&&&

 💐⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️LA MULȚI ANI, MIRELA OPRIŞOR, sau ASPIRINA!!

    S-a născut pe 12 mai 1973,BRAȘOV. 

A apărut în topul Village Voice al celor mai bune actriţe din 2011, alături de TILDA SWINTON şi MERYL STREEP. 

    „Încă nu-mi dau seama dacă e un avantaj.

Să vedem ce urmări va avea. Deocamdată îl consider aşa, ca un upgrade la calculator sau ca un tuning american la o maşină românească” 

     -MIRELA OPRIŞOR este actriță la Teatrul de Comedie din BUCUREȘTI.

     „Actorii de comedie buni sau foarte buni au drama la degetul mic. Când am dat la facultate, pregătisem un text dramatic şi, la un moment dat, DEM RĂDULESCU mi-a cerut o fabulă. Învăţasem fabula cu o zi înainte şi eram atât de concentrată să nu greşesc, încât a ieşit o comedie perfectă. Nu înţelegeam de ce râd cei din sală, eram convinsă că râd de mine, că sunt penibilă, dar ei râdeau în hohote pentru că ieşise foarte bine. Atunci am înţeles ce înseamnă comedia. Apoi mai este şi vârsta, cred că acum drama mă reprezintă. M-am schimbat după naşterea fetei”, a explicat actriţa în interviul pentru România Liberă.

În primii doi ani nu a lucrat nimic ca actriţă, apoi a primit roluri în reclame şi mărturiseşte că ajunsese poreclită "prinţesa reclamelor".

„Apoi am rămas însărcinată şi am stat acasă trei ani. Am mai apărut în filme, în seriale, dar mai mult am stat acasă cu fetiţa. Asta e istoria mea. Foarte simplă", a spus actriţa într-un interviu pentru România Liberă.

      -Primul său rol important într-un film de lungmetraj a venit la 36 de ani în drama

„MARŢI, DUPĂ CRĂCIUN ” din 2010, regizat de RADU MUNTEAN. MIRELA OPRIŞOR a jucat în acest film alături de soţul ei, MIMI BRĂNESCU şi a fost premiată cu trofeul pentru „Cea mai bună interpretare feminină” la Festivalul Internaţional de Film de la SARAJEVO. Înainte de acest film, MIRELA OPRIŞOR a jucat în comedii, iar schimbarea a fost una majoră.

    -Câştigătoare a premiilor pentru cea mai bună actriţa într-un rol principal, în cadrul galei GOPO şi la Festivalul de Film de la SARAJEVO, actriţa mărturiseşte, referitor la distincţiile câştigate: „Premiile nu te schimbă pe tine, schimba percepţia celorlalţi asupra ta. E adevărat, îţi hrăneşte orgoliul şi îţi dă speranţă ca ceea ce faci nu este în van. Dar este ceva de conjunctura. Un juriu considera la un moment dat că ceea ce ai făcut tu merita un premiu“.

      CONSIDERAȚ IE, RESPECT!

&&&

 CIVILIZAȚIA ADUCERII AMINTE...

⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️PUIU CĂLINESCU,MAESTRUL UMORULUI.....

   S-a stins pe 16 mai 1997,pe un pat de spital,la FLOREASCA, spunandu-le bancuri asistentelor medicale care l-au îngrijit până în ultima clipă....

      -Ieşea pe scenă şi spunea: „Mă trezesc într-o dimineaţă, când încă nu se luminase, şi ce credeţi?  Aud, deodată, prrr, trosc, pleosc! Ce era? Se crăpa de ziuă...”. Sala era în delir. Dar nu pentru poanta şi slabă şi răsuflată, ci pentru maniera de interpretare. Vă imaginaţi cum gesticula, cum se îndoia de mijloc, cum îşi dădea ochii peste cap, ca să poată sugera „crăpatul de ziuă”?

      -Au fost voci care au afirmat că, dacă se năştea în FRANŢA, poziţia lui LOUIS de FUNES era serios ameninţată.....

Şi de cine? De PUIU CĂLINESCU, un actor plecat de jos, din sărăcie, crescut fără mamă, fără tată, de nişte mătuşi, care-l mai şi băteau „ca să-l educe”, şi care, toată copilăria, n-a avut parte de nici o jucărie! În adolescenţă, pentru a se întreţine, lipea afişe şi juca în „revistele” de cinematograf ce prefaţau cândva proiecţia unui film. Rămânea după aceea în sală să vadă filmele cu STAN şi BRAN ori CHARLIE CHAPLIN, apoi urca iar pe scenă şi juca.

      -CARMEN CĂLINESCU, fata marelui actor: 

„Este foarte greu să povestesc cine a fost tatăl meu. Nu-mi ajung vorbele...

A fost un om mare!

