$$$

 1. Lumea este alcătuită din trândavi care vor să aibă bani fără să muncească și din naivi gata să muncească fără a se îmbogăți.

2. Dansul este expresia verticală a dorinței orizontale.

3. Ura este răzbunarea lașului pentru teama pe care a trăit-o.

4. Nu avem dreptul să consumăm fericirea fără a o crea.

5. Soțul ideal este bărbatul convins că are o soție ideală.

6. A ști să suporți singurătatea și să afli bucurie în ea este un dar rar și prețios.

7. A fi sincer nu este primejdios, cu atât mai mult dacă ești, pe deasupra, și naiv.

8. Uneori trebuie să-i faci pe oameni să râdă pentru a-i abate de la intenția de a te spânzura.

9. Cel mai mare păcat față de aproape nu este ura, ci indiferența; aceasta este adevărata culme a inumanității.

10. Femeile simt aproape imediat cu cine suntem gata să le trădăm. Uneori chiar înainte ca gândul să ne atingă pe noi înșine.

11. Nu există femeie care să poată rosti „la revedere” în mai puțin de treizeci de cuvinte.

12. E mai ușor să trăiești cu o femeie pasională decât cu una plictisitoare. Pe cele dintâi, e adevărat, uneori le sugrumă — dar rareori le părăsesc.

13. Alcoolul este anestezia care ne ajută să suportăm operația numită viață.

14. Simțul percepției obiective a realității este adesea numit „cinism” de cei care nu îl posedă.

15. Cel care știe, face; cel care nu știe, îi învață pe alții.

16. Străduiește-te să obții ceea ce iubești, altminteri vei fi silit să iubești ceea ce ți-a fost dat.

17. A îmbătrâni este plictisitor, însă este singura cale de a trăi mult.

18. Singura lecție pe care o putem învăța din istorie este că oamenii nu învață nimic din istorie.

19. Ziarul este un organ tipărit care nu face deosebire între o cădere de pe bicicletă și un cataclism al civilizației.

20. Democrația este un balon de aer care plutește deasupra capetelor voastre și vă face să priviți în sus, în timp ce alții vă scormonesc prin buzunare.

21. Dacă tu ai un măr și eu am un măr, iar noi le schimbăm între noi, fiecare rămâne cu câte un măr. Dar dacă tu ai o idee și eu am o idee și le schimbăm, atunci fiecare dintre noi va avea câte două.

22. Bunul-simț și hărnicia pot compensa lipsa talentului, în timp ce poți fi genial între genii, și totuși, prin prostie, să-ți ruinezi viața.

23. Rangurile și titlurile sunt născocite pentru cei ale căror merite sunt neîndoielnice, dar rămân necunoscute poporului.

24. Omul este asemenea unei cărămizi: numai prin ardere se întărește.

25. Reputația este o mască pe care omul trebuie să o poarte tot atât de firesc cum poartă pantalonii sau sacoul.

26. Cel care nu crede în nimic se teme de tot.

27. Natura nu suportă vidul: acolo unde oamenii nu cunosc adevărul, ei îl umplu cu presupuneri.

28. Omul chibzuit se adaptează lumii; cel nechibzuit încearcă să adapteze lumea la sine. De aceea progresul depinde întotdeauna de cei nechibzuiți.

29. Oamenii bogați lipsiți de convingeri sunt mai primejdioși societății moderne decât femeile sărace lipsite de morală.

30. Acum, când am învățat să zburăm prin aer ca păsările și să înotăm sub apă ca peștii, ne rămâne doar un singur lucru: să învățăm să trăim pe pământ ca oamenii.

Bernard Shaw Sursa: Narcus de Seara

$$$

 

.“V-AȚI ÎNTREBAT VREODATĂ DE CE

   “SFÂNTUL DIMITRIE IZVORÂTORUL DE MIR”..

    “A curs atât de mult mir, încât paznicul și pustnicul au fost scufundați în el și, temându-se să nu fie înecați, călugărul a strigat: „Sfinte Dimitrie, ajută-ne!”🙏❤

Într-o zi la Mormântul Sfântului și Marele Mucenic Dimitrie. 

