$$$

 S-a întâmplat în 5 martie1968, 5-10: La această dată, începea, la Braşov, prima ediţie a Festivalului Internaţional „Cerbul de Aur". Festivalul „Cerbul de Aur” a fost un eveniment devenit tradiție și care a avut loc, în perioada de după căderea regimului comunist, în Piața Sfatului din Brașov de principiu în lunile august-septembrie. Desfășurat pentru prima dată în 1968, festivalul a lansat de-a lungul timpului vedete care s-au bucurat de mare succes în țară și în străinătate. „Cerbul de Aur” a fost un spectacol-concurs de interpretare cere urmărea promovarea talentelor din România și de peste hotare. Vorbesc la trecut pentru că de câțova ani, festivalul a cam devenit istorie! De ce?...Ca la orice lucru bun de pe la noi, ne place să intrăm cu oiștea-n gardul...istoriei... 

Printre artiștii străini ce s-au aflat pe scena festivalului se numără: Diana Ross, Amália Rodrigues, Julio Iglesias, Sheryl Crow, Tom Jones, Vaya con Dios, Coolio, Christina Aguilera, Kenny Rogers, Ricky Martin, Kelly Family, Patricia Kaas au fost prezenti si caricaturisti Stefan Popa Popas etc. Ediția I s-a desfășurat între 5 și 10 martie, în incinta Teatrului Dramatic. Directori: Tudor Vornicu și Ilie Mănescu. Orchestra a fost condusă de maestrul Sile Dinicu.Televiziunea Română s-a ocupat de organizare, ea fiind cea care a făcut selecția concurenților și a vedetelor. În prima zi a fost susținut un recital de către celebrul cântăreț Constantin Drăghici iar în concurs, din partea României, au intrat Dan Spătaru, Margareta Pâslaru şi Anca Agemolu.

22 de solişti din 28 de ţări au concurat atunci pentru cucerirea Trofeului, care a plecat în Belgia cu Jacques Hustin. Deşi abia la început, evenimentul muzical organizat de România a fost supranumit „Festivalul din est care arată ca în vest!”.Evenimentul a intrat rapid pe agenda marilor festivaluri internaţionale, a doua ediţie fiind transmisă de 25 de televiziuni din întreaga lume. A fost anul care a adus şi primul mare trofeu pentru un concurent român – Luminiţa Dobrescu câştigând Trofeul Cerbul de Aur 1969 cu piesa Of, inimioară. Concursul propriu-zis a avut loc între 6 și 9 martie. Pe data de 7 martie, TVR a scos revista oficială a primei ediții a festivalului, în cinci limbi.Aceasta conținea interviuri cu vedetele participante, precum și biografia concurenților. Aprecierile internaționale au fost extraordinare, privind atât desfășurarea, cât și aranjamentul scenic. La încheierea Festivalului, pe 10 martie, oficialitățile române au oferit o cină la restaurantul „Aro Palace” (pe atunci „Carpați”) concurenților, vedetelor, juriului și jurnaliștilor. Până în prezent au avut loc 19 ediții, festivalul fiind întrerupt și reluat de mai multe ori de-a lungul anilor. În 2018, o nouă ediţie a festivalului s-a organizat între 29 august-2 septembrie, după o lungă perioadă de absenţă şi s-a desfăşurat şi în 2019. După acest an s-a așternut liniștea...

Surse:

http://cerbuldeaur.ro/istoric/

$$$

 S-a întâmplat în 5 martie…

- Ziua mondială a eficienţei energetice

- Ziua Mondială a Tenisului

- 1400: S-a născut pictorul flamand Rogier Van Der Weyden.

- 1431: Menţionarea husiţilor în Moldova; Ioan de Ryza, episcop catolic de Baia, semnalează episcopului de Cracovia prezenţa la Bacău a unui nucleu husit (majoritatea refugiaţi din Ungaria şi Polonia), faţă de care domnul Alexandru cel Bun se arată tolerant; Moldova era singurul loc din Europa unde husiţii erau recunoscuţi ca o comunitate legală 

- 1512: S-a născut Gerardus Mercator, cartograf şi matematician flamand de renume din Evul Mediu (d.2 decembrie 1594 în Duisburg, Germania)

- 1534: A murit Antonio da Correggio,pictor italian. Antonio Allegri zis Correggio (n. august 1489, Correggio) a fost un pictor italian din perioada Renaşterii, aparţinând „şcolii din Parma". Picturile sale, realizate cu o tehnică iluzionistă, constituie o punte între operele lui Andrea Mantegna din Mantova şi arta Barocului.Creaţia lui serveşte ca inspiraţie multor artişti, de la reprezentanţii manierismului până la stilul rococo din secolul al XVIII-lea.

- 1568: A fost mazilit domnitorul Moldovei, Alexandru Lăpuşneanu. Scaunul de domnie a fost ocupat de fiul său Bogdan Lăpuşneanu

- 1625: A murit Ieremia Valahul, călugăr franciscan, primul român beatificat de biserica catolică în anul 1983

- 1658: A început domnia lui Mihnea Radu în Ţara Românească (1658 - 1659)

- 1658: S-a născut Antoine de La Mothe Cadillac (1658-1730), locotenent în armata franceză, a administrat posesiunile franceze în America de Nord, întemeietorul oraşului Detroit

- 1696: S-a născut Giovanni Battista Tiepolo, pictor şi gravor italian (m. 1770) .

- 1805: S-a născut Théodore Labarre, compozitor şi harpist francez. Théodore François Joseph Labarre (n Paris - d. 9 martie 1870, Paris) a fost un virtuoz la harpă şi compozitor francez.Labarre a fost elev la Conservatorul din Paris şi a fost distins în 1823 cu Prix de Rome. A trăit la Paris şi la Londra, însă concertele pe care le-a susţinut în turneele de pe care le-a interprins l-au făcut cunoscut unui public mai larg. În 1851 a devenit şeful orchestrei private a împăratului Napoleon al III-lea. Din 1867 a fost profesor de harpă la Conservatorul din Paris.În 1862 a fost decorat cu Légion d'honneur.

- 1827: A murit Pierre Simon Laplace, astronom, matematician. 

-1827: A murit Alessandro Volta, fizician italian (n. 1754) .

- 1868: La Teatro alla Scala din Milano, a avut loc premiera operei „Mefistofele”, pe muzica şi libretul compozitorului Arrigo Boito (pentru libret, sursa de inspiraţie a fost Faust de Johann Wolfgang von Goethe). Versiunea definitivă, destul de mult modificată, a fost prezentată publicului abia în anul 1881

- 1870: S-a născut scriitorul american Franck Norris (m. 1902)

-1871: S-a născut Rosa Luxemburg, revoluţionară socialistă (d. 1919).

-1889: La Ateneul Român a avut loc primul concert susţinut de orchestra Societăţii Filarmonice Române, astăzi Filarmonica George Enescu

-1893: A murit Hyppolyte Taine, istoric, estetician şi filosof francez (n. 1828).După ce şi-a susţinut teza de doctorat despre fabulele lui La Fontaine, el publică, în 1855 prima sa lucrare de amploare „Călătorie în Munţii Pirenei (Voyage aux Pyrénées). În continuare, scrie numeroase articole cu subiecte din domeniul filozofiei, literaturii şi istoriei pentru cele mai importante reviste ştiinţifice din Franţa: Revue des Deux Mondes şi Journal des Débats.În 1863 publică „Istoria literaturii engleze (Histoire de la littérature anglaise) în 5 volume. Succesul imens al acestei lucrări îi permite să se întreţină din scrierile sale. În plus, a fost numit profesor la Şcoala Naţională Superioară de Arte Frumoase (École Nationale Supérieure des Beaux-arts) şi la Şcoala Specială Militară de la Saint-Cyr ( École spéciale militaire de Saint-Cyr). În 1871 este invitat să predea la Oxford. În 1878 este ales membru al Academiei Franceze.

- 1902: S-a adoptat Legea pentru organizarea meseriilor, cunoscută sub numele de Legea Missir; a intrat în vigoare la 13/26 septembrie 1902

–1902, 5/18: S-a născut Pius Servien (pseudonimul lui Şerban Coculescu), poet, eseist, filolog şi filosof al ştiinţelor; fiul astronomului Nicolae Coculescu, stabilit în Franţa la sfârşitul anilor ’20 ai secolului XX; cunoscut prin conferinţele ţinute la Radioteleviziunea Franceză, la Collège de France, la Sorbona, precum şi prin participarea la diverse congrese internaţionale de filosofie, estetică, lingvistică şi fizică teoretică (m. 1959, la Paris)

- 1905: S-a născut Günther Lüders, actor de film şi regizor german (m. 1975)

- 1907, 5/18: A murit chimistul francez Marcelin Berthelot; împreună cu Vieille, a studiat pentru prima dată amestecurile explozive; lui i se datorează şi inventarea bombei calorimetrice; membru de onoare străin al Academiei Române (1906) (n. 1827)

- 1908: S-a născut Rex Harrison, actor englez de teatru şi film (d. 1990) .

- 1910: S-a născut Iustin Moisescu, al patrulea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române (1977-1986) (m. 1986). S-a născut în satul Cândeşti, judeţul Argeş. A studiat la Seminarul Teologic din Câmpulung-Muscel si la Universitatea din Atena. In anul 1942 a fost numit profesor de Exegeza a Noului Testament la Facultatea de Teologie din Cernauti, iar in 1946 a fost transferat ca profesor la Facultatea de Teologie din Bucuresti.In anul 1956 a fost ales arhiepiscop al Sibiului si mitropolit al Ardealului.Ajunge mitropolit al Moldovei si Sucevei in 1957.A devenit patriarh al Romaniei in 1977, cârmuind Biserica Ortodoxa Romana vreme de 9 ani.

- 1918: Capitala Rusiei se mută de la Petrograd la Moscova

- 1918: Demisia guvernului condus de generaul Alexandru Averescu. Regele Ferdinand îl însărcinează pe Alexandru Marghiloman cu formarea unui nou guvern, cu speranţa că şeful conservatorilor, graţie încrederii ce inspira Puterilor Centrale, va putea încheia o pace în condiţii mai uşoare (5/18)

- 1918: S-a născut James Tobin, economist american, laureat al Premiului Nobel pentru Economie (d. 2002).

- 1919, 5/18: Apare Decretul-lege privind adoptarea în România a calendarului gregorian (calendarul de stil nou), începând cu 1 aprilie 1919 (care a devenit 14 aprilie, stil nou)

- 1920: S-a născut Radu Stanca, poet, dramaturg şi regizor; mentor şi membru marcant al Cercului literar de la Sibiu (m. 1962)..

