$$$

 ACADEMIA LUI PLATON

La periferia agitatei Atene antice, dincolo de siguranța zidurilor orașului, se întindea o grădină sacră, un loc ce purta numele eroului legendar Academos. Aici, în anul 387 î.Hr., filosoful Platon a pus bazele unei instituții care avea să schimbe pentru totdeauna cursul gândirii umane: Academia, considerată astăzi un veritabil prototip al universității moderne.

Totul a început când Platon a achiziționat acest teren, transformându-l într-un spațiu pentru întâlniri informale. Într-un cadru restrâns, alături de prieteni și discipoli precum Teet din Sunium, Arhitas din Tarent sau Leodamas din Tasos, filosoful dezbătea marile întrebări ale existenței. Timp de ani de zile, aceste discuții au modelat minți, dar instituția a căpătat un statut oficial abia la mijlocul anilor 380 î.Hr., odată cu venirea matematicianului și astronomului Eudoxus din Cnidos.

Deși nu semăna cu instituțiile de învățământ contemporane, Academia lui Platon este recunoscută drept prima universitate din lume datorită diversității și profunzimii cunoștințelor predate. Diversitatea disciplinelor predate — de la filosofie și politică la matematică și astronomie — nu era întâmplătoare.

Scopul final al lui Platon nu era simpla acumulare de cunoștințe enciclopedice, ci formarea caracterului. Academia era concepută ca un laborator pentru a cultiva viitorii lideri ai cetății, acei „filosofi-regi” descriși în „Republica”, capabili să guverneze cu înțelepciune și dreptate. Prin urmare, fiecare lecție era un pas înspre atingerea celei mai înalte virtuți: cunoașterea Binelui.

Viziunea Academiei: formarea caracterului și spiritul critic

În acest mediu efervescent, un grup select de intelectuali forma nucleul Academiei. Nu existau „studenți” în sensul modern al cuvântului, ci mai degrabă membri juniori și seniori, angajați într-un dialog continuu. Unul dintre acești tineri membri, Aristotel, avea să devină unul dintre cei mai influenți gânditori din toate timpurile. Relația sa cu Academia este, de altfel, o dovadă a spiritului critic încurajat aici. După aproape două decenii petrecute ca discipol, Aristotel a părăsit instituția pentru a-și fonda propria școală, Lyceum, dezvoltând un sistem filosofic distinct și, în multe privințe, opus celui platonic. Această divergență nu anulează importanța Academiei, ci, dimpotrivă, subliniază capacitatea sa de a forma minți suficient de puternice pentru a-și contesta chiar și fondatorul.

Metodele de predare ale lui Platon erau inovatoare, combinând prelegerile clasice cu seminarii interactive, unde dialogul dintre maestru și discipol era esențial. O legendă, deși neverificată istoric, a contribuit la aura locului: se spune că deasupra intrării era inscripționată fraza „Μηδείς αγεωμέτρητος εισίτω μοι τη θύra” – „Nimeni în afară de geometri să nu intre pe această ușă”. Un detaliu remarcabil este că, sub îndrumarea lui Platon, accesul la cunoaștere în cadrul Academiei era gratuit.

Academia lui Platon: destinul și moștenirea eternă

Instituția și-a continuat misiunea timp de aproape două secole după moartea fondatorului său. Biograful Diogenes Laertius a împărțit istoria sa în trei etape distincte: Academia Veche, condusă de Platon, Academia de Mijloc, sub conducerea lui Arcesilaus, și Academia Nouă, avându-l în frunte pe Lacydes.

Sfârșitul a venit brusc și violent. În anul 86 î.Hr., în timpul asediului Atenei, generalul roman Lucius Cornelius Sulla a ordonat distrugerea Academiei. Clădirile au fost rase de pe fața pământului, iar școala nu a mai fost niciodată redeschisă. Cu toate acestea, distrugerea fizică nu a putut stinge flacăra cunoașterii aprinsă acolo.

Moștenirea Academiei nu este doar o notă de subsol în istorie, ci reprezintă chiar ADN-ul universității moderne. Ideea unui spațiu fizic dedicat învățării continue, dialogul socratic ca metodă de a descoperi adevărul și un curriculum care îmbină filosofia (științele umaniste) cu geometria (științele exacte) sunt principii pe care întregul sistem de educație superioară occidental a fost clădit. Fiecare campus universitar de astăzi este, într-un anumit sens, un ecou al acelei grădini din Atena, perpetuând viziunea lui Platon despre cunoaștere ca fundament al unei societăți juste.

$$_

 JOHN WILLIAM GODWARD

Frumusețea senină și execuția tehnică uimitoare a picturilor lui John William Godward contrazic faptul că acest artist important nu a primit practic nicio apreciere critică sau recunoaștere istorică a artei. Știm puține despre viața privată a acestui artist, care nu este trădată de arta sa. Melancolic, amabil, retras, chipeș, talentat și timid, viața lui J. W. Godward este încă un mister, o carte cenzurată, protejată de el însuși și pecetluită de familia sa. Spre deosebire de majoritatea clasiciștilor olimpici dinaintea lui, el a preferat anonimatul și intimitatea.