Perioada lui de glorie a început, prin anii '70, cu "Sonatul lunii" la BOEMA. Nu se putea circula pe stradă când avea spectacol! Biletele se vindeau cu o săptămână înainte. Câştiga foarte bine, dar cheltuia totul cu noi, copiii, cu mama... 

Le-a ajutat până şi pe mătuşile care îl bătuse în copilărie...

Nouă, mie şi surorii mele, SILVIA, ne-a oferit totul! 

De unde a învăţat omul ăsta să ofere, când el nu primise nimic, niciodată?! A crescut fără mamă...fără tată ...şi a fost bătut de mătuşi... 😢

    FOTINA CĂLINESCU a răcit la un bal şi a murit când el avea 5 ani....Iar tatăl lui a fost actorul JEAN TOMESCU, din CRAIOVA. 

Nu prea îi plăcea cartea şi mătuşile l-au trimis la muncă. 

Aşa a început tata să lipească afişe. 

Mama l-a cunoscut de prin 1944.

A fost o iubire nebună. 

Mama, fată de pension, cu fiţe, avea o prietenă şi mergeau împreună la film. Taică-meu juca în pauză la cinematograf. 

Se uita la STAN şi BRAN, la CHARLIE CHAPLIN şi apoi intra şi juca... 

Ei au fost profesorii lui!.

    A venit bombardamentul, iar bunicii din partea mamei au avut mult de suferit.

Au rămas fără nimic..... Tata se ridicase şi devenise actor, putând să ajute familia financiar. Nu te puteai supăra pe el. 

Era un om care te făcea să lupţi, să nu fii deprimat, să nu clachezi niciodată. Spunea că, dacă nu-ţi chiorăie stomacul şi n-ai pantofii rupţi, e tot ceea ce îţi trebuie ca să fii fericit. Nu a ţinut la bani. Voia ca toată lumea din jurul lui să fie mulţumită...

     În 1995, sora mea, SILVIA, a murit la 50 de ani.😢 Între mine şi ea era o diferenţă de 11 ani. Iar tata a plecat, doi ani mai târziu, la 16 mai 1997.... 😢A fost cumplit! Sora mea a avut o moarte fulgerătoare. Era văduvă şi rămăsese singură. 

Băiatul ei, BOGDAN, era plecat la mare. În 1995 nu prea erau telefoane mobile să ţinem legătura. 

Eu, cu mama şi cu tata, eram în vacanţă, la PREDEAL. Când ne-am întors în BUCUREŞTI, am sunat-o pe SILVIA, dar nu răspundea. 

Am mers şi am spart uşa. 

Ea era moartă în hol. Făcuse comoţie cebrală....

    Prin luna martie a anului 1997, mi-a spus la telefon că nu mai vedea bine, la două zile după ce i se făcuse rău pe scenă - îşi aminteşte CARMEN CĂLINESCU. Însă el a continuat să joace. 

Am mers la Spitalul Militar. Se pare că suferise atunci un infarct.... Urca pe scenă susţinut, sprijinit, doar ca să joace. 

Era din ce în ce mai rău. Şi, pe data de 1 mai 1997, ne-am strâns toţi, pentru că aşa a vrut tata, şi am plecat la SINAIA. 

Se simţea foarte rău, se sprijinea mereu de mine. 

Îmi spunea "ia-mi hârtia asta din mână", iar el nu avea nimic în mână! 

Am fost să-i facem o ecografie, doctorul s-a uitat spre mine, vrând să-mi spună ceva.

Eu eram terminată. I-am zis că tata este amator de bere şi l-am întrebat dacă pot să-i dau. Iar el mi-a răspus că pot să-i dau orice! Eu tot nu realizam gravitatea. 

A doua zi l-au dus de urgenţă la Spitalul FLOREASCA.... 

Era o mână de om, dar îl dureau toate!

Nu mai era tata! 

Vineri dimineaţa mă duc înapoi la spital, la reanimare, şi el nu era....

M-am speriat. 

O asistentă mi-a spus că-şi revenise şi că fusese mutat într-un salon, la terapie. Intru în salon, iar tata era înconjurat de asistente. Le spunea glume. Când m-a văzut, i-a căzut o lacrimă. Maestre, chiar credeai că te-am abandonat? Ce s-a întâmplat?, l-am întrebat. Carmen, să ştii că am visat că mor, mi-a răspuns.

     Avusese temperatură foarte mare, era pe perfuzii, dar voia să trăiască. Mă întreba tot timpul dacă pică în perfuzie”. 

Cu toate că o simţea din ce în ce mai aproape pe "dânsa" cu coasa, actorul voia să plece, fiindcă a doua zi, sâmbătă, avea spectacol.....