- 1922: S-a născut Pier Paolo Pasolini, regizor, scenarist, poet italian (m. 1975). Pier Paolo Pasolini (1922-1975), celebru scriitor, artist, cineast si filosof. S-a impus la 19 ani ca poet, remarcându-se ulterior prin romanul Ragazzi di vita (1955) si prin filmul Evanghelia dupa Matei (1964, premiat la Festivalul de la Venetia), ambele foarte controversate. A publicat scrieri narative – Una vita violenta (1959), Il sogno di una cosa (1962), Amado mio (1962),Teorema (1968) –, eseuri – Passione e ideologia (1960), Empirismo eretico (1972) –, poezie – Le ceneri di Gramsci (1957), Poesia in forma di rosa (1964) –, teatru – Calderon (1965), Pilade (1965). Dintre filmele consacrate ale regizorului italian, amintim: Mama Roma (1962), Oedip rege (1967), Decameronul (1970), Povestiri din Canterbury (1971),Salo: 120 de zile ale Sodomei' (1975).

- 1925: A murit Gheorghe Munteanu-Murgoci, geolog, mineralog şi pedolog; şi-a înscris numele printre fondatorii Institutului de Studii Sud-Est Europene din Bucureşti, alături de Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan; membru corespondent al Academiei Române (n. 1872)

- 1928: Prima întâlnire a Consiliului de Administraţie al Societăţii de Difuziune Radiotelefonică din România (SDRR), constituit la 17 ianuarie 1928, în cadrul Adunării generale de constituire a SDRR, la care a fost aprobat şi Statutul de funcţionare. Reglementarea privind constituirea SDRR a apărut pe 22 decembrie 1927, în „Jurnalul Consiliului de Miniştri nr. 2915”, la articolul 2

- 1931: S-a născut actorul de film francez Jean-Paul Roussillon (în februarie 2009 a obţinut premiul „César" pentru cel mai bun actor în rol secundar pentru filmul „Un conte de Noël") (m. 2009) 

- 1936: A avut loc primul zbor al avionului de vânătoare britanic Supermarine Spitfire 1

– 1939: A murit Moses Gaster, filolog, istoric literar şi folclorist (autorul lucrării „Literatura populară română”, 1883 – prima sinteză în domeniu); după 1885 s-a stabilit în Anglia; membru de onoare al Academiei Române din 1929 (n. 1856)

 - 1944: A murit Max Jacob, poet şi pictor francez.Max Jacob (n. 12 iulie 1876 - d. 5 martie 1944) a fost un scriitor, pictor şi critic de artă francez.A fost unul dintre iniţiatorii cubismului şi suprarealismului.Opera sa lirică reflectă o mare varietate a atitudinilor lirice, uneori de bizară contrarietate, în care converg burlescul, fantezia populară şi ironia sarcastică, scepticismul, efuziunea sentimentală şi cultivarea iraţionalului la modul suprarealist.Fiind de etnie ebraică, este arestat de nazişti pentru fi dus la Auschwitz şi îşi pierde viaţa ca prizonier în urma unei pneumonii.

- 1946: Winston Churchill, premierul britanic din timpul celui de-al doilea război mondial, atrăgea atenţia pentru prima dată, într-un discurs susţinut la Universitatea Westminster College din Fulton/SUA, asupra divizării continentului european prin „cortina de fier" (începutul „războiului rece") 

- 1953: A murit Serghei Prokofiev, compozitor şi pianist rus.Serghei Serghievici Prokofiev (n. 23 aprilie (stil vechi 11 aprilie) 1891 – d. 5 martie 1953 (cu 50 de minute înaintea lui Stalin) a fost un compozitor neo-clasic, unul dintre cei mai mari compozitori ruşi ai tuturor timpurilor. De la miniaturi instrumentale până la simfonii, concerte şi muzică de film, creaţia sa cuprinde aproape toate genurile muzicale.Una din cele mai cunoscute creaţii muzicale ale sale în România este baletul Romeo şi Julieta.

– 1953: A murit dictatorul Iosif Vissarionovici Stalin (Iosif V. Dugaşvili), secretar general al PCUS (1922-1953) şi conducător al statului sovietic în perioada 1941-1953; după moartea lui Lenin (1924) a început să-şi consolideze puterea, pe plan intern, prin eliminarea adversarilor politici (Troţki, Zinoviev, Buharin) printr-un lung şir de procese trucate; de asemenea, pentru a elimina orice formă de rezistenţă şi opoziţie, cu ajutorul poliţiei politice secrete, a recurs la o epurare de proporţii: de la mijlocul anilor ‘30 şi până în 1953 au murit între 8 şi 10 milioane de oameni, executaţi sau deportaţi în lagărele de muncă forţată din Siberia; pe plan extern, profitând (în contextul celui de-al doilea război mondial) de prezenţa armatelor sovietice pe teritoriul mai multor state din estul Europei, Stalin a impus regimuri comuniste în aceste ţări, provocând un nou tip de conflict cu marile puteri, „războiul rece”; politica sa a fost puternic criticată de succesorul său, Nikita Hruşciov (n. 1879, în Georgia) 

 - 1955: A murit Hortensia Papadat-Bengescu, prozatoare şi autoare dramatică (n. 1876)

- 1958: S-a născut cântăreţul american Andy Gibb, membru al formaţiei „Bee Gees" (m. 1988)

- 1966: A murit poeta rusă Anna Ahmatova (pseudonimul Annei Andreevna Gorenko) (n. 1889)

- 1968, 5-10: A avut loc, la Braşov, prima ediţie a Festivalului Internaţional „Cerbul de Aur"; organizarea a fost asigurată de echipa Televiziunii Române, condusă de Tudor Vornicu, prezentator fiind actorul Iurie Darie; din 1971 (după a patra ediţie) „Cerbul de Aur" şi-a încetat existenţa; Festivalul s-a reluat în iunie 1992, tot la Braşov.

- 1970: A murit profesorul doctor docent Cornel Cărpinişan, creatorul şcolii româneşti de chirurgie toracică (n. 1904)

- 1970: A intrat în vigoare Tratatul de Neproliferare Nucleară (TNT); deschis spre semnare la 1.VII.1968, era valabil pentru o perioadă de 25 de ani; la 11.V.1995 comunitatea internaţională a hotărât prelungirea Tratatului pe termen nelimitat

- 1999: A murit Tia Peltz, graficiană şi scriitoare româncă. Tia Peltz (n. 30 ianuarie 1923, Bucureşti - d. Bucureşti) a fost o graficiană, pictoriţă şi scriitoare română de religie mozaică, membră a Uniunii Artiştilor Plastici din România.A fost fiica scriitorului şi ziaristului Isac Peltz. A studiat artele plastice la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu" din Bucureşti. Opera sa artistică include lucrări de pictură, grafică, desen şi ilustraţie de carte. Artist prolific, Tia Peltz a avut numeroase expoziţii personale şi participări în expoziţii colective, atât în România, cât şi în străinătate. O parte din lucrările sale sunt expuse în muzee, cum sunt Muzeul Naţional de Artă din Bucureşti şi Muzeul de Artă din Craiova, alte lucrări aflându-se în colecţii particulare. Tia Peltz a realizat o serie de potrete ale unor personaltăţi ale culturii române precum: Isac Peltz, Nicolae Tonitza, M.H. Maxy, Gala Galaction, Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, Leny Caler.

- 2004: A murit Irina Coroiu, critic de teatru şi film (n. 1950)

- 2005: A murit Mihai Brediceanu, dirijor, compozitor şi pedagog (n. 1920)

- 2005: A murit Sergiu Comissiona, dirijor român stabilit în SUA (n. 1928)

- 2008: A murit Jules Perahim, pictor şi grafician român stabilit în Franţa (n. 1914)

– 2012: A murit compozitorul, scriitorul şi pictorul american Robert B. Sherman; a compus, împreună cu fratele său, Richard; multe dintre melodiile semnate de ei au fost incluse pe coloanele sonore ale unor filme clasice produse de studiourile Walt Disney, precum „Mary Poppins” şi „Cartea Junglei” (n. 1925)

– 2013: A murit Hugo Chávez, om politic venezuelean, fost preşedinte al Venezuelei (1999-2013) (n. 1954) 

– 2016: A murit Nikolaus Harnoncourt (Johann Nikolaus Graf von La Fontaine und Harnoncourt-Unverzagt), dirijor, muzicolog, gambist, violoncelist şi profesor austriac; specialist în interpretarea documentată istoric (n. 1929)

– 2016: A murit Ray (Raymond Samuel) Tomlinson, informatician american; a proiectat programul de trimitere a mesajelor electronice, în timp ce lucra la Arpanet (versiunea iniţială a reţelei de internet), trimiţând primul e-mail din istorie în 1971 (n. 1941)

– 2017: A murit naturalistul, paleontologul şi profesorul Theodor Anton Neagu; a organizat (în 1962) prima colecţie de micropaleontologie din România; autorul primului Tratat de Micropaleontologie publicat în România; membru titular al Academiei Române din 2001 (n. 1932)

$¢$

 De ce Ion Creangă, nascut pe 1 martie 1837, însemna casele amantelor?

Pe cât de stufoasă este opera literară a lui Ion Creangă, pe atât de stufoasă a fost și viața sa intimă. Ion Creangă a rămas în istorie ca fiind unul dintre cei mai iubăreți scriitori de la noi. Popa Smântână, așa cum era cunoscut prin zona Iașilor, avea obiceiul de a însemna casele amantelor. De ce făcea acest lucru?

Se spune că pe vremea când practica preoția, Ion Creangă avea o pasiune pentru călugărițe. Se spune că nu de puține ori, tânărul Ion Creangă a avut în patul său călugărițe.

”Că diaconul Creangă s-ar fi dus pe la mănăstiri în scop de petrecere şi că ar fi putut avea chiar şi unele legături sentimentale, fiind atunci un tânăr plăcut la vedere, este un lucru ce poate n-a fost, dar care n-ar fi de mirare”, a precizat criticul George Călinescu.

Se spune că scriitorul originar din Humulești avea straniul obicei de a însemna casele amantelor sau ale femeilor care-i mai făceau cu ochiul. De ce? Scriitorul era sigur că va nimeri la ele și data viitoare după vreo petrecere bahică la Bolta Rece. În fond, alcoolul și orientarea în spațiu nu sunt buni prieteni.

George Călinescu a povestit cum, la un moment dat, obiceiul lui Creangă a dat greș. „O anecdotă cu variante spune că Ion Creangă şi cu Ienăchescu ar fi zărit la Piatra sau la Iaşi o evreică frumoasă în uşa unei dughene şi că Creangă ar fi invitat pe Ienăchescu să pună un semn pentru regăsirea fetei. Semnul pus şi evreica nu mai fu găsită, fiindcă semnul lui Ienăchescu, batjocorit de Creangă cu expresia ‘popă’, fusese un câine”, scria amuzat George Călinescu.