Odată, trăia un pustnic pe Muntele lui Solomon care, auzind multe relatări despre mirul izvorât de Sfântul Mare Mucenic Dimitrie avea îndoieli, spunând în mintea sa că au fost și alți mucenici care au suferit mai mult decât Sfântul Dimitrie, dar nu au fost cinstiți de Dumnezeu în asemenea fel. Din acest motiv, nu credea că sfântul poate izvorî atât de mult mir.

Și, într-o noapte târziu, a văzut, ca în vis, că se afla în Biserica Sfântului Dimitrie din Tesalonic, unde l-a întâlnit pe cel care avea cheia de la mormântul Sfântului și l-a rugat să i-l deschidă, ca să-l cinstească pe sfânt. Când a sărutat mormântul, a văzut că era ud de mir frumos mirositor și i-a zis paznicului:

„Vino, ajută-mă să văd de unde vine acest mir!”.

Așadar, au săpat până au ajuns la o placă mare de marmură, pe care au dat-o deoparte cu mare dificultate și imediat au descoperit trupul sfântului, strălucitor și frumos mirositor, care izvora mir din abundență din rănile provocate de împunsăturile sulițelor.

A curs atât de mult mir, încât paznicul și pustnicul au fost scufundați în el și, temându-se să nu fie înecați, călugărul a strigat: „Sfinte Dimitrie, ajută-ne!”. Imediat după aceea, s-a trezit din vedenia sa, fiind ud până la piele din cauza mirului izvorât de Sfântul Dimitrie.

   Sursa citată: Doxologia

$$$

 

🚗 Un accident. Trei poziții. Trei destine.

Puțini se gândesc la asta — dar felul în care stai în mașină poate decide dacă vei pleca pe picioarele tale dintr-un accident… sau nu vei mai merge niciodată.

Când se declanșează un airbag, nu se umflă lin — explodează spre tine cu o viteză de peste 300 km/h.

Dacă stai drept, cu centura pusă și picioarele pe podea, forța este absorbită în siguranță — exact așa cum a fost proiectat sistemul.

Dar dacă ai picioarele pe bord, totul se schimbă.

Aceeași explozie îți poate arunca genunchii în față, rupe picioarele sau zdrobi șoldurile într-o clipă.

Chiar și dacă stai picior peste picior sau te lași pe spate, corpul tău se află într-o poziție pe care oasele nu o pot suporta la impact.

Ne spunem adesea: „E doar un drum scurt” sau „Stau așa doar o clipă.”

Dar accidentele nu așteaptă să te așezi corect.

Așa că data viitoare când îți pui centura, amintește-ți regula:

🦶 Picioarele jos.

🔒 Centura pusă.

💪 Spatele drept.

Pentru că comoditatea durează o clipă, dar siguranța durează o viață. 🚦

$$$

 

„România este vatra a ceea ce am numit Vechea Europă, o entitate culturală cuprinsă între anii 6.500 – 3.500 î.Hr., axată pe o societate matriarhală, teocratică, pașnică, iubitoare și creatoare de artă, care a precedat societățile indo-europene patriarhale de luptători din epocile bronzului și fierului”

Zona geografică în care se află astăzi România, a fost în urmă cu peste 10.000 de ani, vatra lumii, locul unde a început cu adevărat civilizația umană?

Acest adevăr este destul de greu de digerat pentru celelalte mari națiuni, printre care și cu aspirații înalte la titlul de popor ales.

 În zona Olteniei se înregistrează cea mai veche locuire în bordeie din lume(18,000 ani înainte de Christos), cea mai veche activitate de minerit, cel mai vechi târnăcop de miner descoperit vreo dată, cea mai veche activitate metalurgică a aramei din lume (8,000 ani înainte de Christos), cea mai veche scriere din lume (tăblițele de la Tărtăria, județul Alba 5-6.000 înainte de Christos). Tot aici s-a inventat arcul, au apărut primele furnale din Europa, și tot de aici au plecat și s-au format celelalte popoare indo-europene și nu numai cum ar fi: iranienii, carienii, italicii, frygienii, sciții, cimmerienii, triburile iberice, bascii, sarmații, elenii(ahei și dorieni), fenicienii..etc.

Traco-dacii reprezintă cea mai veche și mai înaltă cultură de pe Pământ, anterioară civilizației Sumeriene, și totodată cea mai numeroasă (180 - 200 de triburi). Ei puteau fi găsiți în întreaga Europă (Balcani, Ucraina, Ungaria, Austria, Germania, Cehoslovacia, Polonia, Italia, Franța, Spania, Turcia europeana, Asia Mica, Africa....Chiar și Burii din Africa de Sud sunt tot un neam Dac, din care făcea parte însuși Burebista.

