$$$

 Cutremurul din 1977 – Noaptea în care Bucureștiul a tăcut

În seara de 4 martie 1977, la ora 21:22, România s-a oprit pentru aproape un minut. A fost un cutremur de 7,4 grade pe scara Richter, cu epicentrul în zona Vrancea, la peste 90 de kilometri adâncime — un minut care a schimbat chipul unei țări.

Bucureștiul, oraș cu clădiri vechi, ridicate în perioada interbelică, a fost cel mai grav lovit. Blocuri întregi s-au prăbușit în câteva secunde: Continental, Scala, Dunărea, Wilson, Casata, și multe altele. Pe Calea Victoriei, în centrul vechi, zidurile s-au transformat în nori de praf, iar liniștea a fost spartă doar de strigăte.

În toată țara, cutremurul a provocat 1.578 de morți și peste 11.000 de răniți. Mii de familii au rămas fără locuințe. Peste 30.000 de clădiri au fost avariate sau distruse.

Dar mai presus de statistici, cutremurul din ’77 a rămas în amintirea colectivă prin imaginile și sunetele acelei nopți. În blocurile înalte, lumina s-a stins brusc, iar zgomotul metalic al structurilor rupte s-a amestecat cu ecoul vântului printre ferestrele sparte. Oamenii coborau în stradă în pijamale, desculți, fără să știe ce s-a întâmplat.

În orele care au urmat, Bucureștiul a fost un oraș al tăcerii și al prafului. Militarii, pompierii și voluntarii au început să caute supraviețuitori printre ruine, uneori ghidați doar de vocea slabă a celor prinși sub dărâmături.

Presa a fost controlată strict, dar memoria oamenilor a păstrat adevărul: solidaritatea, curajul, lacrimile și speranța.

Cutremurul din 1977 a schimbat nu doar arhitectura, ci și psihologia națională. A lăsat în urmă frică, dar și o conștiință nouă – că într-o clipă, tot ce e trainic se poate prăbuși.

Astăzi, la aproape jumătate de secol distanță, fiecare 4 martie este un memento tăcut. Într-o țară care încă mai trăiește cu gândul la Vrancea, noaptea din ’77 rămâne vie – o rană, dar și o dovadă a forței de a o lua de la capăt.

$$$

 

Caii de minerit – Umbrele blânde ale adâncului

Sub pământ, acolo unde lumina nu pătrunde niciodată, au trăit cândva niște ființe tăcute și neînfricate – caii de minerit. În minele din Valea Jiului, ei au fost colegii nevăzuți ai minerilor, muncind alături de oameni în întuneric, printre ecouri de roți, lanțuri și aburi grei de motorină.

În anii ’50–’80, când extracția cărbunelui se făcea în mare parte manual, caii erau indispensabili. Trăgeau vagonetele pline de lignit sau huilă pe șinele înguste, acolo unde nici o locomotivă nu putea ajunge. Robuști, inteligenți și răbdători, proveneau adesea din rase montane mixte, adaptate frigului, umezelii și spațiilor strâmte.

Ei coborau în adâncuri prin puțuri speciale și rămâneau acolo săptămâni sau chiar luni întregi. Cu timpul, se obișnuiau cu întunericul: pupilele li se dilatau permanent, iar blana căpăta o nuanță mată, cenușie. În tăcerea subterană, învățau să asculte vocea minerului, să se oprească la semn, să tragă doar cât trebuie – fără bici, doar cu încredere.

Minerii îi iubeau ca pe niște camarazi. Îi hrăneau cu ovăz și fân adus din vale, le vorbeau ca unor prieteni, iar unii le dădeau nume: Fulger, Negruț, Doru, Bălan. În momentele critice, când galeria se prăbușea sau aerul devenea greu, caii simțeau primejdia înaintea oamenilor – instinctul lor salva vieți.

Când, din când în când, erau aduși la suprafață, caii priveau cerul ca pe o revelație. La început își întorceau capul și se fereau de lumină, ca și cum n-ar fi știut ce este. Apoi, ridicau nările spre aerul curat și rămâneau nemișcați, ascultând vântul – un moment aproape sacru, în care se întâlneau două lumi: cea de jos și cea de sus.

Astăzi, caii de minerit au dispărut odată cu minele. Dar în amintirea celor care au trăit acele vremuri, ei rămân simbolul loialității, al tăcerii și al muncii, ființe care au împărțit întunericul cu omul fără să ceară nimic.