Ignorat de gusturile în schimbare rapidă ale criticilor de artă, Godward a devenit figura climatică a picturii clasice englezești, deoarece acest gen însuși s-a ofilit sub flacăra avangardei secolului al XX-lea. A fost cel mai bun dintre ultimii mari pictori europeni care au îmbrățișat direct Grecia și Roma clasice în arta lor. Aici se află semnificația sa pentru istoria artei. Cu el și colegii săi, vedem căderea a cinci sute de ani de pictură clasică în arta occidentală.

Disperat de idealist, Godward a fost unul dintre acei artiști pe care, la prima vedere, credem că îi înțelegem complet. Deoarece este adesea respins cu fraze inadecvate: o clonă a lui Alma-Tadema, un clasicist "prea târziu", un "pedant al pensulei", un "cazan de oală" sau pur și simplu pictorul unei lumi insipide de femei languroase pe bănci de marmură, nu s-a întreprins niciun studiu serios al artei sale. Și pentru că suntem o societate care onorează "primii" mai degrabă decât "ultimii", puțini istorici de artă au examinat dispariția picturii clasice, din care Godward este un exemplu principal. Toate aceste judecăți, în lumina distanței istorice, pot fi văzute ca prejudecăți nedrepte.

În lucrarea lui Godward vedem rezumatul final al unei jumătăți de mileniu de influență antică clasică asupra picturii occidentale. Alături de creștinism, a fost de departe cea mai mare influență externă asupra picturii europene. A dispărut în timpul generației lui Godward – ucisă, ca să spunem așa, de filozofiile nihiliste contemporane. În timp ce referințele punctuale la clasicism au continuat, chiar și astăzi, retorica idealistă care îl însoțea a murit. Într-o perioadă de scădere rapidă a interesului pentru antichitatea greco-romană, artiștii curajoși din secolul al XIX-lea au continuat, împotriva tuturor șanselor, în acest domeniu în prima treime a secolului al XX-lea.

$$$

 JOSEPH CONRAD

Viaţa celui care avea să devină Joseph Conrad este viaţa unui personaj de roman. Excentricitatea operei sale este dublată de excentricitatea unui destin: dinspre Polonia natală spre insulele îndepărtate şi mai apoi spre Anglia, drumul său este cel al unui central-european ce descoperă, o dată cu îndepărtarea de patria abandonată, identitatea sa de scriitor.

Ca şi Herman Melville înaintea sa, Conrad este imposibil de imaginat ce artist în afara acestei nelinişti a mării şi a călătoriei. Marinarul dă naştere scriitorului, de vreme ce privirea marinarului ia în stăpânire un domeniu de ocean, de insule şi de ţărmuri. Marginalitatea lui Conrad nu este doar una lingvistică, în măsura în care engleza este limba sa adoptivă: biografia sa e aceea a unui artist care nu se încadrează in marele tablou al finalului de secol XIX.

Marginea şi centrul

Căci polonezul Conrad, absorbit de marele mecanism al unei continent în expansiunea colonială, nu aparţine acestei Europe cuceritoare. Prin obârşie şi prin scepticismul care îl domină, Conrad este un om al al unei alte Europe: experienţa traumatică a marii revolte poloneze din 1863 îi marchează destinul şi îl conduce spre acel itinerariu de îndoială şi de introspecţie al textelor sale. Conrad va privi imperiile pe care le străbate un ochi atent la condiţia umană şi şi la mizeria progresului.

Simbolic, una dintre prozele sale cele mai atroce şi groteşti este dedicată acelui avanpost al progresului. Europa lui Conrad nu are nimic din imaginea de poster colonial. Europenii lui Conrad sunt măcinaţi, neliniştiţi, torturaţi. Comparaţia cu literatura lui .H. Rider Haggard probează până la ce punct Conrad subminează din interior un tipar al viziunii victoriene.

Polonez în căutarea unei alte patrii, Conrad inovează, cu încăpăţânare, în afare recunoaşterii şi a gloriei. Literatura sa lasă în urmă certitudinea unui narator omniscient, spre a explora un teritoriu de nuanţe şi de perspective. Vocile din paginile lui Conrad se amestecă şi se întretaie şi se poate vorbi, în cazul său, de o polifonie care nu poate accepta tirania adevărului unic. Ironia lui Conrad se află în vecinătatea tainei. Identitatea umană este, la Conrad, un element mişcător. Curajul personajelor sale nu este unul de mucava, ci decurge din asumarea şi înfruntarea omenescului. „Lord Jim” este triumful acestui joc de perspectivă: laşitatea şi sacrificiul coexistă în aceeaşi inimă năvalnică.

