&&&

 Cornel Chiriac – sfârșitul violent al unui disident

„Îi urăsc pe comuniști, nu pot să mă abțin.”

Simbol al unei generații, Cornel Chiriac a reușit prin muzica transmisă pe undele Europei Libere să devină idolul tineretului român și nu numai. Moartea sa în plină glorie, la doar 32 de ani, a produs în țară un val de consternare. Asta și pentru felul în care a avut loc. La 4 martie 1975, in apropierea miezului noptii, Cornel Chiriac a fost înjunghiat lângă mașina sa, într-o parcare din vecinătatea Parcului Luitpoldpark din München. A fost găsit o oră mai târziu de o studentă care se întorcea acasă. Medicii sosiți la fața locului nu au putut constata decât decesul.

Trupul fără viață al lui Cornel Chiriac a fost găsit pe Strada Brunner, lângă parcul Luitpoldpark

Un tânăr pasionat de Jazz

Ionel Corneliu Chiriac s-a născut la 9 mai 1942 în Uspenca, Basarabia (azi Ucraina). S-a mutat cu familia în Piteşti, unde a făcut liceul, după care a absolvit Facultatea de Limbi Străine la Universitatea Bucureşti. Încă din adolescență Cornel a dovedit o pasiune pentru jazz, strângând toate informațiile posibile despre reprezentanții acestui gen și ascultând melodii pe unde putea. Copia pe caietele sale cărți, cronici, interviuri și știri din reviste de specialitate, apoi le traducea, separat, în limba română. „În timpul liceului se ocupa numai de muzică. Își pierdea nopțile scriind. Dimineața se trezea foarte greu să meargă la școală” își amintește mătușa lui. A scos chiar o revistă scrisă de mână „COOL Jazz” care o copia pentru prieteni.

Mare iubitor al acestui gen, se angajează la Radio România în 1963 și devine membru fondator al „Federației europene de jazz”. Chiriac va copia discuri întregi pe benzi și le va aranja în arhiva Radiodifuziunii. „Toată bandoteca radio este scrisă și pusă de mâna lui Cornel Chiriac”, avea să spună mai târziu Aurel Gherghel, unul dintre cei mai importanți organizatori de evenimente din anii ’70-’80. Debutul l-a făcut cu emisiunea „Jazz de ieri și de azi”, devenită ulterior „Jazz magazin”.

Într-o noapte din 1967 a reușit să asculte toată discografia Beatles apărută până atunci, adusă în țară de Camil Petrescu jr. „Am venit a doua zi dimineață și dormea pe mașina de scris […]; a ridicat capul și a spus: «Domnule, sunt senzaționali!» și a adormit la loc”, își amintește Petrescu jr.

Descoperind gustul pentru rock, începând din 10 iulie 1967 Cornel Chiriac a realizat la Radio România cea mai populară emisiune de muzică de atunci, intitulată „Metronom”. În colaborare cu Geo Limbășanu, prezenta ascultătorilor informații la zi din sfera genurilor pop, rock sau jazz. Au fost difuzate melodii ale unor formații ori interpreți precum Beatles, Cream, Jimi Hendrix, Bob Dylan sau Joan Baez. Uneori se întâmpla ca anumite albume să fie prezentate publicului la doar două-trei zile de la apariția lor în Statele Unite.

Ca producător, a sprijinit în special formațiile Phoenix (Timișoara) și Sideral (București). Nicu Covaci își amintește: “Formația Phoenix a început în anul 1962 cu turnee, dar nu eram așa de cunoscuți în țară. În anul 1968 la Festivalul Național Studențesc în comisie era Cornel Chiriac și când noi am început să cântăm a sărit pe masa juriului și a început să danseze. Ne-a dus imediat de la Iași la București la radio, la televiziune și la Electrecord.”

Cu Phoenix a realizat importante înregistrări în studioul Radio (1968-1969) și i-a promovat în diferite ocazii. În 1969 a întreprins demersuri pentru a-i aduce la Festivalul „Cerbul de Aur” de la Brașov, reușind să îi includă în program. Între timp, membrii Phoenix fuseseră cazați la Hotelul Nord din București pentru a fi vizionați de cenzură. În timpul desfășurării festivalului, Chiriac s-a întors de la Brașov cu vestea proastă a anulării concertului, dar s-a reîntors în speranța rezolvării problemei in extremis. Nereușind să convingă organizatorii, ca protest, s-a închis în camera sa de hotel și a dat foc la draperii. Personalul hotelului și pompierii au spart ușa pentru a stinge incendiul, iar Cornel Chiriac a dispărut în învălmășeală, având la el doar benzile cu melodiile.

Invadarea Cehoslocaviei, finalul carierei în România

După acest incident, problemele tânărului redactor îndrăgostit de muzică bună păreau a nu se mai sfârși. Cornel Chiriac voia să difuzeze pe undele medii pe care emitea postul de radio național un gen de muzică ce nu era deloc pe gustul celor ce controlau politic programele de la Radio București. Astfel, Cornel a înțeles repede că emisiunea realizată de el nu putea să aibă zile multe și a început să se gândească serios la o viață nouă dincolo de granițe.

Momentul schimbării avea să apară curând. După invazia Cehoslovaciei din august 1968 de către armata sovietică, Cornel Chiriac a difuzat, în semn de protest, pe postul naţional de radio, o baladă a lui Mircea Florian, „Vocea oilor”, în care se spunea cum cinci lupi mici şi unul mare au atacat o stână. Furia autorităţilor comuniste faţă de tânărul rebel a atins cote maxime când Chiriac a difuzat melodia celor de la Beatles, „Back in the URSS”, motiv pentru care populara emisiune „Metronom” a fost desfiinţată.

Ultima filă a dosarului de angajat la radio al lui Cornel Chiriac este despre „desfacerea contractului de muncă“. Datat 9 aprilie 1969, ordinal 343, stabilea că „începând cu data de 26 martie 1969, se desface contractul de muncă al lui Chiriac Cornel”. Motivația este redată într-un referat: „3 aprilie 1969, Chiriac Cornel, Redactor III la Redacția Actualități nu s-a mai prezentat la serviciu din ziua de 26 martie 1969, iar din informațiile pe care le avem nici nu s-a mai întors în țară dintr-un voiaj făcut în străinătate. În consecință, vă rugăm să dispuneți desfacerea contractului de muncă.“

Ce se întâmplase? Decis să părăsească definitiv România, Cornel Chiriac a reuşit să treacă graniţa în Austria cu ajutorul unei invitaţii falsificate, primită în timpul festivalului „Cerbul de Aur”. A profitat de o viză turistică pentru o țară din Est și a ajuns în lagărul de refugiați de la Treiskirchen, din apropierea Vienei. Steaua lui norocoasă a făcut ca despre sosirea lui acolo să afle Noël Bernard, șeful Departamentului românesc al Europei Libere din München.

