$$$

 S-a întâmplat în 29 ianuarie1837, 29 ianuarie / 10 febr.: A murit poetul Aleksandr Puşkin, considerat a fi cel mai mare poet rus. Aleksandr Sergheevici Puşkin (n. 6 iunie 1799) a fost un poet şi dramaturg clasic rus din perioada romantică, considerat a fi fondatorul literaturii ruse moderne. Puşkin a fost iniţiatorul folosirii dialectului local în poeziile şi piesele sale, creând un stil propriu de amestec al naraţiunii cu teatrul, idila şi satira şi influenţând major scriitorii ruşi care i-au urmat.„Fără îndoială, Puşkin este acela care a creat limba noastră poetică, limba noastră literară, iar nouă şi urmaşilor noştri nu ne rămâne decât să mergem pe drumul trasat de geniul lui” spunea Ivan Turgheniev.

Născut la Moscova, pe 6 iunie (26 mai, stil vechi) 1799, Puşkin se trăgea dintr-o familie de nobili de viţă veche. Tatăl lui Puşkin, Sergei Lvovici Puşkin (1767–1848), era descendentul unei distinse familii nobile ruseşti, cu strămoşi din secolul al XII-lea. Mama lui Puşkin, Nadejda (Nadia) Ossipovna Hannibal (1775–1836), avea strămoşi, pe linia bunicii paterne, din nobilimea germană şi scandinavă. Ea a fost fiica lui Ossip Abramovici Gannibal (1744–1807) şi a soţiei lui, Maria Alexeievna Puşkina, iar bunicul ei patern, adică străbunicul lui Puşkin, un paj ridicat în rang de către Petru cel Mare, a fost Abram Petrovici Gannibal, născut în Eritreea.

În octombrie 1811, viitorul poet s-a înscris la şcoala nou înfiinţată la Ţarskoe Selo (azi oraşul Puşkin), unde va studia până în 1817, când se stabileşte la Sankt Petersburg şi devine membru activ al cercului literar „Lampa verde”. La vârsta de cincisprezece ani publică primul poem. În 1820 vede lumina tiparului primul său poem, „Ruslan şi Ludmila”. Poetul devine incomod din pricina popularităţii şi a scrierilor lui antidespotice (manuscrisul „Odă a Libertăţii”). Ca urmare, în acelaşi an, pentru a evita deportarea în Siberia, se mută la Chişinău, unde va locui până în 1823. Nu i-a iubit prea mult pe moldovenii noștri, dimpotrivă! După o călătorie de vară în Caucaz şi în Crimeea, scrie două poeme foarte aclamate: „Prizonierul din Caucaz” şi „Fântâna din Bahcisarai”. În 1823 se mută la Odessa, unde intră din nou în conflict cu guvernul care-l trimite în exil în nordul Rusiei, unde va sta din 1824 până în 1826. Cu ajutorul anumitor autorităţi, reuşeşte să-i facă o vizită Ţarului Nikolai I pentru a/I înmâna acestuia o petiţie cu privire la eliberarea lui, pe care o şi obţine. Tot atunci (1823), începe să lucreze la marele său roman în versuri „Evgheni Oneghin”, care va aduce triumful realismului în literatura rusă. În revolta din decembrie 1825, la Sankt Petersburg sunt găsite în mâinile unor insurgenţi o serie de poeme politice timpurii ale poetului; ca urmare, Puşkin intră imediat sub strictul control al cenzurii guvernului, fiindu-i interzis să călătorească sau să publice. În acest timp scrie drama „Boris Godunov”, pe care însă nu reuşeşte să o publice decât cinci ani mai târziu. În 1831 se căsătoreşte cu Natalia Goncearova. Împreună încep să frecventeze cercurile din înalta societate, poetul devenind un apropiat al curţii. Soţia lui era o femeie foarte admirată, inclusiv de către ţar, care, pentru a-l umili, îi oferă cel mai neînsemnat titlu de la curte.

În 1837, înglodat în datorii şi în mijlocul zvonurilor despre relaţia amoroasă a soţiei lui cu aventurierul francez d’Anthes, pe 27 ianuarie Puşkin îl provoacă pe presupusul iubit la duel. În urma acestui duel, amândoi bărbaţii sunt răniţi, însă doar Puşkin mortal. Două zile mai târziu, Rusia îl pierdea pe cel mai important poet şi dramaturg romantic al secolulului al XIX-lea. Guvernul, temându-se de o eventuală demonstraţie politică, a mutat desfăşurarea funeraliilor într-un loc mai ferit, permiţând participarea unui grup foarte restrâns de rude şi prieteni apropiaţi.

Pușkin a avut patru copii cu Natalia: Maria (născută în 1832, care este considerată un prototip pentru Anna Karenina), Aleksandr (născut în 1833), Grigori (născut în 1835) și Natalia (născută în 1836), cea din urmă s-a căsătorit, morganatic, cu un membru al familiei regale din Nassau, anume cu Nikolaus Wilhelm de Nassau și a devenit contesă de Merenberg.