Geniul lui Conrad se sustrage tentativelor de încadrare facilă. Literatura sa iese din tiparul unui exotism colonial şi se apropie de hotarul unui mister pe care îl contemplă, fără a încerca să ofere explicaţii moralizatoare. Decorul textelor lui Conrad nu este reductibil la cel al oceanului şi al arhipelagurilor. Ironia teribilă din „Agentul secret “ acompaniază coborârea în infernul sordid al Londrei populate de anarhişti şi de agenţi provocatori.

„Nostromo” este triumful unui geniu cosmogonic: ţara pe care o naşte Conrad îşi are legile şi liniile ei. Ispita argintului duce spre dezolare şi moarte. Lectura lui Conrad se desparte de mirajul revoluţiei. Scepticismul său dezvăluie mişcarea unei lumi, dincolo de decorul de cuvinte şi de demagogie. Gândit, poate, ca o replică la „Război şi pace”, „Nostromo” este o vastă pânză pe care arta lui Conrad închipuie misterul genezei. Istorie, geografie, identitate, mister, tentaţii se amestecă în acest cuptor alchimic al imaginaţiei sale.

Relaţia cu Rusia şi cu Dostoievski domină unul dintre cele mai dense şi neliniştitoare texte ale sale. „Sub ochii Occidentului” se hrăneşte din ambiguitate şi din remuşcare. Polonezul Conrad priveşte în inima unei Rusii care înseamnă genunea de patimi a radicalilor şi ubicuitatea poliţiei secrete. Există un văz vizionar al lui Conrad, de vreme ce romanul său pătrunde în intimitatea demonilor ce vor modela patria sovietică de mai târziu.

Scrisul lui Conrad are acces la un nivel al ororii absolute în „Inima întunericului”. Canonică, adaptată infidel în capodopera lui Coppola, denunţată de critica post-colonială, istoria lui Kurtz este însăşi istoria descoperirii acelei Europe copleşită de propria ei nebunie. Progresul invocat de agenţii marii companii ascunde barbaria, cruzimea, teribila rătăcire a ipocriziei.

Dar textul lui Conrad nu poate fi înţeles doar ca o relatare despre infernul colonial: un aer de coşmar pluteşte peste întreaga operă, ca şi cum logica diurnă ar fi înlocuită de o privire a nebuniei. Cadrul documentabil lasă loc unei panorame a delirului. Ca şi colonia penitenciară a lui Kafka, Africa lui Conrad este un domeniu al spiritului, un edificiu în care Europa se contemplă asemeni unui chip întretăiat în rama unei oglinzi sparte. Coşmarul lui Conrad este dens şi fără de ieşire. Dincolo de el nu se mai află decât doar tăcerea.

Experimentul literar al lui Conrad extrage din zăcămintele omenescului o materie aparte, apropiindu-se de un hotar al umbrei. Tăcerea şi ambiguitatea stau alături de curaj şi de aventură : un aliaj de introspecţie şi de acţiune în care se simte ceva din subtilitatea neliniştitoare a condiţiei umane înseşi.

$$$

 JOSEPHINE BAKER

Josephine Baker și-a petrecut tinerețea în sărăcie înainte de a învăța să danseze și de a avea succes pe Broadway. În anii 1920 s-a mutat în Franța și a devenit în curând unul dintre cei mai populari și mai bine plătiți artiști din Europa. A lucrat pentru Rezistența franceză în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, iar în anii 1950 și 1960 s-a dedicat luptei împotriva segregării și rasismului în Statele Unite. După ce și-a început revenirea pe scenă în 1973, Baker a murit de o hemoragie cerebrală pe 12 aprilie 1975 și a fost înmormântată cu onoruri militare.

Baker s-a născut Freda Josephine McDonald pe 3 iunie 1906, în St. Louis, Missouri. Mama ei, Carrie McDonald, a fost spălătoare care a renunțat la visul ei de a deveni dansatoare de music-hall. Tatăl ei, Eddie Carson, a fost toboșar de vodevil. El le-a abandonat pe Carrie și Josephine la scurt timp după nașterea ei. Carrie s-a recăsătorit la scurt timp după aceea și a mai avut câțiva copii în anii următori.

Pentru a-și întreține familia în creștere, la vârsta de opt ani, Josephine făcea curățenie în case și avea grijă de familii albe bogate, fiind adesea maltratată. S-a întors pentru scurt timp la școală doi ani mai târziu, înainte de a fugi de acasă la vârsta de 13 ani și de a găsi de lucru ca chelneriță la un club. În timp ce lucra acolo, s-a căsătorit cu un bărbat pe nume Willie Wells, de care a divorțat doar câteva săptămâni mai târziu.

