&&&

 ILEANA VULPESCU: O IUBIRE CA O RAMURĂ DE POM RODITOR

 Ileana Vulpescu, filologa, lexicografa, prozatoare, romanciera si traducatoare a decedat pe 12 mai 2021...(n. 21 mai 1932)

Câteva gânduri despre dragoste și despre viața alături de persoana iubită.

“Fiecare femeie trece printr-o epocă romantică, cel puțin atâta vreme cât iubește, dacă iubește sincer. Romantismul nu este un curent, ci o stare de spirit.”

“Eu am fost agățată în mod intelectual”

“Eu am fost agățată în mod intelectual. (Romulus Vulpescu, viitorul soț – n.n) a venit oblu la mine și a zis: «L-ai citit pe Arghezi?». Pe vremea aceea, pentru citit Arghezi te dădea afară de la facultate. «Da!», am zis eu. «Dar pe Ion Barbu?» «Da!» Și atunci, dintr-o dată, am devenit o persoană recomandabilă, ca să zic așa. Nu eram o gâscă oarecare, eram o gâscă cu niscaiva lecturi! (…)Voia să vadă cu cine are de-a face: dacă e una care-a citit ceva sau dacă e o prostovană care habar n-are. Am corespuns exigențelor și așa s-a legat relația noastră. Am rămas împreună de-atunci, din 1952, până anul trecut, la 18 septembrie 2012 (în 2012 Romulus Vulpescu s-a stins din viață).

Mi-a zis: «Dragă, noi când ne însurăm? Hai să hotărâm o dată». Ne-am decis la 9 aprilie 1958 – căsătoria civilă. La biserică, în Duminica Tomii, prima duminică de după Paști. Nu a fost o nuntă ca astăzi. Pe vremea mea nu se făceau căsătorii fastuoase. Întâmplarea face că bărbatu-meu mi-a uitat buchetul acasă. Până să se ducă socrul meu să-l aducă, a văzut că erau pomii înfloriți și a rupt o ramură. Cred că de piersic. Era ceva rozaliu, foarte frumos, cum sunt ramurile de pom roditor.”

“Dragostea este o capitulare necondiționată”

“Așa cum există prietenii care durează o viață, tot așa există și căsătorii care durează o viață. Acum, concepția este că, dacă a trecut marea iubire, divorțăm. Găsim alta. E, noi am aparținut unei alte generații. (…)La mine, la țară, se spune: de la tinerețe până la bătrânețe. Nu știu dacă schimbarea relației te îmbogățește în vreun fel. Eu am o prietenă care divorțase și s-a recăsătorit. Am întrebat-o: «Ei, și cum e sa ai un nou soț?» «Nu merită deranjul…».

(…)I-am spus bărbatului meu de la început: oricâte prostii ai face, să știi ca nu te las. Pentru ca nu îți meriți libertatea! Important este ce se sudează într-un menaj. Pentru că după ce a trecut amorul (pentru ca amorul nu moare, dar trece…), rămân alte raporturi între oameni: o relație de prietenie, o relație intelectuală. Dacă în marile principii de viață oamenii se potrivesc, atunci relația este sudată.

Dragostea este o capitulare necondiționată. Dacă vrei să ajungi la armistițiu, încep condițiile. Odată cu condițiile de armistițiu, apar și defectele. Și se domolește ardoarea… Trebuie să fii concesiv. Să accepți că oamenii nu sunt perfecți. Dacă pornești de la propria persoană, care este plină de defecte, nu poți să le pretinzi celor din jur altceva. Bine, există și defecte greu de suportat. Când defectele cuiva devin un iad pentru viața ta, e mai bine sa rupi relația, indiferent că e vorba de o prietenie sau de iubire. Pentru că o relație care iți mănâncă sufletul, cu defectele pe care le are, e mai bine să se încheie la timp.”

Ilea na Vulpescu

&&

 Aurelian Andreescu, un destin dramatic...

S-a nascut pe 12 mai 1942. A murit la doar 44 de ani...

Foarte putine lucruri au fost dezvaluite publicului despre omul Aurelian Andreescu.

 Cu ajutorul si amabilitatea lui Cornel Constantiniu, nasul de botez al unicului sau fiu, s-au descoperit cateva detalii dramatice din viata marelui interpret.

Maestrii de sunete si instrumentistii il adulau pentru vocea sa calda si pentru usurinta cu care inregistra melodiile, nefiind nevoie de reluari. Pentru Aurelian Andreescu, cel mai mult conta relatia cu publicul, iar aprecierea oamenilor ii aducea cea mai mare bucurie. Pus mereu pe sotii, Aurelian era celebru pentru farsele pe care le facea colegilor.

O pacaleala care a facut deliciul artistilor a fost supriza pe care i-a oferit-o lui Horia Moculescu. Glumetul compozitor s-a gandit sa-l enerveze putin pe interpret si i-a ascuns cravata in frapiera plina cu apa. In replica, Andreescu i-a aruncat lui Moculescu pantofii in namol, reusind sa-l aduca pe acesta la disperare. Desi era un barbat asaltat de femei, Ale, asa cum ii spuneau prietenii, era extrem de retras. Poate si pentru ca, in sufletul sau, ascundea un secret dureros: nu putea sa aiba urmasi.