 Scrisul și odată cu el istoria, au apărut mai întâi în spațiul tracic și abia mai târziu in spațiul greco-roman, dus probabil acolo tot de triburile care au migrat de aici. Traco-dacii au avut cea mai veche agricultură din Europa, (neolitic) si printre cele mai vechi din lume. La vremea lor erau singurul popor din lume care foloseau cercul la dispozitivele de măsurare a timpului.

Începând cu anul 1995, după studii îndelungate, însă intenționat ținute la subsol, o serie de savanți americani de prestigiu au ajuns la concluzia că Potopul descris în Biblie a avut loc pe malul vestic al Marii Negre, unde locuia o populație neașteptat de dezvoltată, (oare cine?).

 De altfel Olimpul, legendarul munte din mitologia greacă (ULIMP- Lumină sau Splendoare, în limba traco-dacă), nu era altceva decât muntele Bucegi pe care nu întâmplător dăinuie al doilea Sfinx de pe Pământ. Istoricul Homer spunea că numai tracii știau să lupte călare și cu arcul începând cu mileniul cinci înainte de Christos.

Traco-dacii se remarcau printr-o corectitudine desăvârșită, toate convențiile fiind încheiate verbal și apoi păstrate cu sfințenie. Lipsa de acasă era semnalată printr-un băț lăsat la poartă, fiind mai mult decât suficient.

Traco-dacii erau singura civilizație din lume care nu a folosit sclavagismul sub nici o formă a sa.

 În jurul anului 1400 Î.C, se construiește în Tracia nord-Dunăreană, cea dintâi școală cu local de sine stătător de pe Terra, numită Androniconul, unde preoţii Zamolxieni predau toate disciplinele universitare începând cu teologia (cultul Zeului Soare și al celor 12 constelații).

Conform mărturiilor rămase posterității ale lui Platon și Socrate, însuși Pitagora și-a completat studiile la școala Zamolxiană, și tot ei afirmau că în acea vreme în Dacia existau cei mai de seamă medici ai timpului.

Istoricul Herodot, îi considera pe Cimerieni originari de pe versantul Nord-Estic al Carpaților,(Moldova de astăzi). Apoi o parte din ei s-au deplasat spre Sud, în Anatolia, unde au fost cunoscuți ca Cimiry. Migrând ulterior către Italia, Spania, Anglia și Irlanda au fost cunoscuți sub denumirea de celți.

Zona Nord -Dunăreană (România de astăzi), a fost considerată din vechime drept un paradis terestru. 

Un teren bogat în aproape toate bogățiile pământului, cu terenuri agricole(Grânarul Europei de mai târziu), pășuni întinse, toate formele de relief, un incredibil sistem hidrografic natural, o zona bine apărată contra majorității dezastrelor naturale...etc. Ca un miracol unic al istoriei, locuitorii acestei zone n-au putut fi alungați din vatra strămoșească și nici deznaționalizaţi. 

 Românii păstrează în continuare limba, portul, obiceiurile, tradițiile strămoșilor de acum 7.000 de ani. Analizele minuțioase de sânge, demonstrează un alt miracol : în ciuda numeroaselor invazii,  ne-am păstrat puritatea genetică, specifică strămoșilor noștri.

România rămâne un miracol, căruia i s-a prevăzut un viitor mesianic. Profetul indian Sundhar Singh scria în 1922, că românii vor deveni un popor îndrăgit și respectat de toate popoarele lumii.

Bibliografie:

- Augustin Deac - Istoria Adevărului Istoric

- P.L.Tonciulescu - Ramania, paradisul regăsit

- Nicolae Densuşianu - Dacia Preistorică , Vol.1, 2, 3, 4, 5

$$$

 *La ce e bună Catedrala

  Autor: Cristian Tudor Popescu 

 Nu cred, dar încerc să înțeleg.

 O biserică pentru majoritatea cetățenilor unei țări poate fi un temei puternic de unitate națională. Mai puternic decât cultura, limba, istoria, geografia României. 