În galeriile părăsite, printre grinzi ruginite și ecouri de lanțuri, se mai aude parcă și acum tropotul lor blând – o bătaie de inimă care a rămas în pământ.

&&&

 

Floarea care înflorește o singură dată pentru a muri

Pe versanții vulcanului Haleakalā, în inima insulei Maui din Hawaii, la peste 2.000 de metri altitudine, crește o plantă unică pe Pământ – Haleakalā silversword.

Este o floare care nu doar trăiește, ci așteaptă întreaga viață pentru o singură clipă de glorie, iar apoi se stinge, lăsând în urmă doar semințele ei argintii.

Adaptată la condițiile extreme ale mediului vulcanic, silversword-ul își trăiește existența printre roci negre și vânturi reci. Frunzele sale lungi și ascuțite, acoperite cu fire fine argintii, reflectă lumina puternică a soarelui tropical și protejează planta de evaporare. Timp de 20, uneori chiar 40 de ani, ea stă nemișcată, crescând încet, adunând energie din lumina soarelui și din roua rară a dimineților.

Apoi, într-o vară neașteptată, se întâmplă miracolul: din centrul rozetei argintii se ridică o tulpină uriașă, înaltă de peste 2 metri, acoperită de sute de flori purpurii-strălucitoare. Pentru câteva săptămâni, craterul arid se transformă într-o grădină a paradisului. Albinele și insectele locale vin să o polenizeze, iar semințele – mii la număr – sunt purtate de vântul vulcanic către alte stânci.

După înflorire, planta moare. Tulpina se usucă, frunzele argintii se prăbușesc, iar locul ei rămâne gol – dar viața continuă, prin urmașii născuți din acea unică înflorire.

Pentru localnicii din Maui, silversword-ul este un simbol al răbdării, al frumuseții efemere și al sacrificiului pentru viață. Într-o lume grăbită, această plantă ne amintește că unele miracole nu pot fi grăbite – că perfecțiunea cere timp, și că fiecare sfârșit aduce o nouă început.

Privită în lumina dimineții, printre umbrele craterului vulcanic, Haleakalā silversword pare o flacără de argint aprinsă în piatră – o floare care nu cere veșnicia, ci doar un moment de desăvârșire.

$$$

 

ȘTIAȚI CĂ?

‼️MÂINILE sunt o comoară de tot felul de informații?

    - Asemenea unei cărți, ele pot dezvălui nu numai înclinațiile și caracterul unui om, ci și sănătatea -- tot ce trebuie să faceți este să priviți cu atenție. 

      -Palmele roșii indică leziuni hepatice toxice: sunt posibile hepatite sau hepatoze. Modelele marmorate de pe palme indică probleme cu sistemul nervos autonom. Dacă pielea de pe palme capătă o nuanță gălbuie, există probabil modificări la nivelul ficatului sau vezicii biliare (hepatită, colelitiază, afecțiuni ale tractului biliar, colangită, colecistită). 

      -Petele maronii de pe dosul mâinii indică nu numai vârsta (tulburări de pigmentare a pielii, tipice în principal persoanelor în vârstă), ci și probleme ale vezicii biliare.

Dacă pielea de pe mâini, și în special de pe palme, se exfoliază , acesta poate fi un semn sigur al unui deficit de vitamine A și D. 

Temperatura mâinilor este un barometru al stării tale 

     -Mâinile reci sunt un semn al unei circulații periferice deficitare, iar organismul are un deficit de niacină. Prin urmare, ar trebui să o completezi cu suplimente de vitamine sau să adaugi în dietă alimente bogate în acest acid: produse lactate, carne, pește, ciuperci, hrișcă, fasole și varză. 

     -În schimb, dacă palmele ard, înseamnă că ficatul tău nu este capabil să facă față intoxicației cauzate de medicamente, alcool sau substanțe chimice. Medicii numesc acestea „erupții cutanate hepatice”. 

    -O senzație de „furnicături” pe palme indică probleme cu sistemul endocrin. — Mâinile umede indică, de asemenea, probleme endocrine, posibil o glandă tiroidă hiperactivă. Pielea uscată și palidă de pe palme indică o glandă tiroidă hipoactivă (hipotiroidism). 

     -Petele de pe vârful degetelor pot indica probleme de sănătate. Dacă o persoană experimentează frecvent amorțeală la degetele mici, ar trebui să consulte un cardiolog, deoarece aceste probleme sunt legate de sistemul cardiovascular. 