Tot în această perioadă Josephine a început să danseze, perfecționându-și abilitățile atât în cluburi, cât și în spectacole de stradă, iar până în 1919 făcea turnee în Statele Unite cu Jones Family Band și Dixie Steppers, interpretând scenete comice. În 1921, Josephine s-a căsătorit cu un bărbat pe nume Willie Baker, al cărui nume l-a păstrat pentru tot restul vieții, în ciuda divorțului lor ani mai târziu. În 1923, Baker a obținut un rol în musicalul „Shuffle Along” ca membru al corului, iar atingerea comică pe care a adus-o rolului a făcut-o populară în rândul publicului. Căutând să profite de aceste succese timpurii, Baker s-a mutat la New York City și în curând a cântat în „Chocolate Dandies” și, împreună cu Ethel Waters, în spectacolul de la Plantation Club, unde a devenit din nou rapid o favorită al publicului.

În 1925, la apogeul obsesiei Franței pentru jazz-ul american și tot ceea ce este exotic, Baker a călătorit la Paris pentru a cânta în „La Revue Nègre” la Théâtre des Champs-Elysées. Ea a făcut o impresie imediată asupra publicului francez când, împreună cu partenerul de dans Joe Alex, a interpretat „Danse Sauvage”, în care a purtat doar o fustă cu pene.

Cu toate acestea, în anul următor, la sala de muzică Folies Bergère, una dintre cele mai populare ale epocii, cariera lui Baker a atins un punct de cotitură major. Într-un spectacol numit „La Folie du Jour”, Baker a dansat purtând decât o fustă făcută din 16 banane. Spectacolul a fost extrem de popular în rândul publicului parizian, iar Baker a devenit în curând printre cei mai populari și mai bine plătiți artiști din Europa, având admirația unor figuri culturale precum Pablo Picasso, Ernest Hemingway și E. E. Cummings și câștigându-și porecle precum "Venus Neagră" și "Perla Neagră". De asemenea, a primit peste 1.000 de cereri în căsătorie.

Profitând de acest succes, Baker a cântat profesionist pentru prima dată în 1930, iar câțiva ani mai târziu a obținut roluri de film ca cântăreață în „Zou-Zou” și „Prințesa Tam-Tam”. Banii pe care i-a câștigat din spectacole i-au permis curând să cumpere o proprietate în Castelnaud-Fayrac, în sud-vestul Franței. Ea a numit moșia Les Milandes și în curând a plătit pentru a-și muta familia acolo din St. Louis.

În 1936, călărind pe valul de popularitate de care se bucura în Franța, Baker s-a întors în Statele Unite pentru a cânta în Ziegfeld Follies, sperând să se impună ca interpretă și în țara ei natală. Cu toate acestea, ea a fost întâmpinată cu o reacție în general ostilă, rasistă și s-a întors rapid în Franța, deprimată de maltratarea suferită. La întoarcere, Baker s-a căsătorit cu industriașul francez Jean Lion și a obținut cetățenia din țara care a îmbrățișat-o ca pe una de-a sa.

Când a izbucnit cel de-al Doilea Război Mondial, Baker a lucrat pentru Crucea Roșie în timpul ocupației Franței. Ca membru al forțelor franceze libere, ea a distrat trupe atât în Africa, cât și în Orientul Mijlociu. Poate cel mai important, totuși, Baker a lucrat pentru Rezistența Franceză, uneori făcând contrabandă cu mesaje ascunse în partituri și chiar în lenjerie intimă. Pentru aceste eforturi, la sfârșitul războiului, Baker a fost decorată atât cu Croix de Guerre, cât și cu Legiunea de Onoare cu rozeta Rezistenței, două dintre cele mai înalte onoruri militare ale Franței.

După război, Baker și-a petrecut cea mai mare parte a timpului la Les Milandes cu familia ei. În 1947, s-a căsătorit cu dirijorul de orchestră francez Jo Bouillon, iar începând cu 1950 a început să adopte copii din întreaga lume. A adoptat 12 copii în total, creând ceea ce ea a numit "tribul curcubeu" și "experimentul ei de fraternitate". Ea invita adesea oamenii la moșie pentru a-i vedea pe acești copii, pentru a demonstra că oamenii de rase diferite puteau trăi împreună în armonie.

În anii 1950, Baker s-a întors frecvent în Statele Unite pentru a-și acorda sprijinul mișcării pentru drepturile civile, participând la demonstrații și boicotând cluburi și săli de concerte segregate. În 1963, Baker a participat, alături de Martin Luther King Jr., la Marșul asupra Washingtonului și a fost printre numeroșii vorbitori notabili din acea zi. În onoarea eforturilor ei, NAACP a numit în cele din urmă 20 mai "Ziua Josephine Baker".