 Românii sunt din ce în ce mai depărtați de cultura românească. Cine îi mai citește astăzi, în afară de ce obligă școala, măcar pe Eminescu, Caragiale, Creangă, Arghezi, Maiorescu sau Călinescu, când prea puțini mai citesc astăzi cărți? Cine a privit măcar o dată, într-o expoziție, tablouri de Grigorescu, Tonitza, Luchian, Andreescu, Pallady sau Țuculescu? Câți s-au dus o dată în viață în pelerinaj la Târgu-Jiu să vadă Poarta Sărutului, Coloana Infinitului, Masa Tăcerii, să fie hagiii lui Brâncuși? 

 Câți cunosc din istoria României și românilor altceva decât niște clișee care le-au fost vârâte în cap de propaganda naționalistă-ceaușistă-legionară?

 Câți români au călătorit prin Transilvania, Moldova, Țara Românească înainte de a pleca în lumea largă, că acum se poate? 

 Cât despre limba română, e tot mai ruptă în bucăți, vorbim limbi diferite, unele făcute din rahat, mustind de injurii și amenințări agramate, altele făcute din rumeguș. 

 În schimb, zeci de mii de români, din toată țara, au pierdut nopți pe drum ca să vină la sfințirea picturii Catedralei Mântuirii Neamului. Care a fost construită cu bani mulți, dar și cu mai multă competență și responsabilitate decât instalațiile de gaz care aruncă în aer blocurile patriei. 

 Ortodoxia e simplă, ușor de practicat. Cei mai mulți creștini-ortodocși din România n-au citit Biblia, nici măcar Noul Testament, ca să nu mai vorbim de scrierile lui Nicolae Steinhardt, Bartolomeu Anania, Dumitru Stăniloae, Gala Galaction, Mircea Păcurariu sau Andrei Scrima. Sau oferta altor mari religii, mozaism, islam, hinduism sau budism. Ei știu să-și facă cruce, să zică Doamne-ajută!, Doamne ferește! Te bate Dumnezeu!, Dac-o vrea Dumnezeu!, să spună Tatăl nostru, Înger-îngerașul meu! Și cam atât. Se duc la biserică, la moaște, plătesc nunți, botezuri, înmormântări sfinților părinți și speră să primească în schimb sănătate, împliniri, bani și Raiul după moarte. Mi se pare avantajos. 

 Totuși, chiar și numai atât poate fi de ajuns ca să mai oprească oamenii de la omoruri, tâlhării, violuri, înșelăciuni, nepăsare criminală, corupție. Care sunt multe și mari în România, dar ar fi probabil și mai multe, și mai mari, fără biserică. Frica de Dumnezeu poate să bată frica de poliție. Morala socială poate fi deprinsă mai degrabă prin religie decât prin educația laică, aflată ca vai de capul ei.

 Iar actele de caritate ale bisericii sau ale unor preoți deosebiți, nu pot fi decât spre ajutorul și alinarea oamenilor. 

 În primă și ultimă instanță, celor mai mulți le e frică să fie singuri în fața morții. Pe ei, credința în Dumnezeu și viața de apoi îi mai eliberează de această frică. Îi înțeleg. 

 Credința e utilă oamenilor, nu tuturor. De aceea sunt pentru sprijinirea de către stat a bisericii. Și teatrele sunt bugetate de stat, deși nu toți cetățenii merg la teatru. Unora le place slujba în biserică, altora, o piesă de teatru – cultul poate fi pus alături de cultură. 

 Acestea sunt cele bune. Ce face rău biserica? 

 Își extinde îndrituirea asupra medicinei. Înlocuiește vaccinurile cu rugăciuni și atingerea moaștelor. Pretinde că lingurița de împărtășanie se poate întrebuința la comun, că nu stau virușii pe ea. Nu numai preoții – există și medici care îl prescriu pe Dumnezeu ca leac. 

 Se amestecă în politică. Diverși ierarhi îl binecuvântează pe Putin și îndeamnă la votarea lui Dumnezeilă, paranoicul cu Dumnezeu în gură, bineplăcut Kremlinului. Susțin naționalismul rasist și xenofob, comițând păcatul numit chiar de Biserica Ortodoxă filetism – punerea națiunii mai presus de omenire ca întreg și mai presus de rânduielile dumnezeiești. 

 Până la comoara din ceruri, pe care o promit credincioșilor, Godporația adună averi pământești, păduri, livezi, vii, vile și mercedesuri. Și le apără cu o îndârjire comparabilă cu cea a magistraților care țin cu dinții de pensiile lor speciale. 

