$$$

 Wyatt Earp – între om, lege și legendă

Wyatt Earp a fost una dintre acele figuri care au trăit suficient de intens încât realitatea și mitul să se amestece iremediabil, un om care a cunoscut Vestul Sălbatic din interior, nu din povești, și care a devenit simbolul unei epoci mai ales după ce epoca însăși a dispărut.

Născut în 1848, într-o Americă aflată încă în plină expansiune spre vest, Wyatt a crescut într-o familie unde legea era respectată, dar și pusă la încercare zilnic, tatăl său fiind fermier, avocat și șerif adjunct, un om care l-a învățat că ordinea nu vine din vorbe frumoase, ci din fermitate și asumare. Tinerețea lui Earp a fost una a drumurilor, a muncilor grele și a riscului constant, de la șofer de diligență pe trasee periculoase, la transportator de provizii și vânător de bizoni pe Marile Câmpii, într-o lume unde violența era o realitate cotidiană, nu o excepție.

Moartea timpurie a primei sale soții l-a rupt definitiv de ideea unei vieți stabile, împingându-l spre un destin nomad, iar orașele de frontieră precum Wichita sau Dodge City l-au format ca om al legii, nu prin dueluri spectaculoase, ci printr-un tip de autoritate tăcută, adesea brutal de practică, în care dezarmarea bețivilor și menținerea ordinii conta mai mult decât gloria. Contrar imaginii populare, Wyatt Earp nu a fost un pistolero însetat de sânge, ci un om care prefera să domine situația prin prezență, reputație și forță controlată.

Abia la Tombstone, Arizona, destinul său s-a sudat definitiv cu legenda, odată cu confruntarea de la O.K. Corral din 1881, un episod scurt ca durată, dar uriaș ca impact simbolic, în care conflictele personale, interesele economice și rivalitățile locale au explodat într-un schimb de focuri ce avea să fie rescris la nesfârșit. Moartea fraților McLaury și a lui Billy Clanton, urmată de rănirea și uciderea fraților lui Earp, a transformat un conflict local într-o saga națională, iar Wyatt, supraviețuitorul, a devenit figura centrală a unei povești despre dreptate, răzbunare și granița fragilă dintre lege și violență.

După Tombstone, Earp nu a mai fost omul legii clasic, ci un antreprenor, un jucător, un martor al propriei mitologizări, trăind suficient de mult încât să vadă cum scriitori și jurnaliști îl transformă într-un erou aproape mitic, uneori departe de realitatea unui om dur, contradictoriu, pragmatic și adaptat vremurilor sale. A murit liniștit, în 1929, într-o Americă deja modernă, care privea Vestul Sălbatic ca pe o amintire romantică

.

Dincolo de exagerări și filme, Wyatt Earp rămâne interesant tocmai pentru că nu a fost un sfânt, ci un produs al unei lumi fără reguli clare, unde supraviețuirea cerea forță, inteligență și compromis, iar legenda s-a născut nu din perfecțiune, ci din ambiguitate.

Cât din eroii pe care îi admirăm astăzi sunt, de fapt, oameni reali, modelați de context, și cât sunt creații ale poveștilor pe care avem nevoie să ni le spunem?

#WyattEarp #VestulSălbatic #IstorieAmericană #MitȘiRealitate #Frontieră #OameniȘiLegende

¢$$

 Otto von Bismarck – puterea care a sfârșit în dor

Otto von Bismarck, supranumit „Cancelarul de Fier”, omul care a unificat Germania și i-a fost primul cancelar între 1871 și 1890, a murit la 30 iulie 1898, la vârsta de 83 de ani, în casa sa din Friedrichsruh, lângă Hamburg. După ce a fost forțat să demisioneze de către Kaiserul Wilhelm al II-lea, în 1890, ultimii ani ai vieții sale au fost marcați de amărăciune, resentiment și o plictiseală apăsătoare, greu de suportat pentru un om care dominase decenii întregi politica europeană.

Moartea soției sale, Johanna, în 1894, l-a zdrobit sufletește. Se spune că Bismarck a plâns ca un copil, iar din acel moment viața lui s-a retras într-o tăcere grea. A rămas aproape singur, înconjurat doar de mastinii săi, încercând să-și scrie memoriile, dar pierzând repede interesul pentru ele. În jurnalele sale, aceleași cuvinte apăreau obsesiv: „plictisit”, „obosit”, semn al unei singurătăți adânci și al unei oboseli existențiale.

În vara anului 1898, sănătatea i s-a deteriorat rapid. O inflamație pulmonară l-a țintuit la pat, apoi într-un scaun cu rotile. Petrecea mult timp vorbind sau cântând încet, pentru sine, ca și cum ar fi încercat să-și aline dorul. Ultimele sale cuvinte au fost simple și sfâșietoare: „Vă rog, lăsați-mă doar să o mai revăd pe Johanna.” Omul care modelase echilibrul de putere al Europei nu mai dorea nimic din lume decât să fie din nou lângă femeia iubită.

