_$_

 EXTREMA DREAPTĂ DIN ROMÂNIA

Dincolo de trivia istorică, extremă dreaptă este atractivă și astăzi pentru mai mulți decât am vrea să recunoaștem. Partidele și curentele de extremă dreapta sunt ca un foc mocnit, care nu poate arde fără un catalizator puternic. Și pentru extremism de tipul ăsta perioadele de crize extreme sunt un teren fertil. 

Mișcarea Legionară a avut criză mondială financiară din 1929, partidele de extremă dreapta recentă din Europa au avut criză migranților, iar partidele de extremă dreapta românești (și nu numai) au criza Covid. Nevoia statului de a impune restricții, fire umană care și sedusă de teorii conspiraționiste și reducerea masivă a veniturilor, coroborată cu creșterea șomajului, sunt combustibile pentru extrema dreaptă autohtonă. 

Așa cum legionarii s-au inspirat din regimurile europene în ceea ce privește propaganda și simbolistica, aș spune că extrema dreaptă românească a preluat cu mare succes arma fake news-ului din Rusia. Amalgamul de știri false, țintirea unui public mai slab educat care se lasă sedus de teorii conspiraționiste și lucruri scoase din context fac doar ca mediul pentru creșterea acestui fenomen sa fie ideal.

Mai mult, ca în cazul legionarilor, încă e vorba și acum de preoții de la sate sau din aparatul central, care sunt pe contrasens cu puterea clericală. În fond, nu poți acuza toată biserica pentru, să zicem, ce spune și ce face Teodosie . Totodată, mai știi că legionarii aveau o uniformă mișto, iar Zelea Codreanu a apărut în cele mai multe fotografii în ie? Nu e ia element de extremă dreaptă, dar când apar de foarte multe ori, ca politician, în porturi tradiționale doar în scop demagogic toate steagurile roșii sunt acolo. 

Apoi e ura față de un grup, etnie, nație. Este improbabil ca în anul de grație 2021 să mai apară în Europa o formațiune politică antisemită. Dar una cu sentimente anti-maghiare? Privilegiați, persoane aflate în slujba unei puteri străine, grup care atentează la integritatea și suveranitatea națională, toate astea sună cunoscută? Ieri erau de vină evreii, azi pot să fie multinaționale, oculta mondială, maghiarii sau homosexualii. De ce? Pentru că, psihologic, e mult mai simplu să cauți vinova unui eșec personal departe de persoana ta. 

Din păcate, nu doar un anumit partid din România are lucruri mai multe sau mai puțin în comun cu Mișcarea Legionară, ități politice dintr-o largă paletă de partide politice au împrumutat sloganuri sau idealuri legionare. 

Iată cum, în 2021, Piedone, primarul Sectorului 5, a postat un text pe Facebook în care exprima dorința ca sectorul să fie ca „Soarele cel sfânt de pe cer” – o sintagmă sută la sută legionară. În 2019, Aurelian Bădulescu, la acea vreme viceprimarul Bucureștiului, a venit cu propunerea amplasării unui bust al lui Antonescu în Capitală . Comunitatea evreiască din București a protestat printr-o scrisoare semnată de Maximilian Katz, președinte al Centrului pentru monitorizarea și combaterea antisemitismului în România. Bădulescu sa foarte deranjat de protest și a pornit o tiradă împotriva semnatarului: „este evident că sunt străini de acest neam și istoria poporului român; recomandarea mea este să vă întoarceți de unde ați venit”.

În 2012, Dan Șova, purtător de cuvânt al PSD, a declarat românii nu au participat la Pogromul de la Iași , iar Ion Antonescu a fost cel care a făcut pe evrei să se simtă în siguranță în România.

În același an, Gigi Becali și Partidul Noua Generație încercau să reșapeze îndemnuri legionare. Ar fi vrut să înregistreze la OSIM semnă „Jur în fața lui Dumnezeu că vom face o Românie ca soarele sfânt de pe cer”, „Totul pentru Țară!”, „Credință și onoare” și „În slujba crucii și a neamului românesc”. Apoi, ideea sa lovit de lege ( OUG 31/2002 ) – „reglementează interzicerea organizațiilor, simbolurilor și faptelor cu caracter fascist, legionar, rasist sau xenofob și a promovării cultului persoanelor vinovate de săvârșirea unor infracțiuni de genocid contra umanității și de crime de război”.

Dacă declarațiile politicienilor pot fi supuse unor circumstanțe atenuante, ca necunoașterea istoriei sau exploatarea unui anumit moment propice pentru popularitate, nu același lucru îl poate spune despre grupurile și organizațiile de extremă dreaptă care activează astăzi pe teritoriul României.

În general, rețelele sociale fac o treabă bună într-o cenzură paginile fasciste, xenofobe și de extremă dreaptă, dar viteza cu care apar unele noi este mai mare decât cea a inteligenței artificiale. 

Am găsit zeci de pagini și profiluri de extremă dreaptă din România ale acestora sunt parcă din perioada Mișcării Legionare. Mai toate persoanele care apar pe aceste pagini au fețele blurate ceea ce ce ridică o simplă întrebare pe care aș pune-o oricui crede că acești oameni au intenții bune: dacă știi despre cauza ta că e corectă, legală și nu te rușinezi cu ea, de ce ai vrea să rămâi în anonimat?

În slalomul meu printre postări anti-LGBT, anti-USR, anti-Occident, am descoperit că au și niște canal de Telegram, pentru a putea distribui conținut care altfel ar fi cenzurat pe loc de orice rețea socială cunoscută. Pe aceste pagini pot găsi chiar lecturi legionare cenzurate, scrise de Zelea Codreanu, Horia Sima și alți legionari marcanți – practic, un anticariat online legionar în toată regula. 

Există chiar și mers promoțional, că mișcările trebuie să se și susțină financiar prin capitalism. Simpatizanții și militanții neolegionari sunt studenți, funcționari de bancă, ultrași, preoți, Cedry2k și conturi false.

Detaliez un mai pe larg, dar ține minte o idee deocamdată: oamenii ăști după a căuta să lege cauza a Bisericii, ba chiar în poze apar și niște preoții de pe la sat, ceea ce confirmă teoria că în Biserică, la nivel decizional și instituțional, acest curent nu este agreat.

Mai mult, pe pagina Comunitatea Identitară Națională există postări care arată că în această vară a existat la Mureș o tabără naționalist-creștină în care s-au discutat teme incorect politice, au avut loc activități de instrucție militantă și alte deprinderi cel puțin discutabile. 

Mișcarea Legionară a debutat în 24 iunie 1927 sub numele de Legiunea Arhanghelului Mihail ca organizație de extremă-dreaptă, cu accente fasciste, antisemite și anticapitaliste. Legionarii și-au lăsat amprenta profundă în istoria României, iar unii încă se încăpățânează să-i omagieze. 

În urmă cu aproape un secol, România era un stat la început de drum în tranziția spre modernitate și se confrunta cu probleme sistemice profunde. Două treimi din populație trăia în mediul rural, unde practica o agricultură neperformantă, iar accesul la învățământ și servicii sanitare era greoi și acestea duceau la o stare profundă de nemulțumire. Nici la oraș lucrurile nu arătau prea bine. O bună parte din industria bancară, de comerț și servicii era controlată de străini, ceea ce nu se pupă cu idealurile naționale tot mai prezent în societate. 

În acest context, evreii devin țapul ispășitor pentru problemele structurale ale României (sună cunoscut?). Principalele acuze erau îndreptate în special împotriva arendașilor, băncherilor și cârciumarilor care erau suspectați că profită de pe urma poporului român și că au ca scop final distrugerea neamului. Probleme apar și în mediul universitar, unde studenții evrei erau mai bine pregătiți decât cei români, ca urmare a posibilităților financiare de care dispuneau. Așa că peste toate astea de până acum se adaugă și că studenții români aveau probleme financiare care duceau de multe ori la renunțarea la studii. Rezultatul a fost o mișcare antisemită de amploare în mediul academic.

În 1923, la Iași se înființează Liga Apărării Naționale-Creștine, un partid ultranaționalist și profund antisemit, care a reprezentat într-o oarecare măsură precursorul Mișcării Legionare. Majoritatea membrilor la începuturile mișcării au fost membri ai Ligii – însuși Corneliu Zelea Codreanu era un membru marcant.