De la București în studiourile din München

Noël Bernard demarase deja o amplă acțiune de restructurare a programelor în limba română ale Radioului american din Capitala Bavariei. Dorea să facă din ele o alternativă viabilă la emisiunile tot mai marcate de ideologie transmise de Radio București. Ambiția lui era ca Europa Liberă în românește să fie un post de radio complet, nu doar unul cu un apreciabil conținut politic, fără ca prin această schimbare de strategie editorială să își abandoneze misiunea de post de radio militant, anticomunist. Cornel Chiriac era omul de care avea nevoie spre a face cât se poate de competitive programele muzicale ale Radioului. Noël Bernard: „Îmi aduc aminte ca astăzi de ziua în care ne-am întâlnit într-un frumos şi vechi hotel de pe malurile Salzarului, un râu pitoresc care traversează oraşul lui Mozart. M-a întâmpinat un băiat tânăr, pe vremea aceea avea 25 sau 26 de ani, puţin hippy ca înfăţişare, dar evident inteligent, plin de candoare şi simpatic. Conversaţia n-a durat prea mult. Mi-a povestit despre greutăţile pe care le întâmpinase la Radio Bucureşti, despre felul cum emisiunile lui erau cenzurate.”

Bernard și conducerea americană a Europei Libere l-au ajutat pe Cornel Chiriac să își poată asigura un statut legal care să îi permită stabilirea la München și să-și continue activitatea în domeniul radiofonic. La scurtă vreme, Metronomul transferat de la București la München a fost un triumf, audiența lui a depășit toate estimările, ascultătorii lui Cornel Chiriac nu se limitau, așa cum se aproximase, numai la tinerii din România ci din toată Europa.

În controversata sa carte „Orizonturi roşii”, Ion Mihai Pacepa îl citează pe Ceauşescu ordonând executarea inamicilor regimului său personal cu celebrele vorbe: „Dă-i-l pe Radu“. Metodele de asasinat utilizate de Securitate, după învăţăturile şi metodele KGB, erau diverse, iar cei care le-au căzut victimă au fost mulţi. Regimul de la Bucureşti era extrem de nemulţumit de comentariile mai mult decât critice ale lui Cornel Chiriac la adresa lui, ca şi de popularitatea lui unică, în rândurile tineretului din România, unde muzica pop/rock era interzisă. E de la sine înțeles faptul că, încă din primele zile aflate în München, Cornel Chiriac era pus sub urmărire.

Deși în ochii Securității Chiriac apărea ca un om deosebit de periculos, realitatea „din teren” era cu totul alta. Îndrăgitul realizator de radio român era un tip însingurat cu foarte puțini prieteni adevărați, deși din România pe care o părăsise primea zilnic zeci de scrisori ai căror expeditori începeau prin a-și exprima dorința de a-i deveni prieteni.

„La 16 ani suntem majoritatea căliţi atât sufleteşte cât şi trupeşte de viaţa de aici. Când e albă când e neagră, când e caldă, când e rece, dar de puţine ori a fost albă şi caldă viaţa asta ca să ne bucurăm şi noi. Acum, însă, după vestita dată de 7 iulie 71 (n.r. când au apărut tezele de partid prin care s-a instituit revoluţia culturală după modelul comunist), viaţa tinerilor s-a înrăutăţit mult mai mult. S-au dus bărbile şi pletele tinerior, s-a dus muzica. S-au dus toate. Dar câte ceva tot a mai rămas: cozile la carne. Dar cine are curajul să se ridice şi să strige aceste adevăruri? Nimeni! Căci cum «ai dat din aripi» cum te-au şi înhăţat. Şi se abat asupră-ţi pumnii şi bastoanele «sticleţilor» care încearcă pe aceste căi să te facă să gândeşti «ca un adevărat comunist»“.

Fragment dintr-o scrisoare trimisă din România comunistă pe adresa Europei Libere

Linda Schuster și Cornel Chiriac

Cornel Chiriac nu se adaptase niciodată condiției de exilat. Era convins că, dacă i-ar fi fost dat să trăiască vremuri normale, locul lui era nu la Műnchen, ci la București, la microfonul postului de radio național, nicidecum la acela al unui post finanțat de americani, aflat la 2000 de kilometri distanță de țara în care se născuse și unde își începuse cariera de disc-jockey, într-un moment în care cuvântul acesta nu prea făcea parte din vocabularul de bază al românilor. Poate singura consolare venea din partea logodnicei sale, Gerlinde „Linda” Schuster.

Noël Bernard: „Cornel se simţea singur. Un băiat singur de care nimănui nu-i păsa. Cornel nu se putea împăca cu gândul că sute de mii, dacă nu milioane de tineri din România îl adorau, în timp ce aici la München era un oarecare. Încerca să găsească un surogat. Aduna la el acasă pe cine vrei şi pe cine nu vrei, încercând să aprindă un mic foc de căldură şi prietenie care să înlocuiască flacara de dor care-l ardea. Pierdea zilele și multe nopți într-o continuă căutare, sfâșiat de o neliniște care nu se astâmpăra. Câteodată își găsea refugiul într-o sticlă de vin.”

O crimă în miez de noapte

Marți, 4 martie 1975, München. E o zi obișnuită pentru Cornel Chiriac care își petrece timpul la serviciu, în studiourie Radio Europa Liberă, înregistrând o serie de programe. Printre ele, o premieră mondială a unei piese de Mrozek pe care Vlad Mugur, refugiat și el în Germania, o punea în scenă la Teatrul Municipal din Constanz. Seara, în jurul orei 19, iese în oraș. Colegii nu-l văd bine, e destul de posomorât și neliniștit.