    -Dacă vârful degetelor devin violet, pronlema consta in sistemul digestiv. Petele roșu închis sau chiar violet indică probleme cu rinichii și ficatul. 

    -Mâncărimea pe suprafața laterală a degetului arătător al mâinii drepte indică probleme cu colonul. Pielea aspră de pe dosul degetului arătător indică adesea probleme cu vezica biliară.

Trosniturile articulare sunt un semn al deficitului de calciu. 

   -Multe concluzii interesante pot fi trase acordând atenție stării articulațiilor: Articulațiile excesiv de flexibile (sau, dimpotrivă, articulațiile care nu se îndoaie deloc) cu tonus muscular general scăzut la nivelul degetelor indică probleme cu ficatul și vezica biliară. 

     -Trosniturile articulare ale mâinilor indică un deficit de calciu. Articulațiile dureroase, de formă neregulată, ale degetelor sunt un semn al osteoartritei. Astfel de modificări apar cel mai adesea la persoanele care suferă de gută. 

    -Dacă articulațiile încep să se umfle și să se înroșească, trebuie să consultați imediat un medic - acesta este un semn clar de poliartrită. 

Forma mâinii poate prezice boli viitoare 

     -S-a observat de mult timp că cu cât palma este mai lată, cu atât sănătatea este mai bună. Cu toate acestea, persoanele cu palme late și degete scurte sunt predispuse la probleme circulatorii, hipertensiune arterială. 

    -Palmele înguste, cu degete lungi și subțiri și pielea palidă indică de obicei persoane cu nervi sensibili, sensibile la schimbări bruște de temperatură sau presiune atmosferică, decalaj orar, sunete puternice și stres emoțional. 

     -Cei cu mâini mici au un sistem nervos autonom excesiv de sensibil: afecțiunile lor includ astmul bronșic, inflamația rectului și hipotensiune arterială. 

    -Persoanele cu palme cărnoase au cel mai adesea probleme circulatorii: au un metabolism lent și pot avea hipotiroidism. 

    -Conform medicinei chineze, un punct din centrul palmei este considerat centrul energetic al întregului corp. Dacă simțiți o durere pătrunzătoare atunci când apăsați puternic pe el cu degetul mare al celeilalte mâini, acest lucru indică probleme grave de sănătate și trebuie sa luați in serios.

sursa:Medicina naturista:Sfaturi,informații și rețete

$$$

 

⭐⭐⭐⭐️⭐️ NARGHITA .....

     -Cu numele real MARIA AMARGHIOALEI născută la 14 ianuarie 1939, în PUFEŞTI, jud. VRANCEA,a fost o cântăreață și dansatoare română iubitoare a muzicii şi a coregrafiilor indiene.S-a specializat pe acest repertoriu și a atins performanțe remarcabile,cunoscute și apreciate atât în țară cât și în străinătate.

       -A învățat timp de patru ani limba hindi prin corespondență cu Centrul HINDI,cu sprijinul unui profesor din Universitatea BUCUREȘTI; acesta i-a procurat un sari (rochie indiană), pentru  înregistrări .

     - Pseudonimul ales de cântăreață este un joc de cuvinte, semnificând,în limba hindi,fie "CÂNTUL SPIRITULUI ETERN", sau „CÂNTECUL TULPINII DE LOTUS"...

       -Când a fost întrebată de proveniența numelui ei,de către muzicianul ROMEO VANICA, aceasta a  răspuns glumeţ: „Există HARGHITA,există MARGHITA,m-am gândit să existe şi NARGHITA."

     -Primul disc ELECTRECORD al NAARGHITEI a fost bine primit de public. 

După nouă ani de așteptare, interpretei i s-a înmânat atestatul Oficiului de Spectacole și Turnee Artistice,care îi dădea posibilitatea de a susține recitaluri şi spectacole pe scenele din țară.

     -În toamna lui '67,prim-ministrul INDIEI,INDIRA GANDHI,a vizitat ROMÂNIA și a avut ocazia să o vadă pe NARGHITA într-un spectacol. Foarte plăcut impresionată,ea a cerut să o cunoască pe tânăra cântăreață și dansatoare. 

