

- 1927: Între 20 şi 21 mai, a avut loc prima traversare aeriană fără escală a Oceanului Atlantic (New York-Paris, în 33 ore 30 minute), realizată de pilotul american Charles A. Lindbergh (1902-1974), la bordul monoplanului său „The Spirit of Saint Louis”

- 1928: Căpitanul Gheorghe Bănciulescu (1898-1935), primul aviator din lume care a zburat cu proteze la ambele picioare (fracturate într-un accident de aviaţie la Hibrun/Cehoslovacia, în septembrie 1926, şi amputate ulterior), obţinea locul I la concursul internaţional de la Băneasa

- 1930: S-a născut Geo Şerban, istoric şi critic literar 

– 1935: S-a născut Jacques Salomé, psihosociolog, formator, profesor, scriitor şi poet francez; a creat metoda ESPERE (Energie Specială Pentru o Ecologie Relaţională Esenţială), care oferă oamenilor un mod de a relaţiona viabil, facil şi eficient.

- 1940: Primii prizonieri sosesc în noul lagăr de concentrare la Auschwitz

- 1940: A murit Verner von Heidenstam, poet şi prozator suedez, laureat al Premiului Nobel (n. 1859) 

- 1943: S-a născut cântăreţul italian de muzică uşoară Al Bano (numele real: Albano Carrisi)

- 1944: S-a născut cântăreţul britanic Joe Cocker

– 1945: S-a născut Mircea Drăgan, compozitor, instrumentist şi orchestrator; fost membru al formaţiilor Sideral, Mondial şi Romanticii

– 1946: S-a născut cântăreaţa şi actriţa americană de film Cher (născută: Cherilyn Sarkisian LaPiere)

– 1947: A murit fizicianul german Philipp Lenard; cercetări în domeniile gazelor ionizate, fotoelectricităţii, fosforescenţei şi razelor catodice („razele L”); Premiul Nobel pentru Fizică în anul 1905 (n. 1862) 

- 1949: Prin Decretul nr. 217, se hotăra organizarea Agenţiei Române de Presă „Agerpres” de pe lângă Consiliul de Miniştri, prin preluarea personalului şi a patrimoniului „Rador” (societate constituită la 16.VI.1921);primul director al „Agerpres” – Ion Popescu-Puţuri. La 8.I.1990 a apărut Decretul-lege al Consiliului Frontului Salvării Naţionale prin care se înfiinţa Agenţia de presă „Rompres”, ca urmare a reorganizării „Agerpres”. Din iulie 2008 „Rompres” a revenit la numele „Agerpres”. La 15/27.III.1889 a fost înfiinţată, la iniţiativa ministrului de externe P.P. Carp, prima agenţie de presă „românească, naţională şi autonomă” sub numele de Agenţia Telegrafică a României sau Agenţia Română. Subordonată Ministerului Afacerilor Străine, Agenţia Română a funcţionat până spre finele anului 1916, când şi–a încetat temporar activitatea, datorită primului război mondial. La 16.VI.1921 a fost constituită, la Bucureşti, Societatea „Orient Radio – Rador”, agenţie telegrafică de presă, în cadrul căreia statul român deţinea, prin Ministerul de Externe, totalitatea acţiunilor. Prin Legea din 24.III.1926 devenea „Societatea Rador – Agenţie de informaţii telegrafice”

- 1955: S-a născut compozitorul polonez Zbigniew Preisner, unul dintre cei mai cunoscuţi compozitori de muzică de film 

- 1958: Între 20 şi 24 mai, la Consfătuirea de la Moscova a Comitetului Politic Consultativ al statelor membre Tratatului de la Varşovia s-a adoptat hotărârea privind retragerea tuturor trupelor sovietice staţionate în România, justificându-se această măsură prin faptul că ţara noastră nu avea graniţă comună cu nici o ţară nesocialistă şi nu era, deci, ameninţată direct de forţele militare ale NATO (trupele sovietice staţionate din 1944, fără întrerupere, pe teritoriul României au fost retrase, în urma tratativelor lui Gheorghe Gheorghiu-Dej cu Nikita Hruşciov, în lunile iunie şi iulie ale aceluiaşi an)