După decenii de respingere din partea compatrioților ei și o viață petrecută luptându-se cu rasismul, în 1973, Baker a cântat la Carnegie Hall din New York și a fost întâmpinată cu o ovație în picioare. A fost atât de emoționată de primirea ei încât a plâns deschis în fața publicului. Spectacolul a fost un succes uriaș și a marcat revenirea lui Baker pe scenă.

În aprilie 1975, Baker a cântat la Teatrul Bobino din Paris, în primul dintr-o serie de spectacole care sărbătoreau cea de-a 50-a aniversare a debutului ei la Paris. Numeroase celebrități au fost prezente, inclusiv Sophia Loren și Prințesa Grace de Monaco, care a fost o prietenă dragă a lui Baker de ani de zile. Doar câteva zile mai târziu, pe 12 aprilie 1975, Baker a murit în somn de o hemoragie cerebrală. Avea 68 de ani.

În ziua înmormântării, peste 20.000 de oameni s-au aliniat pe străzile Parisului pentru a asista la procesiune, iar guvernul francez a onorat-o cu un salut de 21 de tunuri, făcând-o pe Baker prima femeie americană din istorie care a primit onoruri militare franceze.

CITATE

-Nu eram chiar goală, pur și simplu nu aveam haine pe mine.

-Cu siguranță va veni ziua în care culoarea nu va însemna nimic mai mult decât nuanța pielii, când religia va fi văzută în mod unic ca o modalitate de a-ți vorbi sufletul, când locurile de naștere vor avea greutatea unei aruncări de zaruri și toți bărbații se vor naște liberi, când înțelegerea va naște iubire și fraternitate.

$$$

 JOSEPHINE BONAPARTE

Viața și vremurile Iosefinei Bonaparte – o femeie care a contribuit la modelarea istoriei Franței. Este amintită pentru stilul și influența sa personală. A fost o icoană a modei, a popularizat gențile de mână, a fost o mecena a artelor și prima împărăteasă a Franței. A fost căsătorită cu unul dintre cei mai puternici oameni din lume, Napoleon Bonaparte, iar dacă ar fi fost vedete în ziarele din vremea lor, cei doi ar fi fost, fără îndoială, cunoscuți sub numele de JoBo.

De la începuturile umile de pe insula Martinica și până în zilele petrecute în sălile opulente ale puterii franceze, viața ei a fost una plină de rezistență – o adevărată poveste de la o bogăție la alta. Legenda spune că, atunci când avea zece ani, o ghicitoare i-a spus că va fi căsătorită nefericită, va rămâne văduvă și apoi va deveni regină a Franței. „Mai mult decât o regină”, i s-a spus, cu precizie, „dar numai pentru o scurtă perioadă”.

Viața ei a fost plină de suișuri și coborâșuri. Povestea ei este despre o femeie care a trebuit să fie puternică și hotărâtă pentru a supraviețui, și este o poveste fascinantă.

Primii ani ai vieții lui Josephine Bonaparte

S-a născut Marie Josèphe Rose Tascher de La Pagerie pe 23 iunie 1763, pe insula Martinica. Familia ei deținea o plantație de zahăr, dar nu erau bogați; de fapt, tatăl ei, deși aristocrat, era practic fără un ban, deoarece îi plăcea să joace jocuri de noroc și risipise banii familiei. Când avea 16 ani, tatăl ei a dus-o la Paris pentru o căsătorie aranjată cu un viconte bogat în vârstă de 19 ani, pe nume Alexandre de Beauharnais.

Trebuia să se căsătorească cu sora ei mai mică, Catherine, dar aceasta a murit de tuberculoză. Apoi familia i-a propus o altă soră – Manette, care era și mai tânără. Dar și ea s-a îmbolnăvit. „Dar Josephine?”, a întrebat tatăl ei.

„Aduceți pe oricine”, a venit răspunsul. Ce fermecător – nu. Tatăl vicontelui voia doar ca fiul său să se căsătorească, deoarece acesta trebuia să se căsătorească pentru a moșteni o avere, iar mătușa Josephinei era una dintre cele mai bune prietene ale lui și îl tot insista să se căsătorească cu un membru al familiei.

Nu a fost o căsnicie fericită. Vicontele avea deja o amantă de care era îndrăgostit. Era cu 11 ani mai mare decât el și se presupunea că era rudă cu Josephine. Deși tânăr, era considerat foarte sofisticat și se spunea că este cel mai bun dansator din Paris. Petrecea cât mai puțin timp posibil cu Rose sau Marie-Rose, cum o numea toată lumea pe atunci. Nu era foarte frumoasă după standardele vremii, avea dinți foarte urâți, aproape deloc educată și era puțin plinuță, el o considera un pic cam neastâmpărată de la țară, și chiar era – în comparație cu aristocrații sofisticați din Paris.