Corneliu Zelea Codreanu sa născut la Huși în 1899, sub numele Corneliu Zelinski. El era un poster boy și-a devenit rapid liderul carismatic al Mișcării. Ca membru important al Ligii Apărării Naționale Creștine, a organizat manifestări și mișcări de protest în mediul universitar. Acestea au culminat în momentul în care Constituția a fost modificată pentru ca toții evreii care locuiau pe teritoriul țării să primească automat cetățenia română. Cu această ocazie a fost arestat și a stat în spatele gratiilor o săptămână.  

În octombrie 1923, împreună cu niște camarazi, a fost arestat pentru pregătirea unei acțiuni teroriste care a rămas în istorie sub numele „Complotul din Dealul Spirii”. Practic, Zelea Codreanu și un grup restrâns de studenți antisemiți au pus la calea asasinarea miniștrilor pe care îi consideră vânduți evreilor, cât și a unor persoane importante din mediul economic, evident evrei. Planul na reușit pentru că unul dintre studenți, un anume Vernichescu, sa speriat de amploarea acțiunilor și a denunțat poliției intențiile grupului. Toți membrii au fost trimiși după grații, la Văcărești, unde a apărut pentru prima dată ideea Mișcării Legionare. 

Codreanu ar fi fost impresionat de o icoană a Arhanghelului Mihail, iar imaginea a devenit emblematică pentru simbolistica Mișcării Legionare. Crucea triplă ca reprezentare a unor zăbrele, memento al încarcerării de la Văcărești, simbolul principal al mișcării, denumită și crucea Arhanghelului Mihail.

El și tovarășii săi complotiști au fost achitați, dar răul era deja pus în mișcare. Patru ani mai târziu, în 24 iunie 1927, „Căpitanul” împreună cu patru foști tovarăși de celulă a fondat Legiunea Arhanghelului Mihail – o organizație de extremă dreapta, ultra-naționalistă și profund antisemită. Sa diferențiat de alte mișcări asemănătoare din Europa prin fundamentalismul religios. 

Mișcarea Legionară nu avea nimic din conceptul ateist al lui Mussolini și cu atât mai puțin cu religia germanică a lui Hitler. Pentru că majoritatea susținătorilor erau țărani și studenți, Biserica a fost un mijloc de expunere ideal. Din acest punct de vedere a semănat cu mișcarea lui Ferenc Szálasi din Ungaria. Totuși, este eronat să afirmi că Mișcarea Legionară a fost susținută de Biserică. Aceasta e un organism care se supune, de regulă, puteri centrale și nu se prea aventurează în rebeliuni politice. Ca astăzi în cazul anumitor partide cu veleități de extremă dreapta, membri ai Bisericii care au ajutat la propagarea mesajelor legionare au fost preoți tineri, din mediul rural, fără influență decizională la nivel central. 

Ca simbolistică, Mișcarea Legionară a împrumutat de la naziști zvastica, ideea de uniformă militară și salutul nazist. Codreanu apare chiar la nunta sa din 1925 de la Focșani, în prezența o sută de mii de persoane, cu o cunună de căsătorie cu zvastică și cruce.

În 1930, a fost înființată Garda de Fier. Era gândită ca un fel un cluster de partide națională, dar aderă la ea doar Legiunea Arhanghelului Mihail. În anul 1933, pe 10 decembrie, premierul IG Duca a scos în afara legii Garda de Fier în plină campanie electorală. Douăzeci de zile mai târziu, pe peronul gării din Sinaia, premierul liberal a fost asasinat de un grup de legionari în semn de răzbunare – și acesta a fost unul dintre cele mai emblematice episoade sângeroase. Este văzut, totodată, sfârșitul democrației în România. 

Doi ani mai târziu apare partidul Totul pentru Țară ca mijloc de expunere a Mișcării Legionare. La alegerile din 1937 partidul a obținut 15,5 la sută.

Un mai târziu, în martie, ministrul Nicolae Iorga la acuzat pe Corneliu Zelea Codreanu de ultragiu față de un ministru. Acesta a fost arestat și condamnat inițial la câteva luni de închisoare. Pedeapsa a fost apoi comutată la zece ani de muncă silnică. În noiembrie 1938, Codreanu și alți 13 membri marcanți ai mișcării sunt împușcați de jandarmi. Pretextul a fost o presupusă tentativă de evadare pe drumul închisoarea Jilava. 

Pe 4 septembrie 1940, regele Carol al II-lea a demis guvernului Ion Gigurtu și la desemnat pe generalul Ion Antonescu cu formarea noului consiliu de miniștri. A doua zi, Antonescu a fost învestit cu puteri depline în stat, așa că ia cerut regelui să abdice.

Din 8 septembrie, Antonescu și-a arogat titlul de „conducător al statului” și asta a însemnat că nu trebuia să mai dea socoteală. În fine, pe 14 România a fost declarată „stat septembrie național-legionar” și Horia Sima a fost numit vicepreședinte al Consiliului de miniștri. În noiembrie același, în noaptea de 26 spre 27 noiembrie, Mișcarea Legionară a derulat una dintre cele mai sângeroase acțiuni din istoria modernă a României, rămasă în istorie sub numele de masacru de la Jilava . Au fost executați 64 de politicieni care au făcut parte din regimul condus de Carol al II-lea. Aceştia erau considerate responsabili de moartea lui Codreanu şi a altor trei sute de membri ai mişcării legionare.

Relațiile dintre Mișcarea Legionară și Ion Antonescu s-au deteriorat însă rapid, când mareșalul a început să dețină mai multă putere, iar liderii legii erau scoși în afara deciziei politice. Asasinarea politicienilor în închisoare și, de altfel, activitatea legionarilor la făcut pe Antonescu să decidă dezarmarea Poliției Legionare și lanțul de iubire sa rupt. 

Legionarii au încercat o rebeliune sângeroasă în București, iar confruntările din 21-21 ianuarie 1941 au semănat, pe alocuri, cu o luptă de gherilă. Mult mai bine pregătiți și superiori numeric, cei din tabară mareșalului au câștigat fără drept de apel confruntare. Liderii legionari care au reușit să se sustragă s-au refugiat în Germania nazistă. Eșecul puciului a dus la o schismă în organizație. O parte din legionari au acuzat conducerea dezastruoasă a lui Horia Sima, iar o parte a rămas fidelă liderului. De altfel, momentul ianuarie '41 marchează începutul sfârșitului pentru organizație. 

În prezent, există o lege care să apară astfel de manifestări, deoarece unele acțiuni reprezentanți astfel de ideologii a dus la crime – uneori cu miile, zecile de mii și milioanele, și lumea a devenit un alt fel de față de cum era acum un secol.

Totuși, pare că acest curent e exportat și peste granită până în State, după cum sa văzut în 2017 . Chiar și așa, în aparență inofensivi și reduși ca număr, ieșiți din galeriile de ultrași și în vizită prin cimitire din țară, susținătorii extreme drepte legionare vă puteți afișa, deși România este o țară democrată a organizațiilor euro-atlantice, lecția istoriei sângeroase a legionării nu a fost învațată.

$$$

 GEORGE VASILESCU

George (Gheorghe) Vasilescu, cunoscut și ca Giorgio Vasilescu, (n. 1864, Goiești, Principatele Unite Române – d. 10 noiembrie 1898, București, România) a fost un sculptor român. Artistul a fost susținut în copilărie de actorul ieșean Theodor Teodorini pentru a urma cursuri de specializare în domeniul sculpturii. A absolvit Școala de meserii din Craiova (în prezent „Grupul Școlar de Arte și Meserii Constantin Brâncuși”) și a obținut o bursă de studii pentru Academia de arte frumoase „San Giorgio degli Schiavoni” din Veneția (în limba italiană - Scuola di San Giorgio degli Schiavoni). Opera sa se află sub imperiul neoclasicismului italian.

George Vasilescu a fost o apariție meteorică în sculptura românească și a murit la o vârstă timpurie, doar la 34 de ani, în plină carieră artistică. El a lăsat posterității destul de puține lucrări, însă cele care au rămas, fac dovada unui sculptor dotat cu calități de portretist dar și cu certe resurse pentru arta monumentală. A realizat câteva monumente de for public - Monumentul Vânătorilor din Ploiești, Monumentul funerar al căpitanului Nae I. Proicea din Slatina, Monumentului marelui duce Vladimir de la Sankt Petersburg și Monumentul Independenței din Tulcea. Au mai rămas posterității câteva portrete din care se remarcă Portretul d-nei N. Blaremberg și mai multe busturi și lucrări funerare. A participat la manifestările expoziționale ale Societății Cercul artistic.