Andrei Voiculescu, redactor pe atunci la Europa Liberă, își amintește: „Numai cei trecuți prin exil pot să înțeleagă prin ce am trecut noi. Este o perioadă de început, de euforie, vine alta în care iți vine să-ți iei câmpii. Ești departe de cei pe care i-ai cunoscut, ești într-o lume nouă, Germania fiind o lume extrem de neprimitoare și implicit ai acel feeling de singurătate. Cornel avea un remediu: îi plăcea băutura. Insă în ultimii doi ani de zile devenise un om echilibrat, trebuie să o spun. Își făcuse propria casă. Stătea puțin mai în afara München-ului, nu în buricul târgului după cum se obișnuiește la noi. Ieșea din când în când seara și se ducea prin discoteci.”

Cornel Chiriac își propune să-și viziteze mai mulți prieteni apropiați, unii dintre ei proprietari de localuri cu specific românesc. La volanul mașinii sale, Mercedes 230, străbate cartierul boemei locale, Schwabing, și în apropierea unei piețe, pe bulevardul Elisabeth-Straße, îl întâlnește pe Mario Gropp, un tânăr de 17 ani pe care-l cunoștea de ceva vreme. Oprește mașina, îl ia și pleacă mai departe urmând traseul Elisabeth-Straße, Franz-Joseph-Straße și în final Occam-Straße unde la fiecare clădire e câte un local de muzică.

Cei doi intră într-o pizzerie, unde Chiriac se cunoștea cu barmanul și patronul. Comandă un vin roșu și, la rugămintea lui Gropp, și ceva de mâncare. La un moment dat, Cornel are o altercație cu barmanul care îi spune să achite consumația, știindu-l că uneori uită să plătească. În acest moment, Cornel Chiriac face un gest imprudent: scoate din buzunar niște bani pe care îi luase de la bancă în după-amiaza zilei respective pentru a achita o instalație stereofonică pe care o luase în rate. Astfel, în văzul celor prezenți, Cornel Chiriac se afișează cu ditamai teancul de 1.100 de mărci. Realizând trăsnaia, iese repede din bar spre toaleta în care exista un telefon public și-și sună o colegă de muncă, explicându-i situația. Femeia îl sfătuiește să împartă banii în trei buzunare diferite și să părăsească zona.

Ce nu știa Cornel era că partenerul său de pahar, Mario Gropp, figura ca recidivist în evidențele Poliției federale germane. Avea o condamnare cu suspendare și, în acel moment, era în grija unui lucrător social. Andrei Voiculescu: „Ironia sorții e că acest lucrător social avea un obicei. Când cei pe care îi avea în ingrijirea sa se purtau bine, el le făcea un cadou. Acestui tânăr Mario Gropp i-a făcut cadou două pumnale marocane de alea lungi, drepte, cu lama în stea.” În seara de 4 martie 1975 armele erau la el.

Este puțin înainte de miezul nopții. Cornel Chiriac achită nota și dă să plece spre casă. Însă Mario Gropp îl roagă să-l ducă cu mașina acasă, undeva la o adresă din cartierul respectiv. Recidivistul îl ghidează pe Cornel să intre pe niște străzi întunecoase și îi spune să se oprească în apropierea parcului Luitpoldpark. Sorin Cunea, pe atunci redactor la Europa Liberă, povestește: „În zona Parcului Luitpoldpark, ziua era o plăcere să te plimbi, dar seara străduțele sale erau destul de întunecate, fiind totuși un cartier foarte onorabil, adică, nu era rău-famat sau, mă rog… L-a dus acolo și, în urma unei discuții, asasinul a scos două cuțite.”

La capătul străzii Brunner nu e nici țipenie de om. Vechiul Mercedes oprește în beznă. În liniștea nopții, Gropp scoate pumnalele și le îndreaptă spre gâtul amicului său cerându-i banii. Abia de se dumirește, Cornel Chiriac încearcă să ducă mâna la spate, moment în care Gropp, cu o mișcare bruscă, îl atacă înfingându-i un cuțit în ficat și unul în beregată. Fără nicio șansă de supraviețuire, Cornel Chiriac se prăbușește la pământ, lângă automobil, într-o baltă de sânge. Atacatorul îi ia banii și fuge.

O oră mai târziu, corpul lui Cornel Chiriac este găsit de o studentă care se întorcea acasă. Poliția constată lipsa portofelului, circumstanță ce a favorizat ipoteza că era vorba despre o crimă de drept comun. Asasinul a fost prins la scurtă vreme.

Victimă a securității?

Date ce au ieșit la iveală de-a lungul anilor par să accentueze veridicitatea acestei ipoteze. Liviu Tofan, fost redactor și șef al Știrilor de la Secția Română a Europei Libere, a întreprins o cercetare amănunțită care întărește supoziția că disc-jockey-ul de la Europa Liberă a fost victima Securității. Prima victimă dintr-o lungă serie ce include morțile suspecte ale directorilor Noël Bernard și Vlad Georgescu ori agresiunile îndreptate asupra Monicăi Lovinescu și Emil Georgescu. Tofan a ajuns la concluzia că, în urma comentariilor politice la adresa regimului Ceaușescu, Cornel Chiriac a plătit cu viața.

Sorin Cunea a fost martor în procesul ce a urmat asasinatului din noaptea de 4 spre 5 martie 1975. Iată declarația lui în această privință: „Sigur că este o supoziție, dar ideea a fost vehiculată printre noi, aici, pentru că acest tânăr asasin – trebuie să mărturisesc, era minor când a înfăptuit crima – era considerat un om al Securității. Degeaba a încercat el în proces, acest Mario Gropp, să insinueze că Cornel ar fi fost homosexual și atunci, într-un moment dificil, el a încercat să se apere – minciună sfruntată, pentru că, printre martorii citați a fost și logodnica lui Cornel Chiriac, Linda, o fată superbă (din Timișoara, dacă nu mă înșel, dar care era stabilită aici, la München, care îl adora pe Cornel și muzica lui, și tot ce făcea) – și a spus categoric în proces, în instanță, că Cornel, nici nu se punea în discuție să fi fost homosexual. Dar individul, învățat de avocați, a folosit această stratagemă sau alibi, nu știu cum să îl numesc în termeni juridic… Instanța nu a ținut seama, s-a văzut că este o mistificare, o încercare de a scăpa de vină, dar nu a reușit.”