    -După un dialog la care a participat şi prim-ministrul român lon GHEORGHE MAURER, INDIRA GANDHI a invitat-o pe NARGHITA să viziteze INDIA,iar acesta a acceptat invitația,nouă luni mai târziu NARGHITA a mers INDIA la NEW DELHI şi a rămas acolo timp de jumătate de an,vizita fiindu-i sponsorizată de guvernul indian. 

     -Cu ocazia vizitei în INDIA,NARGHITA a făcut cunoștință cu idolul ei,actorul şi regizorul RAJ KAPOOR,iar cei doi au devenit prieteni apropiaţi. 

    😢-După mulţi ani petrecuţi pe scenă,la sfârşitul anilor '80,NARGHITA a dispărut brusc din atenţia publicului şi şi-a petrecut ultimii ani din viaţă singură, cu o pensie mizeră....

După mulți ani petrecuți în spatele cortinei a spus într-un interviu la o televiziune:...

"Mi-am vîndut absolut tot, tot ce am avut: mobila stil LUDOVIC al XVI-lea, am vândut pianul,am vândut cărțile preţioase. După ce am plătit toate cheltuielile,facturile,mi-au rămas de mâncare 40 de lei pe lună și m-am descurcat cu 40 de lei pe lună"...😢

Wikipedia 

     CONSIDERAȚIE,RESPECT!

$$$

 

Învățătorul pensionar din Săpânța mi-a cerut să-l ajut să găsească un mormânt fără cruce în Cimitirul Vesel. Când am aflat pe cine căuta, mi-am dat seama că nimic nu e întâmplător în viață.

Domnul Grigore avea optzeci și doi de ani și încă mai dădea meditații gratuite copiilor din sat. L-am cunoscut când am venit să fac un reportaj despre Cimitirul Vesel.

— Domnișoară jurnalistă, am nevoie de ajutorul dumitale, m-a oprit el după slujba de duminică la biserica de lemn.

— Cu ce vă pot ajuta?

— Caut un mormânt. Unul fără cruce albastră, fără poezie, fără nimic. Doar o movilă de pământ.

— În Cimitirul Vesel? Toate au cruci pictate.

— Nu toate. Unul nu are. Și trebuie să-l găsesc înainte să mor.

L-am urmat prin cimitir. Treceam pe lângă crucile vesele cu epitafuri ironice, când mi-a povestit.

— În 1962, am venit învățător aici. Tânăr, idealist, plin de vise. În sat era un copil, Mihai, foarte deștept dar țigan. Nimeni nu voia să stea lângă el în clasă.

— Și dumneavoastră?

— Eu l-am pus în prima bancă. L-am învățat să citească, să scrie, să viseze. Era brilliant. Putea ajunge cineva.

Ne-am oprit lângă biserica de lemn din cimitir.

— Într-o zi, Mihai n-a mai venit la școală. Tatăl lui murise și trebuia să muncească. Avea doar unsprezece ani. Am mers la mama lui, am implorat-o să-l lase să continue.

— Și?

— A râs amar. „Domnu' învățător, noi suntem țigani. Pentru noi nu-i școală, îi muncă și moarte timpurie."

Grigore a scos o fotografie veche din portofel. Un copil cu ochi vioi lângă un tânăr învățător.

— L-am căutat ani de zile. Apoi am aflat că plecase din sat, că murise pe undeva prin țară. Dar niciodată n-am aflat unde.

— Și mormântul?

— Săptămâna trecută, preotul nou mi-a spus că în spatele cimitirului, unde îngropau pe cei fără familie, e un mormânt din '89. Cineva plătește anual pentru lumânări, dar nu vrea cruce.

Am mers în spatele cimitirului. Într-adevăr, era o movilă îngrijită, fără cruce.

— De ce credeți că e Mihai?

— Pentru că pe movila aia cresc mușețele. Și Mihai îmi aducea mereu mușețele. „Pentru domnul învățător care miroase a carte", spunea.

Chiar atunci, o femeie bătrână a apărut cu lumânări.

— Ce căutați aici? a întrebat aspru.

— Căutăm pe Mihai, fostul meu elev, a spus Grigore.

Femeia a înghețat.

— Cine sunteți?

— Grigore Mureșan. Învățătorul.

Femeia a început să plângă.

— Tata vorbea mereu de dumneavoastră. Până în ultima zi.

— Tata? Mihai era tatăl tău?

— Da. Mihai Covaci. A murit în '89, împușcat la Revoluție în Sighet. L-am adus aici pe ascuns. Era eroul meu, dar pentru sat era doar „țiganul care s-a crezut român".