La doar câteva ore după moartea sa, doi fotografi din Hamburg, după ce mituiseră pădurarul domeniului, au intrat în casă pe fereastră. Au aranjat perna și ceasul de pe noptieră pentru a realiza celebra fotografie pe patul de moarte. Au încercat să o vândă pentru 30.000 de mărci, însă au fost descoperiți, judecați și închiși. Astfel, chiar și după moarte, viața lui Bismarck a fost atinsă de intrigi și umbre, ca o ultimă ironie a destinului.

Întrebare:

Cât de fragile devin gloria și puterea atunci când, la sfârșit, singurul lucru pe care îl mai dorim este prezența celui iubit?

#OttoVonBismarck #Istorie #Putere #Iubire #Sfârșit #Singurătate #Memorie

4$$

 Femeia care a fost prizonieră și a continuat să fie jurnalist

I-au legat mâinile cu sârmă și au obligat-o să mărșăluiască prin junglă timp de douăzeci și trei de zile, iar în tot acest timp, Kate Webb nu a încetat nicio clipă să observe, să memoreze, să înregistreze mental fiecare gest, fiecare voce, fiecare nuanță a fricii, pentru că identitatea ei nu putea fi anulată nici de foame, nici de boală, nici de certitudinea morții.

În 1967, Kate Webb părăsise Sydney fără garanții, fără protecție, fără experiență militară, venind din Noua Zeelandă cu o singură armă reală, încăpățânarea de a fi acolo unde istoria se întâmpla cu adevărat, iar Războiul din Vietnam nu era pentru ea o idee sau o ideologie, ci o realitate care trebuia văzută cu ochii și spusă fără filtru.

În timpul Ofensivei Tet din 1968, când gloanțele spărgeau ferestrele și exploziile zguduiau Saigonul, Kate se afla în interiorul Ambasadei SUA, devenind primul corespondent de agenție care a ajuns acolo, iar articolele ei au ajuns în The New York Times, Newsweek și în presa internațională, într-o vreme în care femeile nu erau așteptate să relateze din mijlocul focului, ci din spatele birourilor.

Ea însă nu a cerut voie nimănui.

Pe 7 aprilie 1971, pe Highway 4 din Cambodgia, drumul s-a rupt brusc în foc de armă, iar Kate și translatorul ei s-au aruncat într-un șanț, lipindu-se de pământ, până când liniștea a venit prea repede, semn sigur că pericolul nu trecuse, pentru că soldații nord-vietnamezi apăruseră deja, iar mâinile ei au fost legate cu sârmă strânsă atât de tare încât carnea a început să se taie sub fiecare pas.

Au urmat douăzeci și trei de zile de marș forțat prin junglă, cu orez rar, apă doar când li se permitea, malaria arzându-i trupul, dizenterie, răni infectate și o oboseală care o făcea să creadă că nu va mai ieși niciodată de acolo vie, însă mintea ei continua să funcționeze cu o luciditate aproape dureroasă.

În timpul interogatoriului, în fața unui ofițer nord-vietnamez care îi putea decide soarta, Kate a simțit o schimbare profundă, descriind mai târziu că a încetat să se mai simtă o prizonieră murdară și speriată și a redevenit jurnalistul care era, realizând că și el, ca și ea, lua ce-i dădea războiul, fiecare din partea lui de lume, iar acel moment a transformat ancheta într-un interviu, iar captorul într-o sursă.

Nu era curaj demonstrativ, ci identitate pură, imposibil de smuls.

Pe 30 aprilie 1971, au fost eliberați brusc, lăsați într-un drum întunecat, fără explicații, fără direcție, iar Kate avea să spună mai târziu că libertatea aceea neașteptată a fost partea cea mai grea de înțeles, mai grea chiar decât captivitatea.

Lumea se aștepta să se retragă, să se vindece, să tacă.

Ea s-a întors la muncă.

În America, colegii de breaslă au vrut să o forțeze să aleagă o tabără, pro sau contra războiului, dar Kate a refuzat cu aceeași fermitate cu care refuzase să fie redusă la statutul de victimă, pentru că, în viziunea ei, rolul jurnalistului nu era să facă propagandă, ci să spună ce se întâmplă, ce trăiesc oamenii, ce se vede și ce se aude la nivelul solului.

A continuat să relateze din zone de conflict timp de decenii, din Cambodgia, Liban, Filipine, până la moartea ei, în 2007, la doar 64 de ani, fiind numită de colegii ei una dintre cele mai bune corespondente de război ale generației sale.

Povestea lui Kate Webb nu este doar despre supraviețuire, ci despre ce rămâne dintr-un om atunci când totul îi este luat, despre faptul că adevărata identitate nu poate fi dezbrăcată de sârmă, foame sau frică, pentru că, undeva în jungla cambodgiană, cu mâinile legate și trupul distrus, ea continua să fie ceea ce fusese întotdeauna: un martor.

#KateWebb #Jurnalism #RăzboiulDinVietnam #Curaj #Adevăr #FemeiÎnIstorie #PoveștiAdevărate

Întrebare:

Ce rămâne dintr-un om atunci când îi sunt luate libertatea, siguranța și corpul, dar nu și , sensul pentru care trăiește?

$$_

 El n-a văzut mai întâi invenția, ci foamea care rodea tăcut viețile oamenilor

Cu mult înainte ca ideea de inovație să fie învelită în aplauze, brevete și profit, cu mult înainte ca progresul să fie revendicat de cei puternici, un om de culoare pe nume George Peake privea în jurul lui o lume dură, nedreaptă și obosită, și în loc să accepte suferința ca pe o lege imuabilă, a ales să creadă, în tăcere și cu riscuri uriașe, că viața nu trebuie să fie atât de grea doar pentru că așa fusese mereu.

