$$_

 În 1958, Natalie Wood a trecut pe lângă masa lui Frank Sinatra la Romanoff's din Beverly Hills când acesta a făcut o remarcă zgomotoasă și vulgară la adresa ei.

Fără ezitare, s-a întors, s-a apropiat și l-a pălmuit în fața oaspeților de elită ai restaurantului.

Lovitura puternică a redus la tăcere conversațiile și a înghețat furculițele în aer. 

Zâmbetul lui Sinatra a dispărut. Natalie nu a spus nimic doar s-a uitat fix la el pentru o clipă, apoi a plecat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Deși incidentul nu a ajuns pe prima pagină a ziarelor, a devenit rapid o știre binecunoscută în tot Hollywood-ul. 

Romanoff's nu era un restaurant obișnuit era un centru de întâlnire pentru actori, producători și directori de studio. 

Sinatra, la acea vreme, era de neatins. Cu un premiu Grammy și o reputație care amesteca farmecul cu amenințarea, el stăpânea fiecare cameră în care intra. 

Cuvântul său putea face sau distruge cariere. 

Totuși, reacția rapidă a lui Natalie Wood a trasat o linie pe care nimeni nu se aștepta ca ea să o depășească.  

Crescută în sistemul studiourilor, Natalie lucrase cu Orson Welles încă de la vârsta de zece ani și jucase în Miracolul de pe strada 34. Hollywood-ul a tratat-o ca pe o păpușă delicată, frumoasă,docilă și pregătită pentru filme.

Până la sfârșitul anilor 1950, după roluri alături de James Dean în Rebel Without a Cause și roluri mai complexe, a început să se opună modului în care industria controla tinerele femei.

Cei din jurul ei au observat o schimbare. 

Natalie devenea mai selectivă în ceea ce privește rolurile și deschisă în ceea ce privește modul în care femeile erau tratate în culise. 

Palma aceea nu a fost o izbucnire bruscă a fost o declarație fizică că nu va mai tolera lipsa de respect, indiferent cine i-o oferea.

Mulți se așteptau ca Sinatra să se răzbune fiind cunoscut pentru ranchiună și pentru închiderea discretă a ușilor pentru cei care i se opuneau, dar reacția sa i-a surprins pe oameni. 

După șocul inițial, se pare că s-a lăsat pe spate și a spus: „Are curaj. Copilul ăla va rezista”. 

Nu a mai adus niciodată în discuție incidentul și nu a arătat nici o animozitate publică față de Natalie.

Unii chiar au crezut că a câștigat un respect discret pentru ea.  

În câteva zile, povestea s-a răspândit a fost împărtășită printre artiștii de machiaj, șoptită în studiouri și menționată în timpul negocierilor contractuale. 

Numele lui Natalie Wood a căpătat o nouă greutate. 

Era încă o vedetă uimitoare, dar acum și cineva care refuza să respecte regulile nerostite ale Hollywood-ului.

În privat, alte actrițe o admirau. 

Multe se confruntaseră cu situații similare în tăcere, temându-se că dacă ar vorbi deschis, le-ar pune capăt carierei. 

Natalie făcuse ceea ce majoritatea doar visase, a spus nu, nu cu vorbe, ci cu o reacție care a lăsat o sală plină de bărbați puternici, fără cuvinte.

Nu a discutat niciodată public despre eveniment, fără interviuri, fără anecdote. 

Nu era nevoie. 

Așa era felul lui Natalie: forță liniștită sub un exterior blând.

Putere adevărată care nu necesita atenție.

Sinatra, înconjurat de faimă și influență, fusese provocat de cineva mai tânăr, mai mic și mai jos în ierarhia industriei și acesta nu a uitat niciodată. 

Acea palmă nu era despre răzbunare. Era despre revendicarea controlului într-o industrie care cerea ascultare, în special din partea femeilor.

Natalie nu a țipat și nici nu s-a certat.

A plecat cu toți ochii ațintiți asupra ei și nimeni nu a îndrăznit să o urmeze. Acel singur moment a răsunat mult mai mult decât ar fi putut vreodată să răsune orice discurs.

