$$$

 Mulțumesc, mama,

pentru că m-ai crescut cu puterea unui războinic și cu inima unei femei nobile.

Pentru că, fără să spui prea multe, m-ai învățat prin exemplul tău ce înseamnă să nu renunți,

să te ridici de o mie de ori, chiar și atunci când viața te lovește tare.

Mi-ai arătat că modestia nu este slăbiciune, ci înțelepciune.

Că munca trebuie să fie demnă, chiar și atunci când nimeni nu o recunoaște.

Că independența nu înseamnă doar să mergi singur,

ci să ai curajul să te agăți de ceea ce ai construit, pas cu pas, lacrimă cu lacrimă.

Te-am văzut obosită, te-am văzut îngrijorată,

te-am văzut zâmbind chiar și atunci când sufletul tău era greu.

Și atunci am înțeles că adevărata putere nu face zgomot, doar continuă.

Că nu se naște o femeie „de toată isprava”;

Ea se formează prin zile grele, prin resemnări și prin visuri care, uneori, trebuie să aștepte.

Astăzi mă uit înapoi și te văd în fiecare parte din mine:

în felul meu de a lupta, de a-mi păsa,

de a rămâne în picioare când totul se clatină.

Mulțumesc, mamă, că m-ai învățat să fiu fermă fără să pierd sensibilitatea,

să fiu curajoasă fără să pierd tandrețea.

Pentru că, dacă sunt o femeie puternică astăzi,

este datorită faptului că am crescut privind cum înfrunți lumea cu sufletul intact.

©️ABCDar

$$_

 Dacă aș ști că este ultima oară când te văd adormind,

te-aș acoperi mai bine,

și m-aș ruga lui Dumnezeu să te păzească în somn.

Dacă aș ști că este ultima oară când te văd ieșind pe ușă,

te-aș îmbrățișa, te-aș săruta

și te-aș chema din nou, doar ca să te pot îmbrățișa încă o dată.

Dacă aș ști că este ultima oară când îți aud vocea,

aș înregistra fiecare dintre cuvintele tale,

ca să le pot asculta mereu, din nou și din nou.

Dacă aș ști că aceste clipe sunt ultimele în care te văd,

aș spune „te iubesc”,

în loc să cred, în tăcere, că sigur știi deja.

Există întotdeauna un mâine,

și viața ne oferă mereu o nouă șansă

să facem lucrurile altfel,

dar, dacă greșesc,

și ziua de azi e tot ce ne-a rămas,

aș vrea să știi cât de mult te iubesc

și că nu te voi uita niciodată.

Text inspirat dintr-un poem vechi al poetului José Ángel Buesa

ABCDar

_$$$

 

Dacă cineva rămâne în urmă în viață, nu trebuie să-i amintești.

Crede-mă, știe deja.

Dacă cineva este slab, suferă sau este bolnav, știe.

Dacă cineva se luptă cu relațiile sale, cu imaginea de sine, știe.

Asta îi consumă gândurile în fiecare zi, în fiecare noapte...

Ceea ce trebuie să faci pentru cei care trec prin greutăți nu este să-i cerți, ci să-i încurajezi.

Spune-le ce este bun în viața lor, arată-le potențialul pe care îl vezi în ei.

Iubește-i pentru ceea ce sunt, acolo unde sunt.

~ Brianna Wiest ~

$$$

 Dragă mamă,

Într-o zi o să-mi fie dor de tine în feluri pe care nici nu le pot imagina acum.

Așa că vreau să păstrez o parte din tine, în amintiri vii, nu doar în fotografii.

O să te filmez gătind rețeta ta preferată, ca să-mi amintesc nu doar gustul, ci și vocea ta, gesturile tale, felul în care îmi spui „așa făcea și mamaie”.

O să te întreb care a fost clipa care ți-a schimbat viața… și o să te ascult până la capăt.

O să te înregistrez fredonând melodia ta de prin casă, ca să te pot auzi mereu, chiar și atunci când liniștea va fi prea grea.

O să-ți privesc bijuteriile și o să te rog să-mi spui povestea fiecăreia, pentru că în ele se ascunde timpul tău.

O să-ți privesc mâinile când gătesc, când cos, când mă ții strâns, și o să le fotografiez ca pe o comoară.