"Nu mai aveţi voie să intraţi. A decedat!", a auzit o asistentă cum o informa, extrem de conştiincios. În acel moment am simţit că mă prăbuşesc, cu punga în care aveam supa şi compotul pe care şi le dorise.

Am apucat să văd că în patul lui era altcineva.... 

Când plecasem dimineaţa de la spital era bine, vorbea, şi nu înţelegeam ce s-a întâmplat. Mi s-a spus că decedase la 16:45.”...

Un sfert de oră.... Atât. ...Dacă n-ar fi plecat, dacă ar fi venit mai devreme, dacă şi iar dacă... Frământări deşarte. „Dânsa” îi dăduse întâlnire lui PUIU CĂLINESCU la 16:45....

„Mi s-a povestit că era înconjurat de asistente, că le spunea glume şi că din senin a făcut un stop respirator. A murit cum şi-a dorit: cu zâmbetul pe buze.... Totuşi stau şi mă gândesc iar enigma tot nu mi-a dezlegat-o nimeni până acum. Dacă a murit cu doar un sfert de oră înainte să ajung eu, iar el nu mai era în salon şi altcineva îi luase locul, unde îl duseseră pe tata? Nici acum nu ştiu de ce s-au grăbit să-l ia?! Acum regret că am plecat de lângă el....

Dintotdeauna suferinţele le trata cu indiferenţă. Era pe la PETROŞANI, într-un turneu, şi avea două spectacole pe zi. În timpul matineului, i s-a făcut rău pe scenă. 

     Au venit şi l-au luat cu Salvarea. Nu ştiu ce i-au făcut doctorii de la spital, dar la ora opt seara, era din nou pe picioare, în teatru. Altă dată, a venit asistenta să-i facă o injecţie, că tata avea probleme şi cu inima, şi cu rinichii, i-a băgat acul şi, când să-i facă injecţia, 

PUIU CĂLINESCU era chemat în scenă. 

Tata şi-a tras repede pantalonii şi a fugit pe scenă, cu tot cu acul de la seringă”.

     ODIHNĂ-N VEȘNICĂ LUMINĂ!🕯🙏

RECUNOȘTINȚĂ ȘI RESPECT!

&&&

 ȘTIAȚI CĂ?

    -La data de16 mai 1972,a fost inaugurat sistemul hidroenergetic PORTILE DE FIER I, cu o putere de 1050 MW, in partea romaneasca si tot atat in partea iugoslava?

      - Sistemul hidroenergetic şi de navigaţie PORŢILE DE FIER I, amplasat pe DUNĂRE la km 943, la 15 km amonte de DROBETA-TURNU SEVERIN, a fost inaugurat acum 54 de ani, la 16 mai 1972.

  -Lucrările au început în 1964, în colaborare cu IUGOSLAVIA, și s-au finalizat cu realizarea a două obiective: ­lacul de acumulare (130 km lungime, 5 km lăţime), creat în spatele barajului dintre GURA VĂII (ROMÂNIA) şi SIP (IUGOSLAVIA), şi hidrocentrala, cu o putere instalată de 2.100 MW, din care revin fiecărei țări jumătate. 

  - S-au folosit tehnologii noi în ţara noastră, iar în colonia muncitorească de la GURA VĂII şi în DROBETA TURNU-SEVERIN au fost cazaţi peste 10.000 de angajaţi. 

    -Hidrocentrala este exploatată împreună cu SERBIA şi este echipată cu douăsprezece turbine KAPLAN verticale, câte şase pentru fiecare țară, cu o putere instalată a fiecăreia de 194,5 MW, greutatea unei turbine este de 3.680 tone. Axul turbinei are o lungime de 16 metri și 71,5 rotații pe minut. La capătul inferior al acesteia se găsește butucul cu 6 pale (20 tone/pală). Rotorul generatorului are 600 tone și un diametru de 14 metri. Căderea medie de apă este de 27,5 metri iar debitul necesar fiecărei turbine este de 800 mc/s.   

  -Tipul de turbină ales este o invenție din anul 1913 a inginerului austriac VIKTOR KAPLAN ⁠.

  -  În urma retehnologizării din 1999 - 2011, în centrala românească, puterea unei turbine a crescut de la ­178 MW la 194 MW. 

   - De la punerea în funcţiune, la Centrala Hidroelectrică PORŢILE DE FIER I s-au produs peste 195 de miliarde de kwh. 

  - Grandiosul obiectiv a contribuit şi la rezolvarea problemei navigaţiei fluviale prin DEFILEUL DUNĂRII, deoarece, până la amenajarea hidro-energetică PORŢILE DE FIER navigaţia în acest sector era extrem de dificilă, punând mari probleme marinarilor. Între DRÂNCOVA (localitate de pe malul DUNĂRII, în judeţul CARAȘ-SEVERIN) şi ORȘOVA, piloţi special instruiţi erau necesari pentru traversarea strâmtorilor.