   Preluat- Meniu.TV

$$_

 Paris, anii 1930. O emigrantă rusă, originară din Tomsk, a zărit la o stație de autobuz din Nisa un anunț: un pictor căuta o asistentă. Lidia Delektorskaia, cu totul străină de lumea artelor plastice, îl vedea și îl auzea atunci pentru întâia oară pe marele Henri Matisse, care împlinise deja 63 de ani, iar ea avea doar 22. După câteva luni în care a pozat pentru grandiosul panou „Dansul”, Lidia a părăsit atelierul, însă curând soția artistului, Amélie, s-a îmbolnăvit grav, iar soții și-au amintit de tânăra rusoaică, harnică și demnă de încredere, chemând-o înapoi ca îngrijitoare.

Amélie nu se simțea amenințată, convinsă fiind că soțului ei nu îi plăceau femeile blonde. Nu îi plăceau... până când în viața lui a apărut Lidia. Ea a devenit pentru Matisse totul: muză, slujitoare, administratoare, sprijin indispensabil în aproape orice. Soția nu a putut îndura această apropiere. Amélie Matisse s-a mutat la fiica lor, la Paris, iar Henri și Lidia au rămas împreună.

În mare măsură datorită Lidiei, Matisse a trăit mult și a cunoscut fericirea în anii săi târzii. În 1941, i s-a diagnosticat cancerul; abia mai putea să meargă, dar a continuat să lucreze și a mai trăit încă treisprezece ani. Când artistul s-a stins, în 1954, Lidia și-a strâns lucrurile într-o singură zi și a părăsit pentru totdeauna casa lui. Nu a fost chemată la înmormântare. Pe tot parcursul șederii ei, Matisse îi dăruia de două ori pe an, la Crăciun și de ziua ei, câte o lucrare, știind că nu va primi nimic din moștenire și încercând să-i asigure astfel viitorul. În plus, din salariul ei modest, Lidia cumpăra din când în când, la prețuri rezonabile, desenele maestrului.

La moartea artistului, ea deținea o colecție remarcabilă de lucrări care ar fi putut să-i garanteze o viață luxoasă până la sfârșitul zilelor. Nu a vândut nici măcar una. A dăruit întreaga colecție Ermitajului și Muzeului Pușkin din Moscova.

„În semn de recunoștință”, guvernul sovietic i-a refuzat cetățenia pe care o solicitase. Adevărul e că, poate, acesta a fost cel mai bun lucru pe care i l-au putut face.

Lidia a trăit toată viața cu modestie și discreție, într-un mic apartament parizian, deplasându-se cu transportul public. A rămas cea mai respectată specialistă din lume în opera lui Matisse, refuzând însă ferm orice interviu.

În 1998, la vârsta de 87 de ani, Lidia Delektorskaia a părăsit această lume din propria voință. Cenușa ei odihnește într-un cimitir obișnuit din Pavlovsk.

În 2002, la Muzeul de Artă al lui A.S. Pușkin a avut loc expoziția „Lidia Delektorskaia — Henri Matisse. Privire din Moscova”, care a reunit peste 200 de lucrări, cărți și fotografii donate de ea. Iar în 2005, la Ermitaj, s-a deschis expoziția „Dar neprețuit. Dedicată Lidiei Nikolaevna Delektorskaia”.

Expoziția cuprindea peste 100 de creații de Matisse donate muzeului. În 2009, una dintre picturile maestrului a fost vândută la licitația „Christie’s” pentru 32 de milioane de euro.

© Ivan Șablov

❗ Povestea este reconstituită după mărturii ale contemporanilor și surse deschise; unele episoade sunt interpretate în cheie literară.

     Marcus de seară

$___&&&

 

"POVESTEA LITEREI  „P”😁😁😂

– Cum te numești, domnule?

– Petre

– Și ce lucrezi?

– Prepar pește prăjit pentru pescari.

– Bine, și ce anume faci?