Cu prima sotie, Ana, a stat timp de sapte ani. Mariajul nu a mers, fiind presarat in permanenta cu certuri, scandaluri si o gelozie excesiva din partea ei. Pe langa toate acestea, la destramarea casniciei a contribuit si problema sterilitatii lui Andreescu. Dupa aproximativ un an s-a recasatorit cu Mariela, balerina la Teatrul "Constantin Tanase". A fost femeia care l-a iubit enorm pana la sfarsitul vietii. Au infiat un baietel, in varsta de 2 ani, abandonat la Leaganul de copii. Nasii de botez au fost Domnita si Cornel Constantiniu, ei fiind si cei care au ales numele baiatului, Mirel. Dupa moartea lui Aurelian, Mariela a plecat in vizita la o prietena din Canada. Nu s-a mai intors de atunci in tara. Dupa un an a reusit sa-si aduca si copilul la Montreal. Mariela i-a trimis lui Cornel Constantiniu o scrisoare tulburatoare, din care va redam cateva fragmente: "Va incredintez voua putinul meu si va rog sa-l donati televiziunii. Sunt piese extrem de vechi si care nu mai exista nicaieri, dar si melodii inedite scrise de Silviu Hera si Nancy Brandes. Din pacate, Mirel nu este in masura sa aprecieze cum se cuvine arta lui Ale. Daca inregistrarile nu le vrea Televiziunea Romana, atunci donati-le Casei de discuri Electrecord. In cazul unui refuz, va rog sa ingropati aceste unicate intr-un coltisor de la mormantul lui. Eu voi muri curand, pentru ca am fost diagnosticata cu cancer la plamani".

Doua pahare de vin i-au fost fatale

Ultimele zile din viata lui Aurelian Andreescu sunt povestite intr-un mod cutremurator de Cornel Constantiniu: "Cu un an inainte de a muri, avusese o coma hepatica. Generalul Suteu a fost cel care l-a tratat si l-a salvat de la operatie. Una dintre recomandarile doctorului a fost sa evite Litoralul si, implicit, expunerea la soare. In anul disparitiei, adica in 1986, s-a dus la Eforie Nord, in restaurantul in care canta Petre Geambasu. Niste nenorociti, asa-zisi admiratori, l-au convins sa bea cateva pahare de vin, care i-au fost fatale. L-a rugat pe Geambasu sa-l lase sa cante doua melodii, iar spre finalul ultimei piese i s-a facut rau. Imediat cum a terminat de cantat, a intrat in coma. A murit in aceeasi seara la Spitalul Judetean Constanta. In acea zi cumplita, menajera m-a trezit din somn, spunandu-mi sa vin urgent la telefon. Era Mirabela Dauer, care mi-a zis ca Aurelian incetase din viata. La inmormantare mi s-a facut rau si a trebuit sa fiu scos afara din biserica. Portretul lui era pus pe catafalc, iar din statia de amplificare se auzeau melodiile "Copacul", "Oameni" sau "Tu esti prima vara mea". La cateva zile dupa ceremonia funerara, m-am dus la mormant si i-am plantat doi braduti". La varsta de 44 de ani, Aurelian Andreescu intra in legenda.

Desi canta muzica usoara, Aurelian Andreescu asculta acasa muzica rock a trupelor Deep Purple, Leed Zeppelin sau Beatles. La inceputul anilor '70, jurnalistul Alex Revenco l-a ajutat sa ia o decizie intr-un moment de cumpana. Aurelian a primit o oferta de la Nancy Brandes sa fie solistul vocal al grupului Rosu si Negru. A refuzat, deoarece era constient ca in muzica rock nu se castiga la fel de bine ca in muzica usoara, iar el era obisnuit sa aiba mereu bani. Cu o saptamana inainte de a muri, l-a rugat pe Revenco sa-i faca rost de casete cu Neil Diamond. Dupa cateva zile, ziaristul a sunat ca sa-l intrebe cand i le poate da. I-a raspuns sotia, spunandu-i ca Aurelian  a murit.

&&&

 S-a întâmplat în 12 mai113: La această dată, a fost inauguratã, la Roma, în forumul nou construit, Columna lui Traian, operã atribuitã lui Apollodor din Damasc. O ilustrare plastică a „Comentariilor lui Traian", cele 124 de episoade care ilustreazã rãzboaiele daco - romane, constituie un original act de naştere al poporului român. Columna lui Traian este un monument antic din Roma construit din ordinul împăratului Traian care s-a păstrat până în zilele noastre. Monumentul se află în Forul lui Traian, în imediata apropiere - la nord - de Forul roman. 