Fiind minor, pedeapsa maximă pentru Mario Gropp a fost de nouă ani de închisoare și i s-au acordat opt. Criminalul a făcut în jur de cinci ani de pușcărie din cei opt, după care a fost pus în libertate. La scurtă vreme, recidivistul a participat la un viol în grup și s-a întors după gratii. De altfel și în anul 2007, când s-a făcut o documentare pentru filmul „Război pe calea undelor”, în care se povestește și despre Cornel Chiriac, asasinul său se afla din nou în închisoare.

„Am plâns ca niște copii”

După ce a fost ridicat de la morgă, trupul lui Cornel Chiriac a fost depus în capela Cimitirului de Est din München unde a rămas mai multe zile înainte de a-i veni rândul să fie incinerat. De toate formalitățile s-au ocupat mama lui Cornel și prietena acestuia, Gerlinde „Linda” Schuster. „Cornel a avut o asigurare de viață de 200.000 mărci. Banii, sau o mare parte din ei, nu mai știu, i-a ridicat mama lui Cornel. Mie mi-a dat din acești bani numai avansul de 1000 de mărci pe care-l plătisem pentru cumpărarea unei canapele extensibile. Banii de la asigurare au fost depuși într-un cont la o bancă pe numele mamei lui Cornel. De formalitățile legate de asigurare s-au ocupat cei de la Europa Liberă,” a declarat Linda.

Dispariția lui Cornel Chiriac a fost primită cu amărăciune la București. Alexandru Sipa a organizat o serată la Clubul de Jazz din Brașov, in memoriam. La București, formația Phoenix era în studioul Electrecordului, înregistrând albumul „Cantafabule”. Nicu Covaci: „Fără Cornel Chiriac noi nu existam la ora asta. Îi datorăm totul. Era un băiat deschis, plin de energie și de intenții bune. De aceea a și fost pedepsit într-o lume criminală. Nimic nu e întâmplător. A avut o contribuție la valoarea radioului național ca instituție, dar și pentru artiștii noștri care s-au apucat de muzică fascinați de ceea ce auzeau, fascinați de stările emoționale pe care puteau să le producă emisiunile lui Cornel Chiriac.”

De acea zi fatidică își amintește și Octavian Ursulescu: „Vestea asasinării lui Cornel Chiriac, bunul prieten comun, ne-a găsit în studioul Tomis; am plâns toți ca niște copii…”

Înapoi, acasă

După ce a fost incinerat, urna cu cenușa celui care a fost Cornel Chiriac a fost adusă la București. Pe aeroport l-au așteptat mama, fratele Dorel, și un nepot, Cornel Jr. În drum spre Pitești s-au oprit la restaurantul “ Ambasador”, s-au așezat la o masă, au pus urna pe unul din cele patru scaune și au comandat patru coniacuri. Cel care a avut idea a fost Dorel: „în acest fel, Cornel va putea să-și ia adio de la unul dintre locurile care i-au fost dragi”, rememorează fratele său. A încheiat spunând: „de aici mi-am luat la revedere de la Cornel înainte de plecarea lui în Germania, bând un coniac.”

În Pitești, Mihai Chiritescu, prieten și coleg de școală cu Cornel, a aranjat cu tatăl său care era preot, să oficieze o slujbă de înmormântare, apoi urna a fost readusă la București. „Nici la înmormântarea care a avut loc la Cimitirul Reînviarea nu am avut parte de liniște”, iși amintește mătușa lui Cornel Chiriac. „Ii vedeam pe securiști cum ne-au urmărit până la groapă. Le era frică să nu se întâmple ceva”.

Dar nu s-a întâmplat nimic. Nici atunci și nici acum. Nimeni, dar absolut nimeni din structurile de putere care mai de care mai democrate care s-au perindat pe la București nu a făcut nimic ori aproape nimic pentru a se afla adevărul despre moartea lui Cornel Chiriac, dar și despre mult prea multele „accidente” cărora le-au căzut victimă disidenții români. Probabil că arhivele DIE pot spune multe despre atentatul criminal la viața acestui soldat al libertății care a fost Cornel Chiriac. Dacă n-ar fi fost ucis, dacă ar fi apucat căderea dictaturii, e fără îndoială că vocea lui Cornel Chiriac ar fi răsunat fără ezitare în favoarea rupturii radicale cu un sistem pe care l-a detestat și care, din nenorocire, a reușit să-l răpună. A fost un non-conformist, un spirit anti-totalitar, o conștiință liberă, opusul a ceea ce regimul încerca să impună drept model cultural. România democratică îi datorează imens.

Mormântul lui Cornel Chiriac se află în Cimitirul Reînvierea din București

surse: contributors.ro, europalibera.ro, pagina facebook Metronom – In amintirea lui Cornel Chiriac, cornel-chiriac.org, interviuri cu apropiații lui Cornel: Gerlinde Schuster, Mircea Udrescu, Noël și Ioana Măgură Bernard, Andrei Voiculescu, Mihai Chirițescu, Sorin Cunea

&&&

 Compozitorul, dirijorul şi pianistul român Mihail Jora a murit pe 10 mai 1971. A compus balete, simfonii, lucrări orchestrale, lieduri, lucrări muzicale de cameră, muzică corală şi vocală, multe dintre acestea fiind inspirate de tradiţia naţională, cum ar fi lucrarea simfonică „Privelişti moldoveneşti“ (1924) sau cele trei lucrări de muzică corală – „Moşul“, „Slutul“ şi „Toaca“ (1924). Mihail Jora s-a născut la 2 august 1891 în Roman şi şi-a început studiile muzicale la Conservatorul din Iaşi, continuându-le apoi la Leipzig. A fost însă nevoit să le întrerupă din cauza izbucnirii Primului Război Mondial, la care Jora a luat parte activ, luptând pe front. Abia după terminarea războiului şi-a reluat studiile, de data aceasta în capitala franceză. Reîntors în ţară, compozitorul a desfăşurat o bogată activitate atât ca pianist, dirijor şi critic, cât şi ca director muzical al Societăţii Române de Radiodifuziune - începând cu 1928 - şi ca profesor de compoziţie la Conservatorul din Bucureşti - începând cu 1929. Jora a jucat un rol esenţial în formarea mai multor generaţii de muzicieni, unul dintre elevii săi fiind şi pianistul şi compozitorul român Dinu Lipatti. Jora a compus primele balete româneşti, „Curtea veche", „La Piaţă", „Când strugurii se coc" şi „Întoarcerea din adâncuri", în care a utilizat, după cum el însuşi mărturisea, „subiecte din viaţa românească, pe mişcări şi ritmuri scoase din jocurile caracteristice populare româneşti". Opera sa cuprinde şi o multitudine de lieduri, dintre care cel mai cunoscut este cel scris pe versuri de Octavian Goga - „Cinci cântece, opus 11" sau lucrări camerale, dintre care amintim doar „Cvartetul de coarde, opus 9", compus în anul 1926. În 1955, Jora a fost numit membru al Academiei Române. Compozitorul a murit la 10 mai 1971, la Bucureşti. În onoarea sa, Studioul de Concerte al Palatului Radio poartă numele Mihail Jora, iar Uniunea Criticilor Muzicali organizează anual la Bucureşti „Concursul naţional de interpretare muzicală Mihail Jora". 

