$$$

 S-a întâmplat în 1 ianuarie 1942: În această zi, s-a născut Ovidiu Iuliu Moldovan. Ovidiu Iuliu Moldovan (n. Vișinelu – d. 12 martie 2008, București) a fost un actor român, cu o bogată activitate în teatru, film, teatru radiofonic și televiziune. Ovidiu Iuliu Moldovan a fost unul dintre cei mai mari actori de teatru și de film. Carismatic, cu o voce puternică, expresiv, nu avea cum să treacă neremarcat. Pe scenă, era sublim. În viața privată, era curtat de cele mai frumoase femei. La rândul lui, a avut parte de iubiri răvășitoare, dar se pare că niciuna nu a fost suficient de puternică pentru a-l convinge să renunțe la celibat.

Ovidiu Iuliu Moldovan s-a născut în satul Vişinelu, pe atunci în judeţul Cluj, acum în Mureş. De originile lui aminteşte şcoala gimnazială din sat, care îi poartă numele. În adolescenţă, a studiat la Turda, unde a absolvit Colegiul Naţional „Mihai Viteazul“. Atunci scria versuri „ca tot omul“, le-a păstrat până la maturitate, însă nu şi-a propus să le publice. La acea vârstă era încă apropiat de mama lui, singurul dintre părinţi care a supravieţuit în urma celui de-al doilea război mondial. „Tatăl meu, Iuliu Moldovan, a fost unul dintre martirii transilvăneni, adică unul dintre cei 40 de români care, împreună cu 130 de evrei, au fost împuşcaţi în 1944 de către trupele de ocupaţie horthyste“, a spus actorul într-un interviu, după Revoluţie. „Asta s-a întâmplat la 15 kilometri de Sărmaşul de Câmpie, un orăşel aflat pe-atunci în judeţul Cluj.“ După decesul soţului, Marta Moldovan, mama lui, care a lucrat ca învăţătoare, a fugit cu fiul ei la Cluj. „Au fost ani grei aceia, pentru că oricum ai mei nu erau văzuţi cu ochi buni. Tatăl meu se trăgea dintr-o familie care-şi are obârşia în familiile Bariţiu şi Raţiu, oameni influenţi, vestiţi memorandişti, printre care s-au aflat şi mulţi preoţi“, a mai povestit Moldovan. „În casele bunicilor şi străbunicilor mei se discuta, fără preget, soarta Transilvaniei.“ Mama îl vedea medic, el nu se gândea neapărat la ce va studia, ceea ce s-a schimbat peste ani, când Dorina Ghibu-Stanca, vara lui, actriţă la teatrele de la Sibiu şi Cluj, şi soţul ei, Radu Stanca, membru al „Cercului Literar de la Sibiu“, l-au îndrumat spre teatru. S-a întâmplat după ce a făcut doi ani de Filosofie şi după ce a văzut de 20 de ori spectacolul „Domnişoara Nastasia“, o tragicomedie a lui George Mihail Zamfirescu. Studentul perfecţionist, cum îl percepeau colegii de scenă, a terminat cursurile Institutului de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale“ din Bucureşti în 1964, la clasa profesorului Octavian Cotescu. Pe scenă a debutat în ’65, la Teatrul Naţional din Timişoara, cu rolul Mio din spectacolul „Pogoară iarna“ al dramaturgului american Maxwell Anderson. La Institut a aflat de la profesori că era necesar ca actorul să fie grijuliu cu expunerea elementelor din viaţa personală „pentru că într-o oglindă de vizavi, care este conştiinţa celorlalţi, ea capătă alte sensuri, pasibile de interpretări neaşteptate“. Un prim spectacol remarcabil de la începutul carierei a fost „Regele Lear“, în care l-a distribuit regizorul Radu Penciulescu. El l-a zărit la Bucureşti, în timpul unei sesiuni a Institutului Internaţional de Teatru, ONG fondat la iniţiativa UNESCO, într-un spectacol al teatrului din Timişoara, unde lucra, şi i-au plăcut tehnicile lui actoriceşti. Aşa a hotărât să îi ofere rolul Oswald, semnificativ, chiar dacă secundar. Era vorba despre anul 1970, când s-a angajat la Teatrul Naţional Bucureşti (TNB). Vremuri în care montau spectacole cu determinare şi fervoare regizori precum Liviu Ciulei, Lucian Pintilie şi David Esrig. 

Punctul culminant a fost în ’79, când l-a conturat pe împăratul Caligula, protagonistul din spectacolul omonim regizat de Horea Popescu pe scena TNB. Una dintre cele mai dificile chestiuni a fost să joace astfel încât să stârnească dispreţul în inimile spectatorilor faţă de personaj. Spectacolul a avut la bază piesa scriitorului şi filozofului Albert Camus despre acest dictator al Romei Antice. Deşi premiera s-a desfăşurat în timpul lui Nicolae Ceauşescu şi mesajul era vădit împotriva totalitarismului, cenzorii nu au blocat proiectul.

