$$$

 Porumbeii pot recunoaște picturi celebre – într-un studiu, au făcut diferența între operele lui Monet și Picasso în peste 90% din cazuri! 🎨

Porumbeii pot recunoaște picturi celebre — și nu e o legendă! Într-un experiment realizat de cercetători japonezi, aceste păsări aparent obișnuite au reușit să facă diferența între stilurile marilor artiști Claude Monet și Pablo Picasso în peste 90% din cazuri. O performanță care a surprins lumea științei și a demonstrat că inteligența nu se ascunde doar în mințile mari, ci și în cele mici și zburătoare. 🎨

🕊️ De la străzi la studiouri de artă

Porumbeii, pe care îi vedem zilnic prin piețe sau pe acoperișuri, sunt mult mai inteligenți decât par. În cadrul studiului, oamenii de știință au arătat acestor păsări reproduceri ale picturilor lui Monet și Picasso, recompensându-le atunci când alegeau corect. În scurt timp, porumbeii au învățat să recunoască diferențele de stil, de culoare, de compoziție — exact ceea ce un ochi uman educat ar fi observat.

🎭 Un experiment incredibil

Ceea ce i-a uimit pe cercetători a fost faptul că porumbeii nu memorau imaginile, ci recunoșteau trăsături specifice ale stilului fiecărui artist. Monet, cu peisajele sale difuze, luminoase și pastelate, contrasta puternic cu Picasso, care folosea forme fragmentate și linii dure. Păsările au înțeles acest contrast estetic și au fost capabile să îl aplice și în fața unor picturi pe care nu le mai văzuseră niciodată.

🧠 Mic creier, mare capacitate

Creierul unui porumbel este minuscul în comparație cu al omului, dar structura sa vizuală și de procesare a informațiilor este extrem de eficientă. Porumbeii pot distinge culori, forme, tipare și chiar expresii faciale. Studiile ulterioare au arătat că pot recunoaște fețele umane, pot citi litere simple și pot număra până la nouă — abilități care, până nu demult, erau considerate imposibile pentru o pasăre.

🎨 Arta prin ochii unei păsări

Pentru porumbei, diferența dintre Monet și Picasso nu înseamnă neapărat „artă” așa cum o înțelegem noi, ci recunoașterea ordinii vizuale. Ei observă repetiția, textura și tiparele de culoare. Monet înseamnă fluiditate și lumină, Picasso înseamnă unghiuri și haos. Faptul că pot distinge aceste nuanțe arată că au un simț vizual extrem de fin, rafinat prin evoluție și adaptare.

🌍 De la mesageri la critici de artă

Cândva folosiți pentru a duce mesaje pe fronturi de război, porumbeii continuă să uimească prin adaptabilitatea lor. Au fost observați că se pot orienta după câmpurile magnetice ale Pământului, după soare și chiar după rețele vizuale urbane. Iar acum, iată, pot și să diferențieze curente artistice! Natura, în simplitatea ei genială, nu încetează să ne arate că inteligența se manifestă în forme neașteptate.

✨ Lecția porumbeilor

Acest experiment ne amintește că percepția și inteligența nu aparțin exclusiv omului. Fiecare specie are propria formă de înțelepciune, adaptată lumii în care trăiește. Porumbeii nu știu cine a fost Monet, dar recunosc echilibrul culorilor sale. Nu-l înțeleg pe Picasso, dar pot simți neregularitatea formelor sale. În felul lor, „văd” arta așa cum o simte natura: prin tipar, armonie și contrast.

💫 O privire nouă asupra lumii

Poate că, data viitoare când vezi un porumbel plimbându-se pe o stradă aglomerată, merită să-l privești cu mai mult respect. În spatele privirii sale calme se ascunde o minte curioasă, capabilă să învețe, să recunoască și să aleagă. Poate că nu va ține niciodată o pensulă în cioc, dar dacă ar putea, poate ar picta ceva între Monet și Picasso — o operă a instinctului și a observației. Pentru că, uneori, natura este cel mai bun artist dintre toți. 🎨🕊️

$¢_$

 Oricine știe că galaxia noastră este un disc ce se rotește cu mare viteză, cu un diametru de aproximativ o sută de mii de ani-lumină, alcătuit din câteva sute de miliarde de stele și găuri negre, un trilion de planete și o cantitate incomensurabilă de gaz și praf cosmic.

Însă Calea Lactee s-a dovedit a fi mult mai complexă și mai tridimensională decât acest disc plat, în care încă mai cred „plano-galacticii”. Deasupra și dedesubtul planului discului se află bulele Fermi – formațiuni simetrice, sferoidale, din plasmă fierbinte, ce se întind pe circa 25 de mii de ani-lumină în sus și tot pe atât în jos. Împreună, ele alcătuiesc o structură gigantică, bilaterală, asemănătoare unei clepsidre, doar că, în loc de nisip, curg prin ea mase de plasmă încinse până la temperaturi de aproape un milion de grade.

Cine le-a umflat? Există două ipoteze. Potrivit primeia, sursa este Sagittarius A – uriașa gaură neagră din centrul galaxiei, însăși inima ei, în jurul căreia dansează toate stelele, planetele și nebuloasele. Sagittarius A ar fi putut crea aceste bule devorând stele ce s-au apropiat prea mult de centrul galactic și aruncând în același timp jeturi perpendiculare pe planul galaxiei – fluxuri formidabile de materie și energie, caracteristice găurilor negre în timpul procesului de acreție.