George Peake a trăit într-o Americă timpurie în care inteligența oamenilor de culoare era sistematic negată, în care gândirea lor nu era recunoscută ca valoare, iar trupurile le erau considerate utile doar atât timp cât produceau, într-o lume în care a imagina soluții, a crea sau a revendica o idee proprie nu era doar descurajat, ci putea deveni un act periculos, aproape o sfidare a ordinii stabilite.

Și totuși, el a gândit.

A privit ceea ce ceilalți nu mai vedeau, pentru că se obișnuiseră prea mult cu durerea, și a înțeles că porumbul nu era doar hrană, ci viață însăși, că din el depindea supraviețuirea familiilor sărace și a oamenilor înrobiți, dar și că măcinarea lui, zi după zi, era o formă de tortură tăcută, care distrugea mâini, frângea spate și consuma ore întregi dintr-o existență deja lipsită de timp și speranță.

Această suferință nu era strigată, nu era consemnată în cronici și nu interesa pe nimeni cu putere, însă George Peake a văzut-o limpede și, în loc să o accepte ca pe o fatalitate, a ales să o contrazică printr-un gest simplu și profund uman.

Astfel a apărut o moară de porumb acționată manual, un obiect modest, lipsit de fast, dar gândit cu o inteligență practică remarcabilă, menit nu să impresioneze elitele sau să aducă glorie, ci să ușureze munca zilnică, să reducă efortul fizic și să redea oamenilor o fărâmă de timp și de demnitate.

Această invenție nu schimba doar un proces mecanic, ci transforma viața de zi cu zi, pentru că nu era despre viteză sau eficiență abstractă, ci despre a proteja trupuri obosite, despre a cruța forțe deja epuizate și despre a arăta, fără cuvinte, că suferința nu este o obligație morală.

Însă lumea în care trăia George Peake nu era pregătită să recunoască un astfel de merit.

Într-o epocă în care inventatorii de culoare erau excluși de la brevete, de la protecție legală și de la orice formă reală de recunoaștere, moara sa s-a răspândit rapid, din casă în casă și din comunitate în comunitate, fiind folosită, apreciată și indispensabilă, fără ca numele celui care o crease să fie rostit sau consemnat.

Alții au copiat ideea, alții au câștigat bani, alții au primit laude și locuri în istorie, în timp ce George Peake a rămas invizibil, fără avere, fără glorie și fără dreptul de a-și revendica propria inteligență.

Istoria a beneficiat de creația lui, apoi l-a șters.

Și poate că cea mai dureroasă imagine este aceea a unui om care a creat ceva ce a hrănit generații întregi, dar care a continuat să trăiască într-o lume ce nu i-a oferit siguranță, recunoaștere sau dreptate, demonstrând încă o dată că progresul a fost adesea clădit pe idei furate și pe tăceri impuse.

Povestea lui George Peake nu este doar despre furt, ci despre rezistență, pentru că inteligența lui a supraviețuit unui sistem construit să o anuleze, iar compasiunea lui a fost mai puternică decât nedreptatea care a încercat să o îngroape.

Este un tipar repetat obsesiv în istorie, în care ideile sunt folosite, dar numele uitate, în care munca este exploatată, dar umanitatea refuzată, și în care geniul este recunoscut abia după ce este deposedat de autor.

Și totuși, moștenirea rămâne.

De fiecare dată când o moară manuală se învârte, de fiecare dată când povara muncii se ușurează, de fiecare dată când cineva este scutit de epuizare inutilă, o parte din George Peake continuă să existe, chiar dacă istoria nu l-a pomenit suficient.

Pentru că unele invenții nu schimbă doar un mecanism, ci repară vieți, salvează timp și păstrează demnitatea acolo unde aceasta fusese refuzată.

#GeorgePeake #IstorieUitata #InovațieUmană #Demnitate #MoștenireTăcută #PoveștiNevăzute #AdevărIstoric

Întrebare:

Câte dintre lucrurile care ne ușurează astăzi viața poartă în ele munca și inteligența unor oameni pe care istoria a ales să îi uite?

___$$$$

 Astăzi, pe 6 ianuarie Biserica Ortodoxă prăznuiește Botezul Domnului, cunoscut în popor sub denumirea de Bobotează.

Botezul Mântuitorului nostru Iisus Hristos în Iordan, poartă și denumirea de "Epifanie" sau "Teofanie", termeni care provin din limba greacă și desemnează "arătare", "descoperire".

 Acesta este practic momentul în care Fiul lui Dumnezeu Iisus Hristos a fost botezat, cerurile s-au deschis, Duhul lui Dumnezeu S-a coborât în chip de porumbel și a stat peste El, iar Tatăl a mărturisit: "Acesta este Fiul Meu cel iubit, întru Care am binevoit!" (Sfântul Apostol și Evanghelist Matei Capitolul 3, versetul 17). 