Și într-o zi, când nu voi mai putea să-ți spun „te iubesc” cu voce tare,

o să dau play la toate aceste clipe,

și o să-ți aud râsul, povestea, și iubirea…toate astea vor fi moștenirea mea…

Pentru că, mamă, tu nu ești doar amintirea mea,

ești acasă, oriunde aș fi. 🤍

Alexandra Pîrvan 

#ABCDar

$$$

 A scris că viața nu are sens, apoi a câștigat Premiul Nobel și a murit trei ani mai târziu, cu un bilet de tren nefolosit în buzunar.

4 ianuarie 1960. Albert Camus se afla în mașina sport luxoasă Facel Vega a editorului său, îndreptându-se spre Paris după sărbători. În servieta lui era un bilet de tren nefolosit, plănuise inițial să călătorească cu trenul, dar acceptase în ultimul moment o plimbare cu mașina.

Mașina s-a izbit violent de un copac. Camus a murit pe loc. Avea 46 de ani.

Biletul de tren nefolosit a devenit un simbol al absurdului despre care scrisese întreaga viață: indiferența totală a universului față de planurile, intențiile și însăși existența noastră.

Dar până în acel moment, Camus trăise o viață care îi demonstra filosofia: în fața unui univers lipsit de sens, trebuie să creăm noi înșine sensul, prin felul în care alegem să trăim.

S-a născut în 1913, în Algeria, atât de sărac încât familia lui nu și-a putut permite nici măcar să-i îngroape tatăl cum se cuvine. Lucien Camus murise în Bătălia de pe Marna, în 1914, când Albert avea doar un an. Mama sa, Catherine, era parțial surdă și nu știa să citească. Curăța case ca să-i poată întreține.

Albert a crescut într-un apartament cu două camere, în cartierul muncitoresc Belcourt din Alger, împărțind spațiul cu mama, bunica și doi unchi. Nu avea nimic, în afară de o minte care nu înceta să pună întrebări.

Un profesor i-a remarcat inteligența și l-a ajutat să obțină o bursă. Pe la douăzeci de ani, Camus studia filozofia la Universitatea din Alger, citea Nietzsche și Dostoievski, era portar la echipa locală de fotbal și suferea de tuberculoză m, o boală care avea să-l urmărească toată viața.

Atunci a început să scrie despre „absurd”.

Pentru Camus, absurdul nu era doar o teorie filozofică. Era o experiență trăită: să-ți vezi tatăl murind într-un război fără sens, să crești în sărăcie în timp ce coloniștii trăiau în lux, să te îmbolnăvești de o boală mortală fără niciun motiv.

Absurdul este coliziunea dintre nevoia noastră disperată de sens și refuzul tăcut al universului de a ni-l oferi.

Majoritatea oamenilor, confruntați cu această revelație, aleg una dintre două căi: sinuciderea sau minciunile reconfortante (religia, ideologia, distracțiile). Camus a propus o a treia cale: să îmbrățișezi absurdul și să trăiești oricum.

Să trăiești plenar, pasionat, rebel, nu pentru că viața ar conta într-un sens cosmic, ci pentru că tu alegi să o faci să conteze.

În 1942, a publicat Străinul, un roman despre un bărbat atât de detașat de convențiile sociale, încât nu plânge la înmormântarea mamei sale și, mai târziu, ucide un om aproape din întâmplare. Personajul principal, Meursault, este condamnat nu pentru crimă, ci pentru că nu afișează emoțiile „așteptate”. Societatea nu poate tolera pe cineva care vede prin fațadele ei.

Romanul a apărut în timpul ocupației naziste. Camus lucra la Paris, departe de soția sa Francine și de gemenii lor, Catherine și Jean, rămași în Algeria. Nu putea să se întoarcă la ei din cauza războiului.

Așa că s-a alăturat Rezistenței.

A devenit redactor la Combat, un ziar clandestin care publica materiale antinaziste, asumându-și riscuri enorme. Dacă ar fi fost prins, ar fi fost executat. Dar Camus credea că, chiar și într-un univers absurd, există lucruri care cer acțiune. Fascismul nu era doar greșit filozofic, era o trădare a demnității umane.

După eliberare, Combat a devenit un ziar legal, iar Camus una dintre cele mai importante figuri intelectuale ale Franței. Era prieten cu Jean-Paul Sartre, un alt filozof existențialist din cafenelele pariziene.

Apoi au avut una dintre cele mai celebre rupturi intelectuale din istorie.