– Pun peștele pe plăci, pisez piper, presar piper peste pești, potrivesc plăcile pe plită; pentru peștele prăjit pregătesc piure; pun peștele pe platouri; pentru placul pescarilor pun pahare pentru palincă.

– Dar de ce vorbești numai cu „P”?

– Poftim?

– De ce vorbești numai cu „P”?

– Pot pronunța pe P perfect perceptibil.

– Ei, asta e acum! Pun rămășag că la întrebările mele vei greși.

– Primesc provocarea.

– Pe cât?

– Pun pariu pe patru poli!

– S-a făcut!

– Spune-mi, ce-ți place să mănânci?

– Pastramă, papricaș, pârjoale, pui pane, porumbei, piftie piperată, pește, plachie, prefer păstrăvi, potârnichi, papanaș, papară.

– Și ce îți place să bei?

– Palincă, pinot, pelin, porto.

– Și la desert?

– Plăcinte, prăjituri, pișcoturi, pepene, prune, pere, portocale, piersici, papanași.

– Dar înghețată obișnuiești?

– Puțin; profiterol, parfait.

– Spune-mi, cum îți petreci timpul liber?

– Primăvara prefer plimbări prin parcuri, pe poteci, prin pădure, prin poienițe.

– Dar vara?

– Plajă, pescuiesc.

– Și iarna?

– Prefer patinajul.

– Te pomenești că poți să-mi spui și o poezie numai cu litera „P”?

– Pot.

– Asta nu o mai cred. Spune-o!

-Poezia poetului Petru Popescu :

„Prin păduri, peste poiene,

Prin pustiuri, peste pietre

Păsări, pâlcuri pribegesc

Părăsindu-și puii proprii

Pe pământul părintesc

Prima pasăre, pilotul,

Plescăind puternic pliscul,

Plutea privind pământul

Pajiștea, pădurea, piscul.”

– Off... Văd că am pierdut...Pa! 

– Pardon, pentru pariul pierdut plătești patru poli!

– OK.. Plătesc.

– Pune paralele pe portofel..😀" 😉😎😜😜

$$$

 *La ce e bună Catedrala

  Autor: Cristian Tudor Popescu 

 Nu cred, dar încerc să înțeleg.

 O biserică pentru majoritatea cetățenilor unei țări poate fi un temei puternic de unitate națională. Mai puternic decât cultura, limba, istoria, geografia României. 

 Românii sunt din ce în ce mai depărtați de cultura românească. Cine îi mai citește astăzi, în afară de ce obligă școala, măcar pe Eminescu, Caragiale, Creangă, Arghezi, Maiorescu sau Călinescu, când prea puțini mai citesc astăzi cărți? Cine a privit măcar o dată, într-o expoziție, tablouri de Grigorescu, Tonitza, Luchian, Andreescu, Pallady sau Țuculescu? Câți s-au dus o dată în viață în pelerinaj la Târgu-Jiu să vadă Poarta Sărutului, Coloana Infinitului, Masa Tăcerii, să fie hagiii lui Brâncuși? 

 Câți cunosc din istoria României și românilor altceva decât niște clișee care le-au fost vârâte în cap de propaganda naționalistă-ceaușistă-legionară?

 Câți români au călătorit prin Transilvania, Moldova, Țara Românească înainte de a pleca în lumea largă, că acum se poate? 

 Cât despre limba română, e tot mai ruptă în bucăți, vorbim limbi diferite, unele făcute din rahat, mustind de injurii și amenințări agramate, altele făcute din rumeguș. 

 În schimb, zeci de mii de români, din toată țara, au pierdut nopți pe drum ca să vină la sfințirea picturii Catedralei Mântuirii Neamului. Care a fost construită cu bani mulți, dar și cu mai multă competență și responsabilitate decât instalațiile de gaz care aruncă în aer blocurile patriei. 