Columna lui Traian este unul dintre cele mai importante monumente ale antichităţii europene şi un izvor de o mare ȋnsemnătate pentru cunoaşterea istoriei noastre naţionale. Construit de arhitectul Apolodor din Damasc, din ordinul ȋmpăratului Traian, monumentul reprezintă o preţioasă cronică vizuală a războiului daco-roman. Columna a fost inaugurată la data de 12 mai 113 d. Hr, păstrându-se şi astăzi ȋn Forul lui Traian din Roma. Această data este atestată de documentele fragmentare păstrate de orașul Ostia (Fasti Ostienses, 49 î.Hr.-175 d. Hr.), oraș care avea o strânsă legătură cu Roma. Monumentul este decorat cu un celebru basorelief ȋn formă de spirală, care ȋnfăţişează scene din timpul confruntărilor daco-romane din campaniile lui Traian împotriva dacilor din 101-102 (în partea de sus a columnei) şi105-106 (în partea de jos). Soldaţii romani şi daci sunt prezentaţi în timpul bătăliei. Columna are o înălțime de aproximativ 30 de metri (baza columnei, fusul şi capitelul) și este formată din 18 blocuri masive de marmură de Carrara.

După moartea ȋmpăratului Traian (117 d. Hr.) urna cu cenuşa sa a fost depusă la baza monumentului de unde ȋn cele din urmă a dispărut. Columna a fost restaurată ȋn a doua jumătate a secolului al XVI-lea de celebrul arhitect Fontana. Ȋn 1598, din ordinul papei Sixtus al V-lea, ȋn vârful Columnei a fost aşezată o statuie de bronz a Sfântului Petru. Iniţial, columna avea ȋn vârf o statuie a lui Traian, care ȋnsă dispăruse ȋntre timp. O copie ȋn mărime naturală a Columnei, realizată ȋntre anii 1939-1943, se află expusă din 1972 la Muzeul Național de Istorie a României din Bucureşti. Basorelieful prezintă scene de luptă din campaniile lui Traian împotriva dacilor.

Un apogeu al artei basoreliefului istoric roman, cele 124 de episoade care îmbracă în spirală trunchiul coloanei și care ilustrează Comentariile lui Traian despre războaiele dacice (De bello dacico) își păstrează relevanţa culturală prin caracterul lor de document istoric.

Surse:

Bejan, Adrian - Dacia Felix. Istoria Daciei romane, Timişoara, 1998

Predescu, Lucian - Enciclopedia României. Cugetarea, Editura Saeculum, Bucureşti, 1999

https://statuidedaci.ro/ro/columna-lui-traian

http://columnaluitraia n.ro/ro/

&&&

 S-a întâmplat în 12 mai1820: În această zi, s-a născut Florence Nightingale, infirmieră britanică, precursoarea serviciului sanitar modern, prima infirmieră modernă, dar și un statistician important. Florence Nightingale (d. 13 august 1910) a fost precursoarea serviciului sanitar modern. Datorită ambiției și devotamentului de care a dat dovadă, spitalele secolului al XIX-lea s-au transformat în instituții de tratament adecvate, dotate din punct de vedere sanitar și cu personal de specialitate gata oricând să îngrijească bolnavii. Datorită altruismului și personalități sale, Florence Nightingale și-a consacrat întreaga viață ajutorării bolnavilor din spitale.

Florence Nightingale s-a născut într-o familie britanică bine poziționată în societate. Părinții ei, William și Fanny Nightingale, făceau parte din acea categorie de oameni înstăriți, cu proprietăți imobiliare, deschiși călătoriilor.Una dintre călătoriile făcute, și anume cea din 12 mai 1820, de la Florența, a adus cu sine un nou copil, și anume pe Florence. Cele două fete ale familiei au fost educate cu scopul de a deveni viitoare doamne în lumea burgheză britanică. Cu toate acestea, Parthenope, sora cea mare a Florencei, era interesată de desen, broderie și rețete culinare, în timp ce Florence petrecea foarte mult timp studiind latina, matematica și filosofia. Se spune ca Florence Nightingale avea, încă din copilărie, probleme emoționale, explicabile poate doar dacă ne gândim că tatăl său era o persoană retrasă, în timp ce mama sa era entuziastă și jovială. Dorința de a-și ajuta semenii a apărut din adolescență, confirmarea fiind însemnările ei din jurnalele acelei vremi. Cu timpul, sentimentele sale au devenit și mai puternice. Se simțea limitată și inutilă și își căuta ocupații care să ofere un sens vieții. Aceste dorințe puternice contraveneau planurilor mamei sale, care ar fi dorit s-o mărite.

Anul 1837 a fost decisiv în viața ei. Așa cum reiese din însemnările sale din 17 februarie, Florence a avut o revelație: Dumnezeu mi-a vorbit și m-a chemat în slujba Lui. Afirmația a dat naștere unor controverse, dar Florence nu a fost o persoană care să sufere din punct de vedere psihic și nici nu a fost o împătimită a religiei. Tocmai din această cauză nu poate fi acuzată de misticism. În anul 1839, cele două surori au fost prezentate la Curte și și-au petrecut vacanța la Londra. A fost perioada în care mama lor și-a dublat eforturile pentru a le mărita. Aflarea veștii că Florence va deveni infirmieră a avut consecințe violente. În perioada victoriană, infirmierele erau desconsiderate de către clasa burgheză, spitalul nu era nici pe departe cel mai indicat loc pentru o viitoare doamnă de societate. Părinții săi s-au opus categoric deciziei luate de fiica lor, interzicându-i orice acțiune în acest sens. Reacția părinților i-a provocat o depresie puternică, Florence pierzându-și astfel dorința de a mai trăi. În taină, a adunat cât mai multe informații privind desfășurarea activității spitalelor din Anglia, starea lor sanitară și tratamentul oferit.Și-a dezvoltat astfel planul de creare a unui sistem de tratament medical adecvat. În această perioadă i-a cunoscut la Roma (1847) pe Sidney și Liz Herbert, secretarul de stat al Angliei și soția acestuia. În momentul în care a împlinit 31 de ani, Florence s-a decis să plece în Germania, lăsând în urmă restricțiile impuse de familie, pentru a urma cursuri de specialitate. 