Biografie

La sfârșitul secolului al XIX-lea, în anul 1898, aproape toate ziarele bucureștene au anunțat trecerea în neființă a doi dintre cei mai mari sculptori ai acelor timpuri - Ion Georgescu și George Vasilescu. Amândoi realizaseră mai multe monumente publice. Istoricul de artă Petre Oprea a afirmat că opera sculptorului român, de-a lungul timpului, a fost uitată pe nedrept deoarece, aceasta a fost susținută de oficialități și a fost apreciată de amatorii de artă. Lucrările lui Vasilescu au contribuit la răspândirea interesului pentru sculptura din România și același timp, posteritatea a putut cunoaște care au fost tendințele gustului artistic autohton din acea perioadă.

Geroge Vasilescu, Gheorghe, așa cum a fost botezat, s-a născut, după unii biografi, la Goiești în fostul județ Dolj, în anul 1864. După alți autori de monografii locul nașterii ar fi fost în satul Gogoșei[6] de lângă Craiova. Familia sa se ocupa cu agricultura și avea șapte copii, o fată și șase băieți. Artistul a fost remarcat încă din copilărie de actorul Theodor Teodorini, care a văzut îndemânarea cu care George desena și cioplea lemnul, atunci când stătea și păzea oile pe câmp. Teodorini l-a sprijinit să urmeze Școala de meserii din Craiova (în prezent „Grupul Școlar de Arte și Meserii Constantin Brâncuși”), timp de șase ani, unde s-a specializat în sculptura în lemn.

După ce a absolvit Școala de meserii din Craiova, Vasilescu și-a deschis în oraș un mic atelier de sculptură pe Calea Unirii. Vrând să se specializeze, a făcut mai multe demersuri pe lângă Consiliul județea Dolj, pentru a obține o bursă de studii în străinătate. Ca urmare, consiliul i-a acordat o mică subvenție[8] care i-a permis să-și desființeze atelierul și să plece la studii în Veneția. O dată ajuns în Italia, el s-a prezentat la Academia de arte frumoase „San Giorgio degli Schiavoni” din Veneția (în limba italiană - Scuola di San Giorgio degli Schiavoni) unde a dat o probă pentru înscriere la cursuri. Artistul a intrat la academie direct la „... cursul onorariu superior de statue monumentale”. I-a avut ca profesori pe Luigi Ferrari, Pompeo Molenetti, Nicolo Barozzi și G. Franconi. În 1887 s-a înscris la Școala de Arte Aplicate la Industrie (cursurile acestei școli se întindeau pe o durată de trei ani).

În luna august 1887, George Vasilescu a participat cu trei lucrări la Expoziția cooperatorilor din România, organizată la Craiova. Participarea sa cu Portretul doamnei Stolojan, Micul marinar și Bustul actorului Theodor Teodorini, a fost elogiată de presa locală, fapt care a dus la mărirea subvenției de studii. Artistul a făcut apel prin intermediul ziarului Olteanul ca amatorii de artă să-l sprijine să toarne în bronz bustul lui Teodorini, pentru ca după execuție să-l doneze teatrului din Craiova. În 1890 s-a remarcat la Expoziția „Cercului artistic” din București cu două lucrări - Cap de marinar, care era o transpunere în marmură a sculpturii mai vechi Micul marinar, și Portretul doamnei X. În același an a obținut Medalia de argint clasa I-a la o manifestare expozițională cu basorelieful Venera din Milo, în gips.

În anul 1891, ziarele bucureștene Acțiunea liberală și Adevărul, au reprodus articolul apărut în ziarul Il Veneto din Veneția în care s-a menționat faptul că numai în acel an, Vasilescu a realizat trei sculpturi - Portret după antic, Cap de copilă și Bustul unei femei (basorelief). Cronicarii venețieni au insistat asupra calității unei machete realizate în cretă pentru un proiect al monumentului principelui Știrbei, precum și pentru Monumentul eroilor ploieșteni căzuți în Războiul de Independență.Articolele din presa românească au precizat faptul că în scurt timp, Vasilescu va realiza un bust în marmură, a unui căpitan care a căzut în luptă în Războiul de Independență al României, ce urma să fie amplasat în Cimitirul Bellu „... într-un monument colosal... în stil gotic”, conceput de arhitectul italian Domenico Rupolo.

În luna octombrie a anului 1891, sculptorul s-a întors în România via Berlin, pentru a participa la dezvelirea operei sale - Monumentul căpitanului Nae I. Proicea din Slatina. La București a realizat portretul lui Petru Mavrogheni. Vasilescu a plecat în acea toamnă în Rusia, unde fusese invitat de Júlia Apraxin[10] și de către ministrul de externe rus la București pentru a edifica un monument pentru ducele Vladimir la Sankt Petersburg.

În anul 1892, a apărut în Revista Lumea ilustrată un articol în care s-a elogiat lucrările sculptorului, fiind remarcată mai ales o lucrare în marmură care a fost expusă și premiată la Salonul Venețian din acel an, intitulată Rosa de mai. Statuia premiată înfățișa un nud de femeie care ține în mâna stângă un trandafir pe care-l miroase. Nudul are certe calități artistice, a precizat istoricul de artă Petre Oprea, dar stilul idilico-romantic folosit este deficitar. În același articol s-a precizat că Vasilescu ar fi terminat frontispiciul Muzeului de arheologie din Cividale del Friuli, comandat de statul italian. Au fost menționate și alte lucrări realizate în acel an, așa cum au fost statuia Rodica, o țărancă în costum popular, inspirată de poezia cu același nume scrisă de Vasile Alecsandri. Articolul mai menționează că artistul a întrerupt lucrul la sculpturile comandate de Academia Română pentru cripta lui Vasile Adamachi de la Iași și la Monumentul Batalionului II Vânători de la Ploiești. Comanda academiei a fost terminată în luna noiembrie 1893 și consta dintr-un medalion și câteva bronzuri decorative. Monumentul Batalionului a fost terminat de abia în anul 1897, fiind inaugurat în luna august. Pentru a obține comanda monumentului, Vasilescu a participat la un concurs la care a fost prezent și sculptorul Ștefan Ionescu-Valbudea cu două schițe - Un grup de doi vânători și O coloană.

Cu monumentele pe care le-a făcut în stilul neoclasicismului italian, George Vasilescu a întrunit aprecierile publicului și l-a impus în atenția oficialităților române. Intelectualitatea timpului a fost de partea sa și ca urmare a fost susținut de personalități marcante ca Dimitrie Strurdza, Stolojan etc. A primit o serie de comenzi de portrete, cu predilecție din partea unor șefi de partide politice din România ca Dumitru Brătianu, Ion Brătianu sau Ion Ghica, una din lucrările mult comentate fiind Portretul d-nei N. Blaremberg (Paulina). Prin bogăția podoabelor și a veșmintelor, Vasilescu a măgulit gustul celei care a fost una dintre cele mai influente femei din protipendada bucureșteană, dar și pe cel al anturajului ei, toți acordându-i ulterior tot concursul lor. Lucrarea se află astăzi în posesia Muzeului de Artă al României.

A urmat comanda de realizare a alegoriilor Palatului de Justiție din București împreună cu Ion Georgescu și ulterior Monumentul Independenței din Tulcea. Monumentul a fost conceput ca un obelisc care are la baza soclului - în stânga un vultur cu aripile întinse și în dreapta un soldat. Artistul a sosit la București în ziua de 24 octombrie 1898 pentru ca să plece a doua zi la Tulcea pentru a definitiva soclul monumentului. A fost internat de urgență la Spitalul Colțea, fiind grav bolnav de febră tifoidă. A murit după câteva zile, la 10 noiembrie 1898. Lucrarea propriu-zisă a fost adusă mai târziu de la Veneția și a fost instalată pe amplasamentul de astăzi de către sculptorul Constantin Bălăcescu.

George Vasilescu a fost o apariție meteorică în sculptura românească și a murit la o vârstă timpurie, doar la 34 de ani, în plină carieră artistică. El a lăsat posterității destul de puține lucrări, însă cele care au rămas, fac dovada unui sculptor dotat cu calități de portretist dar și cu certe resurse pentru arta monumentală.