În acest sens, Sfântul Ioan Gură de Aur spune: "Hristos n-a ajuns cunoscut tuturor când S-a născut, ci când S-a botezat".

Sărbătoarea Bobotezei este amintită din secolul al II-lea, la Sfântul Clement Alexandrinul.

Trebuie menționat faptul că în primele secole, Boboteaza era sărbătorită împreună cu Nașterea Domnului, pe 6 ianuarie. Începând cu secolul al IV-lea, cele două mari praznice au fost despărțite: 25 decembrie fiind data stabilită pentru prăznuirea Nașterii Domnului și 6 ianuarie pentru Botezul Domnului.

"Cel ce Se îmbracă cu lumina ca și cu o haină pentru noi a binevoit a Se face ca noi. Și Se îmbracă astăzi cu apa Iordanului, nu El având trebuință de această spre curățire, ci lucrându-ne nouă în Iordan cea de a doua naștere. O, minune! Hristos, Dumnezeul și Mântuitorul sufletelor noastre, fără de foc topește și zidește din nou fără de sfărâmare și mântuieşte pe cei ce se luminează întru Dânsul" (alcătuirea lui Cosma Monahul de la slujba Litiei Bobotezei)

Boboteaza este ziua în care Iisus Hristos a primit botezul la 30 de ani, vârsta maturității la poporul evreu în vechime.

Mântuitorul vine din Galileea, din orașul Nazaret, în Iudeea, pe malul Iordanului, în locul în care boteza Sfântul Prooroc Ioan. La Iordan, Ioan îi boteza pe cei care au răspuns chemării sale la pocăință. Botezul lui Ioan era unul al pocăinței care îl prefigura pe cel adus de Hristos: "Eu unul vă botez cu apă spre pocăință, dar Cel ce vine dupa mine este mai puternic decat mine; Lui nu sunt vrednic să-i dezleg încălțămintea; Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt și cu foc" (Sfântul Apostol și Evanghelist Matei Capitolul 3, versetul 11).

Astfel, Iisus a venit la proorocul Ioan și i-a cerut să-L boteze, nu pentru ca avea nevoie de curățire de păcate, deoarece era Dumnezeu-Omul, ci pentru a sfinți creația.

Mântuitorul nu a venit să primească iertare de păcate de la Ioan. Acest adevăr reiese și din faptul că botezul lui Ioan îl ajută pe om să conștientizeze starea păcătoasă, însă, nu oferea iertarea. De aceea se și spune că era "spre iertarea păcatelor" (Sfântul Apostol și Evanghelist Luca Capitolul 3, versetul 3), pe care avea s-o aducă Hristos.

Deci a venit Iisus să Se boteze, deși nu Îi trebuia Botezul, ca Unul care era curat și fără de păcat. Si L-a cunoscut Ioan cu duhul și se smerea pe sine zicând : "Eu am trebuință să fiu botezat de Tine, și Tu vii la mine?" (Matei 3, 14). Însă Hristos-Domnul a zis către Ioan: "Lasă acum, că așa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea" (Matei 3, 15).

Fiind botezat Iisus în Iordan, ieșind Domnul din ape, I s-au deschis Lui cerurile, iar Duhul lui Dumnezeu S-a coborât peste El în chip de porumbel, iar din cer, glasul Tatălui s-a auzit zicând : "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit" (Sfântul Apostol și Evanghelist Matei Capitolul 3, versetul 17) 

După cum am subliniat și arătat, Iisus Hristos primește botezul de la Ioan pentru a readuce Duhul Sfânt în creație. Prin căderea în păcat, omul Îl pierduse pe Sfântul Duh, așa cum ne mărturisește Sfântul Chiril al Alexandriei.

 Botezul Mântuitorului reprezintă momentul redeschiderii izvoarelor harului, care fuseseră închise pentru om și pentru întreaga creație. Prin cuvintele din rugăciunea citită la Bobotează: "Astăzi firea apelor se sfințește...", nu trebuie să înțelegem că harul lui Dumnezeu se pogoară în timpul slujbei de sfințire a apei peste toată apa care există în diverse locuri, ci doar peste apa pregătită din timp pentru acest lucru.

În rugăciunea de sfințire a apei de la Botez, se cere venirea Duhului pentru curățirea apei de lucrarea puterilor demonice, pentru ca ea să devină , prin pogorârea deplină a Duhului, loc al nașterii omului nou în Hristos.

Astfel, ritualul Botezului creștin-ortodox repetă aceste momente, care semnifică trecerea dintr-o etapă existențială în alta: el se deschide cu lepădările, menite să alunge puterea satanei și se încheie cu primirea darului Sfântului Duh.

În ajunul și în ziua de Bobotează, în toate bisericile ortodoxe, cu puterea Duhului Sfânt , la rugăciunile arhiereilor și preoților se sfințește Agheasma Mare.

Cuvantul „agheasmă“(limba greacă "aghios" -sfințire ) înseamnă sfințire și denumește atât apa sfințită, cât și slujba pentru sfințirea ei. Agheasma Mare se sfințește doar de două ori în cursul unui an: în Ajunul Bobotezei (5 ianuarie), dar și pe 6 ianuarie, cu ocazia sărbătorii Botezului Mântuitorului.