Ce s-a întâmplat cu singurul copil al lui Ion Creangă?

Constantin Creangă a fost copilul lui Ion Creangă rezultat în urma căsătoriei scriitorului cu Ileana, fiica preotului Gregoriu de la Biserica ”Patruzeci de Sfinţi” din Iaşi. Micuțul Constantin a venit pe lume în anul 1860. Se pare că prozatorul era extrem de sever atât cu copilul cât și cu soția, astfel că tânărul Constantin Creangă nu a crescut într-un mediu prielnic. Iar bătaia nu lipsea.

La 12 ani, Constantin Creangă a ajuns la Școala Militară din Iași, o formă de învățământ gratuită.

Utilizând relațiile pe care le avea, povestitorul îşi trimite fiul mai apoi la Şcoala Militară din Bucureşti. Ulterior, în anul 1878, deși duce o viață desfrânată, tânărul Constantin ajunge sublocotenent de marină şi este trimis la Trieste, în Italia. În tot acest timp, fiul lui Creangă trăiește din împrumut în împrumut și nu spune niciodată „Nu!” când tatăl său îi dă bani de cheltuială.

Î Constantin Creangă se căsătorește cu Olga, fiica domnului Neculai Petrea, mare angrosist. Cu aceasta are patru copii (Horia, Ionel, Letiția și Silvia). După moartea tatălui său, în anul 1889, Constantin Creangă devine căpitan. Îşi dechide un birt și vinde băutură şi ţigări la colţ de stradă. Ba chiar se face fabricant de foițe de țigări și folosește sloganul agresiv „Ori fumaţi hârtia Creangă, ori daţi dracului tutunul”. Acesta divorțează, se recăsătorește și divorțează din nou.

Constantin Creangă, singurul copil al marelui Ion Creangă, moare în anonimat în anul 1918, la finele Primului Război Mondial. Avea doar 58 de ani.

$$$

 ASASINAREA ARHIDUCELUI FRANZ FERDINAND

Asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand (1863-1914) în Balcani, în vara anului 1914, a declanșat un lanț de evenimente care au dus la Primul Război Mondial (1914-1918). Timp de peste un deceniu, guvernele imperialiste, o cursă acerbă a înarmărilor, naționalismul în ascensiune și obligațiile unei rețele complexe de alianțe internaționale au creat o atmosferă în care războiul plutea în aer. Când Franz Ferdinand, moștenitorul tronului Habsburgic care conducea Austro-Ungaria, a fost împușcat la Sarajevo, pe 28 iunie 1914, de un naționalist sârb, ambiția individuală și obligațiile sistemului de alianțe de dinainte de Primul Război Mondial au dus la declararea de război reciprocă de către toate marile puteri europene până în augustul următor.

Două blocuri ale Alianței

Tripla Alianță formată din Germania, Austro-Ungaria și Italia se formase în 1882 și se confrunta cu Tripla Înțelegere (cunoscută și sub numele de Aliați) formată din Marea Britanie , Franța și Rusia, formată în 1907. Sistemul de alianțe fusese deja testat în cele două crize marocane din 1905-1906 și 1911, când Germania încercase să impună dominația franceză în Maroc. Germania dăduse înapoi de fiecare dată, iar războiul, deși părea inevitabil, a fost evitat prin diplomație. Un al treilea test avea să vină în Balcani, un focar de naționalism și o zonă cheie a conflictelor imperiale, în special între Austro-Ungaria și Rusia.

Austro-Ungaria a fost susținută de Kaiserul Wilhelm al II-lea (1859-1941), care a venit la putere ca împărat al Germaniei în 1888 (și a domnit până în 1918). Kaiserul era hotărât să extindă imperiul destul de mic al Germaniei și să apere Germania împotriva a doi dușmani, Franța în vest și Rusia în est. Cursa înarmărilor anglo-germane a făcut ca aceste țări să investească sume enorme de bani în extinderea și îmbunătățirea flotelor lor navale. Marea Britanie nu își putea permite ca Germania să devină prea puternică și să-i amenințe imperiul global. Întrucât Rusia și Austro-Ungaria erau dornice să-și extindă influența în Balcani, tot ce era necesar pentru a declanșa un efect de domino al obligațiilor de alianță era un incident internațional la Sarajevo.

Criza din Balcani

Balcanii, un punct geografic de întâlnire a imperiilor, au fost o zonă de dispute teritoriale timp de multe decenii. Rusia, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman, aflat în declin , s-au luptat aici pentru controlul anumitor regiuni. În octombrie 1908, Austro-Ungaria, temându-se de influența crescândă a reformiștilor, a anexat Bosnia-Herțegovina. Țarul rus a protestat. Kaiserul german a spus clar că este pregătit să lupte pentru a sprijini Austro-Ungaria. Serbia a fost un jucător cheie în această criză continuă. Aici, monarhia aflată la putere era împotriva interferenței imperiilor otoman și austro-ungar, dar pro-rusă. Guvernul sârb a dorit chiar să creeze o nouă coaliție de state slave, iar precursorul acestei ambiții a fost Liga Balcanică, formată în 1912. Rusia a susținut această ligă, care era formată din Serbia, Bulgaria, Muntenegru și Grecia . Liga Balcanică a declarat război Imperiului Otoman în octombrie 1912 și i-a alungat cu succes pe turci din regiune. Acesta a fost Primul Război Balcanic, dar s-a încheiat cu o dezamăgire amară pentru sârbi, deoarece Albania și accesul la Marea Adriatică le-au fost refuzate prin Tratatul de la Londra din 1913. Grecia și Bulgaria au fost, de asemenea, frustrate de lipsa unor câștiguri teritoriale semnificative. Poate inevitabil, un al Doilea Război Balcanic a izbucnit în iunie 1913. Bulgaria a invadat Serbia, iar Grecia, România și Turcia au declarat apoi război Bulgariei. Bulgaria a pierdut războiul, iar Tratatul de la București din 1913 a remaniat din nou granițele balcanice. În mod amenințător, Serbia, deși și-a dublat teritoriul, încă nu își recăpătase portul mult dorit la Marea Adriatică. Serbia era un stat cu o armată de 200.000 de oameni și continua să reprezinte o amenințare directă pentru Austro-Ungaria, care, având în vedere statutul său militar precar, depindea de Germania pentru a proteja status quo-ul.

Franz Joseph I (domnie 1848-1916) a fost conducătorul Imperiului Austro-Ungar. A fost atât împărat al Austriei, cât și rege al Ungariei. Moștenitorul era fiul lui Franz Joseph, Rudolf, dar acesta a murit în 1889, iar fratele mai mic al împăratului, arhiducele Karl Ludwig (născut în 1833), a devenit următorul în linia de succesiune la tron. Când Ludwig a murit în 1896, fiul său, Franz Ferdinand (născut în 1863), a devenit moștenitorul aparent. Arhiducele Franz Ferdinand s-a bucurat de o carieră militară în care a ajuns la gradul de mareșal de câmp. În rolul său de inspector general al armatei austro-ungare, Franz Ferdinand a decis să facă o vizită în Bosnia pentru a inspecta manevrele tradiționale de vară ale forțelor armate austro-ungare. Guvernul local bosniac l-a avertizat pe arhiduce că vizita a fost nepotrivită și a sugerat că ar putea fi chiar periculoasă.

Guvernul sârb a fost imediat învinuit pentru asasinat.

Capitala Bosniei era Sarajevo, un focar de naționalism local, cu mai multe mișcări pro-slave încă în fierbere din cauza anexării din 1908. Un grup naționalist sârb, Mâna Neagră, condus de colonelul Dragutin Dimitrijević (poreclit Apis sau „Taurul”), șeful serviciilor secrete militare sârbe, era hotărât să-l ucidă pe ilustrul vizitator al orașului Sarajevo. Mâna Neagră era de fapt numele folosit de dușmanii săi; membrii înșiși numeau organizația lor Uniunea sau Moartea , referindu-se la jurământul pe care îl depuseseră că vor da totul pentru cauza slavă. Membrii Mâinii Negre doreau în cele din urmă să-i unească pe sârbii din Bosnia cu Serbia însăși și făcuseră deja o tentativă eșuată de asasinare a împăratului Franz Joseph în 1911. Grupul a primit sprijinul unor personalități importante din armata sârbă. Un grup de șapte studenți, care fuseseră radicalizați, antrenați și echipați în Serbia de către organizația Mâna Neagră, a fost însărcinat cu asasinarea arhiducelui. În dimineața zilei de duminică, 28 iunie, arhiducele și soția sa, ducesa de Hohenberg, cunoscută și sub numele de contesa Sophie Chotek, au călătorit cu mașina de la gara orașului la primărie. Data a fost una semnificativă pentru sârbi, marcând înfrângerea lor în bătălia de la Kosovo în fața Turciei din 1389, o înfrângere care în mod tradițional a marcat începutul îndelungatei opresiuni a Serbiei de către puterile străine.

Străzile din Sarajevo erau pline de spectatori în timp ce arhiducele trecea cu mașina. Printre mulțime se aflau asasinii Mânii Negre. Unul dintre studenți, Nedeljko Čabrinović, a aruncat o bombă sau o grenadă în mașina arhiducelui, dar aceasta a ricoșat și a explodat sub mașina din spate. Čabrinović a luat imediat otravă și s-a aruncat într-un râu, dar cum niciuna dintre metode nu s-a dovedit a fi o metodă de sinucidere eficientă, a fost arestat. Ceilalți cinci agenți ai Mânii Negre au fugit de la locul faptei, dar trei au fost ulterior arestați și au mărturisit complotul.

Arhiducele și-a anulat restul turneului în Bosnia, dar, după recepția de la primărie, a decis, în mod imprudent, să se plimbe din nou pe străzile din Sarajevo în acea după-amiază cu mașina sa decapotabilă, din nou alături de soția sa. Ideea arhiducelui, de a lua un traseu neplanificat, era să viziteze victimele atacului cu bombă din acea dimineață și să arate că monarhia nu va fi intimidată de terorism. Problema era că șoferul nu fusese informat despre noul traseu și, prin urmare, a fost obligat să facă o întoarcere după ce a luat-o pe drumul greșit. În timp ce mașina încetinea pentru a face virajul, un tânăr naționalist sârb bosniac, Gavrilo Princip (1894-1918), a ieșit din mulțime. Princip fusese unul dintre cei șase potențiali asasini care eșuaseră în acea dimineață și acum cu greu putea crede că i s-a acordat o a doua șansă. Scoțând pistolul Mână Neagră, Princip i-a împușcat atât pe arhiduce, cât și pe soția acestuia. Contesa Sophie Chotek a murit pe loc, arhiducele zece minute mai târziu. Princip a fost imediat arestat.