După întoarcerea în Regat, Liz Herbert a recomandat-o pentru funcția de directoare a spitalului pentru femei din Harley Street. Instituția după spusele lui Charles Dickens, a fost transformată de Florence într-un adevărat spital: cu bucătărie, grupuri sanitare, farmacie, lifturi și clopoțele pentru solicitarea ajutorului. Adevărata capacitate de organizare și-a arătat-o abia în anul 1854, în timpul războiului din Crimeea. Contribuția cea mai cunoscută a lui Florence a avut loc în timpul războiului din Crimeea. Condițiile din spitalele pentru soldații englezi răniți în Crimeea, descrise de primul reporter de război din istorie, William Russell, erau înfricoșătoare - lipsea îngrijirea medicală de specialitate iar igiena era inexistentă. Pentru a dezamorsa situația, guvernul britanic a hotărât să trimită pe cineva capabil care să se ocupe de acest serviciu și anume pe Florence Nightingale. Aceasta, însoțită de 38 dintre cele mai bune infirmiere formate de ea, a ajuns la spitalul de pe front pe 21 octombrie 1854. Bazele britanice erau amplasate în Scutari (Üsküdar, o suburbie a Istanbulului), la 545 km de Crimeea.

Acolo au descoperit soldații răniți rău îngrijiți de personalul medical complet demoralizat ca urmare a indiferenței oficiale. Pe deasupra, era o lipsă de medicamente, igiena era neglijată, iar infecțiile în masă erau răspândite, multe fiind fatale. Nu exista echipament pentru prepararea mâncării pentru pacienți. Doctorii britanici desconsiderau aportul infirmierelor în recuperarea post-operatorie a răniților. Florence și colegele ei au început prin curățirea temeinică a spitalului și a echipamentului, precum și prin reorganizarea îngrijirii pacienților. Dar, în perioada în care s-a aflat la Scutari, rata mortalității nu a scăzut, ba din contră, a început să crească, fiind cea mai mare dintre spitalele din regiune. În timpul primei sale ierni la Scutari au murit 4077 de soldați, majoritatea din cauza unor boli ca tifosul, holera și dizenteria, nu din cauza rănilor.În spital condițiile erau mizerabile din cauza suprapopulării, ventilației proaste și a lipsei grupurilor sanitare. O comisie sanitară a guvernului britanic a fost trimisă la un moment dat și a reglat aceste aspecte. Mortalitatea a fost redusă.

Florence Nightingale a continuat să creadă că rata de mortalitate a crescut din cauza alimentației proaste și supraîncărcării cu soldați. După ce s-a întors din Marea Britanie, ea a început să colecteze dovezi pentru a le prezenta „Comisiei regale pentru sănătate în armată” pentru a demonstra că majoritatea soldaților au fost omorâți de condițiile proaste din spitale. Aceasta experiență a influențat-o și mai târziu în carieră, ea susținând mereu importanța condițiilor de trai. Ca urmare, a contribuit la reducerea mortalității în armata britanică pe timp de pace, îndreptând atenția asupra aspectelor ce țin de igiena în spitale. Odată cu mărirea numărului de răniți aduși de pe front, spiritul organizatoric al Florencei a fost apreciat de către doctori.În acea perioadă, ea și-a dobândit numele de „Lady with the Lamp" (Femeia cu lampa), deoarece personalul infirmier făcea turul de noapte al saloanelor. Totuși, în momentul în care spitalul a început să funcționeze normal, ea s-a îmbolnăvit atât de grav, încât, după revenirea în Anglia, la vârsta de 37 de ani, a rămas paralizată la pat.

Cu tenacitate și ambiție, ea și-a depășit invaliditatea, și a condus acțiunea de organizare a spitalelor de garnizoană din Anglia, a creat un sistem de sănătate în India, a înființat și a condus școlile sanitare. Nimeni nu a fost deranjat de faptul că, practic, consultațiile aveau loc în dormitorul lui Florence sau prin corespondență. I-au cerut părerea miniștri, generali și directori, iar ea le-a răspuns cu același profesionalism. A ajuns astfel, de-a lungul vieții, să scrie peste 17.000 de scrisori, ceea ce-i conferă un loc înalt în istoria epistolografiei.Datorită ei, s-a înființat Academia Medicală Militară și Școala de infirmiere de pe lângă Spitalul Sf. Thomas. Cu timpul, depresia ei, revenită sub influența bolii, s-a agravat. Florence a limitat contactul cu exteriorul până la minimul necesar. Se simțea singură și neîmplinită. Niciodată nu s-a căsătorit, deși spre bucuria mamei, la început, a avut mulți pretendenți. Unul dintre ei, Richard Monckton Milles, a iubit-o toată viața. Din păcate, refuzat după șapte ani de încercări, acesta nu s-a mai întors niciodată.