Apa la Bobotează este sfințită printr-o rânduială specială si de aceea consumul acesteia cunoaște o perioadă restrânsă . Astfel, Agheasma Mare se poate lua timp de 8 zile începând cu sărbătoarea Botezului Domnului.

Creștinii ortodocși pot consuma Agheasma Mare pe nemâncate în perioada 5 ianuarie - 14 ianuarie și la recomandarea duhovnicului. Agheasma Mare este folosită în Ajunul Bobotezei la sfințirea caselor credincioșilor și a locuitorilor acestora. Tot cu ea se stropesc și lucrurile care trebuie binecuvantate sau sfințite, cum ar fi: binecuvântarea și sfințirea prapurilor, sfințirea crucii și a troițelor, a clopotului, a vaselor și vesmintelor liturgice, sfințirea icoanelor, a bisericilor, a antimiselor și a Sfântului și Marelui Mir.

Mântuitorul nostru Iisus Hristos acceptă botezul pentru mântuirea noastra. Luând fire omenească intră în apa Iordanului pentru a sfinți natura și pentru a ne descoperi că fiecare dintre noi trebuie să se boteze în numele Sfintei Treimi.

Prin Botezul Său, Mântuitorul pregătește botezul creștin

Sfantul Ioan Gura de Aur ne învață că ceea ce s-a întâmplat cu paștele iudaic, se întâmplă și cu botezul. "La Cina cea de Taină întâlnim și paștele iudaic și paștele nostru. Astfel, Hristos a pus capăt celui dintâi și i-a dat început celui de-al doilea." (Cuvinte de folos creștin ale Sfântului Ioan Gură de Aur) 

Și acum la râul Iordan a împlinit botezul iudaic, dar în același timp a deschis ușile botezului Bisericii. "Înainte de a se pune început nou vieții, trebuie sa se puna capăt celei vechi", ne spune Sfântul Vasile cel Mare. "Dacă Botezul lui Ioan reprezintă începutul botezului, botezul lui Iisus reprezintă desăvârșirea botezului. Hristos S-a botezat ca omul cel vechi al păcatului să moară și sa se poată naște cel nou, după chipul Său." (Omilie la Praznicul Botezului Domnului)

"Neprihănit și lipsit de orice păcat, și prin urmare și de păcatul lui Adam (Facere 3, 7-11), Hristos, noul Adam, S-a pogorât gol în acest "mormânt lichid" (Irmos al primului imn al celui de-al doilea Canon al Utreniei de la sărbătoarea Bobotezei), ca semn al viitoarei pogorâri în tenebrele morții și al șederii Sale în mormânt. 

 Se cufundă acum în apa și, după cum vestiseră prorocii, calcă în picioare puterea Satanei, care se retrăsese în străfundul apei (Psalmul 73,14): "Tu ai zdrobit capetele balaurilor din apă", apoi Se ridică din nou biruitor, vestind Învierea Sa cea de-a treia zi și înălțarea omenirii curățite de păcat.

Cerurile, zavorâte dupa caderea primului om, s-au deschis atunci deasupra Sa, iar glasul Tatălui a venit din înălțime, a dat mărturie în fața tuturor: "Acesta este Fiul Meu cel iubit întru Care am binevoit" (Matei 3, 17). Sfântul Duh a dat de asemenea mărturie, apărând în chip de porumbel alb, ca semn al păcii și împăcării dintre Dumnezeu și om (Facere, cap. 8). "

Arătându-L(...) că Acesta este Fiul lui Dumnezeu, Unul Nascut din Tatăl (...), Mântuitorul pe care Îl făgăduise Dumnezeu. Prin Botezul Său în Iordan, Hristos vestea astfel ca avea să slobozească omenirea din robia morții și că avea să o ducă la cunoștința Sfintei Treimi prin moartea și Invierea Sa. (Ieromonahul Macarie Simonopetritul, Sinaxarul - Viețile Sfinților, volumul V, luna ianuarie).

Troparul

În Iordan botezându-Te Tu, Doamne, închinarea Treimii s-a arătat; că glasul Părintelui a mărturisit Ție, Fiu iubit pe Tine numindu-Te; și Duhul în chip de porumbel a adeverit închinarea Cuvântului. Cel ce Te-ai arătat, Hristoase Dumnezeule, și lumea ai luminat, slavă Ție.