Surse:

Soptereanu, Virgil: A. S. Puşkin în contextul cultural românesc, volum editat de Universitatea din București, 1984

Note

https://www.ro.biography.name/scriitori/121-rusia/343-aleksandr-s-puskin-1799-1837

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/marele-poet-rus-aleksandr-puskin-exilat-la-chisinau

https://bibliodevafiliala3.wordpress.com/2012/07/25/puskin-cel-mai-mare-poet-rus-un-adevarat-don-juan/

$$$

 S-a întâmplat în 29 ianuarie1866: În această zi, s-a născut scriitorul francez Romain Rolland. Romain Rolland (n. Clamecy, Nièvre — d. 30 decembrie, 1944, Vézelay) a fost un scriitor francez, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în anul 1915. Romain Rolland s-a născut la Clamecy, unde și-a făcut o parte din studiile liceale (1873-1880).

În 1884, el devine elevul lui Paul Claudel, la Liceul Louis-le-Grand din Paris, iar în 1889 este absolvent al „Școlii Normale Superioare".Își continuă studiile la „Școala franceză" din Roma, unde o cunoaște pe muziciana Malwida von Meysenburg, mare admiratoare a lui Wagner. Se căsătorește cu Clotilde Bréal (1892), de care se va despărți în 1901. Doctor în litere în 1895, devine profesor de istoria artelor la Sorbona (1904 – 1912). Încă din 1901 începe să ducă o corespondență cu Tolstoi. Debutează ca dramaturg în 1895, cu piesa Saint-Louis, urmată de alte piese reunite sub titlul Théâtre de la Révolution (Teatrul Revoluției), din care cea mai cunoscută este Danton (1900), ultima în ordine cronologică fiind Robespierre (1939). Cu Vie de Beethoven (Viața lui Beethoven, 1903), inițiează un ciclu de „vieți de oameni iluștri": Michelangelo, Haendel, Tolstoi, Mahatma Gandhi. Între 1904 - 1914 publică romanul-fluviu în zece volume Jean-Christophe (distins cu Grand Prix de l'Académie française în 1913), cea mai importantă operă a lui Romain Rolland. Situându-se pe poziții pacifiste, condamnă războiul (izbucnit în 1914) în culegerea de articole Au-dessus de la mêlée (Deasupra învălmășelii) (1915).

I se acordă în 1915 Premiul Nobel. Donează Crucii Roșii internaționale suma de bani ce-i revine. Apar romanele Colas Breugnon (1919), Pierre et Luce (1920), Clérambault (1920) precum și cel de-al doilea roman-fluviu al său L'Âme enchantée (Inimă vrăjită, 1922-1933). În perioada dintre cele două războaie se afirmă ca militant antifascist. Este vizitat de Gandhi la Villeneuve, în Elveția (1931). În 1932 prezidează , alături Barbusse, Congresul internațional de la Amsterdam împotriva războiului. Refuză „Medalia Goethe", decernată de Hitler (1933). În 1934 se căsătorește cu o tânără rusoaică, iar în anul următor îl vizitează pe Gorki în URSS. Fondator al revistei Europe (1923), l-a descoperit și l-a susținut pe Panait Istrati.

Romain Rolland moare la 30 decembrie 1944 la Vézelay, în ținutul său natal, unde revine după douăzeci și patru de ani de exil petrecuți în Elveția.Personalitatea sa de scriitor-cetățean a fost adeseori comparată cu cea a lui Voltaire, Romain Rolland exercitând o importantă influență asupra opiniei publice europene din primele patru decenii ale secolului trecut.

Surse:

https://www.nobelprize.org/prizes/literature/1915/summary/

http://www.poezie.ro/index.php/author/0033781/index.html

https://www.britannica.com/biography/Romain-Rolland

http://www.diacronia.ro/ro/indexing/details/V2404/pdf

https://ro.metapedia.org/wiki/Romain_Rolland

$$$

 S-a întâmplat în 29 ianuarie1874, 29. ianuarie/10 febr.: În această zi, a murit Eudoxiu Hurmuzaki (Hurmuzachi), istoric şi om politic din Bucovina; luptător pentru drepturile românilor din Imperiul Habsburgic; principala sa activitate a constat în adunarea a peste șase mii de documente latine şi germane referitoare la români (din arhivele de la Viena, Pesta, Lemberg, dar şi din cele româneşti); după moartea sa, acestea au intrat în posesia Academiei Române, formând colecţia de documente ce poartă numele generic „Colecţia Hurmuzaki”; membru titular al Societăţii Academice Române din 1872.

Eudoxiu baron de Hurmuzachi (sau Eudoxius Freiherr von Hormuzaki) (n.Cernăuca, Cernăuți – d. Cernăuți) a fost un istoric, politician austriac (între altele mareșal al Ducatului Bucovinei) și patriot român, membru al Academiei Române, care a luptat pentru drepturile românilor din Imperiul Habsburgic; a fost, de asemenea, istoric și scriitor. Hurmuzachi s-a născut într-o veche familie aristocrată, ca al doilea fiu al lui Doxachi Hurmuzachi, la domeniul familiei din Cernăuca, Imperiul Austriei (actualmente în Ucraina), în regiunea istorică a Bucovinei. Tatăl său era cunoscut pentru faptul că oferea refugiu liderilor politici români transilvăneni persecutați, întrând în datorii pentru a-i putea ajuta în continuare. După absolvirea liceului în Cernăuți, a studiat în perioada 1830-1836, împreună cu fratele său Constantin Hurmuzaki, la Facultatea de Drept a Universității din Viena.