Cealaltă teorie vorbește despre „vânturi galactice”, generate de explozii masive de supernove și de un proces intens de formare stelară în vecinătatea centrului galactic. Numeroși astrofizicieni sunt înclinați să creadă într-o combinație a celor două mecanisme.

Iar într-un studiu recent, în interiorul bulei nordice Fermi au fost descoperite nori de gaz relativ rece, hidrogen neutru, cu temperaturi de doar zece mii de grade. Au fost identificate 11 astfel de nori, iar cel mai masiv dintre ei are o masă echivalentă cu o mie cinci sute de sori.

„Acești nori sunt de cel puțin o sută de ori mai reci decât mediul ce îi înconjoară. A-i descoperi în interiorul unei bule Fermi este ca și cum ai găsi cuburi de gheață în gura unui vulcan. Ei nu existau pe vremea când dinozaurii cutreierau Pământul – iar ei nici n-ar fi putut exista dacă bulele Fermi ar fi mai vechi de zece milioane de ani”, afirmă autorii cercetării. „Considerăm că acești nori reci au fost ridicați din centrul Căii Lactee de un vânt extrem de fierbinte, același care a format bulele Fermi. Gazele se deplasează cu aproape un milion de mile pe oră, ceea ce sugerează încă o dată că formarea bulelor este un fenomen relativ recent.”

Așadar, ceva cu adevărat neobișnuit s-a petrecut în urmă cu câteva milioane de ani? Se pare că o cantitate uriașă de materie a fost atunci devorată de Sagittarius A, declanșând jeturi atât de puternice încât au generat un vânt galactic de proporții colosale…

În orice caz, acest studiu confirmă încă o dată rolul activ și chiar creativ al găurilor negre, în special al celei centrale, supermasive, care influențează structura și compoziția întregii Galaxii – despre aceasta am scris pe larg în articolul dedicat găurilor negre ca elemente esențiale în arhitectura cosmosului.

$$$

 

1. Lumea este alcătuită din trândavi care vor să aibă bani fără să muncească și din naivi gata să muncească fără a se îmbogăți.

2. Dansul este expresia verticală a dorinței orizontale.

3. Ura este răzbunarea lașului pentru teama pe care a trăit-o.

4. Nu avem dreptul să consumăm fericirea fără a o crea.

5. Soțul ideal este bărbatul convins că are o soție ideală.

6. A ști să suporți singurătatea și să afli bucurie în ea este un dar rar și prețios.

7. A fi sincer nu este primejdios, cu atât mai mult dacă ești, pe deasupra, și naiv.

8. Uneori trebuie să-i faci pe oameni să râdă pentru a-i abate de la intenția de a te spânzura.

9. Cel mai mare păcat față de aproape nu este ura, ci indiferența; aceasta este adevărata culme a inumanității.

10. Femeile simt aproape imediat cu cine suntem gata să le trădăm. Uneori chiar înainte ca gândul să ne atingă pe noi înșine.

11. Nu există femeie care să poată rosti „la revedere” în mai puțin de treizeci de cuvinte.

12. E mai ușor să trăiești cu o femeie pasională decât cu una plictisitoare. Pe cele dintâi, e adevărat, uneori le sugrumă — dar rareori le părăsesc.

13. Alcoolul este anestezia care ne ajută să suportăm operația numită viață.

14. Simțul percepției obiective a realității este adesea numit „cinism” de cei care nu îl posedă.

15. Cel care știe, face; cel care nu știe, îi învață pe alții.

16. Străduiește-te să obții ceea ce iubești, altminteri vei fi silit să iubești ceea ce ți-a fost dat.

17. A îmbătrâni este plictisitor, însă este singura cale de a trăi mult.

18. Singura lecție pe care o putem învăța din istorie este că oamenii nu învață nimic din istorie.

19. Ziarul este un organ tipărit care nu face deosebire între o cădere de pe bicicletă și un cataclism al civilizației.

20. Democrația este un balon de aer care plutește deasupra capetelor voastre și vă face să priviți în sus, în timp ce alții vă scormonesc prin buzunare.

21. Dacă tu ai un măr și eu am un măr, iar noi le schimbăm între noi, fiecare rămâne cu câte un măr. Dar dacă tu ai o idee și eu am o idee și le schimbăm, atunci fiecare dintre noi va avea câte două.

22. Bunul-simț și hărnicia pot compensa lipsa talentului, în timp ce poți fi genial între genii, și totuși, prin prostie, să-ți ruinezi viața.

23. Rangurile și titlurile sunt născocite pentru cei ale căror merite sunt neîndoielnice, dar rămân necunoscute poporului.

24. Omul este asemenea unei cărămizi: numai prin ardere se întărește.

25. Reputația este o mască pe care omul trebuie să o poarte tot atât de firesc cum poartă pantalonii sau sacoul.

26. Cel care nu crede în nimic se teme de tot.

27. Natura nu suportă vidul: acolo unde oamenii nu cunosc adevărul, ei îl umplu cu presupuneri.

28. Omul chibzuit se adaptează lumii; cel nechibzuit încearcă să adapteze lumea la sine. De aceea progresul depinde întotdeauna de cei nechibzuiți.