 În fine, religia este o dictatură. Nu ai voie să critici Biblia, trebuie să o respecți întocmai sau, cel mult, să te conduci după interpretările canonice hotărâte de biserică. Patriarhul nu este ales prin votul tuturor credincioșilor, ci doar de cercul restrâns al Sinodului. Dacă ai o viziune neconformă a credinței, ești anatemizat, menit afurisirii. Rațiunea, râsul, relativizarea, libertatea de cuvânt, nu au ce căuta în practicarea credinței. Pe cale de consecință, religia nu are treabă cu libertatea sau democrația, ba chiar nu-i plac deloc. Ortodoxia înclină spre conduceri de stat autoritariste, ceaușism, totalitarism antonescian, legionarism, monarhie forte, de care e gata să se lipească, după cum s-a văzut. 

 Dar, dacă e să trag linie, Catedrala Mântuirii Neamului e o clădire folositoare poporului român. Mai folositoare decât îi e poporului american colosala Sală de Bal pe care Dumnezeul Trump o ridică dărâmând Casa Albă.*...

$$_

 Băiatul care cerșește în fața bisericii Sfântul Gheorghe vorbește cinci limbi străine perfect. Astăzi mi-a povestit cum a ajuns în stradă.

Îl vedeam în fiecare duminică de șase luni. Același loc, aceeași poziție, același carton: „Orice bănuț ajută. Dumnezeu să vă binecuvânteze."

Avea vreo șaisprezece ani, ochi albaștri incredibili și haine mereu curate, deși uzate. Nu insista niciodată, nu deranja. Doar stătea și citea când nu-i dădea nimeni atenție.

Azi citea Marquez în original, în spaniolă.

— Îți place „Cien años de soledad"? l-am întrebat în spaniolă.

A ridicat capul surprins.

— Îl ador, mi-a răspuns într-o spaniolă perfectă. E a treia oară când îl citesc.

— Vorbești foarte bine spaniola.

— Mulțumesc. O să am nevoie de ea.

— Pentru ce?

A zâmbit trist.

— Pentru când o să plec de aici. Curând.

M-am așezat lângă el pe trotuar. Oamenii ne priveau ciudat – o femeie în costum de birou stând lângă un cerșetor.

— Cum te cheamă?

— Alexandru. Sau Alex. Sau Sasha. Depinde în ce limbă.

— Câte limbi vorbești?

— Cinci. Română, engleză, spaniolă, franceză și rusă. Lucrez la a șasea – japoneza.

— Unde ai învățat?

— Acasă. Tata era translator. Mama profesoară de limbi străine. M-au învățat de mic.

— Erau?

— Sunt. Dar pentru ei, eu nu mai exist.

A închis cartea și s-a uitat la mine.

— Vrei să știi povestea? Adevărata poveste?

— Dacă vrei să mi-o spui.

— Acum doi ani, am câștigat olimpiada națională la limbi străine. Trei limbi, locul întâi la toate. Părinții erau atât de mândri. „Viitorul nostru strălucit", mă numeau.

S-a oprit. A scos din rucsac o sticlă de apă și a băut.

— Apoi le-am spus că sunt gay.

Am tăcut. Ce puteam să spun?

— Tata m-a bătut pentru prima dată în viață. Mama a plâns trei zile încontinuu. Apoi mi-au dat un ultimatum: ori mă „vindec", ori plec.

— Și ai ales să pleci?

— Am ales să fiu eu. Am încercat să stau la prieteni, dar părinții mei i-au sunat pe toți părinții lor. Le-au spus că sunt bolnav, periculos, că le corupe copiii. În două săptămâni, nu mai aveam unde să dorm.

— Dar școala? Profesorii?

— Părinții mei sunt respectați în comunitate. Tata lucrează la primărie, mama e profesoară. Cine să creadă un copil „deviant" împotriva lor?

Mi-a arătat un carnet plin cu notițe în diferite limbi.

— Continui să învăț. Biblioteca e gratis. WiFi-ul de la McDonald's la fel. În doi ani împlinesc optsprezece ani și pot pleca legal din țară. Până atunci, supraviețuiesc.

— Unde dormi?

— Sunt locuri. Vara e ușor. Iarna... iarna e greu. Dar am supraviețuit două ierni. O să supraviețuiesc și pe a treia.