&&&

 La data de 12 mai a anului 113 a fost inaugurată la Roma, în forumul nou, Columna lui Traian, monument care ilustrează episoade ale celor două războaie purtate de romani împotriva dacilor și victoria împăratului Traian în aceste războaie. Construcția Columnei îi este atribuită arhitectului Apollodor din Damasc, cel care a construit și podul de la Drobeta Turnu Severin din anul 105 din timpul celui de-al doilea război daco-roman. Acest faimos monument ce a fost construit pentru comemorarea victoriei împăratului Traian în Dacia, are exteriorul prevăzut cu un impresionant basorelief sculptat în formă de spirală, cuprinzând 123 de scene în care sunt reproduse artistic sub o formă epică, războaiele purtate de romani pentru cucerirea Daciei. Columna inaugurată la 12 mai 113 este singurul monument care s-a mai păstrat din vechiul For al lui Traian din Roma. Columna are o înălțime de aproximativ 30 de metri și conține 18 blocuri masive de marmură de Carrara, fiecare cântărind aproximativ 40 de tone şi cu un diametru de 3,70 metri. Iniţial columna avea în vârf statuia înaltă de 6 metri a lui Traian, care era reprezentat în uniformă militară şi ţinând în mână o lance, însă în 1587 Papa Sixtus al V-lea a înlocuit statuia împăratului cu statuia din bronz a Sfântului Petru. Columna a trecut de-a lungul secolelor prin diverse pericole, dar a reuşit să reziste pană în zile noastre, deşi monumentul a fost vandalizat prima dată de vizigoţi după cucerirea Romei în anul 410. Acest monument istoric a fost salvat de la demolare în anul 603 datorită Papei Grigore I cel Mare, care a dispus ca zona din jurul coloanei și coloana în sine să intre în administrarea bisericii și astfel să fie salvată de la demolarea care era prevăzută. În secolul al XVI-lea, papa Sixtus al V-lea a dat dispoziţiile necesare restaurării Columnei, astfel că marele arhitect Domenico Fontana s-a ocupat de restaurarea lui, începând cu anul 1558. De asemenea, împăratul Franţei, Napoleon Bonaparte, a dorit să demonteze şi să transporte Columna la Paris, dar consilierii apropiaţi l-au convins să abandoneze acest proiect, fiind prea costisitor și astfel acest splendid monument al Antichităţii a fost iarăşi salvat şi a continuat să reziste până în zilele noastre. 

Lectia de istori e

&&&

 Aventurile scriitorului Jean Bart, cel care a împrumutat numele unui faimos corsar. A fost elevul lui Creangă şi a scris primul roman al unui port românesc, portul Sulina.

Jean Bart a murit pe 12 mai 1933...

Jean Bart, pseudonimul literar al scriitorului Eugeniu P. Botez, a fost în copilărie elevul lui Ion Creangă. Botez avea să devină mai târziu ofiţer de marină, colindând toate apele lumii.

 Printre numele elevilor pe care le rostea zilnic dascălul Ion Creangă de la şcoala primară din Păcurari se afla şi acela al lui Botez P. Eugeniu (1877 - 1933). De acest minunat dascăl, şcolarul îşi va aminti, peste ani, cu dragoste şi respect: figura lui blândă şi jovială, aplecată cu îndelungată răbdare asupra micilor învăţăcei, i se va păstra neştearsă în suflet. Odată, iarna, povesteşte Bart, pe vremea când familia lui avea locuiţa în Sărărie, copiii se dădeau cu sania prin faţa bojdeucii învăţătorului lor. Humuleşteanul, văzând că micuţii nu ştiu să cârmuiască sania şi îmboldindu-l amintiri din copilărie, şi-a aruncat pe umeri caţaveica de vulpe şi a dat fuga la portiţă. „Oprind sania din coadă, după ce şi-a îndesat bine în cap căciula albă de oaie, a încălecat cât era de mare şi a pornit la vale, ca să ne înveţe pe noi, mucoşii, cum trebuia să cârmim cu piciorul sania la cotitură“, povestea Bart. Elevul lui Creangă, devenit bun cârmaci deocamdată pe derdeluşul copilăriei, era fiul căpătanului de grăniceri Panait Botez. Eugen Botez şi-a petrecut numai o mică parte în acea zonă. După Războiul de Independenţă, familia lui s-a mutat la Iaşi, fapt ce a determinat dezvolarea tânărului. „În copilărie am apucat, încă în viaţă, pe câţiva dintre bătrânii generaţiei de la 48. Apoi mulţi dintre membrii Junimii mi-au fost profesori şi în afară de şcoală“, spunea el. La acele vremuri, tânărul citea „Contemporanul“ din scoarţă în scoarţă, fapt ce l-a determinat pe tatăl său să-l înscrie la Şcoala fiilor de militari din Iaşi. La un control, asupra lui s-a găsit „o întreagă bibliotecă de cărţi subversive“. Cărţile i-au fost confiscate şi drept pedeapsă i s-a dat să mănânce doar pâine şi să bea doar apă, fiind băgat la carceră. Eugeniu Botez a reuşit însă să termine însă şcoala militară şi a devenit ofiţer de marină, navigând înclusiv la bordului bricului Mircea. Apoi, a devenit căpitanul portului cosmopolit Sulina. De unde a luat pseudonimul În scrierile sale, Eugeniu Botez a semnat cu pseudonimul Jean Bart, împrumutat de la un faimos corsar flamand al secolului al XVII-lea. Jean Bart a cultivat pentru prima dată în literatura română jurnalul de bord şi schiţa marină - acestea fiind pentru totdeauna legate de numele lui - iar prin „Europolis“ a lăsat primul roman al unui port românesc, Sulina. Iată cum descrie Jean Bart pe scurt esenţa vieţii portului-vedetă: „Ziua şi noaptea se lucra la încărcarea vapoarelor. Numai în miezul zilei portul era mort, sub ploaia de aur a soarelui de vară, natura întreagă dormita moleşită. Nicio adiere, niciun semn de viaţă, pământul şi apa, oameni şi animale cădeau parcă deodată într-o adâncă letargie. Nicio vieţuitoare nu mai mişca pe cheiurile înfierbântate. Când soarele ajungea la zenit, portul mut, poleit într-o lumină orbitoare, părea în arşiţa zilei un oraş mort, adormit printr-o vrajă, pietrificat de veacuri – un oraş fantom ă“.