29. Oamenii bogați lipsiți de convingeri sunt mai primejdioși societății moderne decât femeile sărace lipsite de morală.

30. Acum, când am învățat să zburăm prin aer ca păsările și să înotăm sub apă ca peștii, ne rămâne doar un singur lucru: să învățăm să trăim pe pământ ca oamenii.

Bernard Shaw

$$$

 IOSIF VULCAN

«Iosif Vulcan vine spre noi din veacul trecut. Să-l primim ca pe unul de-al nostru, legaţi fiind prin aceeaşi credinţă şi prin aceleaşi meleaguri bihorene. Numelui său îi este asociat revista „Familia”, publicație pe care a scos-o şi a condus-o aproape 42 de ani, prin care a oferit lecturi interesante şi utile cititorilor români din Imperiul Austro-Ungar la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul celui de al XX-lea, fără să aştepte vreo răsplată, răsplata fiind însăşi valoarea publicaţiei.

Adevărul unei vieţi este însă greu de pătruns, cu atât mai mult cu cât timpul lucrează, îndepărtează, şterge adesea ceea ce este mai revelator…

Iosif Vulcan aparţine unei familii greco-catolice care a avut între ascendenţi oameni de înaltă credinţă şi cultură. Samuil Vulcan (1758-1839), Episcopul Diecezei de Oradea, i-a fost unchi.

Episcopul a rămas în istorie pentru înfăptuirile hotărâtoare din perioada pastoraţiei sale: în 1828 a întemeiat la Beiuş Liceul care-i poartă numele, a susţinut pe exponenţii Școlii Ardelene, a terminat construcţia Catedralei „Sfântul Nicolae” din Oradea şi a achitat din banii săi tipărirea primului dicţionar al limbii române, „Lexiconul de la Buda”, 1825. Întemeiat, Nicolae Iorga va afirma că Samuil Vulcan a fost „ocrotitorul întregii culturi româneşti”.

Iosif Vulcan s-a născut la 31 martie 1841 în comuna Holod, unde tatăl său, Nicolae Vulcan, era preot greco-catolic. Mama, Victoria Irinyi, era fiica lui Ioan Irinyi, directorul școlii din Letea Mare (astăzi în Ungaria).

Holodul era în acel timp un însemnat domeniu al Episcopiei Greco-Catolice de Oradea, o comună bogată „cu oameni harnici şi înstăriţi”. Satul natal i-a lăsat lui Iosif Vulcan amintiri puternice pe care le-a purtat în suflet de-a lungul vieţii.

Familia s-a stabilit la Letea Mare, acolo Iosif Vulcan va urma şcoala primară la finalul căreia se înscrie la „Liceul Romano-Catolic” al călugărilor premontrezi din Oradea (astăzi, Liceul „Mihai Eminescu”), pe care îl urmează între 1851-1859.

Deşi în acel timp, în Ardeal, limbile de predare în şcolile secundare erau germana şi maghiara, datorită Episcopului greco-catolic Vasile Erdely, la acest Liceu, a fost înfiinţată Catedra de Limba şi Literatura Română pentru numeroşii elevi români – primul profesor numit la noua Catedră a fost Alexandru Roman, greco-catolic din Aușeu. Acesta a creat în cadrul Liceului, pentru elevii claselor superioare şi pentru studenţii de la „Academia de Drept”, o societate de lectură, „Societatea de leptură a junimei romane studinte la şcoalele orădene”, cu scopul de a cultiva limba română şi a face cunoscută literatura noastră. Iosif Vulcan a făcut parte din comitetul de conducere al societăţii.

Din anii liceului – perioada începuturilor – se afirmă vocaţiile adolescentului în direcţii care vor stărui întreaga viaţă: pentru literatură, creaţii originale şi traduceri din literatura universală, şi o altă vocaţie bine conturată, pentru ziaristică. Împreună cu colegul său George Ardeleanu, a scos în manuscris, revista „Umoristul”.

La îndemnul tatălui său va urma „Facultatea de Drept” a Universităţii din Budapesta. Preocupările literare şi culturale sunt însă cele dominante. Va publica un articol şi câteva poezii originale în „Foaie pentru minte, inimă şi literatură”, a lui George Barițiu, la Brașov, dar numele lui va apărea mai ales în revista „Concordia”, care îl avea redactor pe Alexandru Roman, numit profesor la Catedra de Limba şi Literatura Română a Universităţii maghiare din Budapesta datorită aceluiaşi Episcop greco-catolic al Oradiei, Vasile Erdely. Iosif Vulcan a fost în amfiteatrul Universităţii, unde, în 1863, Alexandru Roman, profesorul orădean şi-a inaugurat cursul.

În anii aceştia de studiu, Iosif Vulcan a depăşit nesiguranţa oricărui început, este unul dintre membrii fondatori ai Societăţii „Petru Maior” din Budapesta, creată pentru studenţii români, aflaţi în capitala Ungariei pentru studii. În acelaşi timp, se afirmă şi în publicistică, unde deja „trădează prezenţa unui nerv de gazetar”, afirmă critica literară.

Interesul pentru problemele literare şi culturale îl mărturiseşte colaborarea cu articole, poezii şi proză la diferite periodice din Transilvania şi la cele din Budapesta şi Viena, cale de pregătire a celei mai importante reviste scoasă de Vulcan la Budapesta, Revista „Familia”, revistă enciclopedică de cultură şi literatură, a cărei prim număr datează din 5/17 iunie 1865, cu un succes ce nu s-a dezminţit prin trecerea anilor.