 Ortodoxia e simplă, ușor de practicat. Cei mai mulți creștini-ortodocși din România n-au citit Biblia, nici măcar Noul Testament, ca să nu mai vorbim de scrierile lui Nicolae Steinhardt, Bartolomeu Anania, Dumitru Stăniloae, Gala Galaction, Mircea Păcurariu sau Andrei Scrima. Sau oferta altor mari religii, mozaism, islam, hinduism sau budism. Ei știu să-și facă cruce, să zică Doamne-ajută!, Doamne ferește! Te bate Dumnezeu!, Dac-o vrea Dumnezeu!, să spună Tatăl nostru, Înger-îngerașul meu! Și cam atât. Se duc la biserică, la moaște, plătesc nunți, botezuri, înmormântări sfinților părinți și speră să primească în schimb sănătate, împliniri, bani și Raiul după moarte. Mi se pare avantajos. 

 Totuși, chiar și numai atât poate fi de ajuns ca să mai oprească oamenii de la omoruri, tâlhării, violuri, înșelăciuni, nepăsare criminală, corupție. Care sunt multe și mari în România, dar ar fi probabil și mai multe, și mai mari, fără biserică. Frica de Dumnezeu poate să bată frica de poliție. Morala socială poate fi deprinsă mai degrabă prin religie decât prin educația laică, aflată ca vai de capul ei.

 Iar actele de caritate ale bisericii sau ale unor preoți deosebiți, nu pot fi decât spre ajutorul și alinarea oamenilor. 

 În primă și ultimă instanță, celor mai mulți le e frică să fie singuri în fața morții. Pe ei, credința în Dumnezeu și viața de apoi îi mai eliberează de această frică. Îi înțeleg. 

 Credința e utilă oamenilor, nu tuturor. De aceea sunt pentru sprijinirea de către stat a bisericii. Și teatrele sunt bugetate de stat, deși nu toți cetățenii merg la teatru. Unora le place slujba în biserică, altora, o piesă de teatru – cultul poate fi pus alături de cultură. 

 Acestea sunt cele bune. Ce face rău biserica? 

 Își extinde îndrituirea asupra medicinei. Înlocuiește vaccinurile cu rugăciuni și atingerea moaștelor. Pretinde că lingurița de împărtășanie se poate întrebuința la comun, că nu stau virușii pe ea. Nu numai preoții – există și medici care îl prescriu pe Dumnezeu ca leac. 

 Se amestecă în politică. Diverși ierarhi îl binecuvântează pe Putin și îndeamnă la votarea lui Dumnezeilă, paranoicul cu Dumnezeu în gură, bineplăcut Kremlinului. Susțin naționalismul rasist și xenofob, comițând păcatul numit chiar de Biserica Ortodoxă filetism – punerea națiunii mai presus de omenire ca întreg și mai presus de rânduielile dumnezeiești. 

 Până la comoara din ceruri, pe care o promit credincioșilor, Godporația adună averi pământești, păduri, livezi, vii, vile și mercedesuri. Și le apără cu o îndârjire comparabilă cu cea a magistraților care țin cu dinții de pensiile lor speciale. 

 În fine, religia este o dictatură. Nu ai voie să critici Biblia, trebuie să o respecți întocmai sau, cel mult, să te conduci după interpretările canonice hotărâte de biserică. Patriarhul nu este ales prin votul tuturor credincioșilor, ci doar de cercul restrâns al Sinodului. Dacă ai o viziune neconformă a credinței, ești anatemizat, menit afurisirii. Rațiunea, râsul, relativizarea, libertatea de cuvânt, nu au ce căuta în practicarea credinței. Pe cale de consecință, religia nu are treabă cu libertatea sau democrația, ba chiar nu-i plac deloc. Ortodoxia înclină spre conduceri de stat autoritariste, ceaușism, totalitarism antonescian, legionarism, monarhie forte, de care e gata să se lipească, după cum s-a văzut. 

 Dar, dacă e să trag linie, Catedrala Mântuirii Neamului e o clădire folositoare poporului român. Mai folositoare decât îi e poporului american colosala Sală de Bal pe care Dumnezeul Trump o ridică dărâmând Casa Albă.*...

$$_

 JEAN ALEXANDRU STERIADI

Jean Alexandru Steriadi (n. 29 octombrie 1880, București, d. 23 noiembrie 1956, București) a fost un pictor și grafician român, profesor universitar la Școala de Arte Frumoase din București și membru de onoare al Academiei Române din anul 1948. A studiat la București cu G.D. Mirea, apoi la München și la Paris. A condus Muzeul Aman, apoi Muzeul Kalinderu și a fost profesor la Școala de arte plastice din București.