Rugăciune

Doamne Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu, Unule Născut din Tatăl mai înainte de toți vecii, Lumină din Lumină, Care luminezi toate, Care nestricat Te-ai întrupat din Preasfânta Fecioară Maria și ai venit în lumea aceasta pentru mântuirea noastră. Tu însă nu ai răbdat să vezi neamul omenesc muncit de diavolul și pentru aceasta în luminata zi a dumnezeieștii Tale Arătări ai venit la Iordan, la păcătoși și la vameși, ca să Te botezi de la Ioan, fără de păcat fiind, ca să împlinești toată dreptatea și să speli în apele Iordanului păcatele întregii lumi, ca un Miel al lui Dumnezeu, să le iei asupra Ta și să ne mântuiești cu Cinstit Sângele Tău. Pentru aceasta Te-ai afundat în apele Iordanului, ai deschis cerul cel închis de Adam și Duhul Sfânt a venit peste Tine ca un porumbel. Tu ai luminat și ai îndumnezeit firea noastră și dumnezeiescul Tău Părinte Ți-a vestit bunăvoirea Sa, pentru că ai împlinit voia Lui și ca un om ai primit păcatele și prin junghiere Te-ai gătit, după cum Tu Însuți ai grăit: „Pentru aceasta Mă iubește Tatăl, pentru că Eu Îmi pun sufletul, ca iarăși să-l primesc”, și, astfel, în această prealuminată zi, Tu, Doamne, ai pus începutul mântuirii noastre. Pentru aceasta toate puterile cerești se bucură și toată făptura se veselește, așteptând slobozire din stricăciune, zicând:

„A venit luminarea, s-a arătat harul și izbăvirea, lumea se luminează și oamenii se umplu de bucurie. Să se veselească acum cerul, pământul și toată lumea să se bucure, râurile să salte, izvoarele, lacurile, adâncurile și mările să dănțuiască, că prin Dumnezeiescul Botez astăzi s-a sfințit firea lor. Să se bucure astăzi și adunarea oamenilor, că firea lor capătă astăzi starea cea dintâi, și toți să cânte cu bucurie: Este timpul Arătării lui Dumnezeu.

Veniți cu mintea la Iordan să vedem priveliște mare: Hristos vine spre Botez, Hristos vine la Iordan, Hristos îngroapă în apă păcatele noastre, Hristos merge să caute oaia cea rătăcită și o găsește și o duce în rai”. Această taină dumnezeiască păzind, iubitorule de oameni, Doamne, învrednicește-ne pe noi, cei ce însetăm după glasul Tău, să venim la Tine, Izvorul cel pururea dătător de viață, să scoatem apa harului Tău și iertarea păcatelor și să trăim în veacul de acum în curăție și feciorie, în dreptate și cucernicie, așteptând nădejdea cea fericită și arătarea slavei Tale, a Marelui Dumnezeu și Mântuitorului nostru, pentru că nu ne mântuiești numai după faptele noastre, ci cu marea Ta milostivire și cu înnoirea Sfântului Tău Duh, în baia nașterii din nou, ca îndreptați cu harul Tău să fim moștenitori ai vieții veșnice în Împărăția Ta, unde ne învrednicește să slăvim, împreună cu toți sfinții, Preasfântul Tău Nume cu Părintele Tău fără de început și cu Preasfântul și Bunul și de Viață Făcătorul Tău Duh, acum și pururea și în vecii vecilor. Amin.

Acest material a fost realizat și sintetizat de către Prof.Dr.Daniel Mihai redactor al BPNews. Toate drepturile rezervate

$$$

 Nașterea la cer a unui martor al Crucii și al demnității românești

La douăzeci și doi de ani de la nașterea sa la cer, chipul și mărturia Părintelui Martir Vasile Vasilescu se așază cu o limpezime dureroasă în conștiința celor care mai pot privi istoria fără uitare, pentru că viața sa, începută la 28 ianuarie 1909 în Roșieștii Vasluiului și încheiată pământește la 6 ianuarie 2003, nu este doar o biografie, ci o confesiune vie despre ce a însemnat prigoana comunistă împotriva credinței, culturii și spiritului românesc. Monah în momentul arestării, întemnițat vreme de ani în locuri devenite sinonime cu suferința și exterminarea – Bacău, Jilava, Luciu-Giurgeni, Grădina, Stoienești, Gherla – Părintele Vasile nu și-a scris amintirile în focul imediat al durerii, nici la scurt timp după eliberare, ci după douăzeci și cinci de ani, atunci când gândurile se limpeziseră de patima sentimentelor și puteau spune adevărul curat, lăsând faptele să vorbească și pe făptuitori să se condamne singuri prin cruzimea lor.

În aceste pagini, el descrie cum a fost lovită în miezul ei spiritualitatea românească, cum au fost umiliți cei care reprezentau fruntea neamului, cum a fost batjocorită credința creștină și călcate în picioare valorile pe care se clădise o țară generație după generație, arătând limpede că nu oamenii au fost adevăratul țel al prigoanei, ci însăși memoria, cultura și verticalitatea unui popor. În 1959, când s-a dezlănțuit prigoana împotriva călugărilor, peste trei sute de monahi și monahii au fost scoși fără judecată doar din eparhia Mitropoliei Moldovei, iar el, după ani de muncă duhovnicească și restaurare a Mănăstirii Antim și după zece ani de refacere a Schitului Pocrov, ajuns punct de atracție pentru pelerini din toată țara, a fost scos din mănăstire, lipsit de dreptul de a purta hainele călugărești și de a sluji, trimis la casa părintească din Vutcani, unde singura mângâiere a rămas scrisul și traducerea Bibliei, în timp ce Părintele Haralambie lucra la volumele de spiritualitate românească.