A pornit cu câţiva colaboratori valoroşi şi a ştiut să atragă alături de ei mari personalităţi: Vasile Alecsandri, Timotei Cipariu, Dimitrie Bolintineanu, Aron şi Nicolae Densuşianu, George Coşbuc, Alexandru Vlahuţă, Barbu Ștefănescu Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, Alexandru Roman şi alţii.

Titlul revistei arată că a fost destinată în primul rând familiei – idealul lui Vulcan fiind familia culturală – căreia Vulcan dorea să-i ofere cunoştinţe din diferite domenii, dar şi să-i facă „educaţie literară, socială şi naţională”, excluzând însă politica. Revista „nu se va ocupa de politică, ci va vorbi sincer, simplu şi curat despre tot ce nobilizează inima, înavuţeşte cunoştinţele noastre”. Articolul-program este scris într-un stil atractiv, stimulând conversaţia cu cititorii, afirmă doamna asistent universitar Claudia Doroftei în lucrarea „Revista Familia – o revistă de cultură 1865-1906”. Vulcan mărturiseşte dorinţa de a se adresa fiecărei familii de români, dar şi familiei mari, naţiunii, vizând emanciparea prin cultură. Publică literatură română şi universală – pagini despre Dante, Petrarca, Boccaccio -, traduceri din literatura maghiară, folclor, critică literară, arte plastice şi comentarii despre manifestările culturale ale vremii.

Frontispiciul ilustrat al revistei sugerează intenţiile tânărului redactor; în cursul celor 42 de ani de apariţie a fost schimbat de şapte ori, dar ideea de bază a rămas în esenţă aceeaşi: imaginea unei familii căreia nu-i sunt străine artele, tatăl citeşte ziarul, mama şi o fiica brodează, altă fiică e la pian, băiatul pictează … .

„Familia” a fost revista aleasă de elevul Mihai Eminovici de la „Gimnaziul German” din Cernăuţi ca să-şi încerce norocul cu poezia de debut: „De-aş avea”. Entuziasmat, Vulcan îi publică poezia notând: „Deschidem cu bucurie coloanele foii noastre acestui june numai de 16 ani, care cu primele sale încercări poetice ne-a surprins plăcut …”. Este înlăturat Eminovici ca să-l avem pe Eminescu: gândul şi mâna lui Vulcan pentru cel mai mare poet român.

Până în 20 aprilie/2 mai 1880 revista a apărut la Pesta, iar din 27 aprilie/9 mai 1880 a fost publicată la Oradea. După moartea lui Vulcan, „Familia” a cunoscut mai multe serii, astăzi este la seria a V-a, începută în 1965. Sub conducerea competentă a domnului Ioan Moldovan, „Familia” este una dintre cele mai valoroase reviste literare din ţară.

În 1904, la Jubileul de 40 de ani de la apariţia „Familiei”, numărul festiv închinat evenimentului conţine articole omagiale, scrisori de felicitare şi aprecieri venite din toate ţinuturile româneşti. Orădenii au pregătit lui Iosif Vulcan o festivitate cu totul ieşită din obişnuit: a început cu serviciul religios la Catedrala „Sfântul Nicolae”, unde a oficiat Episcopul Demetriu Radu cu o suită de preoţi, iar Iosif Vulcan a fost aşezat în scaunul episcopal al lui Samuil Vulcan.

Recepţia a fost de rară ţinută, ocazie să i se adreseze lui Iosif Vulcan recunoştinţa şi preţuirea. Octavian Goga a apreciat „munca de redeşteptare naţională” a sărbătoritului şi i-a oferit o cunună de lauri din partea Societăţii „Petru Maior”.

Iosif Vulcan, omul de o rară modestie, a recunoscut că revista „va fi având şi ea un merit care întrece pe al tuturor celorlalte reviste de felul ei, şi anume că în 40 de ani a stat neclintit la postul său”. Doamna Claudia Doroftei evidenţiază valoarea: ,, … ieşind din localismul îngust al transilvănenilor, s-a înălţat la rangul de revistă naţională, influenţa ei asupra scriitorilor români fiind considerabilă”. Nicolae Iorga îl consideră pe Vulcan „unul din predicatorii unităţii culturale”.

Alături de creatorul de societăţi literare, de animatorul vieţii culturale, de redactorul „Familiei”, este scriitorul Iosif Vulcan, cu un drum fără opriri, de la primul volum, Poezii (1866), şi până la ultima lucrare, piesa de teatru „Însurăţeii”, 1903.

Iosif Vulcan a scris versuri şi proză: povestiri, schiţe nuvele, romane, traduceri, adaptări şi note de călătorie. Cu excepţia dramaturgiei, artistic, deasupra celorlalte scrieri, opera sa este modestă ca valoare. Este însă o literatură în slujba unui ideal moral înalt, acela de a forma oameni … .