În 1951, Camus a publicat Omul revoltat, argumentând că violența revoluționară chiar și atunci când e justificată prin scopuri nobile își trădează propriile principii. Uciderea oamenilor pentru a crea o lume mai bună nu duce decât la și mai multă ucidere. Sartre, tot mai apropiat de marxism și comunismul sovietic, a considerat această viziune naivă și iresponsabilă politic.

Prietenia lor s-a destrămat prin eseuri publice acide. Sartre l-a numit pe Camus „burghez” și „filozof ușurel”. Camus l-a acuzat pe Sartre că justifică gulagurile lui Stalin. Nu și-au mai vorbit niciodată.

Între timp, Algeria ardea. Mișcarea pentru independență devenise violentă, cu atrocități de ambele părți. Camus, francez născut în Algeria (pied-noir), era sfâșiat între două lumi. Se opunea colonialismului, dar nu putea susține uciderea civililor inclusiv a mamei sale, care trăia încă la Alger.

Când a fost întrebat dacă ar alege între dreptate și mama sa, a spus: „Cred în dreptate, dar o voi apăra pe mama mea înaintea dreptății.”

O recunoaștere sinceră și dureroasă a faptului că puritatea morală e adesea imposibilă atunci când în joc sunt oamenii pe care îi iubești.

În 1957, la 44 de ani, Camus a devenit unul dintre cei mai tineri laureați ai Premiului Nobel pentru Literatură. Academia Suedeză i-a lăudat opera pentru „iluminarea problemelor conștiinței umane în vremurile noastre.”

Nu s-a simțit confortabil cu onoarea. Credea că alți scriitori o meritau mai mult. Știa că sănătatea i se degradează, că mariajul său e tulburat și că Algeria iubită se destramă într-un război pe care nu-l putea opri.

Trei ani mai târziu, a murit.

În resturile mașinii s-a găsit manuscrisul unui roman neterminat Primul om, o lucrare autobiografică despre copilăria sa în Algeria. A fost publicată postum, în 1994, și a dezvăluit o tandrețe absentă din operele sale filozofice: un fiu care încearcă să-și înțeleagă mama tăcută, un băiat sărac recunoscător pentru lumina soarelui și pentru mare.

Fiica lui, Catherine, a spus mai târziu că tatăl ei era cel mai fericit jucându-se cu copiii săi, înotând, fumând pe plajă. Filozoful absurdului își găsise sensul în micile momente obișnuite.

Asta e paradoxul pe care Camus l-a întruchipat: viața e absurdă și lipsită de sens dar tocmai de aceea dragostea, frumusețea și dreptatea contează. Tocmai pentru că universul nu ne pasă, trebuie noi să ne pese. Tocmai pentru că nimic nu are sens, tot ce alegem să prețuim devine prețios.

A scris odată: „În mijlocul iernii, am descoperit că în mine se află o vară de neînvins.”

Albert Camus a înțeles întunericul mai bine decât majoritatea. Și totuși, a ales lumina.

Nu a crezut în dreptate cosmică, nici în planuri divine, nici în progres inevitabil. A crezut în oameni care aleg să fie decenți unii cu alții, în ciuda tuturor dovezilor că nimic nu contează.

Biletul de tren nefolosit spune totul: viața este aleatorie, moartea este arbitrară, iar toate planurile noastre sunt fragile în fața întâmplării.

Dar felul în care trăiești între naștere și moarte? Asta este singurul lucru pe care îl poți controla.

Și Camus a trăit luptând împotriva fascismului, scriind adevăruri inconfortabile, iubindu-și copiii, apărându-și mama și susținând împotriva oricărei logici filozofice că demnitatea umană merită apărată.

A murit brusc, fără sens, absurd.

Dar a trăit deliberat.

Și, potrivit propriei sale filozofii, acesta a fost întregul sens.

ABCDar

$$$

 JOHANNES ALBERT NEUHUYS

Johannes Albert Neuhuys (Utrecht, 10 iunie 1844 – Locarno, 6 februarie 1914)a fost unul dintre cei mai cunoscuti pictori ai scolii Laren si prieten cu multi pictori ai scolii Haga.

Neuhuys a mers la Scoala Municipala de Desen din Utrecht intre 1858–1860, apoi a lucrat pentru litograful Van de Weyer din Utrecht, care, din pacate a dat faliment doi ani mai tarziu. De atunci, Neuhuys s-a dedicat desenului si picturii. Din 1868 pana in 1872, a luat ore la Academia din Antwerp, unde a fost sprijinit printro bursa regala. Aici a pictat interioare, s-a specializat in luciul hainelor din satin, dupa modelele pictorului din secolul al XVII-lea, Pieter de Hooch.