Sculptorul român s-a căsătorit, la Craiova, cu Domnica, cu care a avut doi copii: Ana și Ionel. Ana s-a căsători cu fiul șefului de lucrări din timpul construcției Podului de la Cernavodă al lui Anghel Saligny, Nicolae Davidescu. Fiul lor, Horia Davidescu, a fost nepotul sculptorului George Vasilescu.

Opera

Din comentariile critice făcute de istoricul și criticul de artă George Oprescu, rezultă că George Vasilescu împreună cu sculptorul Constantin Bălăcescu fac parte din categoria artiștilor cărora li se potrivesc foarte bine epitetul de sculptori-călători. Primele mențiuni documentare care amintesc de viața și opera lui Vasilescu sunt din Italia, de la Veneția. Acolo au apărut în presă, în foile provinciale, mai multe consemnări ale cronicii artistice concepute într-un stil bombastic, așa cum era uzanța vremurilor, știri care trebuie privite de către analiști cu o reținere în a le da crezare.

Majoritatea operelor pe care le-a lăsat sculptorul român au făcut parte din colecția Ateneului Român din București. Cele mai multe au fost distruse într-un bombardament în cel de al doilea război mondial, din toate rămânând doar câteva portrete. Dintre acestea se remarcă portretul unei doamne din aristocrația bucureșteană, identificată de istoricul Petre Oprea ca fiind soția omului politic Nicolae Blaremberg, Paulina. Portretul a fost realizat cu un oarecare patos și cu o retorică italiană tipică vremurilor de atunci, dar care în opinia lui Georgescu a fost transpusă, din nefericire pe plaiurile autohtone. Vasilescu a figurat în această lucrare tot felul de zulufi, brățări, inele, blănuri, un binoclu de teatru într-o mână și o stea cu pietre scumpe pe frunte. Georgescu a precizat că toate aceste detalii sunt fără valoare „... așa cum sunt fioriturile pentru unele arii superficiale în muzică”.

Din cauza unor astfel de articole din presa italiană, Vasilescu a devenit un răsfățat al oficialităților române, oficialități al căror gust artistic era ambiguu și care au dat comenzi lui Vasilescu pentru comemorarea unor evenimente importante. Ținând cont de lucrările de for public pe care generația anterioară de sculptori a realizat-o, oficialitățile erau deja familiarizate cu astfel de omagii pe care le patrona și de pe urma cărora beneficiau din cauza mulțumirii publice de care aveau parte ulterior. Din nefericire, rolul pe care oficialitățile și l-au luat, nu a fost doar de a pune la dispoziția celui mai bun artist mijloacele materiale, ci ea se credea îndreptățită să-și aleagă artistul și să-i dea limitele de mișcare. George Vasilescu a acceptat acest rol impus. Așa, a primit una după alta, comanda monumentului Adamachi aflat pe o moșie a Academiei Române, Monumentul Vânătorilor din Ploiești, moment în care toate informațiile duceau la adjudecarea lucrării de Ștefan Ionescu-Valbudea și Monumentul Independenței de la Tulcea.

În opinia lui George Oprescu, Constantin Bălăcescu a fost continuatorul operei lui Vasilescu pentru genul monumental, însă, din fericire pentru el, a fost autorul portretului sopranei Elena Teodorini, unde a menținut o linie plină de sobrietate, serioasă, care relevă calități incontestabile de execuție.

Cei doi sculptori au adus din Italia o tendință și o execuție tehnică deficitară, dacă este să se facă o comparație cu monumentele realizate de Ion Georgescu, Carol Storck sau Wladimir Hegel. Ei au realizat aglomerări de elemente arhitectonice lipsite de armonie, au adus simboluri banale și reprezentări de lei și vulturi, figuri țepene fără nicio îndemânare în execuție, fără nicio temeinicie în cunoașterea anatomică umană, așa cum lesne se poate vedea în opera lui Vasilescu și apoi la cea a lui Bălăcescu la Monumentul de la Tulcea, unde este înfățișat Mircea cel Bătrân, și la Monumentul de la Târgu Jiu cu Tudor Vladimirescu.

Alături de ce doi portretiști, protejați de oficialitățile bucureștene, au existat și alți artiști care au fost animați de alte tendințe, mai serioase. Atâta timp cât au trăit, ei nu au avut reputația celor doi, ziarele nu au prea vorbit de ei, nu li s-au acordat premii și nici comenzi importante. Unul din ei a fost Dimitrie Mirea.

Giorgio Vasilescu (și-a schimbat puțin numele de artist, dându-i o rezonanță italiană, de la țara în care a lucrat mult), a încetat din viață la 11 noiembrie 1898, la vârsta de 34 de ani. Dorind a asista personal la așezarea părții arhitectonice a monumentului de la Tulcea, sculptorul a venit în țară de la Veneția la sfârșitul lui octombrie 1898. Pe drum a contactat o răceală puternică, urmată de complicații grave. Internat la Spitalul Colțea din București, cu toate îngrijirile date spre a fi salvat, Giorgio a decedat. Este înmormântat la Cimitirul Șerban Vodă din București.

Monumentele realizate de George Vasilescu sunt:

„Monumentul funerar al căpitanului Nae I. Proicea” din Slatina

„Monumentului marelui duce Vladimir”, la Petersburg

„Bustul de marmoră albă al doamnei N. Blaremberg”

„Monumentul lui Vasile Adamachi” din Iași

„Monumentului Batalionul II vânători” din Ploiești

Monumentul funerar al negustorului craiovean N. Băncioiu

„Monumentul Independenței” din Tulcea. Deoarece Giorgio Vasilescu a decedat înainte de a termina monumentul, din 1898 lucrarea a fost co ntinuată și terminată în 1904 de Constantin Bălăcescu.

$$$

INGMAR BERGMAN

Să fie simplă coincidenţă, cu toate conotaţiile pe care dorim să i le atribuim? Luni 30 iulie 2007, la ora prânzului, lumea întreagă primea ştirea morţii regizorului suedez Ingmar Bergman, la reşedinţa sa din insula Faarö (Gotland).

Bergman era aproape nonagenar. Născut la 14 iulie 1918, la Uppsala, în familia unui preot, se retrăsese pe insula suedeză, „insula lui Bergman”, cum le plăcea tuturor să o numească pentru că acolo turnase mai multe filme, după ce în octombrie 2006 suferise o operaţie la şold. Personalitate suficient de enigmatică, Bergman spunea adesea că viaţa sa este „un insuportabil infern”, asemănător poate celui sugerat în unele dintre filmele sale. Fiica regizorului, care i-a anunţat moartea, a ţinut să precizeze că Ingmar Bergman s-a stins „calm şi liniştit.” Probabil că această seninătate venea să compenseze întrucâtva o viaţă – cum altfel, în cazul unui creator de anvergura sa? – plină de întrebări, de nelinişti, de meditaţii asupra unor idei şi rosturi esenţiale, uneori cu accente existenţialiste ascunse cu grijă într-un univers imaginar nu uşor definibil. Modernitatea sa devenise de mult clasicizată. Ingmar Bergman făcuse deopotrivă regie de teatru şi de film.

Teatrul rămăsese o preocupare statornică. În 2002 montase Strigoii de Ibsen, părăsind scena la 86 de ani, deşi anunţase cu mai bine de două decenii în urmă, după filmul Fanny şi Alexander (1982), nominalizat, ca şi altele, la Premiul Oscar, că se retrage din viaţa artistică. Distincţia considerată supremă nu i-a fost acordată pentru nici unul dintre marile sale filme, dar acest lucru nu are nici un fel de importanţă, dacă ne gândim, de pildă, câţi mari scriitori au fost ocoliţi de Premiul Nobel. Probabil că în această privinţă trebuie să ne consolăm surâzând și adăugând amănuntul că în 1971 juriul îi acordase regizorului suedez o nesemnificativă compensaţie, Oscar-ul omagial „Irving G. Thalberg”.