Părintele Ion Agârbiceanu a văzut în întreaga activitate a lui Iosif Vulcan un apostolat cultural şi naţional. Se ridică întrebarea: cum a fost apostolul? Cu credinţă şi iubire pentru Biserica sa, Biserica Greco-Catolică. Din Catedrala „Sfântul Nicolae” amintirea tăcutelor sale rugăciuni nu s-a risipit … . Blândeţea, bunătatea, înţelepciunea, darul orientării în toate împrejurările vieţii şi intuiţia de a descoperi valorile, nu numai pe Eminescu, dar şi pe Coşbuc şi Goga, îl reprezintă cu prisosinţă. Pe plaiurile noastre bihorene a realizat legături culturale între români şi maghiari, fapt ce l-a îndemnat pe poetul Ady Endre să scrie elogios despre Iosif Vulcan.

În 1879 a fost ales membru corespondent al Academiei Române, iar în 1891, membru deplin. Aducea cu sine din Ardeal ofranda străduinţelor sale, a omului de rară nobleţe sufletească. Cuvântul său la intrarea în cel mai înalt For Cultural al României a fost tulburător: „ … mă închin celebrilor sacerdoţi care au ilustrat şi ilustrează altarul ştiinţelor române. Admirându-i smerit,mă întreb: să cutez a intra? Și pe când mă încerc să-mi răspund, văd columnele de marmoră ce ţin templul, cum se razemă pe pietrile de stâncă, iar pietrile cum sunt legate deolaltă de muşchi …. Dacă n-ar fi muşchiul, cum s-ar închega pietrile, unde ar fi pedestalul columnelor, pe ce s-ar rezema templul grandios?! … Iată dar că şi cea mai mica părticică a clădirii are însemnătatea sa indispensabilă … Si boldul râvnei de a îndeplini măcar o astfel de misiune m-a îndemnat să intru…”. (Lucian Drimba, „Iosif Vulcan”, Editura Minerva, Bucureşti, 1974, p.261).

Iosif Vulcan s-a stins din viaţă la 8 septembrie 1907. Cărturarul orădean a fost o prezenţă deosebită în timpul său. A fost în slujba culturii pentru că a crezut în puterea ei transformatoare. Știa că la adevăratele valori spirituale şi umane: credinţa în Dumnezeu, ordinea, adevărul, armonia, care lărgesc orizontul gândirii şi apropie pe oameni, se ajunge prin cultură … .

Istoria ne învaţă însă că sunt şi perioade de cădere, în care cultura şi civilizaţia sunt ameninţate şi fiinţa umană pierdută. Regăsirea drumului prin care este posibilă reintroducerea omului în umanitate se poate face prin BISERICĂ, ȘCOALĂ, FAMILIE şi prin OAMENI ca Vulcan … . Și acest adevăr îl face pe Iosif Vulcan „tulburător de actual”».

$$$

 SIR ISAAC NEWTON

„Sir Isaac Newton ne-a spus de ce cade un măr din cer, iar din acest fapt este foarte clar că toate celelalte obiecte fac la fel.”

Gravitația, ce înseamnă, cum funcționează? Pentru Isaac Newton, răspunsul a venit când stătea sub un măr în casa familiei sale din Woolsthorpe și privea un măr căzând. Cel puțin asta le-a spus colegilor de masă la o întâlnire a Societății Regale câțiva ani mai târziu!

Povestea s-a schimbat și a evoluat de atunci, după ce a fost relatată de multe părți interesate, și a devenit una dintre cele mai durabile povești din istoria științei.

Povestea sa personală începe însă mult mai devreme, în dimineața Crăciunului din 1642, când un bebeluș s-a născut în satul Woolsthorpe-by-Colsterworth din Lincolnshire. La început, sosirea prematură părea să-i ofere puține șanse de supraviețuire, însă a luptat împotriva așteptărilor.

Mama sa, Hannah Ayscough, era singură, deoarece tatăl său murise, din păcate, înainte de nașterea lui Isaac. Trei ani mai târziu, Hannah s-a recăsătorit și a locuit cu noul ei soț, reverendul Barnabas Smith, din satul vecin, lăsându-l pe copilul mic Isaac în grija bunicii sale.

Mama lui Newton a mai avut trei copii, în timp ce tânărul Isaac a ajuns să aibă resentimente față de tatăl său vitreg și, în consecință, a menținut acest antagonism față de mama sa.

În tinerețe a urmat cursurile Școlii Regelui din Grantham, unde a primit o educație clasică în latină și greacă. Cu toate acestea, când a împlinit șaptesprezece ani, mama sa l-a retras de la școală și a încercat să-l pună să lucreze ca fermier, deoarece cel de-al doilea soț al ei murise.

Din fericire pentru tânărul Isaac, învățătorul a reușit să o convingă pe mama sa să-l trimită înapoi la școală și în curând a devenit unul dintre cei mai buni elevi. Întotdeauna mai interesat de mecanică decât de literatură, a inventat un sistem de cadrane solare, precum și a construit machete de mori de vânt.

Până în iunie 1661, Isaac Newton, acum adolescent, a fost acceptat la Trinity College, Cambridge. Și-a reușit studiile universitare, mai întâi plătindu-și banii prin servicii de valet, iar mai târziu, când a primit o bursă, care i-a permis să continue studiile și să finalizeze un masterat.

În timp ce studia la Cambridge, a avut norocul să fie îndrumat de un profesor inspirațional pe nume Isaac Barrow, care l-a încurajat pe Newton să exploreze interese mai largi, în afara textelor de licență. Drept urmare, a îmbrățișat noi filozofi precum Descartes și astronomi precum Galileo, într-o slujbă specifică propriei sale programe de studiu. În perioada în care studia în privat a început să descopere și să dezvolte o teorie matematică care a apărut ulterior sub numele de calcul matematic, o modalitate de a descrie universul.