Grigore s-a prăbușit în genunchi lângă mormânt.

— Mihai... băiatul meu drag... ai luptat pentru libertate...

— Nu știți tot, a continuat femeia. Tata a devenit profesor. În Sighet. Sub nume fals – Mihai Popescu. A predat istorie douăzeci de ani. Sute de copii l-au iubit.

— Cum... cum a reușit?

— Dumneavoastră l-ați învățat să citească. El a citit tot ce a găsit. S-a educat singur. A dat examene ca privatist. A falsificat acte ca să scape de stigmă. A trăit ca român ca să moară ca român.

— De ce nu mi-a scris niciodată?

— A scris. am sute de scrisori netrimise acasă. Vă scria în fiecare săptămână. Dar nu avea curaj să le trimită. Îi era rușine că v-a dezamăgit plecând din școală.

Femeia a scos un plic din geantă.

— Asta e ultima. A scris-o în noaptea de 21 decembrie '89, înainte să iasă în stradă.

Am citit cu voce tare:

„Domnule învățător,

Mâine ies să lupt pentru o țară în care copiii ca mine să poată visa. Dacă mor, să știți că mor ca om învățat, nu ca țigan needucat. Dumneavoastră m-ați făcut om. Vă port în suflet.

Dacă supraviețuiesc, vin acasă să vă mulțumesc. Dacă nu, fiica mea știe unde să mă îngroape – lângă școala unde am învățat că sunt egal cu toți.

Al dumneavoastră pentru totdeauna elev,

Mihai"

Grigore plângea în hohote.

— De ce fără cruce? a întrebat după ce s-a calmat.

— Tata a cerut. A spus: „Crucile din Săpânța sunt pentru cei care au trăit cu fața la soare. Eu am trăit în umbră, mințind despre cine sunt. Nu merit cruce veselă."

— Ba merită! a strigat Grigore. Merită cea mai frumoasă cruce!

A doua zi, Grigore a mers la Stan Pătraș, ultimul meșter de cruci originale.

— Stan, fă cea mai frumoasă cruce pentru un erou.

— Pentru cine?

— Pentru Mihai Covaci, țiganul care a devenit profesor și a murit pentru România.

Stan s-a încruntat.

— Țiganii nu au cruci în Cimitirul Vesel.

— Ăsta va avea. Plătesc cât ceri. Și dacă refuzi, mă duc la primar, la prefect, la președinte. Mihai merită o cruce.

După o lună, crucea era gata. Albastră ca toate, dar cu o poezie specială:

„Aici doarme-n pace Mihai

Care-a fost țigan și domn

A-nvățat carte pe șest copii săi

Și-a murit pentru al nostru somn.

Învățătorul i-a dat aripi

Să zboare peste prejudecăți

A trait mințind că-i dintre cipi

Dar a murit pentru toți, ca frați."

La inaugurare a venit tot satul. Și sute de foști elevi ai lui Mihai din Sighet.

— Era cel mai bun profesor pe care l-am avut, spunea unul.

— Ne învăța să fim oameni, nu doar să știm istorie, spunea altul.

Grigore stătea lângă cruce, mângâind lemnul.

— Ai reușit, Mihai. Ai devenit cineva. Și acum toți știu.

Fiica lui Mihai m-a tras deoparte.

— Știți ce e cel mai dureros? Că tata a murit crezând că e singur. Că nimeni nu-l acceptă pentru cine e cu adevărat. Dar uite câți oameni l-au iubit.

— Acum știe, am spus eu. Undeva, cumva, știe.

De atunci, în fiecare an de Paștele Blajinilor, Grigore vine la mormântul lui Mihai cu o carte nouă.

— Îi citesc, explică el. Continuăm educația. Niciodată nu e prea târziu să înveți.

Săptămâna trecută, primăria a decis să numească școala din sat „Școala Mihai Covaci".

Grigore a plâns la inaugurare.

— Copilul care nu avea voie să stea în prima bancă acum dă numele școlii. Asta înseamnă progres. Asta înseamnă că Mihai nu a murit degeaba.

$$$

 

INVATATURILE  ACTRITEI JANE FONDA …

”După ce aţi trecut de 60 de ani, pentru că nu mai aveţi foarte mulţi ani în față și pentru că nu puteţi lua cu voi nimic atunci cînd vă duceţi, n-are rost să mai fiţi preocupaţi să economisiți.