Pe când juca în „Caligula“, Moldovan l-a cunoscut pe filosoful Petre Ţuţea. Într-o seară de iarnă, fusese la spectacol cu scriitorul Marcel Petrişor într-o sală unde era la fel de frig ca afară; după aceea, s-au dus o parte dintre actori şi spectatori la restaurantul „Berlin“. Toate restaurantele se închideau după 23.00, iar odată ce i-au anunţat chelnerii că a sosit momentul să plece, au ieşit. Acolo, în ger, Ţuţea le-a ţinut patru ore un discurs lui Ovidiu Iuliu Moldovan şi lui Marcel Petrişor despre filozofia lui Camus. Lui Moldovan nu i-a venit să creadă cât era de vioi, în ciuda bătrâneţii şi a bolii. S-au împrietenit. Cu gândul la clipa morţii, Petre Ţuţea i-a cerut ajutorul lui Petrişor, ca să-şi îndeplinească o dorinţă. Cu toate că tatăl lui fusese preot ortodox pe lângă oraşul Câmpulung, din judeţul Argeş, Ţuţea voia să fie înmormântat la cimitirul greco-catolic de la Blaj. „Marcel mi-a spus, iar eu, fiind «înarmat» cu scrisoarea lui Ţuţea, am luat legătura cu fostul episcop ortodox de la Alba-Iulia. În vremea aceea încă nu fusese recunoscută Biserica Greco-Catolică“, îşi amintea Ovidiu Moldovan în 2003. „Scrisoarea o am şi-acum. Prin ea, Ţuţea îşi motiva dorinţa de a fi înmormântat la Blaj, în Transilvania, pentru că el, Ţuţea, considera că «Transilvania este coloana vertebrală a neamului românesc!»“. Era înainte de Revoluţie, Ţuţea a mai trăit până 1991, iar în cele din urmă a fost înmormântat în Argeş. 

Moldovan n-a fost doar actor, ci şi interpret de poezie, încă din facultate, când profesorul A. Pop Marţian îl trimitea cu Ion Caramitru şi Valeria Seciu la recitaluri de versuri de Schiller, Goethe şi Eminescu. De la acel dascăl ei au învăţat despre metrică şi muzicalitate. La 42 de ani, când finalizase deja 40 de filme, Moldovan îi spunea jurnalistei Eva Sîrbu într-un interviu publicat în anii ’90, în volumul „Interviuri uitate“: „Ştiu că am ratat foarte multe roluri, am avut multe eşecuri şi în teatru, şi în film, dar fiecare a lăsat ceva în mine. O umbră. O urmă. O iluzie. O deziluzie. O neîmplinire... “. Chiar dacă a ţinut cel mai tare la Pantelimon şi Horea, în urma peliculei „Actorul şi sălbaticii“, a simţit că a avut un rol deosebit, aplaudat de public, precum şi şansa să lucreze şi să se împrietenească „cu un om extraordinar şi un artist unic“, Toma Caragiu. N-a fost nicicând dezinteresat de profesia lui, oricât de slabe i s-au părut anumite producţii cinematografice – la unele participa fără să ştie că aveau să ajungă sub nivelul aşteptărilor. A muncit la fel de mult pentru toate. „Pe mine, cel puţin, insuccesul mă incită, mă stârneşte, mă obligă să găsesc soluţii nesperate. Dar, evident, este cu mult mai plăcut să te întâlneşti cu roluri sigure, care te duc către un succes sigur.“ Din 1995, de când a murit mama lui, Ovidiu Iuliu Moldovan a făcut paşi înapoi din viaţa publică, nu a mai jucat în filme, ci doar în spectacole de teatru şi recitaluri de poezie. Întotdeauna l-a bucurat să rostească poeme. 

A jucat de-a lungul vremii în 42 de filme, printre acestea, „Profetul, aurul şi ardelenii”, „Artista, dolarii şi ardelenii”, „ Pruncul, petrolul şi ardelenii”, „Castelul din Carpaţi”, „Misterele Bucureştilor”, „Horea”, „Secretul lui Nemesis” sau „Sosesc păsările călătoare”, dar şi în numeroase spectacole de teatru. Moldovan ramâne în memoria spectatorilor de teatru prin inegalabilul său Caligula şi prin rolurile făcute sub bagheta lui Andrei Şerban, fiind unul dintre monştrii sacri ai TNB care au jucat în aproape toate montările realizate de marele regizor român la Naţional în anii ’90.Ovidiu Iuliu Moldovan i-a dat replica Leopoldinei Bălănuţă în „Medeea”, a fost un cuceritor Lopahin în „Livada cu vişini” şi a făcut un excelent rol de compoziţie, jucându-l pe Orsino în „ Noaptea regilor” (după „A douăsprezecea noapte”). În 2008 i-a fost oferit post-mortem Ordinul „ Steaua Romaniei”, în grad de cavaler.În 2004, cu patru ani înainte să se stingă, a obţinut Premiul UNITER pentru întreaga carieră, însă a rămas în continuare solitar. Fratele lui vitreg după mamă, Mircea Moldovan, nici nu a auzit că era bolnav de cancer, credea că avea doar diabet.