Dacă ar trebui să spunem care dintre cele peste 40 de filme ale lui Bergman,  majoritatea alb-negru, este capodopera creaţiei sale, ar fi fără îndoială imposibil. A şaptea pecete, Fragii sălbatici, Persona, Ora lupului, Oul de şarpe, Strigăte și șoapte, Sonată de toamnă? Filosofia lui Kierkegaard, elemente de realism poetic, înscrierea generică în neorealism sunt moduri de a defini primele filme ale lui Bergman, axate pe tema cuplului. Decepţia conjugală se combină cu interogaţii metafizice, cu meditaţii asupra vieţii şi morţii într-un stil care, treptat, se clasicizează. Surâsul unei nopţi de vară (1953), o comedie care pare astăzi surprinzătoare în creaţia lui Bergman, aduce o idee pe care cineastul o va cultiva: superioritatea femeii în relaţia conjugală. Anul 1957 este crucial în evoluţia sa. La 16 februarie este prezentat în premieră A şaptea pecete, „alegorie cu viziuni apocaliptice”, „cel mai profund şi mai ambiţios film din istoria cinematografului suedez”, care „se apropie de operele lui Strindberg şi Lagerkvist” (P. Cowie). Ca şi la celelalte filme ale lui Bergman, scenariul aparţine regizorului. Întorşi dintr-o cruciadă, un cavaler şi scutierul său străbat Suedia bântuită de ciumă. Pe malul mării, moartea îl provoacă pe cavaler la o partidă de şah. Dialogurile sunt demne de pana unui mare scriitor: „Îl strig în tăcere (pe Dumnezeu), dar este ca şi cum nimeni nu ar fi acolo.” „Poate într-adevăr nimeni nu e acolo.” „Dacă acest lucru e adevărat, toată viaţa este o oroare lipsită de sens. Nimeni nu poate convieţui cu moartea înainte de a muri dacă ştie că uitarea îl aşteaptă la capătul drumului.” Max von Sydow face aici un rol absolut excepţional, alături de Gunnar Björnstrand şi Bibi Andersson, o actriţă care va fi distribuită în multe dintre filmele lui Bergman.

La sfârşitul anului 1957, în 26 decembrie are loc premiera filmului Fragii sălbatici, cu Victor Sjoström, Ingrid Thulin, Bibi Andersson, Gunnar Björnstrand, Max von Sydow. Un octogenar îşi rememorează întreaga existenţă în drumul spre ceremonia care urma să-i celebreze cariera. Fragii sălbatici a fost considerat „o operă de anticipaţie autocritică” (R. Tailleur), care „combină într-un fel de sinteză genială nu numai temele sale preferate, nu numai toate marile curente ale cinematografului (expresionism, realism poetic şi chiar neorealism), ci reuşeşte să păstreze o perfectă unitate de ton şi să nu repete nimic din operele anterioare.” (A. Ayfre).

Bergman era până atunci autorul a aproape 20 de filme, primele dintre ele fără prea mult succes, primite chiar cu reticență. Criza (1946), filmul de debut, fusese un eșec. Ingmar Bergman, care intenționa să facă și teatru, era tributar cinematografiei franceze a epocii, fiind influențat de Jean Renoir, Marcel Carné, Julien Duvivier. Critica îl considera mult prea aplecat spre subversiv, încifrat, imatur, pentru a evidenția un stil. Fals, bineînțeles și descurajant, numai că un creator atât de original ca Ingmar Bergman, care se sprijină pe investigații de natură psihologică și în general vizând condiția umană, în raporturi existențiale fundamentale, știe să își urmeze calea. Relația artist – societate, alături de problema complexă a cuplului revin în filmele sale, într-o manieră atât de personală, mai ales în deceniul al șaptelea. O vară cu Monika (1953), filmat în arhipelagul Stockholm, pornește, ca și Surâsul unei nopţi de vară, de la decepția în dragoste. Dezbaterea etică cu sugestii de eseu filosofic începe să domine filmele lui Bergman, în subiecte diferite. Putând fi apropiat într-o măsură de A șaptea pecete, prin subiectul medieval, Izvorul fecioarei (1960) prelucrează o veche legendă scandinavă, pe care regizorul, după propria mărturisire, nu face decât să o traducă în imagini reflectând însă asupra Evului Mediu, epocă plină de contraste dar și de subtilități nebănuite. Filmul are trăsături de poem vizual, pe baza unei trame relativ comune ca simbologie, dar e lipsit de resorturile de meditație din A șaptea pecete. În drum spre biserică, o fecioară e violată și ucisă de doi pelerini care, ajunși în sat, încearcă să vândă rochia fetei, fără să știe, chiar părinților ei. Tatăl îi omoară pe cei doi și apoi descoperă că la locul crimei a apărut un izvor.

După Ochiul diavolului (1960), trei filme de la începutul anilor ’60 sunt construite pe tema credinței, a îndoielii și chiar a negării lui Dumnezeu: Prin oglindă (1961), Comunicanții (1963), Tăcerea (1963). Este o trilogie de „filme de cameră”, noțiunea amintind poate de „piesele de cameră” ale lui Strindberg. O trilogie a incomunicabilității, în care tăcerile lungi, parcă nesfârșite, planurile care combină realitatea cu fantasma, certitudinea cu iluzia, totul în tehnică alb-negru, devin prevalente. Ritmul este de obicei lent, prielnic analizei și meditației dar cu o tensiune dilematică, un fel de suspens psihologic. De fapt, personajul lui Bergman nu este nimeni altul decât sufletul uman, filmele lui fiind în primul rând psihologice, lansându-se în abisul conștiinței pentru a reliefa cele mai fine reacții, ceea ce uneori rămâne incomprehensibil cu mijloace raționale. De aici scenele cu aparență de nebunie, coșmarurile, imaginile care revin ca amintiri obsedante, posibila confuzie de planuri. În Tăcerea, cele două surori, ca mai târziu în Strigăte și șoapte (1972), trec printr-o experiență bizară, o experiență în care, finalmente, nu se poate întrevedea decât moartea. Anna (Gunnel Lindblom) ajunge la forme de nimfomanie. Esther (Ingrid Thulin) este traducătoare dar în orașul în care sosesc cele două femei se vorbește o limbă necunoscută. Orașul e izolat, într-o posibilă stare de asediu, greu însă de precizat. Singurul limbaj inteligibil din oraș este muzica lui Bach. Dar fundalul muzical, atunci când regizorul apelează la el, pare o formă de a potența tăcerea, tăcerile apăsătoare ale lui Bergman. Înainte de a muri, Esther scrie pe un bilețel traducerea unui cuvânt străin, suflet, pe care nepotul său îl va citi în trenul care străbate un peisaj încremenit.

În Persona (premiera: 18 octombrie 1966), cu Liv Ullmann şi Bibi Andersson, tema comunicării, lupta dintre limbaj şi tăcere sunt tratate într-o manieră cât se poate de originală şi enigmatică. Un film „greu”, cu simboluri anunţate încă din pregenericul şocant, de-a dreptul cutremurător, un film care te poate marca pentru multă vreme. O actriţă se retrage într-o deplină muţenie, infirmiera sa încercând să o facă să vorbească din nou, să o readucă din starea de apatie morbidă şi astfel de inevitabilă alienare. Bergman va insista asupra acestei dispute care simbolizează de fapt lupta pentru supravieţuire, în următoarele două filme: Ora lupului (1967) şi Ruşinea (1968). Primul, cu Max von Sydow și Liv Ullmann, este dramatica poveste a pictorului Johan Borg și a soției sale Alma, care își petrec vara izolați pe o insulă. Proiectul data din 1964, filmul, cu un buget foarte mare, urmând să se intituleaze Canibalii. Restrâns, fără  dimensiunea monumentală pe care o dorise Bergman, el devine o cercetare a relației dintre artist și public, semănând în multe privințe cu Persona. Revine aici metafora vampirului: în Persona, asistenta medicală o visează pe actriță sugându-i sângele; în Ora lupului, falșii binefăcători ai lui Borg sunt morți vii, creaturi vampirice ale nopții. La petrecerea la care îl invită, ei îl tratează pe pictor ca pe un măscărici de curte, ridiculizându-l. Borg se trezește machiat în femeie-clovn și  e batjocorit chiar de amanta sa, spre amuzamentul nobililor care îl privesc din întuneric.