La sfârșitul anului 1848, ministrul justiției, baronul Alexander von Bach, l-a chemat la Kremsier ca să ajute la decretarea hotărârilor luate și adoptarea regulamentelor pentru Bucovina cu cunoștințele sale speciale și locale, apoi i-a fost încredințată traducerea codului civil și codului penal din limba germană în limba română. Tot în acest timp a devenit colaborator al ziarului politic „Bucovina” care a contribuit mult în pregătirea unei noi ere pentru această țară. Ziarul a fost publicat în limba română și germană, fiind editat de către frații săi Gheorghe și Alexandru. În anul 1850 a fost numit de către cavalerul Anton von Schmerling, pe atunci ministru al justiției, membru al comisiei pentru elaborarea unui lexicon de terminologie juridică în limba română. El a preluat de asemenea examinarea manualelor românești pentru școlari utilizate în Bucovina, mai departe a tradus câțiva ani edictele și legile imperiale în limba sa maternă.

Eudoxiu a trăit, cu scurte întreruperi, mai mulți ani la Viena, practicând studii istorice privind Bucovina. I-a fost acordată permisiunea de utilizare a arhivelor imperiale, ceea ce a fost și foarte util pentru studiul său de istorie, început în 1851, la universitatea vieneză. Mai târziu a călătorit mereu între capitală și Cernăuți.Petiția către împăratul Austriei pentru transformarea provinciei galițiene Bucovina într-un ducat a coroanei cu acest nume, a fost susținută și subscrisă de mulți respectați români bucovineni, între ei și Eudoxiu, împreună cu frații săi Alexandru, Constantin, Gheorghe și Nicolae. Petiția a fost formulată și postulată de Iordachi Wassilko de Serecki, în 1849, în „Promemoria privind petiția țării (landului) Bucovinei din anul 1848”/„Promemoria zur Bukowiner Landespetition vom Jahre 1848“, scrisă în limba germană și română. Cererea a fost conformată, dar pusă în aplicare de abia în 1861.

În 1861, Eudoxiu a fost ales deputat în Dieta Bucovinei pentru județul Câmpulung Moldovenesc-Solca. La 8 februarie 1862, el a fost numit adjunct al mareșalului Bucovinei Eugenie Hacman de către împăratul Franz Joseph I, și după demisia lui, pe data de 5 decembrie 1862, a devenit noul căpitan al țării.Politicianul a deținut această funcție cu zel și devotament față de interesele familiei imperiale austriece, Imperiul Austriac și Ducatul până în 1870. De asemenea, politicianul a fost ales pentru legislatura a II-a deputat în Consiliului Imperial (Reichsrat), dar a putut fi învestit, din cauza unei pneumonie suferite, de abia pe 23 septembrie 1867. Prin rezultatul alegerilor pentru parlamentul Bucovinei din 1870, Partidul Federalist Român a câștigat majoritatea mandatelor deputaților, și prin urmare, Alexandru baron Wassilko de Serecki a fost ales nou mareșal, la 16 august 1870. Colapsul cabinetului lui Alfred conte Potocki la Viena a provocat schimbări în raportul de forțe în parlament și, pe 16 decembrie 1871, Eudoxiu a fost din nou numit căpitan al ducatului. Această funcție a îndeplinit-o până la moartea sa în 1874. Hurmuzaki s-a simțit foarte onorat pentru primirea sa în Academia Română la București, pe 2 august 1872. Cu data atribuirii, pe 6 mai 1872 și diplomei de la Viena din 20 februarie 1873, în conformitate cu cea mai înaltă rezoluție al împăratului Franz Joseph I al Austriei, i-a fost acordat titlul personal de baron, ca semn de recunoaștere a serviciilor sale pentru imperiu și țară precum ca urmare a nobilimii vechi a familiei sale.

Baronul a rămas necăsătorit și fără copii. Ultimul mareșal a Bucovinei a fost nepotul lui de frate, Alexandru baron de Hurmuzaki. În calitate de cetățean și demnitar al Imperiului Austro-Ungar, Eudoxiu a luptat mereu pentru drepturile românilor din tot imperiul, în special pentru cei din Bucovina, devenind așa împreună cu frații săi, una dintre figurile importante ale renașterii naționale românești. Pentru această atitudine compatrioții săi de ieri și astăzi au fost și sunt foarte recunoscători. Deja în 1860, drept recunoștință, oamenii din Câmpulung i-au ridicat o movilă de piatră, numind-o „Movila lui Hurmuzachi”. În zilele noastre, numeroase instituții poartă numele acestui mare român: Multe școli, de exemplu, celebrul „Obergymnasium” din timpurile imperiale în Rădăuți, sau „Institutul Eudoxiu Hurmuzachi pentru Românii de pretutindeni” afiliat Ministerului Afacerilor Externe. Dar, de asemenea, o mulțime de străzi și piețe, răspândite peste tot în România, sunt denumite după el. El a scris un total de unsprezece cărți științifice și istorice, între ele cele cinci volume faimoase „Fragmente din Istoria Românilor”. Guvernul regal român a considerat că ar fi datoria sa să publice aceste cinci volume, plătite cu bani publici.