— De ce nu mergi la protecția copilului?

A râs amar.

— Am fost. M-au întors acasă de trei ori. De fiecare dată, bătaia a fost mai rău. A patra oară nu m-am mai dus.

Un bărbat a trecut și i-a aruncat cinci lei în cutie.

— Mulțumesc, Doamne ajută! a spus Alexandru.

După ce bărbatul a plecat, mi-a șoptit:

— Ăsta vine în fiecare duminică. Are un fiu de vârsta mea. Îmi dă mereu cinci lei și mă privește de parcă aș fi fantoma a ceea ce s-ar putea întâmpla cu copilul lui.

— Știe?

— Nu. Dar bănuiește. Odată m-a întrebat de ce sunt în stradă. I-am spus că „părinții nu m-au acceptat". A înțeles. De atunci, cinci lei în fiecare duminică. E felul lui de a-și negocia cu conștiința.

Telefonul meu a sunat. Era fiica mea.

— Mama, unde ești? Începe slujba.

— Vin imediat, draga.

Am închis și m-am uitat la Alexandru.

— Fiica ta?

— Da. Are cincisprezece ani.

— Norocoasă. Are o mamă.

M-am ridicat, apoi m-am răzgândit. Am scos cardul de vizită.

— Lucrez în HR la o multinațională. Când împlinești optsprezece ani, vino la mine. Vorbești cinci limbi – ești exact ce căutăm pentru departamentul de relații internaționale.

A luat cardul cu mâini tremurânde.

— De ce faceți asta?

— Pentru că fiica mea ar putea fi în locul tău. Pentru că orice copil ar putea fi. Și pentru că meriți o șansă.

— Dacă părinții mei află...

— Ce o să afle? Că lucrezi? Că ești independent? Că ai reușit fără ei?

Alexandru a început să plângă. Prima dată în șase luni când l-am văzut plângând.

— Doi ani, a șoptit. Mai am doi ani.

— O să treacă. Și apoi o să-ți construiești propria familie. Din oameni care te acceptă așa cum ești.

Când am plecat, l-am auzit vorbind în engleză cu un turist. Îi explica istoria bisericii într-un mod atât de frumos, că turistul i-a dat cincizeci de euro.

Peste două săptămâni l-am văzut din nou. Avea un laptop vechi.

— De unde...?

— L-am cumpărat din banii adunați. Învăț programare acum. Pe lângă japoneză. Pentru viitor.

— Pentru viitorul tău strălucit, am spus eu.

A zâmbit – primul zâmbet real pe care l-am văzut la el.

— Da. Pentru viitorul meu strălucit. Pe care mi-l construiesc singur.

Săptămâna trecută mi-a trimis un email. În șase limbi. „Mai am 347 de zile. Rezist."

Rezistă.

Și într-o zi, o să arate lumii că supraviețuitorii devin cei mai puternici oameni.

$$_

 Șoferul de autobuz de pe linia 336 oprește ilegal în fiecare zi la kilometrul 7 pentru exact două minute. Azi am aflat de ce.

Fac naveta asta de șase luni, de când m-am mutat în Voluntari. Același șofer, Nea Gheorghe, aceeași oră, același traseu. Și în fiecare zi, la kilometrul 7, unde nu e nicio stație, oprește.

Prima dată am crezut că e o defecțiune. A doua oară, că așteaptă pe cineva. După o lună, am înțeles că e un ritual.

Azi dimineața, când a oprit, o femeie din spate s-a enervat.

— Iar oprim aiurea? De ce nu mergeți normal?

Nea Gheorghe s-a ridicat și s-a întors spre noi. Pentru prima dată în șase luni, l-am văzut vorbind pasagerilor.

— Opresc aici pentru fiica mea, a spus el simplu.

— Păi să vină la stație ca toți oamenii! a continuat femeia.

— Nu poate veni la stație, doamnă. E moartă de trei ani.

S-a lăsat tăcerea în autobuz.

— Aici a murit, a continuat el. Kilometrul 7. Avea șaptesprezece ani și se grăbea la școală. A coborât între stații, cum fac mulți. Doar că ea a coborât direct în fața unei mașini.

Femeia s-a așezat înapoi, rușinată.

— Opresc două minute. Un minut pentru cum era. Un minut pentru cum ar fi fost azi.