- 1964: S-a născut Miodrag Belodedici, fost internaţional român de fotbal 

–1969: A murit Victor Daimaca, astronom şi matematician; cercetări de astronomie fotografică (a descoperit, în 1943, două comete care-i poartă numele) (n. 1892)

- 1988: A murit medicul Ana Aslan, unul dintre pionierii gerontologiei mondiale; a evidenţiat, în studii şi în practică, importanţa novocainei în ameliorarea tulburărilor distrofice legate de vârstă, pe care a aplicat-o curent, sub numele de „Gerovital"; membru al Academiei Române (n. 1897)

- 1989: Masacrul din Piaţa Tiananmen: Autorităţile chineze declară legea marţială în faţa demonstraţiilor pro-democraţie

- 1990: Au avut loc primele alegeri libere şi democratice în România de după al II-lea război mondial; electoratul s-a pronunţat asupra preşedintelui ţării (prin vot direct) şi a celor două Camere ale Parlamentului, Camera Deputaţilor şi Senatul (vot proporţional) 

– 2005: A murit Paul Ricoeur, unul dintre cei mai influenţi filosofi francezi contemporani; contribuţii în domeniul fenomenologiei şi hermeneuticii (n. 1913)

- 2005: Regizorul Cristi Puiu a obţinut Marele premiu al Festivalului de film de la Cannes la secţiunea „Un certain regard", consacrată tinerilor regizori, pentru lung-metrajul „Moartea domnului Lăzărescu" 

– 2009: A murit Oleg Iankovski, actor de teatru şi film rus; cunoscut mai ales pentru rolurile din filmele regizate de Andrei Tarkovski (n. 1944)

– 2009: A murit scriitorul francez Pierre Gamarra (n. 1919)

– 2011: A murit jurnalistul italian Roberto Morricone, fondatorul şi primul director al canalului de ştiri al televiziunii italiene publice RAI (n. 1941)

– 2012: A murit inginerul american Eugene Polley, inventatorul primei telecomenzi fără fir pentru televizoare, în 1955 (n. 1915)

– 2012: A murit Robin Gibb, solist vocal, compozitor şi instrumentist britanic; unul din cei trei fraţi care au fondat formaţia „Bee Gees” (n. 1949) 

– 2013: A murit Ray (Raymond Daniel) Manzarek, muzician american, membru fondator, alături de Jim Morrison, al trupei „The Doors” (n. 1939)

– 2013: A murit istoricul Gheorghe Buzatu; specialist în istoria contemporană a României şi în istorie universală; senator PRM în perioada 2000-2004 (n. 1939)

– 2016: A murit teatrologul, regizorul, scenograful, scriitorul, publicistul şi profesorul Bogdan Ulmu (n. 1951)

&&&

 GHEORGHE DINICĂ și MARIN MORARU 

~ O FRĂȚIE DE-O

        VIAȚĂ ~

Prietenia dintre Gheorghe Dinică și Marin Moraru este considerată una dintre cele mai frumoase și autentice din istoria actoriei românești — o legătură de-o viață, bazată pe origini comune, umor și respect reciproc.

Originea prieteniei

Cei doi se cunoșteau încă de la 16 ani, din cartierul Giulești al Bucureștiului, unde au copilărit amândoi în condiții modeste. „Îl cunosc pe Dinică de dinainte de a intra la Institut. Juca la Casa de Cultură a Studenților, era vedetă acolo. Apoi ne-am nimerit în aceeași clasă la Institut, la doamna Dina Cocea", povestea Marin Moraru. Acolo, cei patru ani de studenție i-au sudat definitiv. „Patru ani cât am fost studenți am mâncat aceeași mâncare și am fumat aceleași țigări. Când aveam pauză de prânz, mergeam la mine și făceam cartofi prăjiți cu ouă cât mai multe — asta era mâncarea noastră. Ne întorceam ghiftuiți și stăteam la lecțiile de actorie până seara la ora 20.00."  

Soția lui Marin Moraru, Lucia Popescu Moraru, a subliniat mereu că rădăcina comună a contat enorm: „Gândiți-vă, aproape șase decenii petrecute împreună, și pe scenă și în film, dar și în viața de zi cu zi!"  