Cu toate acestea, a avut doi copii cu el, un băiat și o fată. Cuplul a trăit practic vieți separate după câțiva ani și nu a avut prea multe de-a face unul cu celălalt, iar în acest timp, Josephine a învățat să fie fermecătoare și cultă, sofisticată și spirituală. Dar apoi a venit Revoluția Franceză.

Experiență aproape de moarte în Revoluția Franceză

Alexandre de Beauharnais a fost cu totul de partea Revoluției Franceze, în ciuda faptului că era un aristocrat, dar, așa cum s-a întâmplat cu mulți - fie că erau pro sau contra - a intrat de partea greșită a lui Maximilien Robespierre, poreclit teroarea Revoluției, deoarece părea că nimic nu-i plăcea mai mult decât să taie capete.

În 1794, exact asta s-a întâmplat cu soțul Josephinei. El fusese aruncat în închisoare, la fel și Josephine, într-o fostă mănăstire carmelită supraaglomerată, unde erau ținuți în condiții mizerabile.

Josephine a avut însă noroc. Robespierre însuși a fost dus la ghilotină la doar 5 zile după soțul ei și lucrurile au început să se calmeze la Paris, Josephine a fost eliberată cu doar o zi înainte de a-și pierde capul. Își tăiase chiar și părul scurt pentru a se asigura că nu se prinde în lamă. Deși era liberă, nu avea bani, nici casă, nimic - și doi copii de care să aibă grijă. Dar avea un lucru în favoarea ei: era genială în a-și face prieteni și a-și construi o rețea de contacte. Și se spune că a devenit amanta unui bărbat pe nume Paul Barras, un lider proeminent al noului partid francez de guvernământ.

Napoleon era îndrăgostit de Josephine

Jospehine a avut și mai mult noroc! L-a întâlnit pe Napoleon Bonaparte . Există mai multe relatări despre prima lor întâlnire. Faptul că l-a întâlnit la o cină este una dintre ele. Cealaltă este că, atunci când cetățenilor din Paris li s-a ordonat să predea armele, fiul adolescent al Josephinei l-a implorat pe Napoleon să-l lase să păstreze sabia tatălui său, iar Napoleon a fost atât de impresionat încât a cerut să o întâlnească pe mama băiatului.

Alții spun că s-au întâlnit la un așa-numit „Bal al Victimelor”, o petrecere unde cei condamnați la ghilotină – dar care supraviețuiau – purtau panglici roșii la gât.

Nu vom ști niciodată cu siguranță. Dar în momentul în care au devenit împreună, ea avea 32 de ani. El avea 26. Și s-a îndrăgostit nebunește de ea. Scrisorile lui pasionale către ea dovedesc că era complet nebun. Nu-i plăcea că i se spunea Rose, o numea Josephine și așa a fost cunoscută de atunci.

Împărăteasa Stilului

Napoleon era o stea în ascensiune în armata franceză. A fost captivat de farmecul și rafinamentul Josephinei și a decis că ea era alegerea potrivită pentru el, iar în câteva săptămâni, a cerut-o în căsătorie. Unii istorici spun că ea nu l-a iubit cu adevărat. Alții spun că a ajuns să-l iubească. Nu vom ști niciodată cu siguranță, dar s-au căsătorit în 1796, după ce se cunoșteau doar câteva luni. Amândoi și-au modificat datele de naștere de pe certificatul de căsătorie, Josephine a redus cu patru ani relația, iar Napoleon a adăugat 18 luni pentru a nu avea o diferență de vârstă atât de mare, ceea ce nu era - dar pe vremea aceea oamenii erau puțin ciudați în legătură cu astfel de lucruri.

Mama și tatăl lui Napoleon nu o plăceau deloc pe Josephine. Era o femeie mai în vârstă, avea copii, nu avea bani – dar îi plăcea să-i cheltuiască – prea mult, credeau ei, și era o femeie sofisticată din înalta societate, care se îmbrăca într-un mod indecent. De fapt, părinții lui nu au plăcut-o niciodată cât timp au fost împreună. Napoleon nu era bogat în acea perioadă. Contractul lor de căsătorie prevedea că vor împărți în mod egal cheltuielile de trai și costul nunții.

Napoleon a întârziat două ore la nuntă. Nu sunt sigură că aș fi așteptat atât de mult, dar Josephine a întârziat.