Criza din iulie

S-a dezvăluit că grănicerii sârbi ajutaseră grupul de asasini să treacă granița sârbă. Se părea, așadar, că exista cel puțin o oarecare implicare oficială a sârbilor în complot. Împăratul Franz Joseph a fost, pe bună dreptate, indignat de uciderea moștenitorului său și în special furios pe legătura oficială sârbă, oricât de timidă. Guvernul sârb a fost imediat învinovățit pentru asasinat. Regretatul arhiduce și soția sa au avut parte de o înmormântare de stat la Viena pe 4 iulie. Între timp, Franz Joseph a solicitat sprijinul Germaniei pentru planul său de a prelua controlul asupra Serbiei. Împăratul a fost instigat de șeful său entuziast de stat major, generalul Franz Conrad von Hötzendork (1852-1925), care ceruse de ani de zile un război împotriva Serbiei. Kaiserul și-a dat sprijinul pe 6 iulie prin ceea ce a fost descris ca o notificare de libertate de acțiune „cec în alb”. Toate acestea s-au întâmplat în ciuda amenințării evidente că Rusia nu ar permite un război împotriva Serbiei și că probabil ar interveni, ceea ce, la rândul său, ar putea atrage Marea Britanie și Franța prin obligațiile lor din tratat. Poate că kaiserul era hotărât la război.

Relațiile internaționale s-au deteriorat în timpul așa-numitei „crize din iulie” din 1914. Rusia era hotărâtă să protejeze independența Serbiei, iar țarul Nicolae al II-lea (domnie 1894-1917) a obținut sprijinul guvernului francez. Cu toate acestea, guvernul austro-ungar a emis un ultimatum guvernului Serbiei pe 23 iulie, acuzându-l oficial de implicare în asasinat și cerând suprimarea mișcărilor naționaliste din interiorul granițelor sale. Guvernul sârb a luat în considerare ultimatumul și a fost de acord să continue negocierile. Austro-Ungaria a insistat asupra acceptării imediate a cerințelor ultimatumului.

Atât Austro-Ungaria, cât și Germania au respins propunerea Marii Britanii de a organiza o conferință de pace pentru a discuta problema. Pe 28 iulie, Austro-Ungaria a declarat oficial război Serbiei și a început să bombardeze Belgradul. Rusia a insistat că va intra în război dacă trupele habsburgice nu vor fi retrase din Serbia, așa că țarul a trimis o telegramă kaiserului Wilhelm, în care spunea: „Pentru a încerca să evităm o astfel de calamitate precum un război european, vă rog, în numele vechii noastre prietenii, să faceți tot ce puteți pentru a-i împiedica pe aliații dumneavoastră să meargă prea departe” (McDonough, 20). Austro-Ungaria a refuzat să dea înapoi, Rusia a amenințat că își va mobiliza armata, iar Germania a amenințat că va face același lucru ca represalii. Nimeni nu a dat înapoi. Țarul și-a mobilizat armata pe 30 iulie. A doua zi, kaiserul a cerut încetarea mobilizării Rusiei. Toate părțile ar fi putut încă spera să mențină criza la nivel local, dar pe 1 august 1914, Germania a declarat război Rusiei. În aceeași zi, atât Germania, cât și Franța și-au mobilizat armatele. Italia a declarat că va rămâne neutră în conflictul care urma, cel puțin pentru moment. Pe 2 august, Germania a invadat Luxemburgul, iar Marea Britanie și-a mobilizat marina.

Războiul este declarat

Generalii germani erau disperați să evite un război pe două fronturi (Franța și Rusia) și, prin urmare, creaseră planul Schlieffen încă din 1905. Acest plan își propunea să surprindă și să învingă rapid Franța prin mărșăluirea prin Belgia neutră. Acest lucru ar fi permis apoi Germaniei să-și concentreze forțele împotriva Rusiei. Timpul era esențial, deoarece planul Schlieffen trebuia pus în aplicare înainte ca Rusia să mobilizeze armata sa mult mai mare. Marea Britanie a informat guvernul german că era pregătită să apere neutralitatea Belgiei și să sprijine Franța. Pe 3 august, trupele germane au mărșăluit prin Belgia, iar Germania a declarat oficial război Franței. Pe 4 august, Marea Britanie a declarat război Germaniei. Pe 6 august, Austro-Ungaria a declarat război Rusiei, iar Serbia a declarat război Germaniei. Pe 10 august, Franța, care declarase deja război Germaniei, a declarat și ea război Austro-Ungariei; Marea Britanie a urmat exemplul pe 12 august. Lumea era pe cale să treacă printr-un conflict cum nu mai trăise niciodată.

Armatele Austro-Ungariei, Germaniei și Bulgariei au invadat Serbia în octombrie 1915. Austro-Ungaria a atacat ulterior Muntenegrul și Albania. Campania din Serbia a fost deosebit de brutală, deoarece asasinatul a avut un efect direct asupra acțiunilor armatei austro-ungare, care se făcea vinovată de luarea de ostatici civili și efectuarea de execuții sumare. Aici, istoricul J. Horne explică:

„Tocmai pentru că își propunea să-i pedepsească pe sârbi în mod colectiv pentru asasinarea „teroristă” a arhiducelui Franz-Ferdinand și să distrugă Serbia ca stat-națiune, armata austro-ungară era predispusă să considere întreaga populație ca fiind formată din teroriști și bandiți…”

(Iarnă, 571).

Puterile Triplei Înțelegeri, cărora li s-au alăturat în cele din urmă Italia și Statele Unite, printre altele, au câștigat Primul Război Mondial, în ciuda retragerii Rusiei după Revoluția Bolșevică din 1917. Fiind principalii perdanți, Imperiul Austro-Ungar a fost destrămat, iar teritoriile Germaniei au fost reduse considerabil. Čabrinović și Princip nu au văzut niciodată victoria; ambii au murit în închisoare, primul în 1916, iar cel de-al doilea în aprilie 1918, cu șase luni înainte de armistițiul din noiembrie care a pus capăt Primului Război Mondial. Tratatul de la Versailles , care a stabilit termenii păcii, a fost semnat în 1919, la cinci ani după asasinarea lui Franz Ferdinand.

$$$

 BĂTĂLIA DE LA WAGRAM

Bătălia de la Wagram (5-6 iulie 1809) a fost una dintre cele mai mari și mai sângeroase bătălii din războaiele napoleoniene (1803-1815). A avut ca rezultat o victorie la Pyrrhus pentru împăratul francez Napoleon I (domnit 1804-1814; 1815) , a cărui armată a traversat Dunărea pentru a învinge armata austriacă a arhiducelui Carol. Wagram i-a permis în cele din urmă lui Napoleon să câștige Războiul celei de-a Cincea Coaliții (1809).

Fundal

Încă de la înfrângerea suferită în bătălia de la Austerlitz (2 decembrie 1805), Imperiul Austriac dorea să se răzbune pe Napoleon și să-și recapete statutul de putere majoră în Europa Centrală . În cei trei ani care au urmat bătăliei, Austria a așteptat momentul potrivit, armata sa fiind modernizată de arhiducele Carol, fratele împăratului și comandantul suprem al forțelor austriece. Reformele lui Carol au inclus un sistem de recrutare în masă prin miliția Landwehr și o reorganizare a armatei în nouă corpuri de linie și două corpuri de rezervă, copiind sistemul corpurilor de armată care contribuise la succesul lui Napoleon.

La începutul anului 1809, sute de mii de soldați francezi se aflau în Iberia , luptând în Războiul Peninsular (1807-1814) împotriva Spaniei și Portugaliei. Acest lucru a redus considerabil prezența militară a Franței în Germania, o oportunitate de care împăratul austriac Francisc I dorea să profite. Francisc i-a ordonat fratelui său să se pregătească de război , iar pe 10 aprilie 1809, arhiducele Carol a declanșat Războiul celei de-a Cincea Coaliții când a invadat aliatul Franței, Bavaria, cu 200.000 de oameni. Napoleon era pregătit; observând acumularea forțelor austriece, împăratul francez a ridicat o nouă Armată a Germaniei, formată în principal din recruți francezi și soldați germani aliați din Confederația Rinului. Întrucât invazia arhiducelui Carol a început lent, Napoleon a reușit să lanseze o contraofensivă rapidă. În campania Landshut care a urmat, Armata Germaniei a lui Napoleon a câștigat o serie de bătălii și l-a forțat pe arhiducele Carol să se întoarcă peste Dunăre. Retragerea lui Carol a lăsat drumul spre Viena larg deschis, iar Napoleon a ocupat capitala austriacă pe 13 mai.

Împăratul Francisc evacuase Viena înainte de ocupația franceză, iar arhiducele Carol își adunase forțele și se afla în prezent pe malul opus al Dunării. Întrucât toate podurile majore de peste râu fuseseră distruse, Napoleon trebuia să-și construiască propriul pod. El a ales câmpia inundabilă a insulei Lobau, la sud de Viena, ca locație ideală pentru traversarea râului. Până la prânz, pe 20 mai, podul de pontoane a fost finalizat, iar primele elemente ale armatei franceze au trecut pentru a ocupa orașele Aspern și Essling. Până a doua zi dimineață, Napoleon reușise să treacă râul cu 25.000 de soldați, dar eforturile de a-și ajuta restul armatei au fost zădărnicite de austrieci, care au plutit barje în flăcări pe râu pentru a găuri podul francez.

Pe 21 mai, la ora 13:00, arhiducele Carol a ordonat un atac. Francezii au fost surprinși de asaltul austriac brusc, iar lupte brutale au izbucnit în jurul orașului Aspern și Essling, care au durat până noaptea târziu, moment în care francezii au păstrat controlul asupra ambelor orașe. Bătălia a fost reluată în dimineața zilei de 22 mai; în timp ce aripile austriece erau implicate în lupta pentru orașe, mareșalul francez Jean Lannes a condus o șarjă împotriva centrului austriac vulnerabil. Atacul său a fost aproape de succes, dar a fost oprit de intervenția personală a arhiducelui Carol, care a condus un contraatac energic. Pe măsură ce ziua trecea, francezii au fost împinși afară din Essling, iar podul a fost deteriorat în mod repetat, împiedicându-l pe Napoleon să-și traverseze restul armatei. La ora 15:00, împăratul francez a decis să-și reducă pierderile și a ordonat o retragere spre Lobau. Bătălia de la Aspern-Essling a marcat prima înfrângere majoră a lui Napoleon într-un deceniu și l-a costat între 20 și 23.000 de victime, inclusiv pe neînlocuitul mareșal Lannes, care a fost rănit mortal. Austriecii au suferit, de asemenea, aproximativ 23.000 de pierderi, dar au obținut victoria, refuzându-i lui Napoleon traversarea râului.