Într-o seară de miercuri, pe 12 martie 2008, la 66 de ani, Ovidiu Iuliu Moldovan a încetat din viaţă pe un pat al Spitalului Universitar din Bucureşti, unde fusese internat în urmă cu două zile. Prietenii, colegii şi spectatorii l-au privit pentru ultima dată pe scenă pe 15 ianuarie, de ziua lui Mihai Eminescu, în spectacolul „Trecut-au anii“, cu actorii Valeria Seciu şi Ion Caramitru. Iar cel din urmă rol pentru care a primit aplauze a fost Cioran, din „Celălalt Cioran“, în regia lui Radu Penciulescu. După ce a murit, colegii de breaslă n-au ezitat să îşi transmită regretele când i-au contactat jurnaliştii. „Mi-l aduc aminte tânăr, puternic, jucând în «Regele Lear», cu privirea lui dreaptă, directă, exactă, pe care nu o vom mai regăsi decât în filmele lăsate“, a declarat Vlad Rădescu. Florina Cercel îşi amintea că „a fost de o discreţie desăvârşită“, iar Ion Besoiu, că „era un recitator admirabil şi un mare iubitor de poezie“. Şi Vladimir Stănescu, director tehnic al Teatrului Naţional din Bucureşti, şi-a dorit să spună câteva cuvinte despre el: „Când îşi făcea apariţia, prin simpla lui prezenţă impunea un mare respect“.Ovidiu Iuliu Moldovan a încetat din viaţă pe 12 martie 2008, un an în care cultura română avea să-i mai piardă pe Colea Răutu, Ilarion Ciobanu, Ştefan Iordache sau Dina Cocea.

Surse:

Eva Sârbu – Interviuri uitate; D.Dragnea şi A. Băleanu – Actorul în căutarea personajului 

https://www.scribd.com/document/412335538/Sirbu-Eva-Actorii-Nostri-Interviuri-Uitate-2-1999

https://www.cinemagia.ro/actori/ovidiu-iuliu-moldovan-2392/

https://adevarul.ro/cultura/teatru/ovidiu-iuliu-moldovan-omul-retras-actorul-indarjit-trauma-copilariei-tatal-ucis-trupele-horthyste-1_5cfb4e54892c0bb0c61e1d28/index.html

http://www.cinemarx.ro/persoane/Ovidiu-Iuliu-Moldovan-79477.html?biografie

http://www.dozadebine.ro/ovidiu-iuliu-moldovan-talent-inconfundabil-al-rostirii-poeziilor-lui-eminescu/

https://www.uniter.ro/artist/ovidiu-iuliu-moldovan/

http://aarc.ro/en/personalitate/view/ovidiu-iuliu-moldovan

$$$

 1 ianuarie - Sf. Ierarh Vasile cel Mare. La mulți ani tuturor celor ce-i poartă numele! Sfântul Vasile cel Mare este unul dintre cei mai importanţi teologi creştini. Ierarhul este celebrat pentru scrierile sale, rugăciunile pe care le-a lăsat şi pentru viaţa dedicată oamenilor săraci. În tradiţia populară, de Sânvasâi este mare sărbătoare, se merge cu Pluguşorul şi cu Sorcova, iar mielul Vasilică aduce noroc şi bogăţie. Peste 600.000 de români îşi serbează ziua numelui.

Vasile din Cezareea Cappadociei, cunoscut sub numele Vasile cel Mare (n. 330, Cezareea, Cappadocia - d. 1 ianuarie 379, Cezareea Cappadocia) a fost un arhiepiscop din secolul al IV-lea, considerat doctor al Bisericii și unul din cei trei doctori răsăriteni ai Bisericii, alături de Grigore de Nazianz (Teologul) și Ioan Gură de Aur. Sfântul Ierarh Vasile cel Mare s-a nãscut în anul 330 d.Hr. în Cezareea Capadociei într-o familie nobilã care a dat Bisericii slujitori şi cãrturari renumiţi, câţiva dintre ei fiind trecuţi în rândurile sfinţilor. Bunicul sãu a fost martir pentru Hristos în timpul împãratului roman Diocleţian, sora sa cea mare a fost cea care i-a îndemnat pe fraţi pe calea slujirii Mântuitorului, iar fratele cel mai mic a fost episcop al Sevastiei. Studiile le face la Constantinopol şi la Atena, unde leagã o strânsã prietenie cu Sfântul Grigorie de Nazianz, dupã care se întoarce în Cezareea, unde predã pentru o scurtã vreme Retorica. La îndemnurile surorii sale, a fost botezat în credinţa creştinã, împarte partea sa de avere celor sãraci, dupã care se retrage în anul 358 la o mânãstire din Pont, unde duce o viaţã de ascezã şi rugãciune. Dupã o cãlãtorie la marile mânãstiri şi schituri din Egipt, s-a întors în Pont şi redacteazã prima sa scriere privitoare la viaţa de obşte din mânãstire, numitã „Regulile vieţii monahale”. 