In 1872, Neuhuys s-a mutat in Amsterdam, unde i-a cunoscut pe Jozef Israëls, Anton Mauve si pe fratii Jacob Maris si Matthijs. In 1876 s-a mutat in Haga.

Urbanizarea din jurul orasului Hague i-a fortat pe artistii scolii din Haga sa-si caute mai departe locuri potrivite pentru subiectele lor. Cand Israëls i-a spus lui Neuhuys ce pitoresc e orasul Laren, el s-a mutat acolo in 1883; doi ani mai tarziu, Anton Mauve s-a mutat si el acolo, iar impreuna cu Neuhuys sunt considerati fondatorii scolii Laren. A pictat fermierii si tesatorii in casele lor si a inchiriat un hambar de in unde a desenat si pictat torcatori.

In 1885 s-a mutat in Hilversum. Din 1900 pana in 1910 a locuit in Amsterdam, unde era renumit pentru lucrarile cu interioare rurale din Laren. S-a mutat la Zurich in 1910 insa a continuat sa viziteze Laren, primaverile si toamnele. A murit pe 6 februarie 1914, in Orselina langa Locarno si a fost inmormantat in Haga.

$$3

 JOHN McPHEE

Numit cândva „cel mai bun jurnalist din America” de către The Washington Post , John Angus McPhee (născut pe 8 martie 1931, la Princeton, New Jersey) este scriitor și profesor Ferris de jurnalism la Universitatea Princeton. Considerat o figură cheie în domeniul non-ficțiunii creative , cartea sa, Analele lumii anterioare, a câștigat Premiul Pulitzer pentru non-ficțiune generală în 1999.

Tinereţe

John McPhee s-a născut și a crescut în Princeton, New Jersey. Fiul unui medic care a lucrat pentru departamentul de atletism al Universității Princeton , a urmat cursurile Liceului Princeton și apoi ale universității, absolvind în 1953 cu o diplomă de licență în arte . Apoi a plecat la Cambridge pentru a studia timp de un an la Magdalene College.

În timp ce era la Princeton, McPhee a apărut frecvent într-o emisiune de televiziune timpurie numită „Douăzeci de întrebări”, în care concurenții încercau să ghicească scopul jocului punând întrebări cu da sau nu. McPhee a făcut parte dintr-un grup de „copii geniali” care au apărut în emisiune.

Carieră profesională în scriere

Din 1957 până în 1964, McPhee a lucrat la revista Time ca redactor asociat. În 1965, a trecut la The New Yorker ca redactor, un obiectiv pe viață; în următoarele cinci decenii, majoritatea articolelor jurnalistice ale lui McPhee aveau să apară în paginile acelei reviste. În același an, a publicat și prima sa carte; A Sense of Where You Are a fost o extindere a unui profil de revistă pe care îl scrisese despre Bill Bradley, jucător profesionist de baschet și, mai târziu, senator american. Aceasta a stabilit un tipar de-o viață pentru lucrările mai lungi ale lui McPhee, începând cu articole mai scurte care apăreau inițial în The New Yorker.

Din 1965, McPhee a publicat peste 30 de cărți pe o gamă largă de subiecte, precum și nenumărate articole și eseuri independente în reviste și ziare . Toate cărțile sale au început ca lucrări mai scurte care au apărut sau erau destinate revistei The New Yorker . Opera sa a acoperit o gamă incredibil de largă de subiecte, de la profiluri de indivizi ( Levels of the Game) la examinări ale unor regiuni întregi ( The Pine Barrens ) și subiecte științifice și academice, în special seria sa de cărți despre geologia vestului Statelor Unite, care au fost adunate în volumul unic Annals of the Former World , care a primit Premiul Pulitzer pentru non-ficțiune generală în 1999.

Cea mai faimoasă și citită carte a lui McPhee este „ Coming into the Country” , publicată în 1976. A fost rezultatul unei serii de călătorii prin statul Alaska, însoțit de ghizi, piloți de tufiș și prospectori.