$&&

 Katharine Hepburn şi Spencer Tracy – arta de a trăi dragostea în umbră

Fermecătoarea şi rebela Katherine Hepburn, care a avut de-a lungul carierei 12 nominalizări la Premiile Oscar (din care a câştigat patru), a trăit o emoţionantă poveste de dragoste alături de Spencer Tracy. O poveste care a ţinut 26 de ani; şi prima pagină a ziarelor de scandal…

A avut celebritate mondială, fani numeroşi care au omagiat-o, a strălucit prin inteligenţă şi frumuseţe şi a deţinut recordul la numărul de premii Oscar, precum şi la nominalizări. A fost considerată una dintre cele mai mari actriţe de la Hollywood. Katharine Hepburn s-a impus printr-o siluetă frumoasă, zâmbet cuceritor şi talent în rolurile de comedie.

S-a născut în 12 mai 1907 la Hartford, Connecticut, S.U.A şi a decedat în 29 iunie 2003, Connecticut. De mică dorește să intre în lumea teatrului, iar părinţii nu se opun. Face spectacole de teatru de păpuşi în faţa familei. Avea doar 14 ani cand l-a găsit pe fratele Tom spânzurat, de care se ataşase mult, drept pentru care spune la toată lumea că s-a născut în 8 noiembrie, ziua de naştere a fratelui ei.

Obţine licenţa în istorie şi filosofie, apoi actorie, la colegiul Bryn Mawr din Pennsylvania. Ca să poată juca teatru, face gimnastică, ţine dietă, ia lecţii de dans, canto şi balet. Se căsătoreşte cu un fost coleg de facultate, un docil care nu este împotriva carierei sale de actriţă şi mare stea în devenire, de care „rebela” va divorţa la un moment dat.

Este distribuită într-un spectacol de teatru, joacă pe Broadway. Are succes. O remarcă scenaristul Phillip Barry, dar şansa ei a fost regizorul american de film George Kukor.

Fumuseţea ei marcată de o bizară armonie, cu ochii devoratori şi vocea inconfundabilă, mersul ritmat şi expresivitatea mâinilor, îl determină să o lămurească să intre în lumea filmului. O aduce aproape cu sila pe platourile hollywoodiene distribuind-o în “Motiv de divorţ”.

Fermecătoarea recalcitrantă, nonconformistă şi răzvrătită uimeşte, ba chiar şochează Hollywoodul.

În scurt timp, i se spune “rebela” pentru că, la fel ca şi colega ei de generaţie, Bette Davis, nu voia să se machieze, să facă fotografii, să dea interviuri, să se manifeste ca toate divele de la Hollywood. Nu voia să poarte rochii. Colegii de platou i-au ascuns pantalonii şi a umblat în lenjerie intimă până când aceştia i-au fost înapoiaţi. Totuşi, pe ecran, „nimeni n-a reuşit să fie atât de haios, atât de emoţionant, în acelaşi timp, atât de impresionant“. („The New Biographical Dictionary of Film“)

Dintre filmele celebre pentru care a primit premii Oscar, amintim: “Morning Glory“(1933), „Leul in iarnă“(1968), „On Golden Pond“(1981), „Ghici cine vine la cină“(1967) etc.

Spencer Tracy, fidel amantei, dar cu acordul nevestei

Povestea de dragoste dintre Katharine Hepburn și Spencer Tracy a durat 26 de ani, în umbră, şi a emoţionat o lume întreagă. Pe platourile de filmare, Katharine Hepburn îl cunoaşte pe Spencer Tracy, actorul cu trup masiv ca o sculptură de Rodin şi ochii albaştri, fiul unui şofer de camion, care nu avea farmecul unui Don Juan. De mic, imita ticurile altora, făcea pe clovnul şi maimuţa. Voia să devină medic, nu actor, dar nu-şi termină studiile după ce intră într-o trupă de teatru. Şi de atunci, focul exploziv al rampei îl arde. Până să ajungă în film joacă teatru. Era bun desenator şi a lucrat şi pentru Walt Disney.

S-au întâlnit pe platourile de filmare, fiind distribuiţi ca parteneri. “Domnule Tracy, nu ştiu dacă ai să poţi juca cu mine, mi-e teamă că sunt prea mare pentru dumneata” i se adresează actriţa.

„N-avea grijă Miss Hepburn, te fac eu să pari mică” îi replică Tracy. O palmă a aterizat pe faţa lui de faţă cu întreaga echipă de filmare care era obişnuită doar cu exploziile de mânie ale actorului, nu şi ale actriţei. După momentul de şoc pentru toată echipa de filmare, cei doi actori au izbucnit în râs. Apoi, au devenit cei mai buni prieteni, apoi iubiţi şi amanţi. Amândoi erau firi voluntare, ironice, rezervate faţă de noi cunoştinţe.

La începutul relaţiei lor, amândoi erau căsătoriţi. „Sunt catolic şi nu voi divorţa niciodată. Îi păstrez Loiusei afecţiunea şi respectul meu”, îi spune actorul. Fidelitatea şi statornicia relaţiei lor au oferit lumii fărâme de fericire clandestină şi subiect pe termen lung pentru ziarele de scandal ale vremii. Presa o acuza pe Katy de destrămarea căsniciei. Nici vorbă.

Ingenua soţie a lui Spencer citea presa, era la curent cu aventurile soţului dur cu suflet tandru. Ca să nu sufere Tracy din cauza despărţirii de Katharine, ea refuză timid divorţul şi este de acord ca cei doi protagonişti îndrăgostiţi să-şi continue povestea lor de dragoste mistuitoare în umbră.