Cum se manifesta prietenia în viața de zi cu zi...

„Eu și Gheorghe Dinică am fost nedespărțiți. Când spui Dinică, spui Moraru și de multe ori când mă adresam cuiva, persoana respectivă îmi spunea Dinică și lui Dinică îi spunea Moraru."   Erau atât de nedespărțiți încât lumea ajunsese să îi confunde, la nivel metaforic — un semn al prezenței totale a unuia în viața celuilalt.

Un detaliu amuzant și revelator: deși Dinică era cunoscut ca un „profesionist" al paharului, cel mai bun prieten al său, Marin Moraru, nu bea deloc. Diferența nu i-a despărțit niciodată — dimpotrivă, poate că tocmai contrastele i-au făcut atât de complementari.

Moraru era omul punctualității absolute: „Mă duc la o întâlnire cu cel puțin cinci, dacă nu 15 minute mai devreme. Dacă mă duc mai târziu, mor, mă frământ până mă îmbolnăvesc. La teatru mă duc cu o oră mai devreme."  Dinică, în schimb, era boemul prin excelență — omul petrecerilor, al cântecelor, al libertății totale.

Colaborarea profesională

Pe scenă, chimia lor era de neegalat. Au jucat împreună zeci de ani, iar spectacolul cel mai drag ambilor a fost „Take, Ianke și Cadîr", alături de Radu Beligan. Spectacolul s-a jucat șase ani, cu casa închisă de fiecare dată. Doar moartea lui Dinică a oprit spectacolul.   Moraru glumea cu afecțiune despre cariera lui Dinică în film: „A făcut atâtea filme că toată lumea din România crede că nu există film fără Dinică."  

În ultimii ani, au jucat împreună în telenovelele „Inimă de țigan" și „Regina". Când Dinică s-a îmbolnăvit, Moraru i-a fost alături, ajutându-l să își repete replicile.   O imagine care spune totul despre ce înseamnă prietenia adevărată.

Durerile lui Dinică — boala ținută în secret

Ultimii ani ai lui Dinică au fost umbriti de o suferință pe care el însuși nu a cunoscut-o pe deplin. Singura care a vorbit despre boala secretă a fost soția lui, Gabriela, care a dezvăluit că maestrul suferea de Alzheimer și că începuse să uite multe lucruri — „mai mult cu ceilalți, nu cu mine."   Gabriela l-a protejat și nu a vorbit despre această boală decât după moartea lui. A dezvăluit că, odată, aflați la Câmpulung, Dinică s-a rătăcit și nu a mai știut să ajungă acasă. Și că soțul ei nu știa că are Alzheimer.  

Cu toate acestea, a continuat să joace impecabil, chiar dacă pe platoul de filmare al serialului „Aniela" era nevoit să poarte o cască prin care i se suflau replicile.  

Demnitatea până în ultima clipă.

Gheorghe Dinică a încetat din viață pe 10 noiembrie 2009, în urma unui stop cardiac, după ce fusese operat de colecist și dezvoltase o infecție cu stafilococ auriu și candida.  

„La moartea lui Dinică l-am simțit pe Marin al meu că se rupe ceva în el. Nu a vrut să ne împovăreze cu durerea sa, dar am simțit asta. Așa cum a și spus atunci, și mult după, îi murise fratele de suflet. L-a afectat foarte tare!", mărturisea Lucia Popescu Moraru.

Moraru însuși a spus printre lacrimi: „Odată cu Gheorghe Dinică a murit și o parte din mine" și „A murit fratele meu de suflet."

Marin Moraru s-a stins pe 21 august 2016, la 79 de ani, la aproape șapte ani după prietenul său. Mulți au spus, simplu și frumos, că „s-a dus după Dinică."

De ce a fost o prietenie adevărată?

Dinică era, după cum spune titlul unei cărți dedicate lui, „un mare singuratic" — atunci când trebuia să fie. Dar era și încântător de vesel, sociabil, plin de spirit, cu cine merita.   Iar Moraru era omul cu un cult al prieteniei rar întâlnit, capabil să vorbească despre fiecare coleg cu o generozitate aproape literară.