Steriadi este inițiatorul și promotorul saloanelor de alb-negru în grafică. În prima perioadă de creație, Steriadi a fost preocupat de compoziția de mari dimensiuni, înfățișând scene din viața oamenilor simpli („Hamali în portul Brăilei”, „Chivuțele în Piața Mare”, „Vânzătoare de dantelă”), și de portret, demostrând o sensibilitate receptivă la vibrațiile sufletului uman. Mai târziu a pictat, cu o emoție uneori învăluită de o ușoară melancolie, peisaje urbane și acvatice, colțuri ale vechiului București, imagini din Dobrogea și din numeroasele sale călătorii. 

Pictura lui Steriadi, de o luminozitate delicat nuanțată, atestă asimilarea celor mai prețioase trăsături ale impresionismului. Desenator talentat, este autorul a numeroase portrete-schiță (în creion sau în peniță), care ating, în grafica românească, o culme a genului prin precizia caracterizării, spiritul de observație, umorul inteligent. Steriadi a practicat cu succes și litografia. 

Între președinții Societății Tinerimea Artistică s-a numărat și pictorul Jean Alexandru Steriadi. (Dicționar Enciclopedic Român, Editura Politică, București, 1962-1964)

$$$

 JEAN COCTEAU

Jean Maurice Eugène Clément Cocteau (5 iulie 1889 – 11 octombrie 1963) a fost un poet, scriitor, designer, dramaturg, artist și cineast francez. Cocteau este cel mai bine cunoscut pentru romanul său Les Enfants Terribles (1929) și pentru filmele Sângele unui poet (1930), Les Parents Terribles (1948), Frumoasa și Bestia (1946) și Orfeu (1949). Cercul său de asociați și prieteni s-a numărat pe Kenneth Anger , Pablo Picasso, Joan Miró, Salvador Dalí , Gertrude Stein , Jean Hugo, Jean Marais , Henri Bernstein, Yul Brynner, Marlene Dietrich , Coco Chanel , Erik Satie, Albert Gleizes, Igor Stravinsky , Marie Laurencin , María Félix , Édith Piaf , Panama Al Brown , Colette , Jean Genet și Raymond Radiguet .

Jean Cocteau a realizat o dramatizare a Le Portrait surnaturel de Dorian Gray în 1908.

În timp ce studia la Paris, Paul Thévanaz a fost influențat de Igor Stravinsky și Jean Cocteau, iar picturile și picturile sale murale reflectă o fluiditate a liniei și o încântare a culorii care ies în evidență chiar și din reproducerile decolorate. În martie 1914, Cocteau i s-a alăturat lui Stravinsky la Grand Hotel din Leysin, însoțit de iubitul său de atunci, Thévenaz, pe care Cocteau l-a prezentat ca o „inteligență neșlefuită, simplă și proaspătă”. Cocteau și Thévenaz se întâlniseră la Școala de Euritmie ( École de Rythmique) de pe Rue de Vaugirard, Paris, care preda metoda Dalcroze, o disciplină pentru „artiștii norvegieni” care combina atletismul, vegetarianismul și dansul. Paulet Thévanaz a fost cel mai talentat elev de la școală; El urmase învățăturile lui Dalcroze, în Hellerau, lângă Dresda, așa cum făcuse Nijinsky în 1912, și credea în corp ca instrument în sine, egalul viorii sau al pianului, dar care trebuia „cântat” independent de orice muzică. Orbit de mișcările ritmice pe care Thévenaz le executa în grădina conacului contelui Etienne de Beaumont de pe strada Duroc (Thévenaz i-a dat contelui, iubitor de balet, lecții de gimnastică într-un costum negru) și fermecat de suplețea sa asemănătoare unei piele de căprioară, Cocteau a decis să-i dea rolul din David, pe care știa deja că Nijinsky nu-l poate accepta. Thévanaz a plecat în Statele Unite cu grupul de dans al lui Jacques Copeau și nu s-a mai întors niciodată, murind subit în 1921.