Stil de scriere

Subiectele lui McPhee sunt foarte personale - scrie despre lucruri care îl interesează, inclusiv în 1967 portocalele, subiectul cărții sale din 1967 intitulată, pe bună dreptate, Portocale . Această abordare personală i-a determinat pe unii critici să considere scrierile lui McPhee un gen unic numit Nonficțiune Creativă , o abordare a relatării faptice care aduce o perspectivă intimă și personală operei. În loc să caute doar să relateze fapte și să picteze portrete precise, McPhee își infuzează operele cu o opinie și un punct de vedere prezentate atât de subtil încât sunt adesea trecute cu vederea în mod conștient, chiar dacă sunt absorbite inconștient.

Structura este elementul cheie al scrierilor lui McPhee. El a afirmat că structura este ceea ce absoarbe cea mai mare parte a efortului său atunci când lucrează la o carte și schițează și aranjează cu meticulozitate structura lucrării înainte de a scrie un cuvânt. Prin urmare, cărțile sale sunt cel mai bine înțelese în ordinea în care prezintă informațiile, chiar dacă secțiunile individuale, asemănătoare eseurilor, conțin o scriere frumoasă și elegantă, ceea ce se întâmplă frecvent. Citirea unei opere de John McPhee înseamnă mai degrabă înțelegerea motivului pentru care alege să relateze o anecdotă, o listă de fapte sau un eveniment important în momentul respectiv din narațiunea sa în care o face.

Asta diferențiază nonficțiunea lui McPhee de alte lucrări și ceea ce o face creativă într-un mod în care majoritatea celorlalte lucrări nonficțiune nu sunt - manipularea structurii. În loc să urmeze o cronologie liniară simplă, McPhee își tratează subiecții aproape ca pe niște personaje fictive, alegând ce să dezvăluie despre ei și când, fără a inventa sau ficționaliza nimic. După cum a scris în cartea sa despre arta scrisului, Draft No. 4 :

Ești scriitor de non-ficțiune. Nu poți muta [evenimentele] ca pe un pion al regelui sau ca pe un nebun al reginei. Dar poți, într-o măsură importantă și eficientă, să aranjezi o structură care să fie complet fidelă faptelor.

Ca educator

În rolul său de profesor Ferris de jurnalism la Universitatea Princeton (post pe care îl deține din 1974), McPhee predă un seminar de scriere la doi ani din trei ani. Este unul dintre cele mai populare și competitive programe de scriere din țară, iar printre foștii săi studenți se numără scriitori apreciați precum Richard Preston ( The Hot Zone ), Eric Schlosser ( Fast Food Nation ) și Jennifer Weiner ( Good in Bed ).

Când predă seminarul, McPhee nu scrie deloc. Se pare că seminarul său se concentrează pe meșteșuguri și unelte, până în punctul în care este cunoscut pentru faptul că dă mai departe creioanele pe care le folosește în propriile lucrări pentru ca studenții să le examineze. Prin urmare, este un curs de scriere neobișnuit, o amintire a unei epoci în care scrisul era o profesie ca oricare alta, cu instrumente, procese și norme acceptate care puteau aduce un venit respectabil, chiar dacă nu chiar extravagant. McPhee se concentrează pe construirea de narațiuni din ingredientele brute ale cuvintelor și faptelor, nu pe întoarcerea elegantă a frazelor sau pe alte preocupări artistice.

McPhee a numit scrisul „muncă masochistă, auto-înrobită, care îți fracturează mintea” și păstrează, de asemenea, o fotografie cu păcătoși torturați (în stilul lui Hieronymus Bosch) în fața biroului său de la Princeton.

Viața personală

McPhee a fost căsătorit de două ori; prima dată cu fotograful Pryde Brown, cu care a avut patru fiice - Jenny și Martha, care au crescut și au devenit romanciere la fel ca tatăl lor, Laura, care a crescut și a devenit fotograf la fel ca mama ei, și Sarah, care a devenit istoric arhitectural. Brown și McPhee au divorțat la sfârșitul anilor 1960, iar McPhee s-a căsătorit cu a doua sa soție, Yolanda Whitman, în 1972. A locuit la Princeton toată viața.

Premii și onoruri

1972: Premiul Național pentru Carte (nominalizare), Întâlniri cu Arhidruidul

1974: Premiul Național pentru Carte (nominalizare), Curba energiei de legătură

1977: Premiul pentru Literatură al Academiei de Arte și Litere

1999: Premiul Pulitzer pentru non-ficțiune generală, Analele fostei lumi

2008: Premiul George Polk pentru carieră, pentru realizările de-o carieră în jurnalism

Citate celebre

„Dacă, printr-un decret, ar trebui să limitez toată această scriere la o singură propoziție, aceasta este pe care aș alege-o: Vârful Muntelui Everest este calcar marin.”