Surse:

Emil Satco, Enciclopedia Bucovinei, vol. I, Iași, 2004.

http://www.bjvaslui.ro/files/publicatii/02hurmuzaki.pdf

https://bibliotecacernauti.com/images/carte_pdf/carte-Hurmuzaki.pdf

https://www.icr.ro/uploads/files/nr-1-4-2013.pdf

https://ziarullumina.ro/repere-si-idei/eudoxiu-hurmuzaki-la-195-de-ani-64696.html

$$$

 S-a întâmplat în 29 ianuarie1899: În această zi, a murit pictorul francez de origine engleză Alfred Sisley, unul dintre creatorii impresionismului francez. Alfred Sisley (n. 30 octombrie 1839, Paris – d. Moret-sur-Loing, Franța), a fost pictor impresionist englez care a trăit și a pictat în Franța.

Sisley s-a născut în Paris, părinții săi fiind englezii William Sisley și Felicia Sell. La începutul anilor 1860 a studiat în atelierul lui Marc-Charles-Gabriel Gleyre, unde i-a întâlnit pe Frederic Bazille, Claude Monet și pe Pierre-Auguste Renoir. Împreună au pictat în aer liber, pentru a captura cât mai real efectele pasagere ale razelor solare. Abordarea inovativă la acel moment a generat picturi mai colorate decât cele pe care erau oamenii obișnuiți să vadă. Preferă să picteze suprafețele apei, vederea caleidoscopică a apei.

Sisley și prietenii săi au avut la început câteva oportunități de a-și vinde tablourile sau de a le expune, deși spre deosebire de câțiva colegi de-ai săi care aveau greutăți financiare el primea o alocație de la tatăl său. Lucrările lui Sisley din studenție s-au pierdut, cea mai timpurie lucrare a sa se crede, că a fost pictată în jurul anului 1864. La sfârșitul anilor 1860, el a început o relație cu Eugenie Lescouezec, cu care a avut doi copii. Relația acestora a continuat timp de 30 ani, sfârșindu-se cu moartea acesteia, cu câteva luni înainte de moartea lui în 1899.Sisley a murit în Moret-sur-Loing la vârsta de 59 de ani.

Unul dintre tablourile pictate de Sisley spre sfârșitul vieții – Biserica din Moret iarna, ulei pe pânză, 81 x 66 cm – se află în patrimoniul Muzeului Național de Artă al României, provenit din splendida colecție a lui Anastase Simu. Un peisaj citadin, concentrat în prezența compactă a unui edificiu – biserica Notre-Dame – întinsă pe aproape întreaga suprafață a pânzei. Spațiul dislocat de blocul monolit se recompune într-un crâmpei de perspectivă citadină, cu o pondere aproape insignifiantă în economia imaginii. Cele câteva case din stânga, colțul unui șopron în dreapta și tușele-personaje contextualizează acest complex arhitectură-cer, construind portretul unui loc: Moret-sur-Loing, un burg medieval din Île-de-France, patria arhitecturii.

Surse:

http://www.impressionniste.net/sisley_alfred.htm

https://www.britannica.com/biography/Alfred-Sisley

http://www.artnet.com/artists/alfred-sisley/

https://www.artsy.net/artist/alfred-sisley

https://www.theartstory.org/artist/sisley-alfred/life-and-legacy/

https://www.europeana.eu/portal/ro/explore/people/62993-alfred-sisley.html

https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/alfred-sisley-biserica-din-moret

$$$

 S-a întâmplat în 29 ianuarie1926: La această dată, s-a născut Tudor Vornicu, cunoscut ziarist şi om de televiziune. Tudor Vornicu s-a născut la Angheleşti, judeţul Vrancea, într-o familie modestă, tatăl său fiind învăţător. Familia din partea mamei era de origine italiană, sosită în România în anul 1892, bunicul său a fost administratorul moşiei prinţului Mavrocordat, iar unul dintre unchi a fost proprietarul fabricii de sticlă Azuga.

În anul 1930, familia va fi nevoită să se strămute în Delta Dunării, iar copilul Tudor va schimba des școala: Galați, Tulcea, apoi București, la licee de renume, pentru ca în anul 1945 să ia Bacalaureatul, cu rezultate foarte bune, la Liceul „Gheorghe Șincai” din Capitală. În tinereţe a practicat rugby, la echipa bucureşteană Pandurii Tudor Vladimirescu, atletism – probe de viteză şi obstacole – şi tir. În anul 1948 devine reporter la ziarul „Sportul popular” – fiind coleg cu Max Bănuş şi Emanuel Valeriu – unde lucrează până în anul 1956, în această perioadă fiind şi colaborator la emisiunile sportive ale Radiodifuziunii Române, în anul 1950 devine absolvent al Academiei Comerciale, în anul 1953 scrie la revista Stadion, iar din 1956 devine reporter la „Scânteia”. În anul 1959 este numit ataşat cultural la Ambasada României din Paris, iar un an mai târziu este corespondent la Paris pentru agenţia de presă Agerpres.