Steaua lui Napoleon a crescut tot mai sus, iar despre el vom vorbi într-un episod viitor al podcastului. Pe măsură ce a ajuns la culmile puterii, a luat-o și pe Josephine cu el. Dar uniunea lor nu a fost doar o alianță personală, ci una strategică, care i-a oferit lui Napoleon o legătură cu aristocrația franceză consacrată. Au avut o relație tumultoasă, dar Josephine a jucat un rol crucial ca consoartă, consilieră și confidentă în timpul ascensiunii lui Napoleon la putere. La trei ani după ce s-au căsătorit, el a devenit cel mai puternic consul al Franței.

5 ani mai târziu, a fost proclamat Împărat al Franței, iar Iosefina a devenit Împărăteasă. Dar mai întâi s-au căsătorit din nou! Napoleon a vrut ca Papa să-i transforme încoronarea într-o ceremonie religioasă, dar Papa nu a fost mulțumit că Napoleon și Iosefina s-au căsătorit într-o ceremonie seculară - Revoluția Franceză a însemnat că ceremoniile bisericești au devenit dizgrație. Așa că, cuplul s-a căsătorit din nou - de data aceasta cu jurăminte religioase.

JoBo, cuplul puternic al Franței secolului al XIX -lea

Încoronarea lor a avut loc la Catedrala Notre Dame din Paris. Napoleon a insistat ca Josephine să-și modereze stilul vestimentar. De fapt, el i-a ales rochia, foarte diferită de stilul ei obișnuit, o rochie amplă, dantelă în jurul gâtului, o trenă lungă căptușită cu hermină – trebuia să arate ca o adevărată regină pentru acest eveniment. Fără îndoială, dacă tabloidele ar fi fost atunci așa cum sunt acum, numele lor s-ar fi combinat pentru a crea portmanteau-ul perfect pentru cuplul puternic – JoBo.

Josephine a fost o influencer în modă

Ca împărăteasă a Franței, Joséphine nu numai că și-a susținut soțul, dar a devenit și o icoană culturală și a modei semnificativă. Când a ieșit din închisoare, ea și cea mai bună prietenă a ei, care fusese și ea în închisoare cu ea, și-au transformat părul scurt într-o tendință la modă. Cu doar câțiva ani înainte, aristocrația își afișa coafuri uriașe, așa că situația era foarte diferită. Și-au transformat rochiile de închisoare în articole de modă, au renunțat la corsete și fuste uriașe. Au preferat rochiile mai fluide și mai confortabile - avem rochii în stil Empire de la Joséphine. Și perechea a făcut gențile de mână la modă!

Până atunci, femeile aveau genți cu legături pe care le ascundeau în jupoane, dar nu existau jupoane mari în noul stil vestimentar, care erau confecționate din materiale fluide precum șifonul și muselinul. Așadar, gențile de mână au devenit un articol vestimentar demn de văzut. Și să fim sinceri, doamnelor - nu ne-am uitat niciodată înapoi. Josephine și prietenele ei au stabilit tendințe, alte femei au copiat, nu doar la Paris, ci și în afara orașului.

Căsătoria cu Napoleon nu a împiedicat-o să devină o creatoare de tendințe, ba chiar i-a oferit și mai multe oportunități. Când el lupta în Italia, ea a mers cu el și a cumpărat acolo un cameu. L-a atașat la bentița ei revoluționară, iar acest lucru a determinat-o să comande o tiară, inițiind încă o tendință.

Chateau de Malmaison o casă potrivită pentru o împărăteasă

Napoleon și Iosefina au locuit în fostele reședințe ale familiei regale, cam atât despre Revoluția Franceză care i-a făcut pe toți egali! Dar acesta este un cu totul alt subiect. Însă, în 1799, în timp ce Napoleon lupta în Egipt, ea a împrumutat 300.000 de franci, moneda vremii (aproximativ 450.000 de dolari americani în moneda de astăzi) și a cumpărat un mic castel lângă Paris, numit Chateau de Malmaison .

Când Napoleon s-a întors acasă, nu era tocmai fericit cu ea. În primul rând, cheltuise toți acei bani; în al doilea rând, îi fusese infidelă, iar el era furios că îl făcuse de râs. Dar ea a reușit să-l cucerească, iar el a crezut că are steaua lui norocoasă, chiar credea că îi aduce noroc.

Josephine a cheltuit o avere modernizând Malmaison și iubea grădinile în care cultiva trandafiri și plante exotice. Pentru a-i face pe plac, Napoleon a ordonat armatei sale să aducă semințe și plante din călătoriile lor. Avea chiar și o seră în care cultiva 300 de ananas. Și a ținut o menajerie de animale exotice, inclusiv canguri și emu, precum și un urangutan pe care îl numea Rose, pe care îl trata ca pe un copil, îmbrăcându-l, învățându-l să mănânce cu un cuțit și o furculiță și, se zvonește, chiar lăsându-l să doarmă în patul conjugal.