În 364 a fost chemat în Cezareea de episcopul Eusebiu şi a fost hirotonit preot, aducându-şi o contribuție importantã în lupta împotriva ereticilor arieni. Pastoraţia pe care o începe de acum înainte a fost dedicatã îndeosebi celor nevoiaşi, organizând renumitele azile, spitale şi case de reeducare a celor decãzuţi moral, toate grupate sub denumirea de „Vasiliade”. Deosebit de energice au fost şi misiunile sale pe tãrâm spiritual, ca preot şi apoi ca episcop al Cezareei Capadociei, remarcându-se în acţiuni de combatere a unor eretici şi de reconciliere a Bisericilor în timpul unor schisme. Sfântul Vasile cel Mare a murit în anul 379, la numai 49 de ani, ca un adevãrat stâlp al Bisericii din vremea sa, un punct de referinţã în istoria creştinismului universal. Scrierile sale conţin lucrãri de dogmaticã profundã, precum „Contra lui Eunomiu” sau „Despre Sfântul Duh”, lucrãri ascetice, ca „Regulile vieţii monahale”, „Despre judecata lui Dumnezeu”, comentarii, ca „9 Omilii la Hexameron”, numeroase cuvântãri şi epistole. A avut o contribuţie deosebitã la structurarea slujbelor bisericeşti, alcãtuind o Sfântã Liturghie ce-i poartã numele. Sf. Vasile este serbat pe data de 1 ianuarie și de asemenea pe 30 ianuarie împreună cu Sf. Ioan Gură de Aur (Chrysostom) și Sf. Grigore (Nazianzus) (Sfinții Trei Ierarhi - sărbătoare hotărâtă în 1081 de către Ioan Patriarhul Constantinopolului în memoria acestor trei mari sfinți și teologi ortodocși).

Surse:

http://www.condeiulardelean.ro/articol/sfantul-ierarh-vasile-cel-mare-arhiepiscopul-cezareei-capadociei-0

http://stiri.tvr.ro/in-prima-zi-din-an-peste-600-000-de-romani-isi-sarbatoresc-onomastica-este-sfantul-vasile-cel-mare_812988.html

https://doxologia.ro/sfantul-ierarh-vasile-cel-mare-arhiepiscopul-cezareei-capadociei

$$$

 DREPTUL LA NEUITARE… 

Povestea preotului Grigore Drăgan din Porcești, județul Roman, răpus de tifos în noaptea de 31 decembrie 1917.

În anul 1992, părintele Scarlat Porcescu a publicat în „Cronica Romanului și Hușilor” o scrisoare inedită din corespondența lui Vasile Alecsandri cu episcopul Melchisedec Ștefănescu, prin care poetul făcea o recomandare unui tânăr teolog pe nume Grigore Drăgan, pentru a fi hirotonit la o parohie și a urma misiunea preoțească pentru care se pregătise. 

Pornind de la această scrisoare, l-am identificat în arhivele bisericești pe acest vrednic slujitor, care a păstorit peste două decenii (din apr. 1886, până la moarte), în satul meu natal – Porcești (astăzi Moldoveni, județul Neamț). Iată textul scrisorii lui Alecsandri de la care am pornit pe urmele preotului Grigore Drăgan: “Mircești, 20 iulie 1882

Prea Sfinte Părinte și iubite coleg,

Vătaful meu Vasile Dimitriu s-au încuscrit cu preotul Gheorghe Drăgan din Roman, măritându-și fata cu feciorul preotului anume Grigore, elev la Seminarul de la Huși. Ambiția bătrânului este de a deschide fiului său cariera preoțească și dorul acestuia de a călca pe urmele tatălui său.

Însă cum să se realizeze acea ambiție și acel dar? Prin studiu și prin protecție.Tânărul voiește să studieze ca să ajungă cât mai curând diacon și apoi preot; iar cât pentru popă, speră că I se va găsi când ar fi destoinic a-și îndeplini datoriile preoțești.

Vin dar a vă ruga ca să aveți bunătatea a înlesni cariera recomandatului meu, punându-l la învățătură și acordându-I înalta voastră protecție.

E cam rar a găsi în ziua de astăzi tineri cu dor de a se lumina printr-un studiu serios; și când se găsește vreunul, trebuie să fie încurajat.

În speranța că recomandația mea va fi bine primită, vă rog să mă considerați ca pe un fiu sufletesc devotat și respectuos. 

V. Alecsandri”.

În anul 1915, Ministerul Cultelor solicita tuturor clericilor o fișă personală (o scurtă biografie). Am descoperit fișa pr. Grigore Dragan din Arhiva Parohiei Moldoveni 1, din anul 1915, în care aflăm următoarele: a absolvit Seminarul inferior, s-a căsătorit, avea 3 fiice, a fost hirotonit preot pe seama parohiei Ruptura, com. Cârligele, jud. Roman; transferat la parohia Hălăucești, jud. Roman (decret 926 / 28 dec. 1882); transferat de același episcop Melchisedec la parohia Porcești (decret 256 / 26 aprilie 1886). În anul 1895 a fost numit exarh al Circumscripției Hălăucești; la 10 oct. 1897 primește distincția de „sachelar”; prin decretul 281 / 13 martie 1904 numit președinte al Consistoriului Eparhial; 18 ianuarie 1900 – numit președinte și contabil la Obștea de arendare „MUNCA” Porcești; medaliat cu Răsplata Muncii – 1908; la 28 oct.1909 este hirotesit „iconom”. Nu a avut o locuință proprie și nici casă parohială la Porcești, fapt pentru care a locuit peste 20 de ani în gazdă, la familia I. Gheorghiu din Porcești. 

Știm că în perioada 1917-1918 în zona Romanului au fost multe focare de boli contagioase: febra tifoidă, scarlatina, tifosul exantematic s.a., fapt pentru care medicul primar al județului Roman a trimis mai multe scrisori și pliante către parohii, cu normele sanitare ce se impun în astfel de împrejurari.