Tudor Vornicu participă, din această postură, la mari evenimente culturale internaţionale, în 1961 este trimis special la faimosul „Proces Eichmann”, de la Ierusalim, a comentat Olimpiadele de la Roma din 1960 şi Melbourne, în 1964 – acestea fiind subiectele a două cărţi pe care le-a scris Vornicu -, a transmis, de la faţa locului, momentul în care Charles de Gaulle devenea cel de-al 18-lea preşedinte francez, a relatat în direct despre vizita lui Nikita Hruşciov, succesorul lui Stalin, la Paris şi a intrat în contact cu mari nume ale lumii artistice şi culturale occidentale. Anii petrecuți la Paris l-au molipsit de microbul televiziunii, avându-l ca model pe Leon Zitrone personalitate de prim rang, timp de mai mulţi ani, a Televiziunii Franceze. În anul 1965 este rechemat de la Paris şi este numit şef al redacţiei Actualităţi a Televiziunii Române, instituţie în cadrul căreia a militat pentru un proces de modernizare, după model francez, mai ales prin introducerea unor emisiuni de divertisment de calitate.În televiziune a fost, mai apoi, redactor-şef la redacţia emisiunilor culturale, director de programe şi director adjunct al TVR. Tudor Vornicu a realizat mai multe emisiuni de divertisment, magazine culturale şi programe de tip variete, deosebit de apreciate în acea perioadă, fiind şi director coordonator al Festivalului Cerbul de Aur. Printre emisiunile pe care le-a realizat se numără „De la A la… Infinit”, „Studio N”, „Mozaic duminical”, „Fotograme din realitate”, „Album duminical”, „Post Meridian”, „Punct”, „Contrapunct”, „Gala Desenului Animat”, „Metamorfoze”, „Cum vă place?” sau „Parada duetelor”.Mulţi dintre noi rememorează cu nostalgie şi Revelioanele realizate de Tudor Vornicu, la care au participat ani la rând, cei mai importanţi artişti ai ţării.

La 20 iulie 1969, a transmis în direct la televiziune, alături de Andrei Bacalu și Ion Petru, unul dintre cele mai importante evenimente, primul pas al omului pe Lună, însă s-a remarcat şi prin interviuri de excepţie realizate cu mari personalități ale vremurilor, cum au fost Charles de Gaulle, Tudor Arghezi, G.A.Nasser al Egiptului, Ion Popescu Gopo, împăratul Haile Selassie al Etiopiei sau Corneliu Coposu.Fire perfecţionistă, Tudor Vornicu pierdea nopţi în şir muncind la emisiunile pe care le gândise iar pregătirea programelor de Revelion îl secau efectiv de puteri, după cum spuneau apropiaţii.

A fost căsătorit, prima dată, cu Ella Şoş, fostă campioană la aruncarea discului, care s-a numărat printre primele trei săritoare la înălţime între 1950 şi 1956 şi a fost prezentă pe podium de nu mai puţin de 15 ori.Cea de-a doua sa soţie a fost Lucia Radu, multiplă campioană naţională şi internaţională la atletism, cu care s-a căsătorit în anul 1958, la Paris. Cei doi au divorţat în anul 1963. S-a recăsătorit pentru a treia şi ultima oară cu Mariana Vasilescu, femeia care îi va dărui doi copii, pe Smaranda şi pe Bogdan.

În anul 1978 a primit Marele premiu „Antena de chihlimbar” la Festivalul Internațional de Programe Muzicale de la Sopot, pentru „Ocolul lumii în 20 de melodii” iar în 1988, a obţinut Premiul special al juriului ACIN 1988 pentru întreaga activitate și pentru contribuția deosebită adusă la crearea unei școli a documentarului românesc de televiziune.Tudor Vornicu a murit la 2 aprilie 1989, la București, la scurtă vreme după ce fusese marginalizat în televiziune. Trei zile mai târziu a fost înmormântat la Cimitirul Bellu, fiind condus pe ultimul drum de o muţime imensă de oameni care l-au preţuit.

În anul 2008, a apărut, la Editura Terra din Focşani, volumul biografic „Tudor Vornicu”, scris de Annie Muscă, lansarea având loc la 21 martie 2008, la Sala Radio din Bucureşti, în organizarea Societăţii Române de Radiodifuziune.„Dintr-o lungă listă de personaje care mai de care mai interesante, hazardul a făcut ca Tudor Vornicu să fie primul. Poate şi pentru faptul că s-a născut undeva în Vrancea… Dar, mai mult decât atât, m-a incitat destinul celor două familii – Gianetti şi Vornicu – din îngemănarea cărora s-a născut Tudor Vornicu. A fost suficient să ajung o dată pe urmele bunicilor lui Tudor, în Angheleştii Vrancei, şi am fost cucerită de poveştile celor care i-au cunoscut pe italienii din Piemonte şi pe Vornicii din ţinutul Adjudului. Aşa a început biografia lui Tudor Vornicu”, mărturisea autoarea, la 28 mai 2014, la Radio România Cultural, în cadrul emisiunii „Născut în România”, realizată de Mariana Ciolan.

Casa de Cultură din Adjud îi poartă numele, la televiziune există studioul „Tudor Vornicu”, un premiu pentru umor îi poartă, de asemenea, numele, Cupa „Tudor Vornicu” este un turneu de fotbal în sală iar Asociaţia Presei Sportive acordă celor mai buni realizatori de emisiuni de profil, Premiul „Tudor Vornicu”.

Tudor Vornicu a avut merite incontestabile în modernizarea Televiziunii Române şi la realizarea unor emisiuni de divertisment extrem de apreciate dar şi la înfiinţarea unor manifestări culturale de mare anvergură care au rezistat timp de mai mulţi ani, cum este Festivalului de muzică „Cerbul de Aur”. La fel de adevărat este faptul că, în acea epocă a compromisurilor, numele său a fost asociat cu Securitatea, însă conform altor opinii, el a îndeplinit doar câteva misiuni mărunte legate de aceasta, intrând apoi în dizgraţia regimului comunist. Eu nu știu care e adevărul în această speță, dar e posibil ca unii oameni să știe...