      „Canalul în această secţiune are o lăţime medie de 60 de metri, dar în zona PORŢILOR DE FIER pe un sector de circa cinci kilometri lăţimea căii de navigaţie se îngusta la 20 de metri. Doar câte un vapor sau o barjă aveau loc să navigheze prin PORŢILE DE FIER. Pe partea românească, o locomotivă cu ecartament îngust era folosită la nevoie pentru a trage vasele şi barjele în amonte. Uneori, vasele erau trase cu ajutorul unui remorcher. Dura cam două ore - două ore şi jumătate pentru ca un remorcher de 600 de cai putere să tragă o barjă de 80 de tone prin PORŢILE DE  FIER ”, arăta un raport al CIA, din 1952.

- Această operă măreață nu s-a putut realiza însă fără unele sacrificii: strămutări de vetre, despărţiri de familii, înecarea insulei ADA-KALEH, tărâm fabulos, unic pe tot cuprinsul DEFILEULUI DUNĂRII.

  rezumat"Enciclopedia geograficăa României", editat E.B.Pichiu

&&&

 „Când Superman a vrut să renunțe, un nebun cu un halat alb l-a readus la viață.”

Era mai 1995, iar în salonul alb și rece al unui spital din Virginia, Christopher Reeve — actorul care făcuse lumea întreagă să creadă că oamenii pot zbura, că eroii există, că imposibilul e doar o chestiune de voință — zăcea întins, conectat la aparate, incapabil să miște măcar un deget, după ce o cădere brutală de pe cal îi fracturase coloana cervicală la nivelul cel mai nemilos posibil, lăsându-l captiv într-un trup care nu mai răspundea. Întors spre soția sa, Dana, cu o disperare pe care nici măcar Superman nu o putea învinge, îi spusese șoptit că poate ar fi mai bine să-l lase să plece, să nu-l forțeze să trăiască o viață pe care nu o mai recunoștea. Și chiar atunci, fix când întunericul părea să-l înghită definitiv, ușa salonului s-a deschis brusc, iar un medic cu halat alb, mască chirurgicală și accent rusesc gros a intrat cu o gravitate absurdă: „Bună ziua, sunt proctologul dumneavoastră și trebuie să vă examinez imediat!”

Privirea lui Reeve s-a umplut de groază, apoi de uimire, apoi, în clipa în care „doctorul” și-a smuls masca, s-a transformat în ceva ce părea imposibil: râs. Pentru că sub halat, cu zâmbetul acela nebun pe care doar el îl avea, stătea Robin Williams — prietenul său din tinerețe, camaradul din anii de început, omul care nu suporta să vadă durere fără să se arunce asupra ei cu armele lui: nebunie, umor, lumină.

„În momentul acela”, avea să spună Reeve ani mai târziu, „am știut că voi trăi. Dacă încă pot râde, încă pot trăi.”

Dar ca să înțelegi de ce Robin Williams a intrat în salonul acela ca un clovn apocaliptic, trebuie să te întorci în timp, într-un alt oraș, într-o altă viață.

Era anul 1973 la Juilliard, una dintre cele mai prestigioase școli de actorie din lume, iar doi tineri complet diferiți, Robin Williams — un fulger pe două picioare, un vulcan de improvizație, energie, nebunie — și Christopher Reeve — disciplinat, serios, sculptat pentru tragedii clasice — au fost puși în aceeași clasă, apoi în aceeași cameră, devenind colegi de cameră, apoi prieteni, apoi frați. Împărțeau mâncare, roluri, îndoieli, sărăcie, vise; în camerele mici de la Juilliard își făgăduiseră unul altuia că, oricât de mare va deveni lumea în jurul lor, ei nu vor lăsa niciodată distanța, succesul sau viața să-i despartă.

Anii au trecut, și destinul i-a dus pe culmi pe care nici ei nu le-ar fi putut imagina: Robin, superstarul comediei, geniul improvizației, omul care electriza săli întregi; Christopher, întruchiparea lui Superman, simbolul unei Americi care avea nevoie să creadă în eroi. Cariera îi purta în locuri diferite, dar promisiunea rămânea. Ei doi erau legați de un fir care nu se rupea.

Apoi, o clipă, o cădere, o vertebră ruptă — și tot universul se sfărâmă.

În zilele de după accident, Christopher Reeve, omul care fusese idolul unei generații, își dorea să moară. Când sufletul îi aluneca în prăpastie, când moartea părea mai ușoară decât viața, când chiar și aerul pe care aparatul îl împingea forțat în plămânii săi părea un efort fără sens, Robin Williams a intrat pe ușă și a făcut ceea ce făcuse și la Juilliard, și în sălile de repetiții, și de fiecare dată când prietenul lui era în întuneric: a aprins lumina.