Din păcate blândul părinte Grigore Drăgan de la Porcești, care ajuta mulți năpăstuiți în acele vremuri tulburi, a fost și el răpus de tifos, chiar la cumpăna dintre ani, în noaptea de 31 dec.1917/ 1 ian.1918). 

Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească cu cei drepți!

$$$

 DREPTUL LA NEUITARE.... 136 de ani de la moartea marelui povestitor Ion Creangă (Iași, 31 decembrie 1889).

  Scena morţii lui Creangă este descrisă de George Călinescu în volumul „Viaţa şi opera lui Ion Creangă”: 

"Creangă a moştenit de la mama sa epilepsia, o boală ce i-a dat mari bătăi de cap în ultimii ani de viaţă. Ion Creangă ameţea des şi chiar cădea pur şi simplu din picioare . Starea sa gravă de sănătate îl facea pe scriitor să îşi ia concedii medicale de câteva luni, iar uneori acestea se întindeau şi pe durata unui an de zile. În aceste perioade, Ion Creangă mergea la băi, la Slănic, iar când se întorcea, de fiecare dată se simţea mai bine. Cum nu se sinchisea să slăbească, aşa cum l-au sfătuit medicii şi continua să mănânce mult şi să bea din belşug, corpul său devenise mult prea slăbit. Creangă a suferit un atac de inimă puternic, iar multă lume a crezut că scriitorul a decedat. Unele ziare din Bucureşti chiar au dat ştiri cum că Ion Creangă ar fi trecut la cele veşnice. „Dacă atâta era să-mi fie toată jelania după moarte, îmi pare bine că n-am murit încă - şi deie Dumnezeu să mor când m-or găsi oameni cărora să le pese ceva mai puţin de unul ca mine”, aşa a reacţionat scriitorul la ştirile cu privire la decesul său.

 În ultimii trei ani de viaţă, starea de sănătate a lui Ion Creangă devenise atât de gravă, încă nici nu mai putea să scrie. Titu Maiorescu a menţionat acest fapt, într-o scrisoare pe care a expediat-o în 1887 către România Jună de la Viena: „Poate ar mai scrie şi Creangă (institutor la Iaşi) ceva, dar este bolnav, devenit epileptic: nu prea avem noroc cu oamenii noştri de talent”.

 La 31 dec.1889, la cateva luni dupa moartea bunului său prieten Mihail Eminescu, marele povestitor Ion Creanga a trecut la cele vesnice, ridicându-se alături de Luceafăr, pe bolta literaturii române. Era ultima zi a anului 1889.

  „Vremea era urâtă, ploaia şi zăpada îngreuiau mersul. Povestitorul intră pe la vremea prânzului (aşa cel puţin pare mai probabil) în tutungeria lui din strada Goliei 51, unde se afla frate-său Zahei. Era o prăvălie întunecoasă şi urâtă, cu o mică odăiţă în fund dând spre o curte murdară. Aci Creangă se prăbuşi deodată, lovit de atac şi de apoplexie laolaltă, ori numai de cea din urmă. Se pare (amintirea contemporanilor e ceţoasă) că trupul fu dus de frate la bojdeucă. Unii şi-aduc aminte că au ridicat mortul din Ţicău, alții îl văzu la biserică, probabil a cimitirului. Avea două lumânări la cap şi lumea îl privea. Faţa îi era rumenă şi gura întredeschisă ca pentru vorbire. Numai flăcările pâlpâitoare ale făcliilor dădeau ochilor scufundaţi luciul ceros al morții...". Înmormântarea a avut loc pe 2 ianuarie 1890,, la Cimitirul Eternitatea din Iași, într-un cadru restrâns.

 Veșnică să fie pomenirea lui și amintirea sa din neam în neam!

$$$

 Când întunericul a devenit cântare – viața Fanny Crosby, femeia care a văzut lumina cu inima

S-a născut într-o dimineață de primăvară, la 24 martie 1820, în statul New York, cu ochi sănătoși, limpezi și senini, fără ca nimic să prevestească faptul că, la doar șase săptămâni de viață, o greșeală omenească avea să îi închidă pentru totdeauna vederea, iar medicul chemat să o vindece i-a aplicat un tratament greșit, brutal și ireversibil, care i-a ars corneea și a aruncat copilul într-un întuneric ce nu avea să se mai risipească niciodată, iar numele acelui copil era Fanny Crosby, Frances Jane Crosby, o ființă care avea să petreacă nouăzeci și patru de ani fără să vadă lumina zilei și care, paradoxal, avea să devină una dintre cele mai mari făclii spirituale ale lumii.

Doctorul a trăit toată viața cu povara vinovăției, purtând această greșeală ca pe o rană deschisă a conștiinței, iar lumea ar fi așteptat ca Fanny să poarte resentiment, durere sau revoltă, însă peste șaptezeci de ani, când viața îi fusese deja scrisă în mii de versuri și cântări, ea avea să spună ceva ce răstoarnă orice logică omenească: că i-ar mulțumi acelui medic din toată inima, pentru că prin acea orbire a fost chemată să vadă altfel, mai adânc, mai limpede, mai aproape de Dumnezeu.