Surse:

Annie Muscă, „Tudor Vornicu”, Editura Terra, Focşani 2008

https://editiadedimineata.ro/tudor-vornicu-un-nume-sinonim-cu-televiziunea-romana-povestea-unui-om-care-a-facut-istorie/

https://www.ziaruldevrancea.ro/special/educatie/18559-tudor-vornicu-biografie-autorizata.html

https://www.agerpres.ro/documentare/2019/04/02/o-personalitate-pe-zi-jurnalistul-si-omul-de-televiziune-tudor-vornicu--284754

http://www.rador.ro/2019/04/02/portret-tudor-vornicu-un-excelent-om-de-televiziune/

https://jurnalul.antena3.ro/cultura/arte-vizuale/nume-de-legenda-tudor-vornicu-124424.html

$$$$

 S-a întâmplat în 29 ianuarie 2006: La această dată, a murit tenorul Ludovic Spiess, fost ministru al culturii şi director al Operei Naţionale din Bucureşti. Celebrul tenor Ludovic Spiess s-a născut la 13 mai 1938, la Cluj-Napoca, dar anii copilăriei i-a petrecut la Mediaş. A frecventat cursurile Şcolii Populare de Artă din Braşov, ulterior specializându-se, la Milano, în arta interpretării vocale.

A descoperit pasiunea pentru muzică la vârsta de 18 ani, într-o sală de concert din Braşov, oraşul în care a trăit anii adolescenţei. După studiile efectuate la Braşov, a venit la Bucureşti, pentru a studia muzica la clasa profesorului Gheorghe Pascu. A cântat la Ansamblul Armatei, apoi a debutat la Teatrul Muzical din Braşov şi, în 1962, a devenit solist al Teatrului de Operetă din Bucureşti, precizează site-ul amintit. A cunoscut succesul la concursurile internaţionale de la Toulouse (1964), Rio de Janeiro (1965) şi a obţinut o bursă de studii de un an la Milano. Între timp, debutase la Operă în „Rigoletto” şi cântase în „Samson şi Dalila” la Cluj şi Toulouse.

A fost solist permanent la Teatrul Muzical din Braşov (ianuarie-septembrie 1962), apoi la Teatrul de Operetă Bucureşti (1962-1964) şi la Opera Română din Bucureşti (din 1964 până la retragere, în 1989). Printre rolurile interpretate se numără Calaf din „Turandot”, Rodolfo din „Boema”, Pinkerton din „Madama Butterfly” şi Cavaradossi din „Tosca” de Giacomo Puccini, Radames din „Aida”, Riccardo din „Bal mascat”, Manrico din „Trubadurul” şi Don Carlos din opera omonimă de Giuseppe Verdi, Lohengrin din opera omonimă de Richard Wagner.

A ajuns în echipa lui Herbert von Karajan la Salzburg, în rolul Falsul Dmitri din „Boris Godunov”, apoi la: Stuttgart, Wiesbaden, München, Köln, San Francisco, Los Angeles, Buenos Aires, Verona, Roma. Numele lui Ludovic Spiess apărea pe afişe şi era deja cunoscut şi apreciat. În luna în care aniversa 32 de ani, Ludovic Spiess a debutat la Scala din Milano, în rolul său favorit, Calaf din „Turandot” de Puccini. Au urmat roluri în mari spectacole: „Bal mascat” la Buenos Aires, „Tosca” la San Francisco, „Fidelio” la Bonn, „Cântecul pământului” la Berlin, „Trubadurul” la Napoli, „Aida” la Roma, „Trubadurul”, „Fidelio” şi „Paiaţe” la Metropolitan.Ludovic Spiess a fost prezent timp de peste 20 de ani pe marile scene ale lumii, printre care Teatro alla Scala din Milano, Metropolitan Opera din New York, Royal Opera House Covent Garden din Londra, Gran Teatre del Liceu din Barcelona, War Memorial Opera House din San Francisco, Staatsoper din Viena şi a cântat alături de celebrităţi ca Birgit Nilsson, Fiorenza Cossotto, Nicolai Ghiaurov, Anna Moffo, Cesare Siepi, Virginia Zeani, Leonie Rysanek. Invitat la festivaluri de prestigiu, a realizat, alături de mari artişti ai lumii, o suită de discuri şi filme muzicale.

Celebrii dirijori Herbert von Karajan, Leonard Bernstein, Josef Krips, Karl Bohm, Riccardo Muti au condus spectacolele şi concertele sale, în presa timpului Ludovic Spiess fiind comparat cu tenori renumiţi precum Enrico Caruso, Beniamino Gigli, Aureliano Pertile, Leo Slezak, Mario del Monaco.A fost ministru al Culturii între 19 octombrie 1991-19 noiembrie 1992, perioadă în care a transformat Castelul Peleş în muzeu, a organizat Centrele culturale româneşti de la Viena, Budapesta, Veneţia, New York ş.a. De asemenea, a fost director general al Operei Naţionale din Bucureşti (2001-2005).