Și nu a plecat.

Ani de zile, Robin a fost acolo, în tăcere, în umbră, ajutând când facturile medicale deveneau sufocante, ridicând fonduri pentru fundația lui Reeve, telefonând la orice oră doar ca să-i stârnească un râs care făcea ce nici măcar știința nu putea: aducea viață într-un trup care refuza să se miște.

Prietenia lor era un jurământ. Iar Robin, cu toată suflarea lui, l-a respectat până la capăt.

Când Christopher Reeve a murit în 2004, Robin Williams a spus doar: „Mi-am pierdut fratele.” Nu colegul. Nu actorul. Fratele.

Zece ani mai târziu, Robin a plecat și el, luat de o boală nemiloasă, lăsând lumea mai întunecată decât o cunoscuse vreodată.

Dar povestea lor rămâne una dintre cele mai luminoase lecții despre prietenie: că adevăratul prieten nu vine doar la petreceri, ci și la spital; că nu se sperie de întuneric, ci intră în el cu un zâmbet și o glumă; că nu trebuie să repare imposibilul, ci doar să fie acolo; că uneori, un singur hohot de râs poate smulge un om de pe marginea renunțării.

Christopher Reeve a spus cândva că „un erou este cineva care găsește puterea de a continua în ciuda obstacolelor copleșitoare”.

Fără să vrea, îl descria pe Robin.

Pentru că, în ziua în care Superman a vrut să moară, cel mai adevărat erou nu a fost omul care zbura în filme. A fost omul care a intrat în salon, purtând un halat alb și un accent ridicol, și l-a făcut să râdă. 

Asmarandi Alexandra

$&&

 CIVILIZAȚIA ADUCERII AMINTE...

⭐️⭐️⭐️⭐️⭐️PUIU CĂLINESCU,MAESTRUL UMORULUI.....

   S-a stins pe 16 mai 1997,pe un pat de spital,la FLOREASCA, spunandu-le bancuri asistentelor medicale care l-au îngrijit până în ultima clipă....

      -Ieşea pe scenă şi spunea: „Mă trezesc într-o dimineaţă, când încă nu se luminase, şi ce credeţi?  Aud, deodată, prrr, trosc, pleosc! Ce era? Se crăpa de ziuă...”. Sala era în delir. Dar nu pentru poanta şi slabă şi răsuflată, ci pentru maniera de interpretare. Vă imaginaţi cum gesticula, cum se îndoia de mijloc, cum îşi dădea ochii peste cap, ca să poată sugera „crăpatul de ziuă”?

      -Au fost voci care au afirmat că, dacă se năştea în FRANŢA, poziţia lui LOUIS de FUNES era serios ameninţată.....

Şi de cine? De PUIU CĂLINESCU, un actor plecat de jos, din sărăcie, crescut fără mamă, fără tată, de nişte mătuşi, care-l mai şi băteau „ca să-l educe”, şi care, toată copilăria, n-a avut parte de nici o jucărie! În adolescenţă, pentru a se întreţine, lipea afişe şi juca în „revistele” de cinematograf ce prefaţau cândva proiecţia unui film. Rămânea după aceea în sală să vadă filmele cu STAN şi BRAN ori CHARLIE CHAPLIN, apoi urca iar pe scenă şi juca.

      -CARMEN CĂLINESCU, fata marelui actor: 

„Este foarte greu să povestesc cine a fost tatăl meu. Nu-mi ajung vorbele...

A fost un om mare!

Perioada lui de glorie a început, prin anii '70, cu "Sonatul lunii" la BOEMA. Nu se putea circula pe stradă când avea spectacol! Biletele se vindeau cu o săptămână înainte. Câştiga foarte bine, dar cheltuia totul cu noi, copiii, cu mama... 

Le-a ajutat până şi pe mătuşile care îl bătuse în copilărie...

Nouă, mie şi surorii mele, SILVIA, ne-a oferit totul! 

De unde a învăţat omul ăsta să ofere, când el nu primise nimic, niciodată?! A crescut fără mamă...fără tată ...şi a fost bătut de mătuşi... 😢

    FOTINA CĂLINESCU a răcit la un bal şi a murit când el avea 5 ani....Iar tatăl lui a fost actorul JEAN TOMESCU, din CRAIOVA. 

Nu prea îi plăcea cartea şi mătuşile l-au trimis la muncă. 

Aşa a început tata să lipească afişe. 

Mama l-a cunoscut de prin 1944.

A fost o iubire nebună. 

Mama, fată de pension, cu fiţe, avea o prietenă şi mergeau împreună la film. Taică-meu juca în pauză la cinematograf. 

Se uita la STAN şi BRAN, la CHARLIE CHAPLIN şi apoi intra şi juca... 

Ei au fost profesorii lui!.