Acea scurtă liniște a fost curmată brutal în noaptea de 14 septembrie 1959, când, chiar de sărbătoarea Înălțării Sfintei Cruci, Securitatea a năvălit în casa părintească, a răscolit totul, a confiscat și a distrus manuscrise de o valoare uriașă, a încălcat în picioare munca unei vieți și a rupt fără milă legăturile de familie, sub privirea unui tată bătrân și a unor copii care aveau să audă cuvintele profetice ale Părintelui Haralambie: „de acum nu mă veți mai vedea niciodată”. Drumul cu ochelari de tablă pe ochi, anchetele absurde, amenințările, acuzațiile fabricate – de la ascultarea „Vocii Americii” la simple convorbiri cu oameni considerați indezirabili – au culminat cu procese formale, în care dovezile lipseau, dar sentințele erau deja decise, iar anii de condamnare au fost urmați de transferuri prin închisori, inclusiv la Jilava, unde umilința, foamea și teroarea erau parte dintr-un sistem gândit să frângă suflete.

Și totuși, în mijlocul acestor iaduri, Părintele Vasile consemnează momente de lumină care sfidează orice logică a violenței, precum cântarea „Hristos a înviat” în zorii Paștelui din 1960, în grajdurile închisorii din Bacău, când optzeci de deținuți au simțit pentru o clipă că moartea fusese învinsă, sau acceptarea tunderii și a bătăilor „ca oile spre junghiere”, fără ca făgăduințele făcute lui Dumnezeu să fie atinse, pentru că acolo, în taina sufletului, niciun regim nu putea coborî.

Această viață, așternută fără ură, fără patimă, dar cu o forță morală copleșitoare, rămâne un document de conștiință și o mărturie că libertatea interioară nu poate fi confiscată, că adevărul nu poate fi ucis definitiv și că jertfa, chiar ascunsă decenii la rând, continuă să lucreze în tăcere asupra celor dispuși să asculte.

#MartiriiÎnchisorilor #PărinteleVasileVasilescu #MemoriaCredinței #Jilava #Gherla #RezistențăSpirituală #IstorieVie

Cât din această memorie vie mai suntem dispuși să purtăm și să apărăm astăzi, pentru ca jertfa lor să nu rămână doar o pagină citită, ci o responsabilitate

$$$

 30 de sfaturi ale Șamanului despre semnele pe care merită să le observi

1. Atunci când mergi pe stradă și vezi o pană căzută pe pământ, ridic-o și du-o acasă. O poți așeza într-o vază, o poți agăța sau pur și simplu o poți pune pe un raft. Este un talisman puternic, dăruit ție de cer. Fii atent la asemenea semne ale Spiritelor.

2. Adună pietre din râuri. Ele poartă o mare forță și o energie deosebită.

3. Străduiește-te din toate puterile să-i ajuți pe ceilalți. Dacă nu poți aduce bucurie, măcar să nu faci rău.

4. Greutățile… sunt doar o formalitate! Greutățile serioase sunt serioase, dar tot formale. Există cerul – uneori ascuns de nori –, însă e suficient să faci un efort (să urci într-un avion, de pildă) și, deasupra norilor, vei vedea același cer senin și albastru. Pace tuturor!

5. Pentru a te apropia de un vis, uneori este suficient să faci măcar un singur pas. Nu te teme de dificultăți: ele au existat întotdeauna și vor exista mereu. Drum luminos să aveți în toate începuturile voastre!

6. Primul tău principiu moral trebuie să fie refuzul ferm de a provoca rău oricui. Acest principiu trebuie să fie neclintit în viața ta: „Nu voi face niciodată rău nimănui”. Gândește-te…

7. Când devii o sursă de fericire pentru ființele vii, tu însuți vei fi cel mai fericit. Iar dacă ajungi să fii izvor de suferință pentru alții, tu vei fi primul care va cunoaște nefericirea. Gândește-te…

8. Oferă-ți zilnic măcar o oră de liniște… Ea îți este la fel de necesară ca și comunicarea.

9. Capacitatea de a iubi este cea mai înaltă artă de pe pământ. Învață să iubești pe toți, chiar și pe dușmanii tăi.

10. Nu arunca niciun fel de gunoi în ape. Spiritul apei se poate mânia cumplit. Pentru a-l îmbuna, poți arunca în apă pâine, lapte sau monede.

11. De obicei, ne numim trecutul „vremuri de aur”. Aceasta este o greșeală. Este esențial să înțelegi că fiecare clipă care vine în viața ta este, de fapt, adevăratul timp de aur.

12. Nu există o religie perfectă și nici una mai rea decât altele. Dumnezeu este unul singur. Roagă-te cui dorești, dar amintește-ți poruncile esențiale: trăiește după conștiință, respectă-ți strămoșii, iubește.

13. Dacă scopul tău este să schimbi lumea, începe prin a te schimba pe tine. Învață să stăpânești energia bucuriei și energia iubirii. Acestea sunt trăirile fundamentale ale omului. Zâmbetul, râsul și bucuria au o forță uriașă. Când vei învăța acest lucru, vei descoperi adevărata „iubire”.

14. Există o vorbă înțeleaptă: „Mâna celui care dă nu sărăcește”. Pe cât posibil, ajută-i pe cei sărmani și nevoiași. Nu suma contează, ci actul dăruirii.