La bătrânețe s-a împăcat cu oamenii: mult timp și l-a petrecut cu infirmierele sale la picnicurile organizate la proprietatea surorii sale din Chaydon și și-a vizitat familia. În anul 1901 și-a pierdut definitiv vederea, ceea ce a împiedicat-o să mai poarte corespondență. Șase ani mai târziu, ca recunoaștere a activității sale, i s-a acordat Ordinul pentru merite deosebite. Florence Nightingale a murit pe 13 august 1910 și a fost înmormântată în cavoul familiei din East Wellow.

Surse:

https://www.biography.com/scientist/florence-nightingale

https://www.florence-nightingale.co.uk/?v=f5b15f58caba

https://www.britannica.com/biography/Florence-Nightingale

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/florence-nightingale-asistenta-lui-dumnezeu

http://www.eva.ro/divertisment/vedete/florence-nightingale-femeia-care-a-revolutionat-lumea-medicala-arti col-6671.html

&&&

 S-a întâmplat în 12 mai1848: La această dată, revoluţionarii moldoveni refugiaţi în Transilvania elaborează, la Braşov, programul–legământ „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei". Acesta este documentul care sintetizează dezideratele româneşti: „Unirea Moldovei şi Ţării Româneşti într–un singur stat neatârnat românesc". După evenimentele din martie 1848 din Moldova, o parte dintre revoluţionari de aici au reuşit să treacă munţii, ajungând unii în Banat, la Lugoj, iar alţii în Bucovina, unde se constituise deja o organizaţie care ţinea legătura cu opoziţia de la Iaşi. În decursul lunii aprilie, Transilvania constituia centrul spre care se îndreptau cei mai de seamă fruntaşi politici din Moldova, obligaţi să ia calea pribegiei. Stabiliţi un timp la Braşov, revoluţionarii moldoveni au folosit ocazia pentru aprofundarea legăturilor cu Transilvania. Şi în această situaţie, pribegii îşi îndreptau privirile spre George Bariţiu, unii dintre ei fiindu-i colaboratori la foile periodice.

Puşi sub urmărire de către poliţia lui Mihail Sturdza, domnul prea devotat Rusiei şi Turciei, şi siliţi să părăsească Moldova, o bună parte din revoluţionari aveau să se regăsească în curând la Braşov, unde timp de câteva săptămâni urmau să trăiască în ambianţa patriotică a redacţiei publicaţiilor lui Bariţiu, şi totodată a Casinei române de aici. Tovarăşii lor de discuţii au fost George Bariţiu, Andrei Mureşianu, Iacob Mureşianu, protopopul Ioan Popasu, avocatul Ioan Bran Lemeny.Relaţia directă a luptătorilor moldoveni cu George Bariţiu, ca şi discuţiile avute cu acesta, vor strânge şi mai mult legăturile dintre exponenţii românilor de pe cele două versante ale Carpaţilor.Climatul şi subiectele discuţiilor de aici au fost evocate mai târziu şi de către George Bariţiu, care a ţinut să releve îndeosebi perfecta identitate de vederi între moldoveni şi transilvăneni, mai menţionează istoricul Vasile Netea.

Unii dintre revoluţionarii moldoveni, dornici să mergă la adunarea de la Blaj (3-5 mai 1848), s-au deplasat de la Braşov spre Sibiu, unde au stabilit, la finele lunii aprilie, o serie de contacte, între alţii cu Simion Bărnuţiu sau Andrei Şaguna. La adunarea de la Blaj au participat, alături de revoluţionari transilvăneni şi de câţiva revoluţionari munteni, şi câţiva revoluţionari moldoveni în frunte cu însuşi Alexandru Ioan Cuza. Între aceştia s-au aflat Alecu Russo, George Sion, Costache Negri, Lascăr Rosetti, Nicolae Ionescu. După participarea la adunarea de la Blaj, revoluţionarii moldoveni au plecat de la Blaj spre Braşov, unde între timp sosiseră şi alţi pribegi. Astfel, la începutul lunii mai se aflau la Braşov aproximativ 20 de fruntaşi ai românilor din Moldova. Aceştia, în urma a numeroase discuţii, au decis să acţioneze pentru o nouă mişcare în Moldova destinată să răstoarne guvernul.