La sfârșitul anului 1665, studiile sale au fost întrerupte pentru scurt timp de închiderea universității ca măsură de precauție împotriva...Marea CiumăNewton a putut să-și dedice o mare parte din timpul liber acasă, în Woolsthorpe, propriilor teorii, cum ar fi calculul matematic, legea gravitației, precum și optica.

Munca sa s-a bazat pe observații, mai degrabă decât pe simpla citire a lucrărilor academicieni anteriori. Aceasta avea să ofere fundamentul pentru multe dintre teoriile sale care aveau să-l facă mai târziu faimos în întreaga lume.

Între timp, în aprilie 1667, s-a întors la universitate și, mai târziu în acel an, a fost ales membru al facultății. Ca parte a acestei funcții, cerința era să devină hirotonit preot, însă opiniile sale neconvenționale au reprezentat un obstacol în acest sens și ulterior i s-a acordat o permisiune specială din parteaCarol al II-lea.

La începutul anilor 1670, Newton începuse să țină prelegeri despre optică, concentrându-și investigațiile asupra refracției luminii, care produceau o serie de rezultate interesante, cel mai important fiind studiul teoriei opticii, care l-a determinat pe Newton să reproiecteze telescopul folosind oglinzi în loc de lentile, pentru a crea un instrument mai productiv.

Acest telescop newtonian s-a bazat pe observațiile sale asupra refracției, care au ilustrat cum un spectru multicolor provenit de la o prismă putea fi transformat într-o lumină albă prin intermediul unei lentile și al unei a doua prisme. Resinteza luminii albe a condus la teoria culorii a lui Newton, care a oferit astfel fundamentul pentru noul său telescop.

Acest lucru a atras curând atenția colegilor oameni de știință și a fost solicitat de Societatea Regală să își împărtășească ideile. Din păcate, după ce a primit critici din partea unui coleg academician pe nume Robert Hooke, Newton s-a simțit foarte ofensat și s-a retras din dezbatere, alegând în schimb să-și urmeze ideile într-o izolare autoimpusă. Acest lucru l-a determinat pe Newton să facă descoperiri ulterioare.

Cu un caracter precum cel al lui Newton, interesele sale erau foarte variate și, până în 1679, și-a îndreptat atenția către mecanica cerească. Ca parte a acestei noi preocupări, a lucrat pe baza investigării gravitației și a efectelor pe care aceasta le-ar avea asupra orbitelor planetelor.

După câteva corespondențe și schimburi de replici cu alți oameni de știință precum John Flamsteed și Edmond Halley, nucleul ideii sale a început să prindă contur și a stat la baza celebrei sale lucrări „Principia”, publicată în 1687.

Între timp, a apărut o mare rivalitate între el și o figură binecunoscută pe nume Gottfried Leibniz. Filosoful german a căzut rapid în slujba lui Newton când a publicat o lucrare matematică care se baza pe aceleași idei la care lucrase și Newton. Amândoi investigaseră modul în care ecuațiile puteau descrie lumea și astfel s-a născut teoria calculului matematic.

Din păcate, Newton a susținut că a produs deja aceste rezultate cu câțiva ani mai devreme în teoria sa matematică, dar la acea vreme nu a reușit să publice această lucrare. Între timp, Leibniz o făcuse, iar acest lucru l-a determinat pe Newton să-și adune în grabă vechile notițe pentru a demonstra că el descoperise primul această teorie.

Cele două figuri istorice, Newton și Leibniz, împart astfel meritul pentru dezvoltarea teoriei calculului infinitezimal, care a apărut independent una de cealaltă.

Pe 5 iulie 1687, a fost publicată lucrarea „Principiile matematice ale filosofiei naturale” datorită sprijinului financiar al lui Edmond Halley. În acest text, Newton a subliniat cele trei legi universale ale mișcării care au creat principiile mecanicii clasice. Prin sublinierea relației dintre obiect și forța exercitată asupra lui, s-au putut face mulți progrese mari în industrie, contribuind la...Revoluția Industrialăși dezvoltările întreprinse de alții.

Cea mai faimoasă descoperire a lui Newton a fost conținută în acest text, definind legea gravitației universale, folosind cuvântul latin gravitas. Gravitația a fost de atunci înțeleasă și definită prin această descoperire științifică extraordinară.

„Principia” a fost o lucrare măreață, culminantă a decenii de observații, înregistrări și investigații. În total, a durat doi ani pentru a fi scrisă și a inclus numeroase teorii și principii care au stat la baza înțelegerii moderne a matematicii, fizicii și a multor altor lucruri.

El a folosit textul pentru a-și contura teoria calculului, argumentându-și astfel pretențiile împotriva marelui său rival, Leibniz. În plus, a inclus cele trei legi ale mișcării, precum și viziunea sa heliocentrică asupra Sistemului Solar. Publicația a fost, pe bună dreptate, o contribuție academică remarcabilă, care i-a adus recunoaștere internațională și i-a consolidat reputația pentru anii următori.

Mai târziu în viață, Newton a devenit interesat să ia un nou început ca figură publică în politică. În 1689 a devenit membru al Parlamentului Angliei pentru Universitatea Cambridge, când a vorbit despreRegele Iacob al II-leaîncercările lui de a recatoliciza universitatea. Cu toate acestea, odată ajuns într-o poziție politică importantă, nu a reușit să aibă un impact semnificativ.