Împreună cu muzicologul Iosif Sava, a realizat cartea „Cu Ludovic Spiess prin teatrele lumii”, apărută în 1989, la Editura Muzicală.A fost distins cu Premiul I la Toulouse (1964), Premiul I la Concursul de canto de la Rio de Janeiro (1965) şi Premiul I în Olanda, la Hertogenbosch (1966). La 14 noiembrie 2002 a fost distins cu „Crucea de Onoare Austriacă” pentru artă şi ştiinţă clasa I, iar la 25 iunie 2004, ca o încununare a meritelor sale, Universitatea de Muzică din Bucureşti i-a conferit titlul de „Doctor Honoris Causa”.

Ludovic Spiess a murit la 29 ianuarie 2006, în urma unui infarct suferit în timpul unei partide de vânătoare. În 2006, în memoria marelui tenor, a fost creat Studioul experimental de operă şi balet „Ludovic Spiess”, aflat în subordinea Operei Naţionale din Bucureşti. Studioul are drept scop organizarea şi desfăşurarea de programe educaţionale, de perfecţionare şi formare a artiştilor şi a personalului specializat, de creaţie şi cercetare în domeniile muzical, operă şi balet, dar şi punerea în scenă a unor spectacole experimentale, inedite.

Surse:

http://www.romania-muzical.ro/emisiuni/lmm/info/galerie/pagini/ludovic-spiess.html

http://www.eugeniavoda.ro/ro/emisiuni/arte/ludovic-spiess

http://www.radioiasi.ro/stiri/supliment/ludovic-spiess-toata-viata-ai-ceva-de-invatat-de-adaugat-de-slefuit-de-innobilat/

https://radioromaniacultural.ro/portret-ludovic-spiess-toata-viata-ai-ceva-de-invatat-de-adaugat-de-slefuit-de-innobilat/

$$$

 S-a întâmplat în 29 ianuarie 2015: La această dată, a murit aviatorul american de origine română Alexander (Alex) Vraciu; fost ofiţer în US Navy (Marina americană), considerat unul dintre eroii forţelor armate americane în timpul celui de-al doilea război mondial. Alexander Vraciu s-a născut pe 2 noiembrie 1918 în familia unor imigranți români, stabiliți în SUA, la Chicago. Tatăl lui era din Poiana Sibiului, iar mama din Sebeș-Alba. Și-a petrecut copilăria și o parte a adolescenței la bunicii lui din România. Revenit în SUA, s-a înscris la cursurile colegiului „DePauw University“ din Greeacastle – Indiana. Dar, întrucât spectrul celui de al doilea război mondial se întinsese, deja, și asupra Americii, DePauw University a fost inclusă printre instituțiile de învățământ superior care au susținut Marina Americană, pentru care a organizat diverse cursuri de specializare cu specific militar. La începutul anului 1941, Vraciu a absolvit Universitatea DePauw iar după aceea s-a înrolat ca pilot în Marina Militară a Statelor Unite ale Americii. Este vorba despre piloții care deservesc aparatele de zbor dislocate pe portavioane. Un an mai târziu, în primăvara anului 1942, Alexander Vraciu a fost mobilizat, cu gradul de sublocotenent în Marina Militară a SUA. Operațiile militare din Pacific au fost „câmpul de luptă“ al lui Alexander Vraciu. La sfârşitul lunii martie 1943 a fost repartizat la Escadrila de vânătoare VF-6, aflată sub comanda lt.comandor Edward „Butch“ O’Hare, un aviator celebru, respectat de toți piloții din Marina Militară a SUA. În scurt timp, Vraciu a devenit coechipierul lui O’Hare, iar acesta a fost cel care l-a instruit în toate subtilitățile luptelor aeriene. Istoricii militari care studiază acea perioadă a aviației SUA relatează că, în octombrie 1943, Escadrila VF-6 a fost dislocată și a intrat în luptă de pe portavionul USS Independence. Alexander Vraciu a obţinut prima lui victorie într-o luptă aeriană pe 10 octombrie 1943, în cursul unei misiuni în zona insulelor Wake. Acolo, el şi O’Hare, aflați în două avioane diferite, au surprins o formaţiune de avioane japoneze. O’Hare a coborât sub nori pentru a ataca un aparat „Mitsubishi Zero“ pe care Vraciu l-a pierdut din vizor. Dar, imediat a pornit în urmărirea unui al doilea avion de vânătoare „Zero“ care zbura către Wake Island, unde avionul japonez a și aterizat. Pornit pe urmele sale, Vraciu a tras asupra lui din aer și l-a distrus la sol. Apoi, a observat un bombardier japonez Mitsubishi G4M („Betty”) pe care l-a doborât. Vraciu a spus mai târziu: „O’Hare îi învăţa pe piloţii escadrilei lucruri mărunte, care mai târziu le salvau vieţile. Un exemplu era ca înainte de a te angaja într-un atac cu foc de mitralieră să-ţi răsuceşti bine capul jur-împrejur pentru a te asigura că nu eşti urmărit de vreun avion de vânătoare inamic“. Ulterior, escadrila din care făcea parte Vraciu a fost transferată pe portavionul USS Intrepid. Comandantul O’Hare, mentorul și prietenul lui Alexander Vraciu, a căzut la datorie în noaptea de 26 noiembrie 1943, doborât de un pilot japonez. Acela a fost momentul în care românul a luat războiul pe cont propriu și a decis să răzbune moartea lui O’Hare prin distrugerea a zece avioane de tipul celui care îi ucisese camaradul. O promisiune ambițioasă pe care el a și îndeplinit-o parțial. Ulterior, după război, Vraciu a povestit că, odată venit pe portavionul USS Lexington ajunsese să își aleagă adversarii pe care avea să-i doboare. 