Aşteptând în tăcere ca Spencer să ia o decizie radicală privind mariajul lui, Katie a mai trăit nişte aventuri, dar lucrurile n-au mers prea departe. George Stevens, Cary Grant, Howard Hughes sau Leland Hayward sunt pasageri prin viaţa ei sentimentală.

Între idilele paralele, curele ei de singurătate o ajută să descopere toleranţa şi disciplina. În minte îl avea pe Spencer, dragostea îi umplea inima. Timpul trece, totul devine datorie şi aşteptare. Şi nicio promisiune spre biroul stării civile. În cuplu, Katy era cea blândă şi bună, înţelegătoare, feminină, disponibilă pentru bărbatul ei. Deseori Spencer spunea cunoscuţilor: “Katie este o femeie care nu are niciuna din calităţile femeilor”. „Spencer este pentru mine tatăl meu, soţul şi fiul meu,” completa Katie. Nu se arătau în public împreună.

Vremea trece, Tracy nu mai putea să joace, avea pierderi de memorie, uita rolurile. Când bea peste măsură devenea brutal. Se mai îndrăgostea de partenerele din film, de obicei, erau episoade sentimentale sortite eşecului. Katie devenea psiholog, infirmieră, balsam pentru inimă şi minte.

Soţia fericită în film, amanta tristă în viaţă

După 35 de ani de carieră, Tracy face un blocaj renal, o criză de prostată, are tulburări cardiace. Katie îl convinge să joace măcar o dată alături de ea. Sunt distribuiţi în filmul: „Ghici cine vine la cină?“. Demonul jocului muşcă din el. Fiecare secvenţă turnată îl costa fiecare picătură de viaţă. Dialoghistul filmului avusese ideea de a adăuga replica cheie din viaţa şi dragostea lor, pe care trebuia Spencer să o rostească: “Te-am iubit mai mult decât ai putea să-ţi imaginezi. Te iubesc încă şi azi. Nu mai am, poate, de trăit decât puţin. Dar până la sfârşit îmi voi aminti foarte bine de asta.”

În film, Kate joacă rolul soţiei fericite, în viaţă era amanta tristă. Avea inima plină de amărăciunea că nu va fi niciodată căsătorită cu omul pe care-l iubea. Jucau perfect rolurile de soţi chiar dacă, în realitate, actriţa pica pradă disperării.

Aşa cum spunea în cartea sa autobiografică: „Iubirea nu are nimic de-a face cu ceea ce aştepţi să ţi se ofere, ci doar cu ceea ce eşti pregătit să dăruieşti, adică totul. Ce primeşti în schimb poate varia, fără a avea niciodată legătura cu ceea ce dai. Tu oferi numai pentru că iubeşti şi, pur şi simplu, nu poţi face altfel“.

Katharine Hepburn: testamentul, pisica şi amintirile…

În ultimele două luni înainte de a muri, Tracy locuieşte la Kate. Dorm în camere diferite. În camera lui, Spencer avea un buton la pat, ca să o cheme dacă-i era rău. Într-o dimineaţă, ea l-a găsit căzut din pat. Decedase. Împietrită de durere, cu demnitate, i-a alertat familia, şi mai ales nevasta.

Katharine şi-a jucat până la capăt rolul din umbră. A avut tăria să nu participe la funeralii. Când a fost deschis testamentul, toată averea revenea soţiei şi celor doi copii a lui Tracy, iar o parte din bani ajungeau în conturile fundaţiei pentru copii handicapaţi de care se ocupa soţia lui.

O iubită nu e o soţie, iar o soţie nu e o amantă. Lui Kate i-a rămas pisica pe care o crescuse ră împreună şi amintirile…

&&&

 ILEANA VULPESCU: O IUBIRE CA O RAMURĂ DE POM RODITOR

 Ileana Vulpescu, filologa, lexicografa, prozatoare, romanciera si traducatoare a decedat pe 12 mai 2021...(n. 21 mai 1932)

Câteva gânduri despre dragoste și despre viața alături de persoana iubită.

“Fiecare femeie trece printr-o epocă romantică, cel puțin atâta vreme cât iubește, dacă iubește sincer. Romantismul nu este un curent, ci o stare de spirit.”

“Eu am fost agățată în mod intelectual”

“Eu am fost agățată în mod intelectual. (Romulus Vulpescu, viitorul soț – n.n) a venit oblu la mine și a zis: «L-ai citit pe Arghezi?». Pe vremea aceea, pentru citit Arghezi te dădea afară de la facultate. «Da!», am zis eu. «Dar pe Ion Barbu?» «Da!» Și atunci, dintr-o dată, am devenit o persoană recomandabilă, ca să zic așa. Nu eram o gâscă oarecare, eram o gâscă cu niscaiva lecturi! (…)Voia să vadă cu cine are de-a face: dacă e una care-a citit ceva sau dacă e o prostovană care habar n-are. Am corespuns exigențelor și așa s-a legat relația noastră. Am rămas împreună de-atunci, din 1952, până anul trecut, la 18 septembrie 2012 (în 2012 Romulus Vulpescu s-a stins din viață).

Mi-a zis: «Dragă, noi când ne însurăm? Hai să hotărâm o dată». Ne-am decis la 9 aprilie 1958 – căsătoria civilă. La biserică, în Duminica Tomii, prima duminică de după Paști. Nu a fost o nuntă ca astăzi. Pe vremea mea nu se făceau căsătorii fastuoase. Întâmplarea face că bărbatu-meu mi-a uitat buchetul acasă. Până să se ducă socrul meu să-l aducă, a văzut că erau pomii înfloriți și a rupt o ramură. Cred că de piersic. Era ceva rozaliu, foarte frumos, cum sunt ramurile de pom roditor.”

“Dragostea este o capitulare necondiționată”

“Așa cum există prietenii care durează o viață, tot așa există și căsătorii care durează o viață. Acum, concepția este că, dacă a trecut marea iubire, divorțăm. Găsim alta. E, noi am aparținut unei alte generații. (…)La mine, la țară, se spune: de la tinerețe până la bătrânețe. Nu știu dacă schimbarea relației te îmbogățește în vreun fel. Eu am o prietenă care divorțase și s-a recăsătorit. Am întrebat-o: «Ei, și cum e sa ai un nou soț?» «Nu merită deranjul…».