    A venit bombardamentul, iar bunicii din partea mamei au avut mult de suferit.

Au rămas fără nimic..... Tata se ridicase şi devenise actor, putând să ajute familia financiar. Nu te puteai supăra pe el. 

Era un om care te făcea să lupţi, să nu fii deprimat, să nu clachezi niciodată. Spunea că, dacă nu-ţi chiorăie stomacul şi n-ai pantofii rupţi, e tot ceea ce îţi trebuie ca să fii fericit. Nu a ţinut la bani. Voia ca toată lumea din jurul lui să fie mulţumită...

     În 1995, sora mea, SILVIA, a murit la 50 de ani.😢 Între mine şi ea era o diferenţă de 11 ani. Iar tata a plecat, doi ani mai târziu, la 16 mai 1997.... 😢A fost cumplit! Sora mea a avut o moarte fulgerătoare. Era văduvă şi rămăsese singură. 

Băiatul ei, BOGDAN, era plecat la mare. În 1995 nu prea erau telefoane mobile să ţinem legătura. 

Eu, cu mama şi cu tata, eram în vacanţă, la PREDEAL. Când ne-am întors în BUCUREŞTI, am sunat-o pe SILVIA, dar nu răspundea. 

Am mers şi am spart uşa. 

Ea era moartă în hol. Făcuse comoţie cebrală....

    Prin luna martie a anului 1997, mi-a spus la telefon că nu mai vedea bine, la două zile după ce i se făcuse rău pe scenă - îşi aminteşte CARMEN CĂLINESCU. Însă el a continuat să joace. 

Am mers la Spitalul Militar. Se pare că suferise atunci un infarct.... Urca pe scenă susţinut, sprijinit, doar ca să joace. 

Era din ce în ce mai rău. Şi, pe data de 1 mai 1997, ne-am strâns toţi, pentru că aşa a vrut tata, şi am plecat la SINAIA. 

Se simţea foarte rău, se sprijinea mereu de mine. 

Îmi spunea "ia-mi hârtia asta din mână", iar el nu avea nimic în mână! 

Am fost să-i facem o ecografie, doctorul s-a uitat spre mine, vrând să-mi spună ceva.

Eu eram terminată. I-am zis că tata este amator de bere şi l-am întrebat dacă pot să-i dau. Iar el mi-a răspus că pot să-i dau orice! Eu tot nu realizam gravitatea. 

A doua zi l-au dus de urgenţă la Spitalul FLOREASCA.... 

Era o mână de om, dar îl dureau toate!

Nu mai era tata! 

Vineri dimineaţa mă duc înapoi la spital, la reanimare, şi el nu era....

M-am speriat. 

O asistentă mi-a spus că-şi revenise şi că fusese mutat într-un salon, la terapie. Intru în salon, iar tata era înconjurat de asistente. Le spunea glume. Când m-a văzut, i-a căzut o lacrimă. Maestre, chiar credeai că te-am abandonat? Ce s-a întâmplat?, l-am întrebat. Carmen, să ştii că am visat că mor, mi-a răspuns.

     Avusese temperatură foarte mare, era pe perfuzii, dar voia să trăiască. Mă întreba tot timpul dacă pică în perfuzie”. 

Cu toate că o simţea din ce în ce mai aproape pe "dânsa" cu coasa, actorul voia să plece, fiindcă a doua zi, sâmbătă, avea spectacol.....

"Nu mai aveţi voie să intraţi. A decedat!", a auzit o asistentă cum o informa, extrem de conştiincios. În acel moment am simţit că mă prăbuşesc, cu punga în care aveam supa şi compotul pe care şi le dorise.

Am apucat să văd că în patul lui era altcineva.... 

Când plecasem dimineaţa de la spital era bine, vorbea, şi nu înţelegeam ce s-a întâmplat. Mi s-a spus că decedase la 16:45.”...

Un sfert de oră.... Atât. ...Dacă n-ar fi plecat, dacă ar fi venit mai devreme, dacă şi iar dacă... Frământări deşarte. „Dânsa” îi dăduse întâlnire lui PUIU CĂLINESCU la 16:45....

„Mi s-a povestit că era înconjurat de asistente, că le spunea glume şi că din senin a făcut un stop respirator. A murit cum şi-a dorit: cu zâmbetul pe buze.... Totuşi stau şi mă gândesc iar enigma tot nu mi-a dezlegat-o nimeni până acum. Dacă a murit cu doar un sfert de oră înainte să ajung eu, iar el nu mai era în salon şi altcineva îi luase locul, unde îl duseseră pe tata? Nici acum nu ştiu de ce s-au grăbit să-l ia?! Acum regret că am plecat de lângă el....