Spațiul închis, camera de suferință, fie ea fizică sau psihică, „plimbările” lente prin interioare, într-un decor când sumar, când opulent, în care există întotdeauna obiecte cu valoare simbolică, este dominant în filmele lui Bergman. La începutul filmului color Strigăte și șoapte, o pendulă bate obsedant, anunțând lupta cu timpul necruțător. Harriet Andersson (Agnes), Ingrid Thulin (Karin), Liv Ullmann (Maria), Kari Sylwan (Anna) sunt protagonistele unui film extraordinar despre suferință și moarte, tratate cu o minuțiozitate care, în ciuda, frumuseții picturale a cadrelor, ajunge înspăimântătoare. Bolnavă de cancer, pe moarte, Agnes este vizitată de surorile sale, Karin și Maria. Aceaași dramă a incomunicabilității, a relațiilor false, ipocrite se insinuează în acest film grav, tulburător, în care tăcerile apăsătoare sunt sfâșiate de urletele de durere ale muribundei. Singura care suferă sincer este camerista Anna, spre care se îndreaptă, ca un fel de regăsire a afecțiunii materne, infima speranță de alinare a lui Agnes. O lume a purității morale moare odată cu nefericita Agnes, interpretată cu o forță psihică rară de Harriet Andersson (Karin în filmul Prin oglindă).

După Oul de șarpe (1977), inspirat de ororile naziste, Sonată de toamnă (1978) se reîntoarce la cadrul intim al familiei, temă atât de curentă la Bergman, care o distribuie alături de Liv Ullmann pe Ingrid Bergman. Fanny și Alexander (1982) este considerat testamentul regizorului, care montează apoi o serie de filme de televiziune și spectacole de teatru: Regele Lear (1984), Domnișoara Iulia (1985), Hamlet (1986), Casa cu păpuși (Nora, 1989), Peer Gynt (1991), Mizantropul (1995), Yvona, principesa Burgundiei (1995), Bacantele (1996), Sonata fantomelor (2000), Maria Stuart (2002).

$$_

 ISLANDA ȘI CONTINENTUL SCUFUNDAT

E foarte posibil ca sub Oceanul Atlanticului de Nord să existe un vast continent scufundat, iar descoperirea asta ar putea pune capăt multor presupuneri despre istoria geologică a regiunii și probabil va oferi informații și despre alte continente scufundate de pe glob.

Se estimează că respectivul continent se întinde pe șase sute de mii de kilometri pătrați și ajunge spre Groenlanda în nord și spre Europa în est. Islanda e doar vârful acestui continent imens ascuns, conform cercetătorilor dirijați de Gillian Foulger, profesoară emerită de geologie la Universitatea Durham, care a propus această idee în cartea ei In the Footsteps of Warren B. Hamilton: New Ideas in Earth Science.

Oricât de palpitant e să îți imaginezi acest continent scufundat, Foulger și colegii ei au accentuat că „Islandia” e, în prezent, doar o ipoteză care trebuie demonstrată prin metode empirice precum forajul în adâncime, sondajul geofizic și analiza mineralelor precum zirconiu.

Existența lui trebuie testată, au zis Foulger și colegii ei și au adăugat că Islandia e „un exemplu convenabil” pentru „găsirea de noi metode și ipoteze care ar putea fi aplicate altor continente scufundate în oceane”.

Cu peisajele dramatice și erupțiile vulcanice frecvente, Islanda e o zonă care a atras atenția cercetătorilor timp de secole. Insula e localizată deasupra graniței divergente dintre platourile continentale nord-american și eurasiatic, ceea ce cauzează des turbulențe tectonice.

Oamenii de știință au presupus mult timp că Islanda e înconjurată de o masă de crustă oceanică, un tip de rocă parțial topită care are o compoziție și o densitate diferite de crusta continentală care formează masele de teren pe care locuiesc oamenii. Crusta oceanică e mai densă decât crusta continentală, ceea ce o face să se scufunde sub masele continentale, dar să rămână totuși deasupra mantalei Pământului, un strat de rocă lichidă. Ca urmare, crusta oceanică tinde să fie mai tânără și mai subțire decât crusta continentală, pentru că se scufundă mereu în manta și e reciclată.

Foulger și colegii ei au început să suspecteze că s-ar putea ca Islanda să fie înconjurată de crustă continentală și nu de crustă oceanică din cauză că stratul de sub insulă are cincizeci de kilometri grosime, deci e mult mai gros decât crusta oceanică tipică, care are cam opt kilometri grosime. Un studiu anterior, publicat în 1977, a mai notat că Islanda s-ar putea să fie situată pe crustă continentală, dar, de atunci, metodele de testare a acestei ipoteze au evoluat.

Noul capitol propune mai multe tehnici care ar putea stabili dacă acest continent scufundat există cu adevărat. De exemplu, echipa sugerează că ar trebui să căutăm cristale de zirconiu în Islanda. Zirconiul e un mineral extrem de dur care poate supraviețui la miliarde de ani de eroziune, așa că e utilizat adesea pentru estimarea erelor geologice. Datarea acestor cristale ar putea spune multe despre vârsta crustei de sub Islanda. Am putea afla dacă e de natură oceanică sau continentală.

Foulger și colegii ei au mai sugerat că se poate fora în crustă sau se pot întocmi profile seismice. Aceste metode ar fi mai scumpe decât datarea cu zirconiu, dar ar putea dovedi existența Islandiei sau a altor continente scufundate de pe glob.

„Islandia e cel mai bun de studiat dintre aceste potențiale continente datorită proximității maselor geologice mari și a expunerii de 35 la sută din suprafața ei deasupra nivelului mării”, a zis echipa.

Din acest motiv, s-ar putea ca Islandia să fie vârful aisbergului în căutarea de continente ascunse sub oceane, dacă aflăm care e cea mai bună metodă să le găsim. De exemplu, s-au propus microcontinente sau fragmente de continente pe coasta Africii de Vest, în Oceanul Arctic, în jurul plăcii tectonice Lomonosov sau pe platoul Elan Bank-Kerguelen din Oceanul Indian. Mai mult, echipa sugerează în studiu că Noua Zeelandă e considerată o porțiune uscată din fostul continent scufundat „Zeelandia”. S-a detectat recent și un microcontinent numit „Mauritia” sub insula Mauritius.

„Mai avem multe de făcut pentru a dovedi existența Islandiei, dar asta ne va deschide o nouă perspectivă geologică asupra lumii. Și s-ar putea să facem descoperiri similare și în alte locuri pe glob”, a zis Foulger.

„S-ar putea să redesenăm toate hărțile oceanelor și mărilor după ce  facem aceste descoperiri.”

$$$

 ISTORIA CAPPUCCINO

Italienii fac cel mai bun vin, cele mai bune paste, cea mai bună pâine, cea mai bună cafea, cea mai bună pizza… da, chiar fac totul în bucătărie cel mai bine. Cel puțin asta mi-a spus mie, ca italiancă, încă din copilărie. Unele dintre tradițiile noastre culinare mult au originea altundeva și au ajuns în Italia mai sau mai puțin accidental. La fel și cappuccino. Contrar credințelor populare, nu a fost inventat în Italia.

Gianni Tratzi este proprietarul firmei de consultanță Mezzatazza, care este specializată în cafenele. „Și numele și băutura cappuccino prin să provină de la călugării Capucini”, spune el. Specialitatea din cafea are originile în cafenelele vieneze din secolul la 18-lea, când băutura neagră era amestecată cu zahăr, lapte și condimente. „Băutura încă e cunoscută în zilele noastre sub numele de cafea vineză”, spune Tratzi. „Numele cappuccino, pe de altă parte, este internațional și înseamnă băutura cu spumă de lapte.”

Bineînțeles că e imposibil să fim siguri de cine a inventat cappuccino, dar, conform lui Tratzi, mai multe cărți atribuie creația unui călugăr Capucin pe nume Marco d'Aviano, care a trăit în Austria în secolul la 17-lea. „Se spune că era servit cu cafea foarte amără în Viena, pe care o salva ulterior cu zahăr și lapte”, zice Gianni Tratzi. „Chelnerița a notat rețeta călugărului și de atunci băutura a fost servită ca un capucin.”

Manuel Terzi, proprietar al Caffé Terzi în Bologna, știe altă poveste despre originea cappuccinoului. „În 1683, armata turcă a asediat Viena”, spune el. „Un soldat polonez pe nume Jerzy Franciszek Kulczycki, sau în germană Georg Franz Kolschitzky, deghizat în turc, a trecut printre inamici și a aflat că urma să vină ajutor pentru venizii asediați.”