(…)I-am spus bărbatului meu de la început: oricâte prostii ai face, să știi ca nu te las. Pentru ca nu îți meriți libertatea! Important este ce se sudează într-un menaj. Pentru că după ce a trecut amorul (pentru ca amorul nu moare, dar trece…), rămân alte raporturi între oameni: o relație de prietenie, o relație intelectuală. Dacă în marile principii de viață oamenii se potrivesc, atunci relația este sudată.

Dragostea este o capitulare necondiționată. Dacă vrei să ajungi la armistițiu, încep condițiile. Odată cu condițiile de armistițiu, apar și defectele. Și se domolește ardoarea… Trebuie să fii concesiv. Să accepți că oamenii nu sunt perfecți. Dacă pornești de la propria persoană, care este plină de defecte, nu poți să le pretinzi celor din jur altceva. Bine, există și defecte greu de suportat. Când defectele cuiva devin un iad pentru viața ta, e mai bine sa rupi relația, indiferent că e vorba de o prietenie sau de iubire. Pentru că o relație care iți mănâncă sufletul, cu defectele pe care le are, e mai bine să se încheie la timp.”

Ilea na Vulpescu

&&

 Aurelian Andreescu, un destin dramatic...

S-a nascut pe 12 mai 1942. A murit la doar 44 de ani...

Foarte putine lucruri au fost dezvaluite publicului despre omul Aurelian Andreescu.

 Cu ajutorul si amabilitatea lui Cornel Constantiniu, nasul de botez al unicului sau fiu, s-au descoperit cateva detalii dramatice din viata marelui interpret.

Maestrii de sunete si instrumentistii il adulau pentru vocea sa calda si pentru usurinta cu care inregistra melodiile, nefiind nevoie de reluari. Pentru Aurelian Andreescu, cel mai mult conta relatia cu publicul, iar aprecierea oamenilor ii aducea cea mai mare bucurie. Pus mereu pe sotii, Aurelian era celebru pentru farsele pe care le facea colegilor.

O pacaleala care a facut deliciul artistilor a fost supriza pe care i-a oferit-o lui Horia Moculescu. Glumetul compozitor s-a gandit sa-l enerveze putin pe interpret si i-a ascuns cravata in frapiera plina cu apa. In replica, Andreescu i-a aruncat lui Moculescu pantofii in namol, reusind sa-l aduca pe acesta la disperare. Desi era un barbat asaltat de femei, Ale, asa cum ii spuneau prietenii, era extrem de retras. Poate si pentru ca, in sufletul sau, ascundea un secret dureros: nu putea sa aiba urmasi.

Cu prima sotie, Ana, a stat timp de sapte ani. Mariajul nu a mers, fiind presarat in permanenta cu certuri, scandaluri si o gelozie excesiva din partea ei. Pe langa toate acestea, la destramarea casniciei a contribuit si problema sterilitatii lui Andreescu. Dupa aproximativ un an s-a recasatorit cu Mariela, balerina la Teatrul "Constantin Tanase". A fost femeia care l-a iubit enorm pana la sfarsitul vietii. Au infiat un baietel, in varsta de 2 ani, abandonat la Leaganul de copii. Nasii de botez au fost Domnita si Cornel Constantiniu, ei fiind si cei care au ales numele baiatului, Mirel. Dupa moartea lui Aurelian, Mariela a plecat in vizita la o prietena din Canada. Nu s-a mai intors de atunci in tara. Dupa un an a reusit sa-si aduca si copilul la Montreal. Mariela i-a trimis lui Cornel Constantiniu o scrisoare tulburatoare, din care va redam cateva fragmente: "Va incredintez voua putinul meu si va rog sa-l donati televiziunii. Sunt piese extrem de vechi si care nu mai exista nicaieri, dar si melodii inedite scrise de Silviu Hera si Nancy Brandes. Din pacate, Mirel nu este in masura sa aprecieze cum se cuvine arta lui Ale. Daca inregistrarile nu le vrea Televiziunea Romana, atunci donati-le Casei de discuri Electrecord. In cazul unui refuz, va rog sa ingropati aceste unicate intr-un coltisor de la mormantul lui. Eu voi muri curand, pentru ca am fost diagnosticata cu cancer la plamani".

Doua pahare de vin i-au fost fatale

Ultimele zile din viata lui Aurelian Andreescu sunt povestite intr-un mod cutremurator de Cornel Constantiniu: "Cu un an inainte de a muri, avusese o coma hepatica. Generalul Suteu a fost cel care l-a tratat si l-a salvat de la operatie. Una dintre recomandarile doctorului a fost sa evite Litoralul si, implicit, expunerea la soare. In anul disparitiei, adica in 1986, s-a dus la Eforie Nord, in restaurantul in care canta Petre Geambasu. Niste nenorociti, asa-zisi admiratori, l-au convins sa bea cateva pahare de vin, care i-au fost fatale. L-a rugat pe Geambasu sa-l lase sa cante doua melodii, iar spre finalul ultimei piese i s-a facut rau. Imediat cum a terminat de cantat, a intrat in coma. A murit in aceeasi seara la Spitalul Judetean Constanta. In acea zi cumplita, menajera m-a trezit din somn, spunandu-mi sa vin urgent la telefon. Era Mirabela Dauer, care mi-a zis ca Aurelian incetase din viata. La inmormantare mi s-a facut rau si a trebuit sa fiu scos afara din biserica. Portretul lui era pus pe catafalc, iar din statia de amplificare se auzeau melodiile "Copacul", "Oameni" sau "Tu esti prima vara mea". La cateva zile dupa ceremonia funerara, m-am dus la mormant si i-am plantat doi braduti". La varsta de 44 de ani, Aurelian Andreescu intra in legenda.

Desi canta muzica usoara, Aurelian Andreescu asculta acasa muzica rock a trupelor Deep Purple, Leed Zeppelin sau Beatles. La inceputul anilor '70, jurnalistul Alex Revenco l-a ajutat sa ia o decizie intr-un moment de cumpana. Aurelian a primit o oferta de la Nancy Brandes sa fie solistul vocal al grupului Rosu si Negru. A refuzat, deoarece era constient ca in muzica rock nu se castiga la fel de bine ca in muzica usoara, iar el era obisnuit sa aiba mereu bani. Cu o saptamana inainte de a muri, l-a rugat pe Revenco sa-i faca rost de casete cu Neil Diamond. Dupa cateva zile, ziaristul a sunat ca sa-l intrebe cand i le poate da. I-a raspuns sotia, spunandu-i ca Aurelian  a murit.