„Obișnuiam să stau la ore și să ascult termenii plutind prin cameră ca niște avioane de hârtie.”

„În războiul cu natura, exista riscul de a pierde în cazul câștigării.”

„Un scriitor trebuie să aibă un fel de impuls compulsiv pentru a-și face treaba. Dacă nu îl ai, mai bine îți găsești un alt tip de muncă, pentru că este singura impuls care te va duce prin coșmarurile psihologice ale scrisului.”

„Aproape toți americanii ar recunoaște Anchorage, pentru că Anchorage este acea parte a oricărui oraș în care orașul și-a rupt coturile și l-a exmatriculat pe colonelul Sanders.”

Impact

Ca educator și profesor de scriere, impactul și moștenirea lui McPhee sunt evidente. Se estimează că aproximativ 50% dintre studenții care au participat la seminarul său de scriere au continuat carierele de scriitori sau editori, sau ambele. Sute de scriitori cunoscuți își datorează o parte din succesul lui McPhee, iar influența sa asupra stării actuale a scrierii non-ficțiune este enormă, deoarece chiar și scriitorii care nu au avut norocul să participe la seminarul său sunt profund influențați de el.

Ca scriitor, impactul său este mai subtil, dar la fel de profund. Opera lui McPhee este non-ficțiune, în mod tradițional un domeniu sec, adesea lipsit de umor și impersonal, unde acuratețea era apreciată mai mult decât orice fel de plăcere. Opera lui McPhee este corectă din punct de vedere factual și educativă, dar încorporează propria personalitate, viața privată, prietenii și relațiile sale și - cel mai important - un fel de pasiune vibrantă pentru subiectul în cauză. McPhee scrie despre subiecte care îl interesează. Oricine a experimentat vreodată genul de curiozitate care declanșează o lectură amețitoare recunoaște în proza lui McPhee un spirit înrudit, un om care se afundă în expertiză într-un subiect din simplă curiozitate.

Această abordare intimă și creativă a nonficțiunii a influențat mai multe generații de scriitori și a transformat scrierea nonficțiunii într-un gen aproape la fel de bogat în posibilități creative ca și ficțiunea. Deși McPhee nu inventează fapte și nu filtrează evenimentele printr-un filtru de ficțiune, înțelegerea sa conform căreia structura creează povestea a fost revoluționară în lumea nonficțiunii.

În același timp, McPhee reprezintă ultima rămășiță a unei lumi a scrisului și publicării care nu mai există. McPhee a reușit să obțină un loc de muncă confortabil la o revistă celebră la scurt timp după absolvirea facultății și a putut să-și aleagă subiectele jurnalismului și cărților sale, adesea fără niciun fel de control editorial măsurabil sau preocupare bugetară. Deși acest lucru se datorează cu siguranță în parte abilităților și valorii sale ca scriitor, este, de asemenea, un mediu pe care tinerii scriitori nu se mai pot aștepta să-l întâlnească în era listelor, a conținutului digital și a bugetelor tipărite în scădere.

Bibliografie selectată

Un sentiment al locului în care te afli (1965)

Directorul (1966)

Portocale (1967)

The Pine Barrens (1968)

O cameră plină de Hovings și alte profiluri (1968)

Nivelurile jocului (1969)

The Crofter and the Laird (1970)

Întâlniri cu Arhidruidul (1971)

Sămânța de dovleac deltoidă (1973)

Curba energiei de legătură (1974)

Supraviețuirea canoei de scoarță (1975)

Bucăți ale cadrului (1975)

Cititorul John McPhee (1976)

Venirea în țară (1977)

Dând o greutate bună (1979)

Bazin și lanț muntos (1981)

În teren suspect (1983)

La Place de la Concorde Suisse (1984)

Cuprins (1985)

Ridicându-se din câmpii (1986)

În căutarea unei nave (1990)

Arthur Ashe amintit (1993)

Asamblarea Californiei (1993)

Fieruri în foc (1997)

Analele lumii anterioare (1998)

Pește fondator (2002)

Purtători neobișnuiți (2006)

Parașută de mătase (2010)

Proiect nr. 4: Despre procesul de scriere (2017)