La scurt timp după dislocarea sa pe USS Intrepid, Alexander Vraciu a început să-și demonstreze, cu adevărat, calitățile de „vânâtor“: dobora mai multe avioane inamice într-o singură zi. Pe 29 ianuarie 1944 a doborât trei avioane japoneze de bombardament „Betty“, iar pe 17 februarie alte patru avioane de vânătoare deasupra atolului Truk. În scurt timp după acele succese, el a fost dislocat, împreună cu escadrila VF-16 pe „USS Lexington“. Până la mijlocul lunii iunie, avea la activ 12 avioane inamice doborâte, iar la timpul respectiv acesta a fost omologat ca un record al piloților de pe portavioanele americane. Dar ziua în care Vraciu a repurtat cel mai mare succes ca pilot de vânătoare a fost 19 iunie 1944, în timpul primei Bătălii din Marea Filipinelor, zi care a rămas în memoria participanților ca „Marea vânătoare de curcani din insulele Mariane“.Vraciu a interceptat un grup de bombardiere japoneze în picaj și, în doar opt minute de luptă aeriană, a doborât șase dintre ele. În ziua următoare, în timp ce escorta o escadrilă de bombardiere americane pornite într-un raid asupra Primei Flote Aeriene Japoneze Kido Butai (Flota Mobilă), Vraciu și-a doborât cea de a 19-a victimă, victorie care i-a asigurat, pentru următoarele patru luni, titlul de As al Marinei SUA. In august 1944, Vraciu a revenit în SUA, unde a fost primit cu toate onorurile cuvenite unui mare erou: mii de oameni, inclusiv guvernatorul statului american Indiana, l-au aplaudat „la scenă deschisă“. Cu acea ocazie a cunoscut-o pe Kathryn Horn, cea care-i va deveni soție și alături de care va trăi până în 2003, anul în care ea a încetat din viață. Revenit pe front, Vraciu a mai avut parte de o aventură spectaculoasă: în decembrie 1944, în cursul unei misiuni efectuate cu Escadrila 20, avionul său a fost doborât deasupra Insulelor Filipine. Norocos din fire, pilotul a apucat să se salveze sărind cu parașuta și a aterizat în mijlocul junglei. În foarte scurt timp a intrat în contact cu gherilele filipineze care luptau cu trupele de ocupație japoneze. Gherila era compusă din 180 de combatanți care, în scurt timp, au acceptat ca Vraciu să le fie comandant. După cinci săptămâni de la acel eveniment, partizanii filipinezi au intrat în contact cu trupele americane conduse de generalul McArthur. Surpriza yankeilor a fost imensă atunci când au văzut că delegația filipineză era condusă de un tânăr echipat în uniformă de aviator și având asupra lui un revolver Luger dar și o sabie de paradă pe care o purtau ofițerii japonezi: tânărul era Alexander Vraciu.

După război, Alexander Vraciu a activat în continuare pentru US Navy, ca pilot de încercare. Avansat la gradul de comandor, a condus escadrila VF-51 între 1956 și 1958. În plus, în cursul anului 1957, a câștigat concursul de trageri aeriene individuale, organizat de Marina Militară a SUA. Câțiva ani mai târziu, în vara anului 1964, Alexander Vraciu s-a retras din armată. Ulterior, a început o nouă carieră, în domeniul bancar, angajat al Well Fargo Bank. În cea mai mare parte a vieții sale de după ieșirea din Marina Militară americană, Alexander Vraciu a trăit în Danville, California. A dus o viață discretă, refuzând să-și scrie memoriile și amintirile personale adunate în cursul unei vieți cu adevărat excepționale. În ianuarie 2007, History Channel i-a dedicat episodul intitulat „Ucigașul de Zero-uri“. Iar în mai 2010, Vraciu a colaborat cu Indiana Historical Society Press care a publicat un articol despre viața sa cu titlul „Pilot de avion de vânătoare: Cariera lui Alex Vraciu în al doilea război mondial“. Alexander Vraciu a avut parte de o viață lungă: a trăit 96 de ani și a părăsit această lume pe 29 ianuarie 2015. Acolo, în SUA s-a bucurat de toate onorurile cuvenite unui erou. Aici, acasă, în afară de pasionaţi şi specialiști, aproape nimeni nu a auzit de pilotul erou Alexander Vraciu…Dumnezeu să-l odihnească în pace!

Surse:

https://www.navytimes.com/news/your-navy/2019/12/05/alex-vraciu-the-navys-most-indestructible-ace/

https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/cine-a-fost-alexander-vraciu-indestructibilul

https://www.nytimes.com/2015/02/08/us/alex-vraciu-indestructible-ace-of-world-war-ii-dies-at-96.html

https://eu.indystar.com/story/news/2015/02/03/alex-vraciu-acclaimed-fighter-pilot-dead/22800749/

https://www.cotidianul.ro/alexander-vraciu-un-roman-in-elita-aviatiei-americane/

https://www.legacy.com/obituaries/eastbaytimes/obituary.aspx?n=alexander-vraciu&pid=174009213