O prietenie strânsă s-a dezvoltat între Rolf de Maré și Jean Cocteau ; iar pe 18 iunie 1921, compania a interpretat Les Mariés de la Tour Eiffel, baletul rezultat dintr-o colaborare între Cocteau și grupul radical de compozitori moderniști, Les Six. Într-o seară, Jean Börlin a dansat, pe puncte, rolul Fetei care se îmbăia fără ca nimeni să observe că acest dansator mascat era de fapt un bărbat.

În 1926, la Paris, Medley l-a întâlnit pe dansatorul Rupert Doone, cu care a trăit tot restul vieții lui Doone. Ca mulți alți vizitatori englezi, artistul Robert Medley a găsit atmosfera Parisului distinct relaxată: „Nu aveau părinți de care să-și facă griji, iar conform legii franceze nimeni nu avea dreptul să se amestece în relația noastră.” Când el și noul său iubit, dansatorul Rupert Doone , au mers acolo în mai 1926, Medley a descoperit că Doone era deja bine cunoscut. Fusese iubit al lui Jean Cocteau , un statut în care lumina reflectoarelor venea ca o figuranție obligatorie (aventura se încheiase în 1924).

Înapoi la Paris, în primăvara anului 1926, Klaus Mann l- a întâlnit pe René Crevel , un internaționalist convins din motive perverse: „Și-a petrecut zilele cu americani, germani, ruși și chinezi, deoarece mama lui îi bănuia pe toți străinii că sunt escroci sau perverși”. Stând pe patul lui Mann, Crevel a citit cu voce tare primele capitole ale romanului său La Mort difficile, cu portretul „veninos” al mamei sale. În această călătorie, Mann l-a întâlnit și pe Jean Cocteau („Orele petrecute în compania lui capătă, în amintirile mele, o savoare atât de spectacol burlesc, cât și de ritual magic”), Eugene McCown , Pavel Tchelitchew , Julien Green , Jean Giraudoux și alții.

Jean Cocteau nu și-a ascuns niciodată homosexualitatea. A fost autorul romanului ușor homoerotic și semi-autobiografic Le livre blanc (tradus ca Cartea albă sau Cartea albă ), publicat anonim în 1928. Nu a repudiat niciodată autorul romanului, iar o ediție ulterioară a acestuia conține prefața și desenele sale. „ De când îmi amintesc, și chiar și la o vârstă la care mintea nu influențează încă simțurile, găsesc urme ale iubirii mele pentru băieți. Întotdeauna am iubit sexul puternic pe care îl consider legitim să-l numesc sex frumos. Necazurile mele provin dintr-o societate care condamnă raritatea ca pe o crimă și ne obligă să ne reformăm înclinațiile ”, începe romanul.

Adesea, opera sa, fie ea literară ( Copiii teribili ), grafică (desene erotice, ilustrații de carte, picturi) sau cinematografică ( Sângele unui poet , Orfeu , Frumoasa și Bestia ), este impregnată de nuanțe homosexuale, imagini/simbolism homoerotic sau chiar de exagerări. În 1947, Paul Morihien a publicat o ediție clandestină a lucrării „Querelle de Brest” de Jean Genet, care conținea 29 de desene erotice foarte explicite ale lui Cocteau. În ultimii ani, mai multe albume cu lucrări homoerotice ale lui Cocteau au fost disponibile publicului larg.

Cocteau a avut aventuri cu Jean Le Roy , Raymond Radiguet , Jean Desbordes , Marcel Khill, Panama Al Brown, printre alții.

Se zvonește că în anii 1930, Cocteau ar fi avut o scurtă aventură cu prințesa Natalie Paley, fiica unui Mare Duce Romanov și ea însăși actriță, model și fostă soție a designerului de modă Lucien Lelong. 