— Îmi pare rău, am spus eu din primul rând. Nu știam.

— Normal că nu știați. Nu vorbesc despre asta. Dar azi... azi ar fi împlinit douăzeci de ani.

S-a așezat înapoi la volan și a pornit motorul. După câțiva metri, a oprit brusc. O bătrână făcea semne disperate de pe marginea drumului.

— Mulțumesc că ați oprit! a spus ea gâfâind. Știu că nu e stație, dar nu mai pot merge până la cealaltă.

— Urcați, a spus Nea Gheorghe.

Bătrâna s-a așezat lângă mine. Mirosea a medicamente și levănțică.

— În fiecare joi merg la cimitir, mi-a șoptit. La soțul meu. Și mereu mă ia acest domn, deși nu e stație.

— E om bun, am spus eu.

— E om care știe ce înseamnă pierderea, a corectat ea.

La următoarea oprire au urcat doi controlori. Au început să verifice biletele. Când au ajuns la bătrână, ea s-a albit.

— Mi-am uitat portofelul acasă, a șoptit.

— Bilet sau amendă, a spus controlorul.

— Vă rog, merg la cimitir. Sunt pensionară...

— Amendă. Acte!

Nea Gheorghe a oprit autobuzul și a venit spre noi.

— E cu mine, a spus el.

— Cum adică e cu tine? a întrebat controlorul.

— E mama unei eleve pe care o duceam la școală. Acum o duc la cimitir.

— Nu merge așa, nea Gheorghe. Ori are bilet, ori amendă.

— Atunci dă-mi mie amendă.

— Pentru ce?

— Pentru că opresc ilegal la kilometrul 7. În fiecare zi. De trei ani.

Controlorii s-au uitat unul la altul.

— De ce oprești acolo?

— Pentru că acolo mi-a murit fiica. Și pentru că dacă aș fi oprit atunci când mi-a făcut semn, între stații, ar fi trăit. Dar i-am explicat că nu e stație oficială. Că sunt reguli. Și ea a coborât la următoarea și s-a întors pe jos. Și a murit.

— Nea Gheorghe, nu trebuie să...

— Ba da, trebuie. Amendează-mă pentru oprire ilegală. Sau lasă bătrâna în pace.

Un pasager s-a ridicat.

— Eu îi plătesc biletul bătrânei.

— Și eu! a spus altul.

— Și eu!

În câteva secunde, tot autobuzul oferea să plătească.

Controlorii au coborât la următoarea stație fără să dea nicio amendă.

Bătrâna plângea încet.

— De ce ați făcut asta pentru mine? l-a întrebat pe Nea Gheorghe.

— Pentru că fiica mea ar fi făcut la fel. Era genul de copil care ajuta pe toată lumea. De-aia se și grăbea în dimineața aia – ducea tema unei colege bolnave.

La cimitir, bătrâna a coborât. Înainte să plece, s-a întors.

— Cum o chema?

— Diana.

— O să aprind o lumânare și pentru ea.

— Mulțumesc.

Drumul înapoi a fost tăcut. Când am ajuns la kilometrul 7, Nea Gheorghe a oprit din nou. Dar de data asta, toți pasagerii au rămas în liniște. Doi au făcut chiar cruce.

Înainte să cobor la stația mea, m-am dus la el.

— Nea Gheorghe, poate ar trebui să cereți oficial o stație la kilometrul 7. Pentru siguranța tuturor.

— Am cerut. De trei ani cer. Știți ce mi-au spus? Că nu e rentabil. Că nu sunt destui pasageri.

— Poate dacă am face o petiție...

— Tinere, am învățat ceva în trei ani. Unele lupte le câștigi, altele le transformi în ritual. Eu opresc la kilometrul 7 nu pentru cei vii. Opresc pentru Diana. Ca să știe că tata nu a uitat. Că tata oprește de fiecare dată când cineva îi face semn. Că tata a învățat lecția.

Luna trecută, primăria a aprobat în sfârșit stația de la kilometrul 7. Se va numi „Stația Diana".

Nea Gheorghe încă oprește două minute. Un minut pentru cum era. Un minut pentru cum ar fi fost.

Și în fiecare zi, când oprește, mai mulți pasageri fac cruce și șoptesc: „Pentru Diana."

Uneori, cele mai importante lecții se învață prea târziu. Dar se învață.