Pregătiri

Uimit de înfrângerea sa, Napoleon și-a petrecut ziua de după bătălie într-o ceață neobișnuit de letargică. Împăratul era copleșit de indecizie, ceea ce l-a determinat să convoace unul dintre puținele consilii de război din cariera sa. Mareșalii săi l-au sfătuit să se retragă mult dincolo de Dunăre pentru a se regrupa și a se reaproviziona în siguranță, dar Napoleon a refuzat, conștient că o astfel de acțiune l-ar obliga să renunțe la strălucitoarea sa victorie, Viena. În schimb, împăratul a propus ca armata să rămână la Viena și să aștepte întăriri înainte de a încerca să traverseze Dunărea a doua oară; după ce a învățat din greșelile sale, Napoleon era încrezător că o altă traversare va reuși. Mareșalii săi au fost convinși, iar francezii au procedat la mutarea a 129 de tunuri pe insula Lobau, care avea să rămână punctul central al celei de-a doua traversări. Napoleon și-a concentrat apoi eforturile pe evacuarea celor 10.000 de francezi răniți de pe câmpul de luptă Aspern-Essling, asigurându-se că aceștia primesc cel mai bun tratament în spitalele din Viena; după cum spunea istoricul David Chandler, se părea că înfrângerea trezise în împărat o „rară criză de conștiință” (708).

Austriecii erau la fel de lenți. În noaptea victoriei sale, arhiducele Carol a refuzat să hărțuiască retragerea franceză și a ales să rămână pe malul estic al Dunării, în ciuda protestelor aprinse ale generalilor săi, care considerau că își iroseau oportunitatea de a profita de victoria lor. A doua zi, Carol a lăsat două corpuri de armată pentru a supraveghea activitatea franceză de pe insula Lobau și și-a retras restul armatei pe înălțimile de peste râul Russbach. Arhiducele pare să fi așteptat izbucnirea unei revolte generale germane împotriva stăpânirii napoleoniene; deși au izbucnit mai multe rebeliuni în Tirol, Westfalia și Saxonia, niciuna dintre acestea nu a atins amploarea pe care se aștepta Carol. Carol spera, de asemenea, să fie întărit de fratele său, arhiducele Ioan, care conducea armata austriacă în nordul Italiei . Cu toate acestea, pe 14 iunie, arhiducele Ioan a fost învins în bătălia de la Raab de armata franceză a Italiei, condusă de fiul vitreg al lui Napoleon și viceregele Italiei, Eugène de Beauharnais.

În timp ce Ioan își conducea armata înfrântă spre Pressburg (Bratislava modernă) pentru a se regrupa, Beauharnais și-a condus cei 23.000 de oameni săi pentru a i se alătura tatălui său vitreg la Viena. În zilele următoare, mai multe unități franceze s-au alăturat armatei lui Napoleon; generalul Auguste de Marmont a sosit cu 10.000 de oameni din Dalmația, iar mareșalul Jean Bernadotte a adus 14.000 de soldați saxoni . Până la 1 iulie, Napoleon concentrase aproximativ 160.000 de soldați francezi și aliați în jurul Vienei, mulți alții fiind încă pe drum. El a decis că era momentul potrivit pentru a începe operațiunile și a început să mute trupe, arme și materiale pe insula Lobau. Pe 2 iulie, Napoleon a mutat mai multe divizii la nord de Lobau, dând impresia că intenționa să traverseze exact în același loc ca data trecută. Arhiducele Carol a mușcat momeala, mutându-și întreaga forță pentru a apăra capul de pod de la Aspern și Essling. Dar până a doua zi, a devenit evident că aceasta era doar o diversiune, speriindu-l pe Charles și făcându-l să abandoneze această poziție și să se retragă înapoi pe înălțimile Russbach, de unde se vedea câmpia Marchfeld.

Trecerea Dunării

Pe 4 iulie, Carol i-a scris fratelui său Ioan la Pressburg, spunându-i că o bătălie care avea să decidă soarta dinastiei lor era iminentă. L-a îndemnat pe Ioan să pornească în grabă. Totuși, Carol nu a făcut niciun efort să fortifice Russbach-ul și se pare că spera să evite o bătălie majoră acolo. Până la sfârșitul după-amiezii, totul era gata pentru traversarea francezilor; un pod de 14 pontoane fusese pregătit și era păzit de o flotilă franceză cu ordin să oprească orice proiectile pe care austriecii le-ar putea trimite pentru a sparge podul. La ora 21:00, generalul francez Nicolas Oudinot și-a mutat corpul de luptă peste pod, alungând puținele avanposturi austriece staționate pe malul opus. Oamenii lui Oudinot au fost curând alăturați de încă două corpuri de luptă, conduse de mareșalii André Masséna și Louis-Nicolas Davout.

Până în zorii zilei de 5 iulie, aceste corpuri de armată atacaseră avangarda austriacă condusă de felmareschaleutenantul Armand von Nordmann. Sub focul neobosit al tunurilor franceze de pe insula Lobau, trupele lui Nordmann nu au avut de ales decât să cedeze teren, oferind o rezistență minimă corpului francez care înainta; excepțiile au fost la castelul Sachsengang și Gross-Enzersdorf, unde Nordmann a lăsat doar suficienți oameni pentru a încetini atacul francez. Cu toate acestea, un nou baraj de artilerie franceză a fost suficient pentru a-i scoate pe austrieci din ambele poziții. Un alt corp austriac condus de felmareschaleutenantul Johann Klenau a primit ordin să întârzie avansul francez, dar oamenii lui Klenau au fost opriți de cavaleria franceză, care a folosit câmpurile deschise ale câmpiei Marchfeld în avantajul lor. Până la ora 10 dimineața, atât Nordmann, cât și Klenau se retrăgeau la poziția lui Carol din spatele Russbach-ului, iar cea mai mare parte a armatei franceze trecuse râul. Napoleon adunase aproximativ 130.800 de infanteriști, 23.300 de cavaleri și 544 de tunuri împotriva celor 113.800 de infanteriști, 14.600 de cavaleri și 414 tunuri ale lui Carol. Scena era pregătită pentru cea mai mare bătălie pe care Europa o văzuse până atunci.

Prima zi: 5 iulie

Napoleon și-a stabilit cartierul general pe dealul de la Raasdorf, singura porțiune de teren ridicat de pe Marchfeld, altfel plat. De aici, a organizat corpul lui Davout pe flancul drept, pe Oudinot în centru și pe Masséna pe stâng. Saxonii lui Bernadotte , Armata Italiei a lui Beauharnais, corpul lui Marmont și Garda Imperială urmau să formeze linia secundară. Planul lui Napoleon era ca Davout să întoarcă flancul stâng al inamicului, în timp ce Oudinot și Bernadotte îi țineau la pământ pe austrieci, dându-i lui Beauharnais suficient timp pentru a străpunge centrul inamicului. Între timp, Carol și-a menținut poziția pe înălțimi, așteptând cu nerăbdare sosirea arhiducelui Ioan.

Avansul francez a început la ora 13:00; zeci de mii de soldați au traversat lanuri de porumb înalte până la brâu, pe un front lat de 25 de kilometri. Până la ora 17:00, armata franceză traversase Marchfeld și era dispusă într-o formațiune de vârf de săgeată vizavi de Russbach; Davout, Beauharnais și Oudinot se aflau în mijlocul râului, cu un număr total de 110.000 de oameni. Saxonii lui Bernadotte cuceriseră orașul vital Aderklaa, a cărui posesie ar fi putut împărți armata austriacă în două. La ora 19:00, Napoleon a ordonat un asalt general asupra poziției austriece, spunându-le mareșalilor săi să „ne dea niște muzică înainte de căderea nopții” (Roberts, 519). În loc de un asalt masiv și coordonat, fiecare corp francez a ajuns să efectueze atacuri izolate, permițându-le austriecilor să le respingă pe fiecare în parte.

Oamenii lui Oudinot au fost primii care au traversat Russbach-ul. Au atacat al II-lea Korps austriac sub comanda prințului Hohenzollern lângă cătunul Baumersdorf, dar au fost respinși curând după ce au suferit pierderi grele. Trupele franco-italiene ale lui Beauharnais, aflate în stânga lui Oudinot, au făcut unele progrese inițiale, dar au fost oprite de un aflux de trupe habsburgice conduse chiar de arhiducele Carol. Când unele dintre rezervele lui Beauharnais au tras accidental asupra trupelor italiene în confuzia fumegândă, italienii au intrat în panică și au fugit; retragerea lor dezordonată a fost oprită doar atunci când au dat față în față cu baionetele Gărzii Imperiale a lui Napoleon.

Au rămas astfel trupele saxone ale lui Bernadotte, care nu și-au început asaltul asupra satului Wagram decât la ora 21:00. Lăsarea întunericului a contribuit la haosul obișnuit de pe câmpul de luptă, iar saxonii nu au putut avansa dincolo de oraș. Uniformele saxonilor în haine albe semănau cu cele ale austriecilor, provocând mai multe incidente de foc prietenos înainte ca Bernadotte să ordone retragerea spre Aderklaa la miezul nopții. Bernadotte, a cărui rivalitate cu Napoleon durase ani de zile, l-a învinovățit pe împărat pentru eșec, declamând zgomotos că „dacă el [Bernadotte] ar fi fost la comandă, l-ar fi forțat pe Carol... să depună armele aproape fără luptă” (Chandler, 719). Această tiradă i-a fost raportată lui Napoleon, care nu a primit-o cu ochi buni.

Davout, observând eșecul celorlalte atacuri franceze, a decis să nu-și organizeze propriul atac, iar prima zi de bătălie a luat sfârșit. În ciuda eșecului atacurilor de seară, Napoleon era destul de mulțumit de progresul armatei sale. Încrezător că a doua zi îi va aduce o victorie, împăratul a petrecut noaptea într-o tabără de pe marginea drumului, dormind lângă trupele sale și o grămadă de tobe. Arhiducele Carol era, de asemenea, încrezător că va obține o victorie; încă deținea pozițiile înalte, jumătate din armata sa nu fusese încă angajată și încă se aștepta ca arhiducele Ioan să sosească cu 12.000 de întăriri. Astfel, moralul era ridicat în ambele tabere, deoarece, după cum spunea un chirurg german din bătălie, „noaptea s-a lăsat, întinzându-și aripile sumbre peste cele două armate. Tăcerea morții domnea peste toți” (Gill, 52).