Totodată, sub puternica impresie produsă de adunarea de la Blaj, revoluţionarii moldoveni au continuat discuţiile pentru a elabora un program politic pe baza căruia să-şi continue activitatea revoluţionară începută. Astfel, la 12/24 mai 1848, a fost elaborat la Braşov programul intitulat „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei'', care a fost semnat de 14 revoluţionari, între care Costache Negri, Vasile Alecsandri, Iancu Alecsandri, Alecu Russo, George Sion, Grigore Balş, George Cantacuzino, Petrache Cazimir, Nicolae Ionescu, Lascăr Rosetti ş.a. Programul „Prinţipiile noastre pentru reformarea patriei'' avea şase puncte şi cuprindea prevederi mai radicale, precum desfiinţarea privilegiilor boiereşti, desfiinţarea clăcii şi împroprietărirea ţăranilor fără nicio despăgubire, unirea Moldovei şi a Ţării Româneşti într-un singur stat neatârnat românesc''.Textul programului nu a fost dat publicităţii atunci şi a fost publicat prima oară chiar de către unul dintre semnatarii actului, Nicolae Ionescu, la 10 mai 1859, în primul număr al ziarului „Tribuna Română'' de la Iaşi.

Surse:

Cornelia Bodea, „Lupta românilor pentru unitatea naţională. 1834-1849'', Editura Academiei Române, Bucureşti, 1967

https://tiparituriromanesti.wordpress.com/2013/03/27/printipiile-noastre-pentru-reformarea-patriei-mai-1848/

https://www.academia.edu/33926743/Anul_1848_a_reprezentat_anul_revolutionar_in_intreaga_Europa

https://ultima-ora.ro/revolutia-de-la-1848-170-de-ani-programul-printipiile-noastre-pentru-reformarea-patriei-al-revolutionarilor-mo ldoveni/

&&&

 S-a întâmplat în 12 mai 1907: În această zi, s-a născut Katharine Hepburn, actriţã americanã. Katharine Hepburn (n. Hartford, Connecticut, Statele Unite ale Americii – d. 29 iunie 2003, Old Saybrook, Connecticut) a fost o actriță americană de teatru, televiziune, voce și film, laureată a patru premii Oscar, record încă nedepășit. Katharine Hepburn este privită în general ca una dintre marile figuri ale istoriei filmului. Institutul American de Film a clasat-o pe locul I într-un top al celor mai mari actori de film ai secolului al XX-lea.

Katharine Hepburn a jucat în nouă filme alături de actorul american Spencer Tracy, cu care a format un cuplu nemuritor pe ecran, dar cu care nu s-a putut căsători niciodată, Tracy fiind deja căsătorit. În același timp, Tracy era, pe de o parte devotat catolicismului, deci teoretic opus divorțului, dar mai ales dintr-un puternic sentiment de vină referitor la fiul său născut surd.Hepburn a fost una dintre puținele actrițe care a refuzat să dea interviuri sau să apară la diferite petreceri mondene din vremea sa. S-a remarcat prin talentul actoricesc, frumusețe și dicția specială, cu clare influențe de New England. Hepburn rămâne până în prezent singura actriță care a câștigat de-a lungul întregii vieți patru premii Oscar la această categorie, la care se adaugă premiile Globul de Aur, Premiile Emmy sau César. A fost nominalizată de douăsprezece ori la același premiu, cel al Academiei Americane.

Katharine Hepburn a fost o femeie remarcabilă cu multe realizări și contradicții năucitoare – dură și inflexibilă, iubitoare și terorizantă. A fost capul de afiș al timpului său, femeia erei moderne. Nimic n-a ajutat-o să scoată mai bine acest lucru în evidență decât garderoba ei formată din pantaloni bărbătești și taioare. Forța ei a fost ceea ce publicul a văzut. „Mulți oameni își petrec viața încercând să pară vulnerabili”, spunea Stanley Kramer, care a regizat „Ghici cine vine la cină?”. „Kate era vulnerabilă, dar putea să fac față acestui lucru.” Totuși, marea enigmă a vieții ei a stat în faptul că în ciuda imaginii sale emancipate pe care a oferit-o publicului, a fost timp de trei decenii subjugată într-o relație cu Spencer Tracy.

Ambițoasa Kate a ajuns la Hollywood pe data de 4 iulie 1932 cu binecuvântarea credinciosului ei soț, Ogden. După primul ei film, „A Bill of Divorcement”, care avusese premiera în același an, Hollywood Reporter a afirmat: „În noaptea asta a apărut un nou star la orizont, iar numele ei este Katharine Hepburn”. Avea o limbă ascuțită și tăioasă. „Nu mi-a trecut niciodată prin cap să mă îndoiesc de mine”, scria ea. În 1934 câștiga primul ei Oscar pentru „Morning Glory” și dădea box-office-ul peste cap cu „Little Woman”. Putea fi dură sau tandră, sexi sau rigidă ca o fată bătrână, rebelă sau pierdută în gânduri, toate astea laolaltă erau Kate, fata care și-a făcut loc printre vedete precum Cary Grant și Humphrey Bogart, eclipsându-i. „Nu asculta de nimeni”,  se plângea Bogart în timpul filmărilor de la „Regina africană” și „tot repeta cât este ea de superioară”. Kate a avut dreptate în privința asta. Nu iei de 4 ori Oscarul crezându-te inferior.