Rămasă fără tată la nici un an, crescută în sărăcie de o mamă care muncea neîncetat și de o bunică ce îi descria lumea cu o precizie plină de iubire, Fanny a învățat să vadă cerul din cuvinte, florile din sunete și fețele oamenilor din glas, iar mintea ei a devenit o grădină de imagini nevăzute, dar vii, hrănite de Biblie, pe care a memorat-o aproape în întregime înainte de adolescență, cu o putere de concentrare care avea să o însoțească toată viața.

Ceea ce pentru alții ar fi fost o condamnare, pentru ea a devenit o direcție, pentru că orbirea nu i-a îngustat lumea, ci a adâncit-o, ferind-o de distrageri, forțând-o să asculte, să simtă, să înțeleagă și să transforme suferința în cântare, iar încă din copilărie a hotărât că nu va plânge pentru ceea ce nu are, ci va prețui ceea ce i-a fost dat, alegere rară chiar și printre cei văzători.

Educația la Institutul pentru Nevăzători din New York i-a deschis drumul către muzică și poezie, dar adevărata chemare a venit mai târziu, când, în loc să scrie câteva imnuri, a început să le nască aproape zilnic, dictându-le cu o claritate uimitoare, fără corecturi, fără ezitare, până când lumea s-a trezit cântând, duminică de duminică, cuvintele unei femei care nu văzuse niciodată o partitură.

A scris între opt și nouă mii de imnuri, multe sub pseudonim, nu pentru glorie, nu pentru bani, ci pentru a aduce mângâiere, speranță și sens celor care se aflau, fiecare în felul său, într-un întuneric personal, iar cântecele ei au traversat generații, continente și denominațiuni, devenind rugăciuni cântate de milioane de oameni care nu i-au cunoscut nici chipul, nici povestea.

A pierdut un copil, a cunoscut sărăcia, singurătatea și durerea, dar nu a renunțat niciodată la convingerea că viața ei, așa cum a fost, a avut un rost adânc, iar la final, când s-a stins liniștită, în 1915, la 94 de ani, lumea rămăsese deja plină de lumina cântecelor ei, compuse în întuneric, dar născute din credință.

Fanny Crosby nu a negat suferința, ci a ales să o transforme, nu a fugit de rană, ci a făcut din ea izvor, iar faptul că a putut spune „mulțumesc” pentru ceea ce părea o tragedie arată că uneori darul nu vine în forma pe care o dorim, ci în forma care ne poate face cu adevărat folositori.

Morală:

Nu tot ce ne rănește ne distruge și nu tot ce pierdem este o pierdere, pentru că uneori tocmai lipsa devine chemare, iar întunericul, dacă este asumat cu sens, se poate transforma în lumină pentru alții.

#FannyCrosby

#PutereaCredinței

#LuminăDinÎntuneric

#ViațăCuSens

#ImnuriNemuritoare

#Speranță

#SuferințăTransformată

#CredințăVie

$$$

 Omul care a apăsat „copiere” împotriva unui război

În toamna anului 1969, într-un birou de publicitate golit de oameni și luminat doar de becurile obosite ale nopții, Daniel Ellsberg stătea lângă un aparat Xerox și copia pagini care, dacă ar fi fost descoperite, l-ar fi putut trimite la închisoare pe viață, nu ca un rebel sau un agitator, ci ca un om al sistemului care fusese, până nu demult, exact ceea ce statul american aprecia cel mai mult: fost ofițer de marină, doctor în științe la Harvard, analist al Pentagonului cu cele mai înalte autorizații de securitate, unul dintre oamenii care ajutaseră efectiv la planificarea războiului din Vietnam.

Ceea ce l-a schimbat nu a fost ideologia, ci lectura, pentru că în mâinile lui au ajuns peste șapte mii de pagini strict secrete, o istorie internă a războiului comandată de secretarul apărării Robert McNamara, documente care demonstrau fără echivoc că patru președinți americani la rând – Truman, Eisenhower, Kennedy și Johnson – știau că războiul nu poate fi câștigat, dar au ales să mintă public, să promită victorii inexistente și să trimită zeci de mii de oameni la moarte pentru a-și proteja imaginea politică.

Când Ellsberg a citit totul, peste 40.000 de americani muriseră deja, iar adevărul din acele pagini i-a sfărâmat nu doar cariera, ci și credința în statul pe care îl servise, obligându-l să aleagă între viața sigură pe care o avea și conștiința care nu-i mai dădea pace.

Noapte după noapte, a copiat documentele încet, cu teamă, știind că orice mașină care trecea pe stradă putea fi FBI-ul, iar uneori copiii lui erau acolo, nu ca spectatori, ci ca martori ai unei lecții de viață: fiul său de paisprezece ani pornea aparatul, fiica lui de unsprezece ani tăia ștampilele „TOP SECRET” de pe pagini, iar Ellsberg avea să spună mai târziu că se aștepta să ajungă în închisoare și voia ca ei să vadă că un om poate face ceea ce e drept fără isterie, fără eroism de paradă, ci calm, asumat și cu prețul sacrificiului.

Timp de doi ani a încercat să ducă adevărul pe căi oficiale, bătând la ușile senatorilor și ale membrilor Congresului, dar toți au refuzat, nu pentru că nu l-ar fi crezut, ci pentru că adevărul era prea periculos pentru carierele lor, iar în martie 1971 Ellsberg a făcut pasul pe care istoria avea să-l rețină: a apelat la presă.