Dintotdeauna suferinţele le trata cu indiferenţă. Era pe la PETROŞANI, într-un turneu, şi avea două spectacole pe zi. În timpul matineului, i s-a făcut rău pe scenă. 

     Au venit şi l-au luat cu Salvarea. Nu ştiu ce i-au făcut doctorii de la spital, dar la ora opt seara, era din nou pe picioare, în teatru. Altă dată, a venit asistenta să-i facă o injecţie, că tata avea probleme şi cu inima, şi cu rinichii, i-a băgat acul şi, când să-i facă injecţia, 

PUIU CĂLINESCU era chemat în scenă. 

Tata şi-a tras repede pantalonii şi a fugit pe scenă, cu tot cu acul de la seringă”.

     ODIHNĂ-N VEȘNICĂ LUMINĂ!🕯🙏

RECUNOȘTINȚĂ ȘI RESPECT!

&&&

 Nu răspunde niciodată la aceste 6 întrebări – nici măcar din politețe

Există întrebări care sună complet inofensive.

 Atât de familiare, încât răspunzi automat – ca să nu pari nepoliticos, ciudat sau „prea închis”.

Însă tocmai prin astfel de întrebări oamenii obțin adesea acces acolo unde, de fapt, nu intenționai să-i lași: la granițele tale, punctele vulnerabile, sentimentul de vinovăție, îndoielile interioare și dreptul de a-ți conduce propria viață.

Problema este că, din copilărie, suntem învățați să fim interlocutori comozi. Să răspundem. Să explicăm. Să nu creăm stânjeneală. Să nu părem reci. Iar foarte puțini sunt învățați să observe momentul în care interesul devine intruziune.

Există întrebări la care e mai bine să nu răspunzi deloc. Nu pentru că ai ceva de ascuns, ci pentru că nu tot ce ți se cere merită acces la tine.

1. „De ce încă nu ai…?”

Soț. Copii. Bani. O slujbă „normală”. Un apartament. Succes.

Formulările pot varia, dar esența e aceeași: cineva vrea să pătrundă în acea parte a vieții tale unde, aproape la fiecare, există o vulnerabilitate.

Cel mai riscant este că ajungi să te justifici. Să explici împrejurări, traume, motive, eșecuri, dificultăți interioare — de parcă ai fi dator să prezinți un raport pentru propria ta viață.

Însă întrebarea este, din start, lipsită de respect. Un adult nu este obligat să explice de ce viața lui arată așa cum arată.

Uneori, cel mai bun răspuns este lipsa răspunsului.

2. „Cât câștigi?”

Banii sunt una dintre cele mai încărcate emoțional teme în psihologie și în viața de zi cu zi. Rar întreabă cineva „doar așa”.

De cele mai multe ori, în spate stă comparația: dorința de a-ți măsura statutul, de a decide câtă invidie, respect sau, din contră, sentiment de superioritate să-ți acorde.

Mai ales în grupuri, la birou, în familie sau între cunoscuți, astfel de întrebări sunt toxice: după o cifră rostită, oamenii încep adesea să te trateze altfel.

Din acel moment, dinamica se schimbă surprinzător de repede: apare competiția ascunsă, devalorizarea sau așteptări stranii din partea altora. Faptul că discuția e „prietenoasă” nu o transformă în informație publică. Nu tot ce este personal trebuie expus.

3. „De ce nu pleci?”

Dintr-o relație. De la serviciu. Din familie. Din oraș.

Întrebarea vine, de obicei, de la cineva care privește viața ta din exterior — fără să-ți cunoască circumstanțele, fricile, atașamentele, realitatea financiară sau dependența emoțională.

Dar cel mai neplăcut este altceva: în această întrebare e ascunsă deja acuzația. Ca și cum, dacă încă nu ai plecat, ești tu vinovat pentru propria durere.

Ajungi să te aperi, să explici, să-ți justifici neputința sau complexitatea situației. În clipa aceea, curiozitatea celuilalt se transformă în presiune.

Unele decizii coc mult timp. Nimeni nu este obligat să dea explicații pentru ritmul propriilor procese interioare.

4. „Nu te-ai supărat, nu-i așa?”

O frază extrem de manipulatoare, mascată în grijă. De cele mai multe ori înseamnă, de fapt: „Spune-mi că ești bine, ca să nu mă confrunt eu cu consecințele propriilor cuvinte”.

Dacă cineva vrea cu adevărat să-ți înțeleagă starea, va întreba altfel:

„Cum te simți acum?”

„Vrei să vorbim despre asta?”

Însă „Nu te-ai supărat, nu-i așa?” te împinge aproape întotdeauna să-ți trădezi reacția pentru confortul altcuiva.

5. „Povestește, ce s-a întâmplat între voi”

Oamenilor le plac la nebunie catastrofele emoționale ale altora. Mai ales dacă pot fi „urmărite” ca un serial: cu detalii, vinovați, capturi de ecran, dramă și secrete. Iar tocmai în astfel de momente, cel care trece prin durere ajunge să spună prea mult — pentru că își dorește să fie înțeles.