Newton și-a îmbrățișat, de asemenea, convingerile religioase scriind numeroase tratate religioase despre simbolism, precum și diferite interpretări ale Bibliei. În acel moment însă, starea de spirit a lui Newton era fragilă și a suferit curând o cădere nervoasă după ce a suferit de epuizare.

După ce a trăit momente de furie, și-a cerut scuze unor persoane precum filosoful John Locke, pe care îl vizase, și a trecut peste acest moment întunecat din viața sa. Din fericire pentru el, a reușit să-și concentreze atenția într-o direcție mai pozitivă atunci când i s-a oferit o nouă poziție importantă, cea de director al Monetăriei Regale.

Aceasta a fost o slujbă pe care a preluat-o imediat, iar în 1700 a fost numit Maestru al Monetăriei și a păstrat-o până la moarte. Sub îndrumarea sa, Newton a supravegheat retragerea monedei vechi și a creat o bază de date pentru a se ocupa de falsuri și de cele care au produs aceste falsuri. Abordarea sa metodică s-a dovedit a fi cea mai propice pentru această sarcină și, sub conducerea sa, a lucrat la stabilizarea...Moneda britanică.

Ca om cu multiple talente, Newton și-a aplicat expertiza într-o gamă largă de domenii. După publicarea lucrării „Principia”, reputația sa fusese consolidată, atât de mult încât în 1703 a fost ales președinte al Societății Regale.

În timp ce se afla în acest rol, el și-a urmărit cu multă fervoare dușmanii academici, precum Hooke, și a rămas o figură influentă, nu doar prin propria sa muncă, ci și prin determinarea lucrărilor și publicațiilor altora.

Acesta era un om cu o misiune, încercând să-și mențină reputația și să-i proscrie pe cei cu care se certase în trecut, nimeni mai mult decât marele său rival matematic, Leibniz.

În cele din urmă, în ciuda numeroaselor sale rivalități, Newton nu a avut motive de îngrijorare. Descoperirile pe care le făcuse în știință, filozofie naturală și matematică erau remarcabile și aveau să ofere fundația pe care generațiile viitoare să o poată dezvolta.

Pe 20 martie 1727 a murit în somn, la vârsta de optzeci și patru de ani, și a fost ulterior înmormântat în Westminster Abbey. Astăzi, ca și atunci, este amintit ca un erou național, un om care a contribuit la decodificarea și demistificarea universului, schimbând pentru totdeauna modul în care generațiile viitoare priveau lumea.

$$$

 JACK LONDON ȘI OPERA SA

Viaţa lui Jack London este atât de încărcată de umilinţe, luptă, neprevăzut şi inconsecvenţe încât ea însăşi pare a fi un amplu roman, scris spre mirarea sau (după caz) spre desfătarea cercetătorilor şi cititorilor de cel mai iscusit condeier al tuturor timpurilor – destinul. Căci cărui scriitor i-ar putea trece prin cap să-şi smulgă personajul înainte de vreme din gogoaşa neantului, sperând că în acest chip va grăbi adjudecarea nemuririi lui în lumea artistică?! Ei bine, destinul a făcut-o cu scriitorul nostru. După cum ne înştiinţează excelentul traducător D.Mazilu în Prefaţa la cele trei volume de Opere alese apărute în 1966 la Editura pentru Literatura Universală, „Lumea a aflat de existenţa lui (a lui J. London, nota mea, G.P.) cu aproape şapte luni înainte de naştere”. Lucrurile s-au petrecut în felul următor: În ziua de 4 iunie 1875, ziarul Chronicle din San Francisco îşi anunţa cititorii despre cea de-a doua încercare de sinucidere a Florei Wellman, soţia nelegitimă a „profesorului” W.H.Chaney, cel care – printre altele – se ocupa cu astrologia. După ce scapă cu viaţă de pe urma primei tentative de sinucidere (otrăvire cu laudanum), femeia se alege cu o rană superficială şi în cea de-a doua tentativă, mai exact de pe urma glonţului pe care nefericita şi-l trăsese în frunte.

Care este cauza acestor gesturi disperate? „Flora Wellman, ne spune D.Mazilu, refuzase să pună capăt vieţii copilului pe care-l purta în pântece, iar bărbatul ei, astrologul ambulant, o aruncase pe drumuri”.