Aşadar, cheltuiți banii pe care i-ați pus deoparte, faceți excursii, cumpărați ce vă face plăcere și dăruiți ce vă puteți permite.

Nu vă gîndiţi să lăsaţi chiar tot ce-ați agonisit copiilor și nepoților, pentru că, nu-i așa? nu vreţi să-i transformați în nişte paraziţi care aşteaptă cu nerăbdare ziua în care veţi muri.

Nu vă faceți griji despre ce-o să se întîmple cu ei sau cum veţi fi pomeniți, pentru că atunci cînd ne întoarcem în țăr’nă nu mai auzim nici laudele și nici criticile.

Timpul în care v-ați bucurat de viaţa pe pămînt și de bunurile pe care le-ați agonisit cu atîta trudă se va sfîrşi.

Nu vă frămantați prea mult în legătură cu copiii, pentru că și ei au destinul lor și or să-și găsească, cu siguranţa, drumul în viaţă.

Nu fiți sclavul copiilor voștri! Țineți legătura cu ei, iubiți-i, ajutați-i c’nd au nevoie, dar în același timp, bucurați-vă c’t mai puteți de banii pe care i-ați str’ns.

Viața înseamnă mai mult decît munca. Pensionați-vă c’t de devreme puteți și bucurați-vă de viaţă.

Nu așteptați prea multe de la copiii voștri. Majoritatea își iubesc părinții, dar vor fi prea ocupați cu serviciul și alte angajamente ca să le fie de prea mare ajutor.

După vîrsta de 50-60 de ani, nu vă mai risipiți energia și nu vă mai periclitați sănătatea în schimbul unei averi și mai mari muncind p’nă intraţi în mormant . S-ar putea ca banii voștri să n-aibă nicio valoare în fața doamnei cu coasa.

Cînd să ne oprim să mai facem bani? C’t înseamnă destul? O sută de mii? Un milion? Zece milioane?

M’ncaţi c’teva legume și o jumătate de p’ine pe zi; din cele trei case pe care le-ați construit, n-aveţi practic nevoie decît de c’țiva metri pătraţi: un dormitor, o cameră de zi, o baie și o bucătărie. Atîta vreme c’t aveţi o locuinţă și suficienți bani pentru hrană, îmbrăcăminte și utilități, staţi foarte bine. Ar trebui să fiți fericiţi.

Fiecare familie are problemele ei, indiferent de statutul social. Nu vă mai comparați cu alţii în ceea ce priveşte potența financiară.

Renunțați la competiția cine are mai multe posesiuni sau ai cui copii sunt mai bogatibși se plimbă mai mult prin baruri sau prin străinătate. Mai degrabă puneţi în balanță cine are mai mult timp liber, cine este mai fericit, mai sănătos și mai longeviv.

Nu vă frăm’ntați în legătură cu lucrurile pe care nu le puteți schimba. Nu ajută la nimic, iar o stare psihică proastă vă poate îmbolnăvi. Creaţi-vă o stare permanentă de bine și identificați ce vă face fericiţi.

At’ta timp c’t sunteţi sănătoşi și bine dispuşi, vă veţi face planuri și veţi aștepta cu nerăbdare ziua următoare.

O zi din viaţă fără un moment de bucurie este o zi pierdută.

O zi care aduce un moment de bucurie este o zi c’știgată. Un suflet optimist vindecă boala mai repede. Iar un suflet fericit nici nu are ce vindeca, pentru că nu cunoaște boala…

Păstrați-vă o stare de spirit pozitivă, faceți mișcare în fiecare zi, întotdeauna afară, la soare, m’ncați multe alimente care conțin vitamine și minerale, și veți avea toate șansele să mai trăiți 20-30 de ani în deplină sănătate și vigoare.

Bucurați-vă de ceea ce aveți și de tot ce vă înconjoară.

Și nu uitați de prieteni. Ei sunt una din bogățiile vieții .

Faceți-vă prieteni trainici, respect’nd c’teva reguli simple: Ascultați-i fără să-i întrerupeți; vorbiți-le fără să le reproșați ceva; faceți-le daruri fără să le pretindeți ceva în schimb; răspundeți-le fără să-i contraziceți; iertați-i fără să-i pedepsiți; promiteți-le fără să uitați.

Așa nu veți fi niciodată singuri.

Vă doresc o viață lungă și împlinită!”