Mariajul ei cu Luddy a căzut victimă faimei lui Kate. Au divorțat amiabil în 1934, la un an și mai bine după ce ea începuse deja o relație cu agentul său Leland Hayward. „Eram fericiți, fericiți, fericiți”, a mărturisit ea, cu toate astea Kate a refuzat propunerea lui de a o lua de soție. El s-a răzbunat logodindu-se cu actrița Margaret Sullavan în 1936. Aflând vestea dintr-o telegramă, Kate a izbucnit în lacrimi. Mai târziu, Hepburn s-a îndrăgostit de regizorul John Ford, care i-a spus o dată „ești o fată nemaipomenită, dar dacă ai învăța să-ți ții gura și capul plecat, ai fi o soție destul de bună”. Ford a fost unul dintre puținii oameni care au înțeles-o. Și deși afecțiunea lor a crescut o dată cu filmele pe care le-au făcut împreună, relația lor de iubire s-a încheiat.Pe celebrul și bogatul aviator Howard Hughes, o figură interesantă a Hollywoodului din acea vreme, căruia îi spunea „Măria Sa, Hughes”, l-a cunoscut în timpul filmărilor la Sylvia Scarlett. Hughes îi făcea la vremea aceea curte cu avionul, iar Kate nu l-a luat în serios, considerându-l un fanfaron. Dar milionarul nu s-a lăsat până n-a convins-o să se mute împreună în luxoasa lui vilă din Los Angeles. A urmărit-o peste tot până când ea a cedat. Dar după 3 ani de relație, ambițiile lor personale au fost mai presus decât dragostea. Pe la sfârșitul anilor 30, Kate a renunțat de tot la gândul de a avea o viață domestică. „Vreau să fiu o vedetă și nu vrea să-l fac pe soțul meu, oricare ar fi acesta, să fie victima acestui vis”, declara ea.

Viața romantică a lui Kate se stabilizează în 1941 atunci când îl cunoaște pe co-starul cu care avea să joace în „Femeia anului” (Woman of the Year). „Mi-e teamă că sunt un pic prea înaltă pentru tine”, i-a spus ea lui Spencer Tracy cu cel mai luminos zâmbet al ei. „Nu-ți face griji, drăguță, i-a răspuns producătorul filmului, o să te strunească el.” Și a făcut-o...Tracy, câștigătorul a două Oscaruri, era considerat unul dintre cei mai mari actori al acelor vremuri. Era o persoană foarte dificilă care spunea despre talentul său că „este singurul lucru bun pe care-l deține”. Căsătoria lui cu Louise Tracy, deși era doar de fațadă, era una destul de respectată la Hollywood. În plus, fiind un om profund religios, credea că surzenia fiului său John era o pedeapsă de la Dumnezeu. Din acest motiv bea foarte mult ca să-și anestezieze vina. „A trăi nu era deloc ușor pentru Spence”, avea să spună Kate. A avut grijă de Spencer atunci când rămânea inconștient după bețiile lui și a stat la picioarele lui atunci când îi spunea tot felul de istorii. El a umilit-o în public, mai ales atunci când se îmbăta. Și totuși ea i-a fost mereu alături, chiar și în spatele camerelor de filmat când le spunea regizorilor: „Nu e minunat? Cum face asta? Este atât de autentic.”

În cei 27 de ani pe care i-au petrecut împreună,ei nu și-au oficializat deloc relația. „El era căsătorit cu dna Tracy, iar eu nu eram interesată să mă mărit”, a mărturisit Kate, „și nu mi s-a părut potrivit să mă afișez cu el prin tot orașul”. La câțiva ani după moartea lui Tracy (pe 10 iunie 1967, în urma unui atac de cord), Kate a scris în memoriile ei că nu-și aduce aminte ca el să-i fi spus vreodată c-o iubește, cu toate astea, anii petrecuți împreună au fost „absolut minunați”. „El era acolo – eu eram a lui. Mi-am dorit să fie fericit, să se simtă în siguranță, confortabil. Îmi plăcea să îl aștept, să-l ascult, să-l hrănesc, să-i vorbesc, să muncesc pentru el.” În 1990, Kate a călătorit la Washington pentru a primi un premiu pentru întreaga ei activitate. Când Hepburn a luat trofeul într-un ropot de aplauze, ea a șoptit în microfon: „Mulțumesc, Spence”. În ultimii ei ani de viață a mărturisit că nu are nici un regret cu privire la viața ei. „Am trăit într-o libertate perfectă. Am trăit ca un bărbat. Nu aș schimba nimic din ce-am făcut.” Totuși a spus foarte clar și că pentru o viață de om asta a fost destul. Pentru una de femeie încă și mai și. Iar când cineva a întrebat-o dacă și-ar dori să trăiască la nesfârșit, a răspuns: „Nu, mulțumesc. Nu mi-e teamă de moarte. Cred că o să am doar un somn mai lung”. Pe 29 iunie 2003, după ani de forță și vigoare, înconjurată de familie, a adormit pentru totdeauna la ferma ei cea dragă din Fenwick.