Pe 13 iunie 1971, The New York Times a început publicarea documentelor cunoscute ulterior drept „Pentagon Papers”, iar administrația Nixon a reacționat violent, încercând pentru prima dată în istoria Statelor Unite să oprească legal publicarea unui ziar, însă când Times-ul a fost blocat, documentele au ajuns la Washington Post, apoi la Boston Globe și la alte redacții, adevărul răspândindu-se mai repede decât putea fi îngropat.

Nixon a răspuns nu cu explicații, ci cu răzbunare, creând o unitate secretă a Casei Albe, „Plumbers”, menită să-l distrugă pe Ellsberg, ajungând până la spargerea cabinetului psihiatric al acestuia în căutare de informații compromițătoare, iar Ellsberg a fost inculpat pentru spionaj, furt și conspirație, riscând 115 ani de închisoare.

Ironia istoriei a făcut însă ca tocmai ilegalitățile guvernului să-l salveze, pentru că în timpul procesului au ieșit la iveală tentative de mituire a judecătorului și alte abuzuri grave, iar pe 11 mai 1973 toate acuzațiile au fost retrase din cauza comportamentului ilegal al statului.

Impactul a fost uriaș: publicul a înțeles amploarea minciunii, opoziția față de război s-a intensificat, Congresul a început să taie finanțarea, iar oamenii care îl vânaseră pe Ellsberg aveau să fie implicați mai târziu în scandalul Watergate, obsesia lui Nixon de a reduce la tăcere un singur om contribuind direct la prăbușirea propriei sale președinții.

Ellsberg a trăit încă cincizeci de ani ca activist pentru pace și apărător al avertizorilor de integritate, sprijinindu-l public pe Edward Snowden și afirmând că acesta făcuse exact ceea ce făcuse și el: riscase totul pentru adevăr, iar când a murit, pe 16 iunie 2023, la 92 de ani, lecția lăsată copiilor săi rămânea limpede: există adevăruri care merită orice preț.

El spunea că vin momente în care trebuie să faci ce e drept indiferent de consecințe, chiar dacă asta îți distruge viața, iar în 1969 era convins că adevărul îl va nimici; în schimb, a ajutat la demascarea unei minciuni naționale și la grăbirea sfârșitului unui război devastator, pentru că a spune adevărul nu a fost trădare, ci responsabilitate.

Iar faptul că și astăzi guvernele mint, ascund și manipulează arată că povestea lui Ellsberg nu este una încheiată, ci un avertisment mereu actual despre cât de mult depinde lumea de curajul unor oameni dispuși să apese, la momentul potrivit, butonul „copiere”.

Morală

Adevărul nu oprește răul instantaneu, dar lipsa lui îl face etern, iar uneori un singur om, înarmat doar cu conștiință și perseverență, poate clătina structuri care par de neclintit.

#DanielEllsberg

#PentagonPapers

#Adevăr

#CurajMoral

#Istorie

#Whistleblower

#Responsabilitate

#Conștiință

$$$

 Woody Keeble – eroul pe care America l-a recunoscut prea târziu

Woodrow „Woody” Keeble s-a născut la 16 mai 1917, în micul oraș Waubay din Dakota de Sud, ca membru mândru al tribului Sisseton Wahpeton Oyate Sioux, iar copilăria lui s-a desfășurat pe Rezervația Lake Traverse, unde viața nu era nici ușoară, nici blândă, mai ales după moartea mamei sale, când tatăl, lipsit de mijloace, a fost nevoit să-l trimită definitiv la Wahpeton Indian School, în Dakota de Nord, un loc dur, dar care avea să-i descopere darurile și să-i modeleze destinul.

Acolo, Woody s-a remarcat rapid prin statura sa impresionantă, depășind șase picioare în înălțime și cântărind aproape 105 kilograme, dar mai ales printr-un braț cum rar se vede, un braț care arunca mingea de baseball cu o forță și o precizie devastatoare, ducând echipa amatoare a școlii la zece victorii consecutive și atrăgând atenția scouterilor de la Chicago White Sox, care vedeau în el un viitor jucător profesionist, o ieșire din sărăcie și o viață complet diferită.

Destinul a ales însă alt drum, pentru că pe 10 februarie 1941 unitatea sa din Garda Națională a fost chemată în serviciu activ, America apropiindu-se de război, iar Woody a lăsat fără ezitare mănușa de baseball pentru o armă, intrând într-un conflict care avea să-l transforme definitiv.

În octombrie 1942, Regimentul 164 Infanterie din Dakota de Nord a debarcat pe Guadalcanal, una dintre cele mai sângeroase scene ale celui de-Al Doilea Război Mondial, fiind prima unitate a armatei americane trimisă să întărească pușcașii marini care luptau de luni de zile într-o junglă nemiloasă, unde luptele corp la corp, atacurile „Banzai” și nopțile pline de groază deveniseră o rutină a supraviețuirii.

În acel iad verde, Woody Keeble nu doar că a rezistat, ci a devenit legendar, cunoscut pentru forța sa, pentru calmul cu care mânuia Browning Automatic Rifle și, mai ales, pentru brațul său de aruncător, care acum nu mai trimitea mingi spre bază, ci grenade aruncate cu o precizie mortală în buncărele inamice, iar un camarad de arme, James Fenelon din tribul Standing Rock Sioux, avea să spună simplu și memorabil că cel mai sigur loc de pe câmpul de luptă era chiar lângă Woody.