Un flux constant de croitoreșe, bijutieri, modiști și parfumieri veneau la Malmaison pentru a o tenta – iubea moda și hainele, iar într-un singur an se spunea că a cumpărat 985 de perechi de mănuși, 520 de perechi de pantofi și 136 de rochii de seară; dressingul, garderoba și budoarul trebuie să fi fost pline până la cusături. De fapt, se zvonea că a cheltuit chiar mai mulți bani decât regina Maria Antoaneta . Și chiar a consolidat economia națională, preferând mătasea și țesăturile franceze în locul celor englezești, care fuseseră anterior la modă.

Napoleon divorțează de Josephine

Din păcate pentru Josephine, vremurile bune nu au durat. Incapacitatea Josephinei de a avea un moștenitor (între timp, un fiu născut de amanta lui Napoleon dovedea că era fertil) l-a determinat să se hotărască să divorțeze în 1809. Căsătoria lor a fost anulată, iar Josephine a purtat o rochie albă, ca o rochie de mireasă, la evenimentul oficial. Trei luni mai târziu, Napoleon s-a căsătorit cu Maria Louise a Austriei (1791-1847), deși nu o întâlnise niciodată personal!

Napoleon i-a donat Josephinei Castelul de Malmaison și a fost un vizitator regulat al acestuia. De asemenea, a continuat să o sprijine financiar (peste 30 de milioane de franci pe parcursul unui deceniu).

A fost, de asemenea, o mecenatoare a artelor, acumulând o colecție semnificativă de picturi și sculpturi, iar mai multe piese pe care le-a deținut cândva pot fi văzute la Muzeul Luvru.

Josephine a murit de pneumonie la Malmaison pe 29 mai 1814, cu doar 26 de zile înainte de a împlini 51 de ani, la o lună după înfrângerea fostului ei soț la Waterloo și abdicarea acestuia. Exilat pe insula Elba, a fost îndurerat de veste, iar la întoarcerea în Franța, una dintre primele sale vizite a fost la Malmaison. Iar când a murit în 1821, se spunea că ultimul cuvânt pe care l-a rostit a fost „Josephine”.

Moștenirea Josephinei Bonaparte este o poveste fascinantă despre depășirea obstacolelor, o călătorie de la sărăcie la saloanele opulente ale societății pariziene, unde a contribuit la influențarea unei epoci. O femeie remarcabilă care continuă să inspire și în ziua de azi.

$$$

 Și vine o zi în care te auzi vorbind ca ea,

gătind ca ea,

certând ca ea,

cântând ca ea,

învățând ca ea,

dansând ca ea,

scriind ca ea,

plângând ca ea.

Și vine o zi în care acei pantofi uriași,

pe care te-ai străduit atât să-i porți,

îți vin și poți merge pe urmele ei.

Și cu fiecare pas înțelegi tot ceea ce ai criticat vreodată.

Înțelegi limitele, provocările, furia, temerile, grijile.

Și ești recunoscătoare că a fost acolo, aproape,

Veghind, îngrijindu-se, iubind în tăcere.

Apreciezi eforturile ei, sacrificiile, timpul petrecut cu tine.

Vine o zi în care te uiți în oglindă și o vezi pe ea.

Pentru că, luni la rând, am fost în pântecele ei,

dar ea va fi mereu în spiritul nostru.

💗Mama💗

ABCDar

$$$

 Mulțumesc, tata,

pentru că m-ai crescut cu tăcerea demnă a unui om care face mai mult decât spune.

Pentru că mi-ai arătat că iubirea nu are nevoie mereu de cuvinte, uneori stă în faptele simple, în privirea blândă, în mâinile care muncesc fără odihnă pentru binele celor dragi.

Mi-ai arătat că un om adevărat nu fuge de greutăți,

le privește drept în ochi și merge mai departe.

Că puterea nu înseamnă duritate, ci echilibru.

Că onoarea nu se spune, se trăiește.

Te-am văzut plecând dis-de-dimineață, obosit și totuși vertical,

te-am văzut gânditor, uneori tăcut, dar mereu prezent.

Și atunci am înțeles că sacrificiul nu are aplauze,

dar lasă urme adânci în cei care l-au privit cu recunoștință.

Astăzi, în felul în care înfrunt viața, te port cu mine:

în tăria de a nu mă plânge,

în liniștea cu care învăț să aștept,

în demnitatea cu care aleg să merg mai departe, oricât de greu ar fi.

Mulțumesc, tată, că mi-ai arătat că protecția nu înseamnă îngrădire,

ci libertatea de a mă ridica singură atunci când cad.

Că iubirea nu strigă, ci se dovedește în fiecare zi, prin fapte.

Dacă am coloana dreaptă și inima loială,

este pentru că am crescut privind cum ții lumea noastră în căușul palmelor, fără să te plângi niciodată.

©️ABCDar