Surse:

https://www.biography.com/actor/katharine-hepburn

https://www.cinemagia.ro/actori/katharine-hepburn-6770/

https://www.britannica.com/biography/Katharine-Hepburn

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/katharine-hepburn-feminitatea-in-linii-masculine

http://procinema.protv.ro/stiri/povestea-emotionanta-care-nascut-cei-mai-celebri-amanti-din-istoria-filmului-de-ce-spencer-tracy-nu-si.html

https://okmagazine.ro/azi-ar-fi-fost-ziua-ei-katharine-hepburn/a18267424

http://revistatango.ro/katharine-hepburn-intre-libertatea-spiritului-si-robia-iubirii-954

https://www.mala-hierba.com/katharine-hepburn-actrita-ttu ror-timpurilor/

&&&

 S-a întâmplat în 12 mai1942: La această dată, s-a născut Aurelian Andreescu, cântăreț român de muzică ușoară (n. București- d. 22 iulie 1986, Constanța). Aurelian Andreescu s-a născut în București, fiind fiul lui Spiridon Andreescu și al Mariei Andreescu. A fost căsătorit timp de şapte ani cu Ana Ciumetti, în anul 1968  dar a divorţat, unul dintre motive fiind şi problema sterilităţii lui Aurelian. S-a recăsătorit cu Mariella Dumitriu, în anul 1976, balerină la Teatrul „Constantin Tănase”, şi împreună au înfiat un băieţel în vârstă de 2 ani, abandonat la Leagănul de copii. În 1991, Mariella se mută în Canada împreună cu fiul lor.

A debutat la Festivalul Național de Muzică Mamaia la prima ediție în anul 1963 cu melodia „În tot ce e frumos pe lume" de Elly Roman. Este unul din cei mai „curtați" interpreți de muzică ușoară de către compozitorii vremii. Aurelian Andreescu susține programe muzicale la cele mai selecte baruri și cluburi de noapte din București și de pe litoral. Din anul 1965 s-a angajat la Teatrul Constantin Tănase. Împreună cu colectivul teatrului a efectuat turnee în mai multe țări din Europa, precum și în Israel, Cuba, Turcia. În anul 1968 a obținut locul al III-lea la Festivalul Internațional al Cântecului de la Sopot, Polonia, la „Ziua discului". 

A făcut parte din echipa României alături de Aura Urziceanu și Mihaela Mihai care a cucerit Cupa Europei la Concursul de la Knokke, Belgia în anul 1971.În anul 1973 Aurelian Andreescu a reprezentat România la Olimpiada Cântecului de la Atena, cu melodia „Alerg printre Stele" a compozitorului Radu-Eugeniu Gheorghiu și a deschis recitalul lui Johnny Hallyday. De-a lungul carierei, a înregistrat peste două sute de melodii. Aurelian Andreescu a murit la 44 de ani, în anul 1986, suferind de ciroză. Este înmormântat în cimitirul Ghencea din București. Din anul 1993, la teatrul Constantin Tănase are loc anual Festivalul de Muzică Ușoară „Aurelian Andreescu". Lucky Marinescu a plecat din România în 1985, iar la revenirea în țară, alături de regretatul ei soț, Constantin Barbu, a fost unul dintre oamenii care au sponzorizat Festivalul „Aurelian Andreescu", contribuind financiar, și făcând parte din juriu. Mihai Trăistariu a fost descoperit în urma participării la acest festival. Primul câștigător al Trofeului „Aurelian Andreescu" este Marian Stere, actualmente textier și redactor la Radio România Internațional. Lucky Marinescu era de părere că numele lui Aurelian Andreescu trebuie reactualizat, așa cum trebuie să se întâmple cu alte nume mari, cum ar fi Dan Spătaru, Laura Stoica sau Gil Dobrică.

Poate cel mai valoros interpret pe care l-a avut vreodată muzica uşoară românească, cu o voce tremolată, viguroasă, dar caldă şi sensibilă în acelaşi timp, cel care cânta în primul rând pentru satisfacţia sa, având capacitatea de a imprima oricărei melodii harul său lăsat de Dumnezeu, Aurelian Andreescu a fost, cu siguranţă, un adevărat zeu în sălile de concert, în cele mai căutate restaurante de pe Litoral şi cele mai scumpe şi selecte baruri din Bucureşti, deşi n-a fost nici pe departe atât de apreciat, pe cât de uriaş i-a fost talentul.„Aurelian Andreescu a fost probabil cel mai valoros interpret pe care l-a avut muzica ușoară românească din timpul său, și nu numai. Cânta pentru satisfacția sa. Avea vocea tremolată, viguroasă, încânta publicul pe care l-a iubit și respectat totdeauna .Era echilibrat și avea sufletul nobil.”- Temistocle Popa

Surse:

Ionescu, Doru (2005).Timpul chitarelor electrice (vol. 1, ediția I), Editura Humanitas Educațional.

https://identitatea.ro/fost-odata-aurelian-andreescu-unul-dintre-cei-mai-mari-artisti-romani/

https://radioromaniacultural.ro/greii-muzicii-usoare-romanesti-aurelian-andreescu/

https://jurnalul.antena3.ro/timp-liber/monden/aurelian-andreescu-un-destin-dramatic-71628.html

https://taifasuri.ro/index.php/taifasuri/la-taifas/11617-aurelian-andreescu-secretele-unui-om-stralucitor-ca-un-imperiu-nr549-sapt29-oct-04 -noi-2015