A doua zi: 6 iulie

A doua zi de luptă a început la ora 4 dimineața, când s-au auzit focuri de muschetă pe flancul drept francez; corpul lui Davout era atacat de cei 18.000 de oameni ai Corpului IV austriac sub comanda prințului Franz von Orsini-Rosenberg, cu sprijinul avangardei zdruncinate a lui Nordmann. Deși Davout a fost luat prin surprindere, Corpul III al său era cel mai disciplinat din armata franceză și a rezistat cu măiestrie până când Napoleon a putut aduce întăriri. Până la ora 6 dimineața, oamenii lui Rosenberg se retrăgeau peste Russbach. Davout a urmărit și a început să pregătească un asalt asupra orașului Markgrafneusiedl. Dar imediat ce această criză a fost evitată, Napoleon a primit vești despre o alta; între orele 3 și 4 dimineața, Bernadotte abandonase poziția vitală Aderklaa fără luptă. Napoleon era furios, mai ales după ce a aflat că Aderklaa fusese ocupată între timp de Corpul I austriac.

Bernadotte și Masséna au primit ordin să recucerească Aderklaa, lucru realizat pentru scurt timp înainte ca arhiducele Carol să arunce în luptă regimente noi de grenadieri. Bernadotte a călărit înainte pentru a-și aduna oamenii și s-a intersectat cu Napoleon. Încă iritat de remarcile lui Bernadotte din noaptea precedentă, Napoleon nu a ratat ocazia de a-l provoca pe mareșal: „Aceasta este manevra prin care aveai de gând să-l faci pe arhiduce să depună armele? Un ticălos ca tine nu-mi este de niciun folos” (Roberts, 522). Împăratul l-a îndepărtat imediat pe Bernadotte din comandă, ordonându-i să părăsească armata în termen de 24 de ore . Între timp, o divizie de trupe franco-hessiene a măturat Aderklaa cu strigăte de „ Trăiască Împăratul! ”, dar au avansat prea mult și au fost doborâte de un nou contraatac austriac. La 9:45 dimineața, francezii au recâștigat în cele din urmă controlul asupra orașului, dar aripa stângă franceză a rămas într-o dezordine totală.

La ora 10 dimineața, Corpul VI Austriac al lui Klenau a profitat de confuzie, deplasându-se prin breșa de pe flancul stâng francez lăsată liberă de Masséna. Klenau a dat la o parte artileria franceză și a avansat până la Essling, amenințând însăși insula Lobau. Acesta a fost punctul de criză. Cu toate acestea, Klenau a ales, în mod fatal, să-și oprească atacul în timp ce aștepta ordine noi, permițându-i lui Napoleon timp să manevreze. El a trimis Corpul lui Masséna spre sud într-un marș rapid spre Essling; pentru a-i câștiga lui Masséna timp să execute această manevră, Napoleon a ordonat cavaleriei de rezervă să lanseze o serie de atacuri aproape sinucigașe împotriva austriecilor care se masau lângă Aderklaa. Napoleon a adunat, de asemenea, o „mare baterie” de 112 tunuri pentru a-i ține pe austrieci în frâu și i-a ordonat lui Davout să înceapă atacul asupra lui Markgrafneusiedl. Această gândire rapidă a salvat situația pentru francezi; oamenii lui Klenau erau prea adunați unii în alții, oferind o pradă ușoară pentru noua baterie a lui Napoleon și pentru trupele lui Masséna. Momentul de criză trecuse.

Între timp, Davout a condus personal cucerirea orașului Markgrafneusiedl. Ceea ce a urmat au fost lupte aprige, casă cu casă, francezii plătind cu sânge pentru fiecare metru câștigat. Calul lui Davout a fost ucis sub el, iar subordonatul său, generalul Gudin, a suferit patru răni. Cu toate acestea, francezii au reușit să cucerească satul în flăcări, iar mai multe contraatacuri austriece nu au reușit să-i îndepărteze; Nordmann a fost ucis conducând unul dintre aceste atacuri, corpul său fiind abandonat într-un șanț de oamenii săi care fugeau. Când Napoleon a văzut prin luneta sa că Davout îl cucerise pe Markgrafneusiedl, a tras un pui de somn în șa, știind că bătălia era câștigată. Singurul lucru care ar fi putut schimba asta ar fi fost înfățișarea arhiducelui Ioan, dar arhiducele s-a întors imediat ce a aflat că fratele său era în pragul înfrângerii.

Pentru a-și asigura victoria, Oudinot a primit instrucțiuni să ia cu asalt înălțimile de la est de Wagram, atacul principal fiind încredințat generalului Étienne Macdonald. Macdonald și-a format cei 8.000 de oameni într-un pătrat gol imens, care a devenit o țintă ușoară pentru tunurile austriece; în scurt timp, comanda lui Macdonald a fost redusă la doar 1.500 de oameni. Frustrat, Napoleon l-a trimis pe Marmont în sprijin, iar francezii i-au înlăturat încet pe austrieci de pe înălțimi. Până la ora 14:00, arhiducele Carol și-a dat seama că fratele său nu va veni și a ordonat o retragere treptată. Napoleon a omis să-l urmărească, temându-se încă că Ioan ar putea apărea; abia a doua zi dimineață Napoleon și-a dat seama că nu va mai exista o a treia zi de luptă. Câștigase.

Urmări

Victoria lui Napoleon a venit cu un cost teribil; acesta pierduse 32.500 de oameni uciși sau răniți, adică 24% din armata sa. Aceste cifre includ 40 de generali și 1.822 de ofițeri juniori. Austriecii au suferit 37.156 de pierderi, inclusiv patru generali morți și 13 ofițeri superiori răniți. În ciuda oribilului carnagiu, francezii și-au sărbătorit victoria mult așteptată; „întreaga armată franceză s-a îmbătat în noaptea de după Wagram”, își amintea un ofițer francez (Roberts, 525). Macdonald, Oudinot și Marmont au primit gradul de mareșal după bătălie. În perioada 10-11 iulie, Marmont a luptat împotriva lui Carol în bătălia neconcludentă de la Znaim, care l-a determinat pe Carol să ceară un armistițiu. Războiul celei de-a Cincea Coaliții se încheiase; venită atât de curând după o înfrângere, victoria de la Wagram a asigurat că dominația lui Napoleon asupra Europei va dura puțin mai mult timp.

$$$

 GEORGE MATEI CANTACUZINO

George Matei Cantacuzino (23 mai [ 11 mai ] 1899 – 1 noiembrie 1960) a fost un arhitect, pictor și eseist român .

Biografie

Origini și început de carieră

Urmaș al două familii nobile, Cantacuzino și Bibescu, s-a născut la Viena , fiul lui Nicolae B. Cantacuzino și al soției sale, Marcela Bibescu, nepoata lui Gheorghe Bibescu . Tatăl său sosise în capitala Austriei în 1895 pentru a lucra la ambasada românească. Familia a locuit acolo până în 1909, când Cantacuzino cel mare a fost rechemat în funcție și numit pentru scurt timp secretar general în cadrul Ministerului de Externe . Adolescent, a urmat liceul la Montreux și Lausanne, în Elveția, petrecându-și vacanțele în România, în special în regiunea Moldovei . A susținut examenul de absolvire la Colegiul Național Sfântul Sava din capitala țării, București, în 1916. S-a înrolat voluntar în Primul Război Mondial din 1917 până în 1918, devenind cel mai tânăr sublocotenent din Forțele Terestre Române și participând la operațiuni militare în Carpați. Demobilizat la Iași după încheierea ostilităților, a cutreierat Moldova împreună cu prietenul său Horia Teodoru ; Cei doi și-au consemnat impresiile într-o serie de desene care au făcut curând obiectul unei expoziții. În 1919, prietenii au plecat cu vaporul spre Marsilia, apoi s-au dus la Paris, unde Cantacuzino și-a întâlnit tatăl (încă în serviciul diplomatic) după o absență de câțiva ani din cauza războiului. În capitala franceză, li s-au alăturat alți trei români, inclusiv lingvistul Alexandru Rosetti ; toți au devenit prietenii săi pe viață. Acestui nucleu i s-au alăturat ulterior Ion Jalea , Horia Creangă , Catul Bogdan și Gheorghe I. Brătianu . 

În iulie 1919, Cantacuzino a fost admis la École des Beaux-Arts , unde unul dintre profesorii săi a fost pictorul fauvist Othon Friesz . În același an, a început lucrările de restaurare a Palatului Mogoșoaia , care aparținea mătușii sale Marthe Bibesco . În 1923, el și August Schmiedigen, cu care înființase un birou de arhitectură, au realizat planurile pentru Palatul Băncii Chrissoveloni . Situat pe Lipscani , clădirea avea să fie inaugurată în aprilie 1928. Ulterior, Cantacuzino a lucrat în cadrul aceluiași birou pentru a întocmi planurile pentru o serie de case de țară și de clasă. În același timp, a scris eseuri comentând alte domenii ale artei vizuale, în special în cadrul formelor tradiționale românești. A publicat un text introductiv substanțial despre arhitectură în 1926. În același an, s-a căsătorit cu Sanda Stirbey, de asemenea de origine nobilă. 

Lucrări mature

În 1928, în timp ce se afla la Paris și Vicenza, a scris un studiu despre viața și opera lui Andrea Palladio ; în Italia, întreprinsese cercetări minuțioase asupra clădirilor arhitectului renascentist. Cartea, care includea douăsprezece schițe ale autorului, a apărut în franceză la o editură românească. Fiul său, Șerban, s-a născut în septembrie anul acesta. În 1929, a publicat la Paris Palais de la Banque Chrissoveloni . Prefațată de o scrisoare a lui Georges Gromort către Cantacuzino, cartea includea șaizeci și patru de planșe și o scurtă introducere în care autorul își explica filosofia arhitecturală. Gromort a comentat că arhitecții au conceput un palat palladian cu un scop strict utilitar, asemănând clădirea neoclasică cu un palat din Vicenza. În decembrie 1929, Cantacuzino și-a obținut diploma de la École des Beaux-Arts. 

Începând cu 1930, a început o perioadă susținută de cinci ani de activitate arhitecturală în România, planificând o serie de structuri importante. Printre acestea s-au numărat ansamblul Eforie , hangarul Industria Aeronautică Română din Brașov , Casa Radiodifuziunii din Bod , biserica Tețcani și mai multe vile. În 1930 și 1931, a difuzat la Radiodifuziunea Română o serie de prelegeri despre arhitectura românească ; acestea au fost ulterior publicate. O expoziție care aduna 62 de picturi și 41 de desene ale sale a fost deschisă în ianuarie 1931. Recepționată favorabil de Tudor Arghezi și Camil Petrescu , a fost urmată de multe altele. A publicat Arcade, firide și lespezi în 1932; cartea a primit recenzii foarte pozitive din partea lui Mihail Sebastian și Perpessicius . Timp de mai mulți ani, Cantacuzino a continuat să susțină prelegeri radio despre arhitectura și arta românească și antică. Unele au apărut în cartea din 1934, „Izvoare și popasuri” , în timp ce altele au rămas nepublicate în arhivele radioului. 