„Păi, dacă eu sunt monstru sacru, Dinică ce e? Dar Ilarion Ciobanu, Amza Pellea, Mircea Albulescu, ce sunt?"   — spunea Moraru cu umilința care îl definea.

Prietenia lor nu a avut nevoie de explicații. A trăit în cartofi prăjiți mâncați împreună la prânz, în cafele băute în fiecare dimineață, în replici suflate la ureche pe platoul de filmare, în lacrimi ținute în față lumii. O frăție adevărată, de la Giulești până la capătul vieții.

Respect,

Admirați e,

Prețuire!

CULTURA CURIOZITATI GANDURI

&&&

 🎬🎶 La mulți ani, Ileana Popovici!

    ~ O viață trăită 

    ca un film~

S-a născut pe 13 Mai 1946, în Buturugeni, județul Giurgiu. Tatăl ei a fost preot. Familia venea din Basarabia.  De fapt, familia se refugiase în România de două ori: în 1940, la prima cedare a Moldovei de Est, apoi în 1944.  Copilăria — marcată de sărăcie și de rădăcinile smulse — a modelat o femeie cu coloană vertebrală.

„Am fost săraci, dar foarte fericiți. Nu am simțit sărăcia. Știam că trebuie să port paltonul surorii mele, cu 6 ani mai mare..."  

Debutul — în costum de baie

A studiat vioara la Conservatorul „Ciprian Porumbescu", pe care l-a absolvit în 1969. Dar regizorul Lucian Pintilie ar fi văzut-o în costum de baie la mare — și așa a luat-o să joace în filmul Reconstituirea, în 1968.   Unul dintre cele mai importante filme ale cinematografiei românești, descoperit dintr-o întâmplare pe o plajă.

Au urmat zeci de roluri: 100 de lei, Filip cel Bun, Zile fierbinți, Pentru patrie. Din 1966 lucra deja la Televiziunea Română, unde în 1969 a fost angajată oficial ca ilustrator muzical.  

Muzica gimnasticii românești

Un capitol mai puțin știut, dar fascinant: între 1984 și 1994 a realizat ilustrația muzicală pentru exercițiile la sol ale echipei naționale de gimnastică artistică și ritmică. A colaborat cu Aura Urziceanu, Gheorghe Zamfir și Dan Mândrilă.  Medaliile României aveau și sunetul ei.

Bună dimineața, România!

A realizat și prezentat Bună dimineața — prima emisiune matinală din istoria Televiziunii Române. Până în 1998.  Timp de ani de zile, vocea și chipul ei au fost primul lucru pe care România îl vedea dimineața.

Iubirile

A recunoscut că s-a îndrăgostit des. Printre bărbații pe care i-a iubit: regizorii Dan Pița și Sergiu Nicolaescu, jurnalistul Mihai Tatulici, compozitorul Richard Oschanitzky.  

Pe Sergiu Nicolaescu l-a descris drept „un om frumos, dar chinuit, perfecționist și greu de iubit".  

Și Florian Pittiș a iubit-o. „Moțu Pittiș, Dumnezeu să-l ierte, m-a iubit foarte mult. Îmi scria scrisori la cămin aproape în fiecare zi. Dar nu a fost să fie. Eram prieteni foarte buni, dar eu nu l-am iubit cum m-a iubit el pe mine."  

Marea iubire — după 30 de ani

Povestea cea mai frumoasă o păstrase pentru mai târziu. L-a cunoscut pe Tudor Gheorghiu la Vama Veche, în tinerețe, pe platourile filmului Zodia Fecioarei. S-au despărțit. S-au reîntâlnit după 30 de ani. Și s-au căsătorit când Ileana împlinise 50 de ani.  

„A fost o iubire matură, liniștită, fără focurile tinereții, dar plină de sens."  

Regretul

Actrița a mărturisit că marele ei regret a fost că nu a avut copii.   În schimb, a ajutat copii talentați din Basarabia să studieze în România — un fel de a întoarce înapoi ce îi luase istoria familiei ei.  

La  80 de ani, are aceiași ochi blânzi, același zâmbet fermecător. O femeie care a transformat fiecare piesă a vieții ei — durere, iubire, muzică, ecran — într-o operă coerentă și frumoasă. 

Respect !

CULTURA CURIOZITATI GANDURI