Recenzia lui Janet Flanner despre Expoziția Americană a Femeilor din 1932 a amintit că o serie de artiste americane talentate erau active pe atunci: „Lucrările lui Lillian Cotton , Gwen Le Gallienne, Janet Scudder, Ivy Troutman și Lillian Fisk , printre altele, au demonstrat o calitate amazoniană a forței care nu a surprins și nici nu a încântat. Ca grup, a lor a fost, fără îndoială, cea mai bună lucrare amalgamată a anului”. Aceeași scrisoare a inclus o evaluare a operelor lui Salvador Dali, Jean Cocteau (desene în cerneală) și Francis Rose , protejatul recent descoperit al Gertrudei Stein .

Cele mai îndelungate relații ale lui Cocteau au fost cu actorii francezi Jean Marais și Édouard Dermit , pe care Cocteau i-a adoptat oficial. Cocteau l-a distribuit pe Marais în Eterna întoarcere (1943), Frumoasa și Bestia (1946), Ruy Blas (1947) și Orfeu (1949).

În perioada de după al Doilea Război Mondial, teatrul francez a fost dominat de cercul lui Jean Cocteau , inclusiv pe scenograful Christian Bérard și actorul Jean Marais ; bisexualul Gérard Philipe era protagonistul preferat al tuturor. Membrii de frunte ai Comedia Franceză, precum Jean Weber și Jacques Charon , erau fețe familiare la saloanele gay. Monumentalul Sud (Sud, 1953) al lui Julien Green și-a îmbrăcat povestea de dragoste sortită eșecului în veșminte de Război Civil și sugestii voalate; agonia afecțiunii neîmpărtășite a mers și mai adânc în La Ville dont le Prince en un Enfant (Orașul al cărui prinț este copil, 1951) a lui Henry de Montherlant , a cărui acțiune se petrece într-o școală catolică unde un preot obsesiv scoate la iveală prieteniile speciale ale elevilor. În mod tipic, Montherlant, un personaj secretos și sinucigaș, considera că piesa era nepotrivită pentru reprezentațiile publice ale băieților.

Cocteau a murit în urma unui atac de cord la castelul său din Milly-la-Forêt, Essonne, Franța, pe 11 octombrie 1963, la vârsta de 74 de ani. Prietena sa, cântăreața franceză Édith Piaf, a murit cu o zi înainte, dar anunțul a fost făcut în dimineața zilei morții lui Cocteau; se spune că inima i-a cedat când a aflat de moartea lui Piaf. De fapt, potrivit autorului Roger Peyrefitte , Cocteau a fost devastat după o ruptură cu prietena și mecenasa sa de lungă durată, Francine Weisweiller.

Conform dorințelor sale, Cocteau este înmormântat sub podeaua Capelei Saint-Blaise des Simples din Milly-la-Forêt. Epitaful de pe piatra funerară a sa, fixată în podeaua capelei, spune: „Rămân cu tine” („Je reste avec vous”).

$$$

 VIAȚA LUI JEAN MIHAIL

Unul dintre cei mai mari regizori români, „pionier al filmului românesc” a fost Jean Mihail (1896-1963). Debutează ca asistent la pelicula „Țigănușa de la iatac” (1923), realizată după nuvela lui Radu Rosetti. Primul său film lucrat independent este transpunerea pe ecran a nuvelei „Păcat” a lui I.L. Caragiale. Premiera filmului are loc la 23 octombrie 1924, la cinematograful „Bulevard-Palace”. Publicul şi presa au făcut o caldă primire filmului, remarcând în afara muncii regizorului şi operatorului (Vasile Gociu), câteva creaţii actoriceşti: George Aurelian, în rolul seminaristului Niţă, Ion Niculescu-Brună, în rolul lui Mitu şi alţii.