15. Viața este un interval teribil de scurt. Nu-l irosi în certuri, lacrimi, vorbe urâte și alcool! Poți face bine, poți aduce pe lume copii, te poți odihni și te poți bucura de nenumărate lucruri frumoase.

16. Dacă persoana iubită începe să se mânie pe tine și știi că nu ești vinovat, îmbrățișeaz-o și ține-o strâns, foarte strâns – se va liniști.

17. Dacă sufletul îți este apăsat și simți o moleșeală lăuntrică, cântă pur și simplu… Cântă ceea ce dorește sufletul tău. Uneori și el are nevoie să se descarce.

18. Amintește-ți mereu: nu există religia cea mai adevărată, nici credința cea mai corectă, nici preoții cei mai înțelepți ai unui cult sau altul. Dumnezeu este unul singur. El este vârful muntelui, iar credințele și religiile sunt căile care duc spre acest vârf. Roagă-te cui dorești, dar să știi că scopul tău nu este să fii fără păcat, ci să-L atingi și să-L cunoști pe Dumnezeu.

19. Dacă ai hotărât să faci ceva, nu te îndoi de tine. Frica te abate de pe drumul drept, fiind principalul instrument al răului. Totuși, nu-ți pierde speranța dacă nu reușești din prima. Fiecare mică victorie te apropie de cea Mare.

20. Ține minte un adevăr esențial: fiecare primește după faptele sale. Nu lăsa problemele să pătrundă în sufletul și în gândurile tale; atunci ele nu vor ajunge nici la trupul tău.

21. Viața se poate întoarce spre tine cu fața sau cu spatele, însă puțini înțeleg că tu însuți o întorci. Gândurile rele îndreptate spre alții se întorc la tine. Invidia, la fel. Și la ce bun? Trăiește calm și cumpătat… Invidia nu este permisă și nici necesară. Da, poate cineva are o mașină mare, dar chipul lui nu va deveni mai frumos datorită ei. Aurul este, de fapt, un metal murdar – nu merită invidiat. Zâmbește mai des și îți vor zâmbi și trecătorii, și cei apropiați, ba chiar viața însăși.

22. Dacă vrei să fii respectat, respectă-i pe ceilalți. Răspunde binelui cu bine, iar răului cu indiferență. Cel care a făcut rău va suferi mai mult tocmai pentru că nu i-ai acordat atenție.

23. Nu beți. Deloc. Alcoolul distruge trupul, mintea și sufletul. Eu nu mai beau de mulți ani, slavă Domnului. Dacă sunteți șaman, ezoterist sau orice altă persoană care se ocupă cu astfel de practici și consumați alcool, în curând vă veți epuiza toate puterile, iar Spiritele vă vor pedepsi. Alcoolul ucide cu adevărat — nu faceți imprudențe. Pentru relaxare există baia, pentru voie bună există cântecele, pentru a găsi un limbaj comun există ceaiul, iar pentru a cunoaște mai îndeaproape o femeie există, până la urmă, bomboanele…

24. Nu regretați niciodată nimic — este inutil. Tot ceea ce se întâmplă se întâmplă prin voia Spiritelor și spre bine.

25. Pietrele care seamănă cu animale nu trebuie luate fără ritual, altfel puteți atrage nenorociri. Dacă ați găsit o astfel de piatră și doriți să o luați cu voi, adresați-vă spiritului stăpân al locului cu rugămintea de a o lua și aduceți-i o ofrandă. Apoi acoperiți piatra, la pământ, cu o pânză albă…

26. Ascultând muzică bună, vă curățați de energia negativă acumulată pe parcursul zilei. Muzica este o formă aparte de meditație, capabilă să vă readucă echilibrul și armonia interioară.

27. Pentru a respira mai ușor și pentru a elibera apăsarea inimii, învățați să plângeți…

28. Dacă simțiți că situația în care vă aflați pare fără ieșire, ridicați mâna cât mai sus, apoi lăsați-o brusc jos spunând: „fie ce-o fi…” și gândiți-vă din nou. Cum spunea un Mare Înțelept: „chiar și atunci când ai fost mâncat, tot ai două ieșiri”.

29. Atunci când o femeie cumpără alimente, ea cumpără viitoarele zile de fericire ale familiei sale. Fiecare legumă sau fruct proaspăt, frumos, copt și plăcut mirositor reprezintă o zi de viață liniștită și fericită pentru acea familie. Bărbatul, la rândul său, trebuie să-i asigure femeii resursele financiare necesare pentru a putea alege produse de cea mai bună calitate. Familia care face economii la mâncare devine săracă și nefericită, căci a economisi la hrană înseamnă a economisi la fericirea celor dragi.

30. Dacă simțiți că nu vă este bine și ceva vă neliniștește, începeți să faceți mișcări line ale corpului, asemenea unui dans. Astfel, vă veți readuce energia pe făgașul ei firesc și vă veți curăța mintea de suferință.

❗️Textul reflectă opinii personale și elemente ale tradițiilor spirituale. Nu constituie o recomandare științifică, medicală sau religioasă și este destinat reflecției.

      Marcus de seară