Apoi se instalează un gol ciudat: ca și cum ai fi fost dezgolit emoțional în fața unor oameni care nu aveau nicio intenție să poarte povestea mai departe alături de tine.

Nu orice interes înseamnă grijă. Uneori este doar curiozitate intruzivă, mascată în „implicare”.

6. „De ce reacționezi așa?”

La prima vedere, pare o întrebare normală. Foarte des, însă, nu e pusă pentru a înțelege, ci pentru a-ți devaloriza reacția — mai ales când apare după durere, iritare, anxietate sau după ce ți-ai marcat o limită.

În loc să discutați situația, focusul se mută brusc pe „emoționalitatea ta greșită”. Iar tu ajungi să explici nu problema, ci dreptul tău de a simți ceea ce simți.

Este una dintre cele mai subtile forme de deturnare psihologică: în loc să vorbim despre ce s-a întâmplat, vorbim despre motivul pentru care ai reacționat.

Politețea nu te obligă să te dai pe tine

Mulți oameni răspund ani la rând la întrebări incomode doar ca să nu pară nepoliticoși. Însă granițele sănătoase încep exact în clipa în care încetezi să te deschizi automat în fața oricui te întreabă ceva.

✍️Ai dreptul:

să nu te justifici;

să nu dezvălui lucruri personale;

să nu faci conversația „confortabilă” cu prețul propriului tău disconfort.

Adevărata apropiere nu se construiește prin acces la toate camerele tale interioare, ci prin respect pentru  ușa de la intrare — pentru limitele și intimitatea ta.

&&&

 Legenda Lăcrămioarei – floarea născută din iubire și lacrimi

Demult, într-un regat ascuns între munți și păduri fermecate, se ridica un castel cu turnuri argintii și grădini atât de frumoase încât florile păreau că șoptesc atunci când bătea vântul. Acolo trăiau doi copii de rege, un prinț și o prințesă, legați printr-o iubire frățească atât de puternică încât nimic nu părea capabil să o destrame.

La nașterea lor, o zână bună le dăruise frumusețe, înțelepciune și suflete curate. Creșteau împreună alergând prin grădini, râzând sub lumina soarelui și visând sub copacii înfloriți, fără să știe că peste fericirea lor avea să cadă cândva o umbră grea.

Într-o toamnă tăcută și rece, o boală ciudată s-a răspândit peste regat. Oamenii adormeau și nu se mai trezeau niciodată. Nimeni nu găsea leac, iar cântecele și râsetele dispăruseră din palat.

Într-o dimineață, prințesa nu s-a mai trezit.

Respira încă, dar dormea într-un somn adânc și nemișcat, ca și cum sufletul ei se pierduse undeva între lumi. Regele a chemat doctori, preoți și înțelepți, dar nimeni nu putea să o readucă.

Atunci fratele ei a jurat că nu se va întoarce până nu va găsi salvarea.

A străbătut munți acoperiți de zăpadă, păduri întunecate și ținuturi necunoscute. A întrebat stelele, râurile și vântul despre un leac, dar peste tot primea doar tăcere.

Obosit și fără speranță, s-a prăbușit într-o pădure liniștită și a început să plângă. Nu plângea doar din durere, ci din iubirea aceea adâncă pe care numai sufletele curate o pot simți.

Lacrimile lui au căzut pe iarbă, iar acolo unde atingeau pământul au început să răsară flori mici, albe și delicate, cu parfum blând și clopoței de lumină atârnați pe tulpini verzi.

Prințul a simțit atunci că natura îi răspunsese rugăciunii.

A cules florile și s-a întors în grabă la castel. Le-a așezat la căpătâiul surorii sale și a șoptit printre lacrimi:

— Dacă iubirea mea are putere, întoarce-te…

Și atunci s-a întâmplat miracolul.

Prințesa a deschis încet ochii și a zâmbit.

— Ce flori sunt acestea?… Parcă m-au chemat înapoi la viață…

Iar fratele ei i-a răspuns:

— Sunt lacrimile mele transformate în flori.

Așa s-au născut lăcrămioarele, simbol al iubirii care nu moare, al speranței și al rugăciunii care poate învinge chiar și întunericul.

Poate că de aceea aceste flori atât de fragile poartă în ele o frumusețe tristă și liniștitoare, ca și cum ar ascunde încă povestea unor lacrimi care au devenit viață.

Tu crezi că iubirea adevărată poate face uneori miracole?

#LegendaLăcrămioarei #Lăcrămioare #PoveștiMagice #Basme #IubireFrățească #Flori #Povești CuSuflet #MagiaNaturii