Cel de-al doilea film al lui Jean Mihail, „Manasse” (1925) ecranizare a piesei cu acelaşi titlu a lui Ronetti Steman, face parte din puţinele pelicule de la începuturile cinematografiei noastre care se mai păstrează în Arhiva naţională de filme. Piesa „Manasse” era cunoscută, mai ales datorită unor remarcabile interpretări actoriceşti (în rolul titular – Constantin Nottara la Bucureşti şi Gheorghe Cârjă la Iaşi). În film, rolul principal este interpretat de Romald Bulfinski, alături de Maria Ciucurescu (Sara), Ion Constantiniu ( Emil Horn), George Aurelian (judecătorul Frunză), Al. Finţi (Lazăr), Dorina Demetrescu (Lelia).

Întrucât „Manasse” reprezintă una din producţiile cele mai interesante ale filmului mut din România, ca naraţiune cinematografică, imagine, ritm, interpretare actoricească, merită a fi amintite condiţiile în care a fost făcut. Platoul de filmare a fost scena teatrului Comedia (Compania Bulandra), iar decorurile, mobila, recuzita – împrumutate de la teatru. Filmările începeau noaptea, după terminarea spectacolului, şi ţineau până a doua zi dimineaţa, când teatrul îşi relua repetiţiile. Pentru iluminarea decorurilor erau folosite unele reflectoare improvizate, iar altele împrumutate de la diverse ateliere fotografice din Bucureşti şi care, dimineaţa, erau restituite fotografilor. Regizorul îşi începea munca, machiind el singur o bună parte dintre interpreţi.

În perioada filmului mut, numele lui Jean Mihail reapare pe ecran în producţii realitate de diverse companii străine, care şi-au trimis reprezentanţi în România. În 1927, regizează „Lia”, în care George Vraca are o creaţie remarcabilă. În 1928, „Povara”, având ca interpreţi principali pe Elvira Godeanu şi V. Valentineanu. În 1929, Jean Mihail regizează „Viața unu oraş”, cu un singur actor – Geo Maican, celelalte roluri fiind interpretate de neprofesionişti.

În filmul sonor, Jean Mihail debutează cu „Chemarea dragostei”, înregistrarea sonoră fiind realizată la studiourile „Hunnia” din Budapesta, având ca interpreţi pe Ema Romano, Ion Manu, Stroe Atanasiu, pe baritonul Al. Lupescu şi pe cântăreţul popular Zavaidoc. În 1933, într-o pauză de trei săptămâni, între două filme ale studiourilor „Hunnia”, este angajat să realizeze filmul poliţist „Trenul fantomă”. Având colaborator la scenariu pe Victor Eftimiu, iar în distribuţie actori de frunte ca Tony Bulandra, Gh. Storin, „Trenul fantomă” se impune ca o realizare remarcabilă.

În 1934, în colaborare cu N.D. Cocea, regizează versiunea românească a filmului „Prima dragoste”. După aceasta, încep ani grei pentru cineaști. Jean Mihail abia izbuteşte până la terminarea celui de-al doilea război mondial să realizeze câteva acte de film documentar. Pot fi reţinute imagini din filmul „Privelişti din Deltă” (1934) sau „CFR – o simfonie a muncii” (1938), după un scenariu de Ionel Teodoreanu.

După cel de-al doilea război mondial, filmul documentar „Rapsodia rustică” (1945) stă mărturie pentru sensibilitatea şi spiritul de observaţie ale regizorului, el plasându-se pe locul II printre documentarele prezentate la Festivalul internaţional al filmului de la Cannes din 1946. Din păcate, ca mulţi alţii, regizorul Jean Mihail se aliniază la doctrina oficială a comunismului abia instaurat în România după 1945, producând filme de propagandă stalinistă, ca „Poporul român în luptă pentru democraţie” (1946) sau „Naţionalizarea” (1948).

În 1953, Jean Mihail regizează un film greu pentru vârsta și puterile lui fizice – „Brigada lui Ionuț”, film care aducea pentru prima oară pe ecran pe mineri. Pasiunea lui de a ridica muncitorul la rang de erou îl face să încerce în 1956 un film din mediul muncitorilor forestieri, „Râpa dracului”, care a fost, de fapt, şi ultimul film regizat de Jean Mihail.