Potrivit legendei, Kolschitzky a ajutat Austria să câștige războiul. „Ca recompensă, a primit saci plini de cafea lăsați în urmă de armata turcă și și-a deschis prima cafenea vineză, în care a îndulcit băutura cu lapte și miere”, spune Manuel Terzi. Unii chiar se referă la Kolschitzky ca fiind inventatorul croissantului. Un adevărat geniu universal.

Conform lui Gianni Tratzi, prima băutură comparabilă cu cappuccino de azi a fost servită la Caffé dei Ritti în Florența în anii 1920, când au apărut primele cafetiere industriale. Companiile de atunci – Cimabli, Marzocco, Victoria Arduino sau Pavoni – sunt încă cunoscute și iubite astăzi de fanii espresso. „Dar încă nu există espressoarele pe care le avem astăzi”, spune Tratzi. „Erau mai degrabă precum oalele sub presiune, cu o valvă pentru aburi și o pentru apă.” Ce aveau însă era o baghetă pentru abur, un precursor al spumantului de lapte.

Dar aceste cappuccino timpurii încă mai aveau mult de parcurs în materie de gust. Cafeaua dintr-un cappuccino nu avea prea multe în comun cu espresso-ul fin și intens, așa cum îl cunoaștem azi. Era mai degrabă o cafea arsă cu spumă de lapte. Însă, în anii 1940, sa inventat espressorul modern cu crema densă.

Au experții similare sfat pentru un cappuccino perfect? Gianni Tratzi folosește rețeta clasică, care se predă și la Specialty Coffee Association. Organizația mii de oameni din industria cafenelelor. Rețeta e așa: o parte cafea (un espresso), două părți lapte și o parte spumă de lapte, „adică un amestec foarte fin de lapte și aer care se transformă în lichid atunci când e încălzit”, spune Tratzi. De asemenea, spuma ar trebui să fie între unu și un centimetru și jumătate ca grosime. Cappuccino este servit la o temperatură „între 65 și 70 de grad într-o ceașcă umplută până la refuz, cu o capacitate de 150 până la 170 de mililitri”. Foarte important: „Ar trebui să se vadă la suprafață o coroană de cafea cu un cerc alb în mijloc.”

Nu e numai din motive estetice. Metoda de preparare a asigurărilor că laptele și cafeaua sunt amestecate perfect. Băutura va avea aceeași textură și gust de la început până la sfârșit apoi. Dacă cappuccino arată complet alb deasupra, „primele guri vor avea gust mai mult de lapte, iar cafeaua de sub va fi mai puternică”, spune consultantul.

Potrivit lui Manuel Terzi, este motivul pentru care creațiile artistice pe cappuccino pot arăta impresionant, dar nu au neapărat gust bun. „Cappuccino trebuie să fie uniform, spre deosebire de un flat white, de exemplu, care are straturi”, spune el. „Cu cât e mai complex design-ul, cu atât e mai departe de cappuccino italian tradițional.”

Și dacă tot suntem la subiectul tradiție, în Italia, cappuccino este aproape exclusiv sau băutură care se bea la micul dejun. Deși italienilor le place să bea cafea după prânz și cină, probabil că ți se vor arunca priviri disprețuitoare dacă cer un cappuccino după cină la un restaurant italian.

Când îl întrebi pe Gianni Tratzi despre asta, puristul cafelei surprinde cu răspunsul său. „Ca o băutură după masă, un cappuccino poate fi destul de bun, dar poate că o cană mare și puțin cam mult”, spune el. „Poate un Cortado ar fi mai bun, adică o sută până la 110 mililitri cu un shot de espresso și mai puțină spumă de lapte, lucru care scoate în evidență mai bine gustul cafelei.”

Dar despre alternative la lapte? Manuel Terzi îndeamnă la prudență în privința cappuccino făcut cu lapte obținut din plante. „Problema majoră este că nu fac spumă ca lumea din cauza lipsei de proteine”, spune el. „Singurul care ajunge la acel echilibru delicat de gust și textură este laptele de quinoa.” Bine de știut.

Articolul a apărut inițial în VICE Italia.

$$$

 LUSITANIA

Ce a scufundat Lusitania?

Când un submarin german a torpilat transatlanticul britanic RMS Lusitania pe 7 mai 1915, undele de șoc au cuprins întreaga lume. Nava, care se îndrepta de la New York la Liverpool, transporta aproape 2.000 de pasageri și membri ai echipajului aflați în călătorii de afaceri, vacanțe și vizite de familie, când a fost lovită la doar 11 mile de coasta de sud a Irlandei. Peste 1.190 de oameni și-au pierdut viața în atac, un eveniment care a transformat opinia globală și a contribuit la pregătirea terenului pentru intrarea eventuală a Statelor Unite în Primul Război Mondial.

Torpila a lovit tribordul navei Lusitania , iar în doar 18 minute marele liner a alunecat sub Atlantic. La câteva momente după impactul inițial, martorii au descris o a doua explozie, mai puternică, una care a alimentat speculațiile timp de mai bine de un secol. A fost vorba de o ascunzătoare de muniții, de o centrală spartă sau de aprinderea prafului de cărbune? Adevărata cauză rămâne unul dintre misterele persistente ale istoriei maritime.

Un fenomen maritim

La acea vreme, Lusitania era o minune a ingineriei. Măsurând 237 de metri lungime și aproape 26 de metri lățime, a fost pentru scurt timp cea mai mare navă de pasageri din lume până când nava sa soră, Mauretania , a intrat în serviciu. Linia de lifturi era dotată cu elevatoare, iluminat electric, telegrafie fără fir și sisteme avansate de ventilație, toate inovații remarcabile pentru începutul anilor 1900. Ceea ce o diferenția cu adevărat era viteza. Noile sale motoare cu turbină generau aproximativ 68.000 de cai putere, aproape de trei ori mai mult decât majoritatea celorlalte nave de linie. Putea atinge 25 de noduri când o traversare a Atlanticului încă dura multe zile, iar orice scurta acea călătorie era celebrat.

Lusitania a îndeplinit toate așteptările de lux pe care le cereau cei mai bogați pasageri ai săi. Salonul de primă clasă se înălța pe două niveluri sub o cupolă ornamentată și putea găzdui 470 de oaspeți printre panouri sculptate din mahon, detalii aurite și coloane impresionante. Salonul de primă clasă avea două șeminee din marmură de 4,2 metri și mobilier bogat tapițat care reflecta eleganța georgiană. Chiar și camerele de clasa a treia, folosite în mare parte de imigranți, ofereau un grad neobișnuit de confort pentru acea vreme, cu cabine spațioase, o bună ventilație și un pian în jurul căruia pasagerii se puteau aduna sub punte.

Un lucru pe care Lusitania nu-l avea în măsură suficientă: timpul. Nava transporta 48 de bărci de salvare, mai multe decât avea Titanicul cu trei ani mai devreme, dar înclinarea rapidă spre tribord făcea aproape imposibilă lansarea la apă a majorității acestora. În haos, mulți pasageri au fost prinși sau aruncați în Atlanticul rece înainte de a putea începe o evacuare completă.

Regulile războiului

De la lansarea sa în 1906, Lusitania a efectuat peste 200 de traversări fără evenimente între Liverpool și New York. A câștigat de două ori râvnita distincție Blue Riband pentru cea mai rapidă traversare a Atlanticului. Cu toate acestea, la începutul anului 1915, lumea se schimbase. Marele Război Mondial făcea ravagii în Europa, iar un nou pericol pândea pe mare. Submarinele germane, cunoscute sub numele de U-boats, năvăleau sub valuri, folosind metode de ascundere și torpile pentru a-și vâna țintele.

Ani de zile, puterile navale au respectat așa-numitele Reguli privind crucișătoarele, care impuneau ca navele civile să fie avertizate înainte de un atac și ca pasagerilor să li se ofere șansa de a fi evacuați. Cu toate acestea, când a izbucnit războiul în 1914, Amiralitatea Britanică a ordonat căpitanilor săi comerciali să lovească orice submarin care ieșea la suprafață, considerându-le ținte legitime. La început, submarinele germane păreau să respecte Regulile privind crucișătoarele, iar temerile legate de navele de linie precum Lusitania au început să se diminueze. Mulți credeau că viteza marelui transatlantic ar fi suficientă pentru a-l menține în siguranță.