Din 1934 până în 1940, a proiectat o serie de clădiri care l-au ridicat în prim-planul arhitecturii românești. Printre acestea s-au numărat sediul TAROM din Piața Universității , blocul de apartamente Kretzulescu din Piața Amzei și cel de pe strada Dionisie Lupu, Biserica Flămânda din Câmpulung , bisericile din Băilești și Seini , Hotelul Rex din Mamaia (împreună cu Vasile Arion) și azilul de bătrâni din Băile Olănești . Pe lângă activitatea sa radiofonică, Cantacuzino a rămas în atenția publicului printr-o serie de rubrici despre arta și arhitectura românească publicate în Revista Fundațiilor Regale . Călător neobosit în Europa și Asia, a publicat articole despre Bagdad, Shiraz, deșertul și apele Tigrului de aici. Acestea au fost ulterior incluse în Pătrar de veghe din 1938 , recenzat de Sebastian și George Călinescu . Opera sa a apărut şi în Revista istorică română şi în Parisian L'Architecture . 

În mai 1938, a făcut prima sa călătorie în Statele Unite, iar în decembrie a ținut o emisiune radio despre pavilionul românesc la Expoziția Universală de la New York . S-a întors în Statele Unite în vara anului 1939, pentru a participa la Expoziția Universală, și a revenit la emisiuni radio pe această temă. Toamna aceea a marcat prima apariție a Simetriei , o revistă anuală de artă și critică care a apărut în opt ediții, până în 1947. Cantacuzino a fost unul dintre cei patru redactori, iar biroul și studioul său, de la colțul Căii Griviței cu Calea Victoriei , au servit drept sediu central. Pe parcursul apariției revistei, a publicat numeroase studii, articole, recenzii și note. În timpul cutremurului din Vrancea din 1940 , Blocul Carlton s-a prăbușit, atrăgând inițial mânia autorităților Statului Național Legionar împotriva arhitectului său, Cantacuzino. Cu toate acestea, o anchetă a stabilit că clădirea s-a prăbușit din alte cauze și el nu a fost urmărit penal. 

Din octombrie 1942 până în mai 1948, a predat cursuri de istoria și teoria arhitecturii ca profesor suplinitor la facultatea de arhitectură a Universității din București . A scris o rubrică pentru Viața Românească între 1944 și 1946; acolo, Cantacuzino a discutat despre opera diferiților pictori, expoziții și saloane oficiale. Lucrarea sa „Despre o estetică a reconstrucției” , un pledoarie pasionată pentru umanism și patriotism, a fost publicată în 1947. În același an, a scris un studiu încă nepublicat despre istoriografia lui Vitruvius. Un dicționar de termeni și concepte din arta românească și mondială se păstrează și în manuscris. Reședința sa din București a fost distrusă în timpul bombardamentului din 1944 , în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În perioada imediat următoare războiului, și-a continuat activitatea arhitecturală, proiectând o serie de vile, precum și alte proiecte, dintre care cel mai impunător este clădirea Institutului de Studii și Energetică din București. 

Sub comunism și moștenire

La începutul anului 1948, sub noul regim comunist , Cantacuzino a încercat să fugă din țară pe Marea Neagră. Arestat în martie, câteva săptămâni mai târziu, [ 3 ] a fost deținut în secret la închisoarea Aiud timp de nouă luni. A fost apoi condamnat la cinci ani de muncă silnică , care au inclus timp petrecut la proiectul Canalului Dunăre-Marea Neagră , precum și șederi la închisoarea Pitești , închisoarea Jilava și o a doua perioadă la Aiud. Eliberat în 1953, a fost angajat la direcția monumentelor istorice . În următorii trei ani, a fost profund preocupat de catalogarea monumentelor vechi ale României. În 1956, a restaurat mai multe biserici din nordul Moldovei . În octombrie aceluiași an, o expoziție cu 150 de picturi ale sale a fost deschisă în Parcul Herăstrău , iar Arghezi a ținut discursul introductiv. Mulțimile au fost atât de mari încât autoritățile au închis-o după câteva zile. În același an, în timp ce se afla lângă Mănăstirea Sucevița , a suferit un accident vascular cerebral care l-a lăsat imobilizat la pat timp de câteva luni. Prin urmare, a fost acuzat că este dușman al poporului și concediat. 

Între 1957 și 1959, a lucrat la Palatul Mitropolitan din Iași . Cantacuzino a fost angajat de Mitropolitul Moldovei , dar, deoarece nu a putut declara oficial că i-a dat lucrări arhitectului aflat pe lista neagră, acesta i-a plătit un salariu din fondurile sale personale. Între timp, Cantacuzino a consemnat o serie de reflecții personale, intitulate în cele din urmă „ Scrisorile către Simon” . A murit la Iași și a fost înmormântat în cimitirul Eternitatea . Piatra sa funerară a fost sculptată de muncitorii pe care îi angajase pentru proiectul palatului. 

Cantacuzino a fost inițial condamnat la uitare, iar exilatul Virgil Ierunca a făcut o primă încercare de a-i reînvia moștenirea. A publicat un volum în limba română cu scrierile sale la Paris în 1966, dar impactul acesteia nu s-a resimțit. O antologie completă a apărut abia în 1977, dar aceasta nu a inclus Scrisorile către Simon , care au fost publicate abia în 1993, după Revoluția Română . Această lucrare cuprinde treisprezece scrisori scrise între mai 1955 și iarna anului 1959, adresate prietenului său Simon Bayer. Primele șapte, din 1955-1956, par a fi autobiografice ca intenție: autorul face aluzie la experiențele lor comune ca tineri și la încrederea lor supremă în sine. Tonul celor ulterioare, compuse din 1957 încoace, se schimbă. Deși autobiografia nu este complet abandonată, accentul este mult mai filosofic, prezentând reflecții asupra unor întrebări care l-au frământat pe autor de-a lungul vieții sale. 

Soția lui Cantacuzino a plecat în Anglia în 1939 împreună cu fiul și fiica cuplului; din cauza intervenției celui de-al Doilea Război Mondial și a comunismului, niciunul dintre ei nu s-a mai mutat în România și nu l-a mai văzut. Sanda Cantacuzino a murit în anii 1990, în timp ce Șerban Cantacuzino a devenit și el arhitect. Secția de arhitectură a Universității Tehnice Gheorghe Asachi din Iași , care a devenit facultate în 2003, a fost numită după Cantacuzino în 1992. Ion Mihai Cantacuzino, o rudă îndepărtată, a publicat o biografie în franceză în 2011; aceasta a apărut în traducere în limba română în anul următor sub titlul O viață în România. De la „Belle Epoque” la Republica Populară, 1899-1960 .

$$$

 GEORGE PANU

George Panu (9 martie 1848 – 6 noiembrie 1910) a fost un memorialist, critic literar, jurnalist și politician moldovean, apoi român. Originar din Iași , educat acolo, precum și la Paris și Bruxelles, a lucrat ca învățător și avocat, dar și-a făcut un nume în politică și jurnalism. Perspectiva sa era una radicală , care împărtășea obiective comune cu mișcarea socialistă. Renumit pentru polemicile sale acerbe, a servit mai multe mandate în parlament, alternând între principalele partide, precum și conducând propria sa mică facțiune timp de aproape un deceniu. În ultimii ani ai vieții sale, Panu a scris un memoriu valoros care detaliază experiențele sale în societatea literară Junimea , al cărei adversar implacabil devenise.

Biografie

Origini și educație

Născut la Iași , părinții săi au fost ofițerul de armată Vasile Panu și soția sa Ana ( născută Gugora), de origine bulgară. Vasile, a cărui familie este originară din Vaslui și se spune că se numea Brânză , a urmat o școală de cadeți în Odessa și a ajuns la gradul de maior. S-a căsătorit cu Ana la Galați ; cuplul a avut patru fii și două fiice. George a urmat școala primară la Mănăstirea Trei Ierarhi , apoi Colegiul Național . Printre profesorii săi s-au numărat Petru Poni , Bogdan Petriceicu Hasdeu și Titu Maiorescu , fiind coleg de clasă cu Alexandru Lambrior și Vasile Conta . Era pasionat de istorie și citea mult mai mult decât se aștepta și era un admirator devotat al lui Simion Bărnuțiu , a cărui figură ascetică a văzut-o de mai multe ori în timp ce acesta din urmă preda la Iași. Încă din primele zile ale societății literare Junimea , în 1864, a început să asculte prelegerile acesteia. Când Alexandru Ioan Cuza a fost răsturnat în 1866, el și alți elevi au susținut ideea unui prinț autohton care să domnească peste țară, mai degrabă decât cea născută în străinătate susținută de Junimea și, în cele din urmă, personificată de Carol I. Ulterior , a studiat la Facultatea de Litere a Universității din Iași între 1868 și 1870. Printre profesorii săi s-au numărat Maiorescu, Iacob Negruzzi , Nicolae Ionescu și Gheorghe Mârzescu și a citit mult. Printre colegii lui Panu s-au numărat Lambrior și Calistrat Hogaș , care fuseseră și ei la liceu cu el. 

Timp de câțiva ani, începând cu 1869, a predat limba franceză la un gimnaziu din orașul său natal. În această perioadă, a avut o orientare anti- junimistă , ceea ce i-a avansat cariera, deoarece administrația orașului era controlată de același curent ideologic și a fost atras de ideile lui Hippolyte Taine . Din 1872 până în 1874, a participat în mod regulat la întâlnirile Junimea , fiind inclus în societate la inițiativa mai multor prieteni, printre care Lambrior și Alexandru Dimitrie Xenopol . Primul său articol în revista acesteia, Convorbiri Literare, a apărut în 1872, iar în același an a ținut prima sa prelegere în fața colegilor junimiști . În 1873, a publicat un studiu care evidenția erori minore ale lui Hasdeu, care l-a recrutat pe Grigore Tocilescu în apărarea sa, dând naștere la schimburi de replici acide între el și Panu. Admirator al lui Petrarca , a tradus trei sonete care au apărut în Convorbiri în același an; El era interesat să demonstreze că preocupările poeziei lirice contemporane, în special în România, fuseseră abordate cu secole mai devreme. 