Rănit de mai multe ori în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, decorat cu Stele de Bronz și respectat de toți cei care au luptat alături de el, Woody s-a întors acasă, s-a căsătorit cu Nettie Abigail Owen-Robertson și a început să predea la Wahpeton Indian School, încercând să ofere tinerilor ceea ce el însuși câștigase cu greu.

Dar războiul nu terminase cu el, iar în 1951, odată cu izbucnirea conflictului din Coreea, Regimentul 164 a fost reactivat, iar când comandantul a cerut subofițeri experimentați pentru prima linie, Woody, devenit deja Master Sergeant, s-a oferit voluntar fără ezitare, spunând că cineva trebuie să-i învețe pe acei copii cum să lupte.

În Coreea, legenda lui a crescut, pentru că în cadrul Companiei G, Batalionul 2, Regimentul 19 Infanterie, Divizia 24, Woody nu era doar un soldat, ci un mentor, un scut viu, un om despre care se spunea că putea ridica spatele unui jeep cu mâinile goale, că putea traversa câmpuri minate lăsând urme pentru ceilalți și că, deși fusese împușcat de mai multe ori, continua să lupte ca și cum durerea nu exista.

În toamna anului 1951, în timpul Operațiunii Nomad, unitatea sa a primit ordinul de a cuceri o serie de coline care protejau o rută vitală de aprovizionare a inamicului, iar într-o singură zi Woody a fost lovit de zeci de fragmente de grenadă, ajungând să aibă peste 83 de schije înfipte în corp, sângele îmbibându-i uniforma, însă a refuzat evacuarea și s-a întors pe front după doar o zi de tratament, încălcând ordinele medicilor.

Pe 20 octombrie 1951, lupta pentru Hill 765, o poziție cheie fortificată cu trei buncăre de mitraliere dispuse într-o formație mortală, părea pierdută, atacurile americane fiind respinse cu pierderi grele, grenadele căzând atât de des încât păreau, după spusele unui soldat, un stol de păsări negre pe cer.

Cu toți ofițerii răniți sau uciși și oamenii blocați pe pantă, Woody, ca lider de pluton, a luat o decizie care avea să-i definească viața: să urce singur colina, eliminând mai întâi trupele din tranșee, apoi distrugând pe rând buncărele, folosindu-și brațul legendar pentru a arunca grenadele cu o precizie perfectă, în ciuda focului concentrat, a rănilor și a sângelui care nu se mai oprea, până când ultimul buncăr a fost redus la tăcere și abia atunci și-a chemat oamenii înainte, salvând nenumărate vieți și asigurând succesul ofensivei.

Camarazii săi au cerut Medalia de Onoare, dar dosarele s-au pierdut, de mai multe ori, iar când au încercat din nou li s-a spus că termenul legal expirase, astfel că Woody a primit doar Distinguished Service Cross, o mare onoare, dar insuficientă pentru cei care știau ce făcuse.

El nu s-a plâns niciodată, întorcându-se la viața civilă, doar pentru a fi lovit de tuberculoză, de o operație care i-a îndepărtat un plămân, de accidente vasculare repetate care l-au lăsat paralizat și fără vorbire, de moartea soției sale și de sărăcie atât de cruntă încât a fost nevoit să-și amaneteze propriile medalii pentru a supraviețui.

Lumina a revenit în viața lui odată cu căsătoria cu Blossom Iris Crawford-Hawkins, prima femeie Sioux cu doctorat în educație, dar sănătatea i s-a deteriorat constant, iar în ciuda celor opt accidente vasculare suferite, cei apropiați spuneau că mintea lui a rămas limpede, iar sufletul, neclintit.

La 28 ianuarie 1982, Woody Keeble a murit liniștit, iar fiul său vitreg a spus că l-a văzut întâmpinând moartea cu un zâmbet, ca pe ultima lecție despre cum se trăiește și cum se moare cu demnitate.

Decenii mai târziu, familia, tribul și mai mulți senatori au refuzat să lase povestea să fie uitată, iar printr-o lege specială, termenul a fost ridicat, iar pe 3 martie 2008, la 57 de ani după faptele de pe Hill 765 și la 26 de ani după moartea lui, Medalia de Onoare a fost înmânată familiei sale la Casa Albă, într-un moment de recunoaștere tardivă, dar profundă.

Woodrow „Woody” Keeble a fost primul Sioux cu sânge deplin decorat cu Medalia de Onoare, iar astăzi numele lui dăinuie pe drumuri, școli și memoriale, însă adevăratul monument este povestea unui om care ar fi putut deveni star al baseballului, dar a ales să-și apere camarazii, să-și înfrunte durerea și să-și păstreze demnitatea chiar și atunci când țara lui l-a uitat.

Morală:

Uneori, adevărata măreție nu stă în recunoașterea imediată, ci în curajul de a face ceea ce este drept fără a aștepta aplauze, pentru că istoria poate întârzia, dar nu uită cu adevărat.

#WoodyKeeble #EroiUitați #MedaliaDeOnoare #Curaj #Demnitate #IstorieVie #RăzboiȘiOnoare #PoveștiCareContează