În februarie 1915, Germania a declarat apele din jurul Insulelor Britanice zonă de război și a avertizat că toate navele aliate găsite acolo vor fi scufundate fără avertisment. Statele Unite au rămas neutre, însă la sfârșitul lunii aprilie guvernul german a publicat anunțuri în ziarele americane, menționând în mod specific nava Lusitania . Un anunț suna, printre altele: „Călătorilor care intenționează să se îmbarce în călătoria pe Atlantic li se reamintește că există o stare de război, că zona de război include apele adiacente Insulelor Britanice, că navele care arborează pavilionul Marii Britanii sau al oricăruia dintre aliații săi sunt susceptibile de distrugere în acele ape și că călătorii care navighează în zona de război o fac pe propriul risc.”

Lusitania fusese clasificată de Amiralitatea Britanică drept crucișător comercial armat, o denumire care însemna că putea fi transformată în destinație militară , dacă era necesar. În practică, era prea mare și consuma prea mult cărbune pentru a servi eficient în luptă, însă clasificarea ridica semne de întrebare cu privire la faptul dacă reprezenta o țintă militară legitimă. Manifestul navei pentru călătoria din mai 1915 enumera 4.200 de lăzi de cartușe de pușcă, 1.250 de tuburi de cartușe goale și mai multe containere cu fitiluri, toate etichetate oficial drept contrabandă. Unii au speculat ulterior că cele 90 de tone de „untură de porc, unt și brânză” enumerate ca încărcătură ar putea conține arme sau explozibili ascunse, deși nicio dovadă în acest sens nu a ieșit vreodată la iveală. Oricare ar fi fost ceea ce transporta sub punte, pasagerii ei nu știau nimic despre asta.

O țintă ușoară

Lusitania a plecat din New York pe 1 mai 1915, pentru ceea ce avea să fie a 202-a sa traversare a Atlanticului. La cârmă se afla căpitanul William Thomas Turner, un ofițer experimentat la Cunard , care îl înlocuise pe căpitanul Daniel Dow, despre care se spunea că nu se simțea confortabil să comande o navă de pasageri prin apele din timpul războiului. Turner primise instrucțiuni să evite submarinele navigând în zigzag pe mare, dar nu se știe cu ce consecvență a urmat aceste ordine. Pe măsură ce nava se apropia de coasta irlandeză, a menținut cursul drept după ce a primit un mesaj că nu fuseseră observate submarine în zonă.

La bordul submarinului german U-20 , căpitanul Walther Schwieger, în vârstă de 30 de ani, patrula Atlanticul de Nord în căutarea unor ținte aliate. În timpul acelei călătorii, el atacase deja mai multe nave, permițând echipajelor lor să scape înainte de a trimite navele la fund. Până când a ajuns în apele de pe coasta de sud a Irlandei, în arsenalul său mai rămăseseră doar trei torpile.

Pe 7 mai, Schwieger a zărit un vas de pasageri mare mișcându-se rapid pe mări calme. L-a recunoscut fie ca fiind Lusitania, fie ca fiind nava soră a acesteia, Mauretania . Știind că ambele fuseseră trecute pe lista crucișătoarelor comerciale înarmate, a ales să ignore Regulile pentru crucișătoare și s-a mutat pe poziție. La ora 14:10, a ordonat lansarea unei singure torpile. Aceasta a lovit Lusitania în prova tribord, sub punte. Pasagerii au simțit o zdruncinătură și un bubuit surd, nefiind conștienți la început de dezastrul care se desfășura.

„Sunetul era destul de diferit”

Câteva momente mai târziu, o a doua explozie puternică a sfâșiat Lusitania . Sursa acelei explozii nu a fost niciodată identificată în mod concludent. Unii martori au crezut că a provenit de la cazanele navei, în timp ce alții au suspectat că a provenit din cala de marfă. Mai bine de un secol mai târziu, cauza detonării rămâne incertă.

Un supraviețuitor, Charles Emelius Lauriat Jr., a scris mai târziu: „Unde stăteam pe punte, șocul impactului nu a fost sever; a fost un sunet greu, destul de înăbușit, dar nava bună a tremurat o clipă sub forța loviturii. O a doua explozie a urmat rapid, dar nu cred că a fost o a doua torpilă, deoarece sunetul a fost cu totul diferit.” Lauriat credea că ar fi putut proveni din camera cazanelor, deși nu știa că nava transporta muniții. Au fost propuse multe teorii, dar niciuna nu a fost confirmată. Cert este că a doua explozie, nu torpila în sine, a condamnat Lusitania .

Nava s-a înclinat atât de brusc spre tribord încât majoritatea bărcilor de salvare nu au mai putut fi coborâte. Din 48, doar șase au ajuns la apă înainte ca nava să se scufunde. Căpitanul Walther Schwieger a consemnat scena în jurnalul său de bord: „Împușcătura a lovit partea tribord, chiar în spatele podului. A urmat o detonare extraordinar de puternică, cu un nor de fum foarte mare. O mare confuzie domnea la bord.”

Dintre cele 1.962 de persoane aflate la bord, 1.198 și-au pierdut viața. Misiunile de salvare s-au transformat curând în operațiuni de recuperare, pe măsură ce cadavrele și epavele au fost aduse la mal de-a lungul coastei irlandeze. Printre morți s-au numărat 128 de americani, un număr care a șocat Statele Unite și a schimbat opinia publică împotriva Germaniei. Deși scufundarea nu a adus America în război imediat, a devenit un simbol puternic al tragediei civile și a contribuit la modelarea cursului sentimentelor aliate de ambele părți ale Atlanticului.

Deși Lusitania s-a scufundat la doar 90 de metri adâncime, au fost făcute puține încercări serioase de salvare. Unii au sugerat că Aliații doreau să evite o nouă verificare a încărcăturii navei din timpul războiului. Încă din 1982, oficialii britanici au avertizat scafandrii că munițiile neexplodate de pe epavă ar putea reprezenta „un pericol pentru viață și integritate fizică”. Teoria conform căreia autoritățile au încercat să ascundă dovezi ale munițiilor nu a fost niciodată dovedită. Astăzi, epava se află pe partea dreaptă a navei, în largul coastei irlandeze, coca corodată prăbușindu-se încet sub greutatea mării, o amintire tulburătoare a uneia di ntre cele mai tragice călătorii din istorie.

$$$

 Potrivit psihologilor, există patru tipuri de inteligență?

1) (IQ)

2) (EQ)

3) (SQ)

4) (AQ)

1. Coeficient de inteligență (IQ): aceasta este măsura nivelului tău de înțelegere. Ai nevoie de IQ ca să rezolvi matematică, să memorezi lucruri și să-ți amintești lecții.

2. Coeficient emoțional (EQ): aceasta este măsura capacității tale de a menține pacea cu ceilalți, de a păstra timpul, de a fi responsabil, de a fi sincer, de a respecta limitele, de a fi modest, autentic și atent.

3. Coeficient social (SQ): aceasta este măsura capacității tale de a construi o rețea de prieteni și de a o menține pe o perioadă lungă de timp.

Oamenii care au EQ și SQ mai mari tind să meargă mai departe în viață decât cei cu un IQ ridicat, dar EQ și SQ scăzut. Majoritatea școlilor valorifică îmbunătățirea nivelului IQ în timp ce EQ și SQ sunt reduse.

Un om cu IQ ridicat poate ajunge să fie angajat de un om cu EQ și SQ ridicat, chiar dacă are un IQ mediu.

EQ-ul tău reprezintă caracterul tău, în timp ce SQ reprezintă carisma ta. Dezvolta obiceiuri care vor îmbunătăți aceste trei Q-uri, în special EQ-ul și SQ-ul tău.

Acum există un al 4-lea, o nouă paradigmă:

4. Coeficientul de rezilienta (AQ): Măsura capacității tale de a trece printr-o perioadă grea în viață și de a ieși din ea fără să-ți pierzi mințile.

Când se confruntă cu necazuri, AQ determină cine va renunța, cine își va abandona familia și cine va lua în considerare sinuciderea.

Părinți, vă rugăm să vă expuneți copiii în alte domenii ale vieții decât doar Academicieni. Ar trebui să adore munca manuală (nu folosi niciodată munca ca formă de pedeapsă), Sportul și Artele.

Dezvoltă-le IQ-ul, precum și EQ-ul, SQ și AQ. Ar trebui să devină ființe umane cu mai multe fețe capabile să facă lucruri independent de părinții lor.

In final, nu pregatiti drumul pentru copii, ci pregatiti copiii pentru drum !.....

sursa:Ștefan Cânepă.