La sfârșitul anului 1874, a ajuns la Paris cu o bursă obținută datorită lui Maiorescu, pe atunci ministrul Educației . A fost însoțit de Lambrior, Tocilescu și un alt afiliat al lui Hasdeu, G. Dem. Teodorescu . La Universitatea din Paris , a urmat cursuri de latină și greacă, dar a fost nemulțumit de sistemul de învățământ francez, care punea accentul pe acceptarea pasivă a dogmelor clasice. În 1875, s-a împrietenit cu fiii lui C.A. Rosetti , prin intermediul cărora l-a cunoscut pe tatăl lor. În anul următor, când Maiorescu a părăsit ministerul, s-a grăbit la București, unde Rosetti l-a asigurat că bursa sa este în siguranță. A trecut de la studiile clasice la sociologie, iar în 1878 la drept. În 1879, a obținut un doctorat în drept de la Universitatea Liberă din Bruxelles . În acel an, fiul lui Rosetti, Mircea, l-a introdus în cercurile socialiste din Franța și Belgia, înainte de a se întoarce acasă. În ceea ce privește evreii români , Panu a remarcat că toți membrii Junimea , cu excepția lui Petre P. Carp , erau antisemiți. Propria sa ostilitate față de evrei, a recunoscut ulterior, a fost modelată de climatul politic în care a crescut; Iașiul avea o puternică minoritate evreiască, considerată un pericol religios, economic și social pentru etnicii români. Abia în timp ce studia la Paris a renunțat la atitudinea anterioară și a adoptat ideile umaniste despre evrei care circulau atunci în Occident. 

Carieră politică și jurnalistică

Lucrând ca avocat, a devenit magistrat în 1881, când a pledat în numele socialiștilor aflați în proces pentru incidente petrecute în timpul sărbătoririi a 10 ani de la Comuna din Paris . A urmat și o carieră politică, devenind șef de cabinet al ministrului de interne Rosetti în 1880. Ruptura sa finală cu Junimea a venit în 1881, când s-a opus publicării unui pasaj din Scrisoarea a III-a de Mihai Eminescu care îl denigra pe Rosetti; a demisionat când publicarea a continuat. Ca răzbunare, atât Maiorescu, cât și Negruzzi au dat descrieri nedrepte ale lui Panu în scrierile lor, caracterizându-l drept un cameleon nerecunoscător și adaptabil la nesfârșit. Abia în 1943 Eugen Lovinescu a oferit o perspectivă mai echilibrată asupra omului, plasându-l în contextul perioadei sale. 

A alternat între partidele liberal (PNL) și conservator (PC), într-o căutare zadarnică a condițiilor potrivite pentru a-și atinge idealurile democratice. Alături de alți radicali ai perioadei, alternanța sa nu s-a datorat în primul rând oportunismului, ci pentru că regele recunoștea doar cele două partide principale ca fiind legitime pentru a forma un guvern, iar partidelor mai mici li se nega un rol eficient în viața publică. Deși se ciocnea frecvent cu conducerea lor și disprețuia modul lor de a face afaceri, spera că, lucrând din interior, va putea să-și asigure cel puțin o parte din obiective. În acest context, militantul anilor 1880 s-a mutat de partea conservatorilor în anii 1890, păstrându-și în același timp convingerile fundamentale. În plus, nu a putut să se alăture liberalilor în acel moment, deoarece credea că aceștia erau prea compromiși de anii îndelungați la putere și el însuși contribuise la răsturnarea lor. 

Ales pentru prima dată în Adunarea Deputaților în 1883 , a aparținut facțiunii liberale disidente conduse de Rosetti, opusă grupării dominante Ion C. Brătianu . În 1884, deputații lui Rosetti au demisionat din parlament, oficializând scindarea partidului. A simpatizat cu mișcarea socialistă și a fost printre principalii fondatori ai Partidului Radical , înființat de Rosetti după părăsirea PNL. A devenit lider de partid după moartea acestuia din urmă, în 1885. În 1884, a fondat ziarul partidului Lupta , rămânând redactor până în 1892 și transformându-l într-unul dintre cele mai importante ziare pro-democrație ale vremii. În plus, a condus ziarul Ziua în 1896 și a scris singur revista Săptămâna din 1901 până în 1910, de la secțiunea politică la recenziile de teatru. Contribuțiile sale au apărut și în Liberalul , Epoca , Epoca literară , L'Indépendance Roumaine și Fântâna Blanduziei , ceea ce i-a adus lui Panu reputația de jurnalist talentat, cu un dar pentru argumentare logică și observație incisivă. A fost un polemist temut, după cum exemplifică Portrete și tipuri parlamentare din 1893. Această carte descria numeroși membri contemporani ai parlamentului cu un amestec de dialog viu, detalii pitorești, trăsături de caracter esențiale rezumate în câteva rânduri, un ochi ager pentru umor și un fler pentru dramatism. 

În 1887, a publicat Omul periculos , o broșură care ataca Casa de Hohenzollern aflată la putere , acuzându-l pe rege că a abuzat de prerogativele sale și că le-a permis miniștrilor săi să ignore constituția , sugerându-i în același timp abdicarea. Dat în judecată pentru leze-majestate , a fost condamnat la doi ani de închisoare și o amendă de 5000 de lei . După ce a scris un articol în care explica că nu fugea, ci mergea în exil, a plecat la Viena în mai și a fost returnat în lipsă la Adunare în ianuarie următoare, ca membru al opoziției. În februarie, a fost arestat, dar eliberat curând, după ce a dobândit imunitate parlamentară. În același timp, avea loc o criză guvernamentală, iar Panu, atât în parlament, cât și în Lupta , a atacat aprig noul guvern al lui Theodor Rosetti și influența continuă a lui Junimea . Mai târziu în acel an, a prezentat un program pentru partidul său, care aborda subiecte precum țărănimea, dezvoltarea industrială, relațiile dintre proprietari și muncitori, asigurările sociale și votul universal. El a împărtășit aceste obiective cu socialiștii, alături de o perspectivă antidinastică și a pledat pentru o zi de muncă de opt ore și pentru zile libere de duminică. Cu toate acestea, radicalii săi au început să se îndepărteze de socialiști în timpul crizei din 1888: în timp ce primii au jucat un rol activ atât în parlament, cât și pe străzi, cei din urmă au păstrat distanța, convinși că situația nu îi privea. 

La începutul anului 1892, după ce i-a impresionat pe alegători cu performanța sa în timpul celui de-al doilea mandat de deputat, Panu a fost ales în Senat . În anul următor, Panu s-a îndepărtat de radicali în timp ce își clarifica diferențele cu socialiștii, iar în 1895 s-a alăturat oficial conservatorilor, a căror facțiune Junimea era în disidență. În aceeași toamnă, însă, și-a pierdut locul în Senat. Și-a restabilit moralul recăsătorindu-se și petrecând timp în reședința sa de la stațiunea Durău cu prieteni printre care se numărau Barbu Ștefănescu Delavrancea , Ion Luca Caragiale , Vasile Morțun , Constantin Istrati , Alexandru Bădărău și Ioan Bacalbașa . În 1897, a devenit parte a conducerii partidului în timp ce edita ziarul acestuia, Epoca . În martie următor, a fost readus în Senat pe lista PC, reprezentând Galațiul. Tot în acel an, a blocat o încercare de a fuziona principala organizație conservatoare cu gruparea junimistă condusă de Carp , ceea ce i-a adus ostilitate nemuritoare, chiar ură, din partea acestuia din urmă. În 1899, Lascăr Catargiu a murit chiar în ziua în care a fost numit prim-ministru, refuzându-i lui Panu singura sa șansă de a intra în cabinet. În același timp, regele a obiectat, amintind de escapada lui Panu din 1887: „un om care se ferește de legile țării sale nu poate fi ministru”. Soluția monarhului a fost să numească două cabinete succesive, conduse de Gheorghe Grigore Cantacuzino , respectiv Carp. Până la căderea guvernului Carp, la începutul anului 1901 (act la care Panu a contribuit), PC era profund divizat între ceea ce Panu considera „continentul Cantacuzino”, „peninsula Carp” și o insuliță care nu i se potrivea decât lui, „un Robinson politic ”. În 1901, odată cu revenirea lui Junimea în PC, a părăsit partidul, alăturându-se PNL și fiind ales deputat datorită noului prim-ministru Dimitrie Sturdza , deși Panu a candidat oficial ca independent. 

Ultimii ani și moștenirea

În această perioadă, Panu era copleșit de dezamăgiri acumulate, entuziasmul său de odinioară diminuase, obosit să rătăcească între partide și, în cele din urmă, lovit de o boală incurabilă. Cu toate acestea, nu a rămas un simplu spectator sau, așa cum spunea despre sine în 1907, un om învins politic, ci un observator atent și un comentator activ, mai puțin în parlament decât în paginile ziarului Săptămâna . Acolo, începând cu 1901, a început să-și serializeze memoriile despre zilele Junimea , completând relatarea cinci ani mai târziu. Locul său în istoria literară se datorează în special formei de carte a acestor scrieri, Amintiri de la „Junimea” din Iași (vol. I, 1908; vol. II, 1910), probabil cea mai directă relatare a figurilor centrale ale societății. Concentrându-se pe perioada 1872-1875, autorul se face vinovat de omisiuni și în special de adăugarea de scene imaginare. Însă ceea ce o distinge de relatările pedante și seci ale lui Negruzzi și Ioan Slavici este capacitatea de a recrea spiritul Junimea , de a reda nu doar imaginea solemnă pe care liderii săi o prezentau lumii exterioare, ci și agitația internă, intrigile din culise și starea de spirit relaxată, boemă, care îi alcătuia farmecul. În mod ironic, principalul memoriu pe această temă a ajuns să fie scris de un dezertor din societate care a ieșit la iveală ca un adversar înverșunat. Cartea a rămas o sursă principală pentru cercetarea Junimea până în 1933, când I.E. Torouțiu a publicat procesele-verbale ale ședințelor lui Xenopol. 

Panu a exprimat o atitudine rezervată față de revolta țărănească din 1907 și nu a aprobat-o. A murit la București , și a fost elogiat de Garabet Ibrăileanu în termeni sacri în paginile revistei Viața Românească : „cu o stângăcie mândră, cu urâțenia admirabilă și bărbătească a unei persoane robuste, cu acei ochi care priveau cu un fel de ură dureroasă, cu tonul tăios și vocea răgușită de pasiune, G. Panu s-a apropiat de podium ca din mijlocul celor asupriți și a celor care trăiau în umbră, ca un răzbunător al lor”. 

Panu s-a căsătorit cu Ecaterina Caranfil în 1869; au divorțat în cele din urmă. A doua sa soție a fost mult mai tânăra Maria Clain, care a murit în 1945, iar fiica cuplului, Anica, s-a născut în 1896. În Grădinile Cișmigiu se află o statuie de bronz a lui Panu , intitulată „Gheorghe Panu, sămânătorul de idei” . Datând din 1912, este opera lui Gheorghe Horvath și a fost finanțată printr-o subscripție publică sponsorizată de Adevărul . Sculptura este inclusă pe lista monumentelor istorice de către Ministerul Culturii și Cultelor din România .