Viitorul scriitor se va naşte, aşadar, pe 12 ianuarie 1876, dar de-abia pe 7 septembrie 1876 (în urma căsătoriei Florei cu văduvul John London) fiul ei nelegitim primeşte numele de John Griffith London. Iar pe cel de Jack, prenume cu care va cunoaşte celebritatea, avea să şi-l ia de-abia după ce ajunge pe băncile şcolii primare. Acesta a fost doar începutul necazurilor, căci practic Jack London n-a avut copilărie: n-a avut parte de dragoste maternă (doar doica, negresa Jenny Prentiss, l-a iubit ca o mamă) şi n-a cunoscut nici deliciile jocului cu copii de vârsta lui. În schimb, după cum relatează Irving Stone în faimoasa sa biografie închinată scriitorului, de la vârsta de zece ani, vârstă la care ar fi trebuit să consacre şcolii întreaga sa energie, J. London a fost nevoit să preia pe umerii lui fragezi o bună parte din nelipsitele nevoi materiale ale familiei. Iar asta însemna să se scoale la trei dimineaţa ca să poată vinde ziare pe stradă, apoi să meargă la şcoală, iar după ore din nou să dea fuga ca să prindă ediţia de seară a ziarelor ce trebuiau vândute. Nici sfârşitul de săptămână nu-i aducea binemeritata odihnă, căci sâmbăta îl găsea ajutându-l pe un distribuitor de gheaţă, iar duminica „aşeza popicele pentru nişte olandezi beţi care se distrau într-un parc”. Cum nevoile materiale parcă devin tot mai presante pe măsură ce trec anii, la vârsta de cincisprezece ani Jack London munceşte câte 18 şi 20 de ore (într-un rând chiar 30 de ore!) într-o fabrică de cutii de conserve, fapt care face din el un proletar în adevăratul sens al cuvântului. Or, condiţiile inumane de muncă (fabrica unde se lucra era instalată într-un mare grajd, care nu se putea aerisi decât prin spaţiile goale dintre scândurile pereţilor), dar mai ales oribila exploatare a muncii copiilor (fete şi băieţi, practic nişte copii, trudeau câte 12 şi 14 ore pe zi pentru 10 cenţi pe oră), toate astea, aşadar, au făcut mai târziu din Jack London „singurul scriitor proletar, înainte de Dreiser” (Maxwell Geismar în Rebels and Ancestors: The American Novel 1890-1915). Iar de acest fapt ne încredinţează atât scrierile sale pronunţat antioligarhice (Revoluţia, Călcâiul de fier), cât şi ilustrativul pasaj din romanul autobiografic Martin Eden, pasaj în care alter ego-ul scriitorului, după ce scrierile încep să i se vîndă ca pâinea caldă încât la ţanc devine putred de bogat, îl întălneşte într-una din acele zile mănoase pe Joe Dawson, fostul lui coleg de trudă la spălătoria unui hotel, căruia îi dăruieşte o spălătorie cu toată dotarea necesară, dar în următoarele condiţii: „Fără muncă de noapte. Fără copii puşi să supravegheze calandrul de călcat. Să nu existe nici un copil, nicăieri. Şi lefuri omeneşti”.

Toţi cercetătorii care s-au aplecat asupra vieţii lui London sunt de părere că în viaţa scriitorului există două evenimente „deosebit de importante pentru formarea personalităţii sale şi pentru viitoarea orientare şi structurare a operei” (D.Mazilu): A) Primul eveniment îl constituie călătoria sa de la San Francisco la New York şi Niagara Falls, de-aici la Vancouver şi din nou la San Francisco. Această lungă călătorie a lui Jack de-a lungul şi de-a latul Americii are darul să-i îmbogăţească experienţa de viaţă atât prin discuţiile purtate cu diverşi muncitori, cât mai ales prin coşmarul trăit o dată cu arestarea sa ca vagabond la Niagara Falls şi apoi prin ispăşirea celor treizeci de zile de închisoare, întâmplări relatate cu lux de amănunte în Agăţat şi Penitenciarul; B) Cel de-al doilea eveniment de referinţă din viaţa scriitorului este „călătoria făcută în Alaska o dată cu puhoiul de oameni porniţi în «goana după aur» către regiunea Klondike”. Călătoria în Alaska este precedcată de o perioadă deosebit de fertilă pentru mintea şi inima viitorului condeier: a) Lucrează ca portar al şcolii secundare pe care chiar o termină, dar prestează şi alte diverse treburi precum spălatul geamurilor, bătutul covoarelor sau truda năucitoare într-o spălătorie (episod relatat cu cu un realism necruţător în Martin Eden), toate aceste ocupaţii asigurându-i mijloacele de subzistenţă pentru studiu acasă şi în biblioteca publică din Oakland, ca şi pentru acel semestru în care a frecventat cursurile Universităţii din aceeaşi localitate. Lecturile lui predilecte se îndreaptă spre Charles Darwin (doctrina selecţiei naturale), spre Herbert Spencer (teoria organicistă a societăţii, respectiv ideea inegalităţii raselor şi supremaţia anglo-saxonilor) şi spre Friedrich Nietzsche (cultul forţei şi al supraomului), după cum ca marinar îi citeşte noaptea îndeosebi pe Tolstoi, Flaubert şi Melville, iar în Alaska se simte atât de atras de Rudyard Kipling, încât nu ezită ca pe teribilul ger subpolar să facă un drum de şase mile, numai ca să poată împrumuta o carte a mult îndrăgitului poet şi prozator englez; b) O cunoaşte şi se îndrăgosteşte de Mable Applegarth, fata care aparţine unei caste superioare, prin urmare – după canoanele moralei burgheze – inaccesibilă lui London, dar singura femeie pe care a iubit-o întreaga lui viaţă şi după al cărei chip a realizat portretul lui Ruth Morse din romanul Martin Eden, cea mai izbutită figură feminină din întrega sa creaţie.

Ce anume l-a îndemnat pe Jack să pornească înspre Alaska? Pesemne că mai puternică decât dorinţa sa de înavuţire şi decât dorul său de aventură a fost intenţia de-a scăpa cu orice chip din situaţia fără ieşire în care ajunsese această familie condusă de fanteziile tiranice şi irascibile ale mamei Flora. Dacă avem în vedere forţa şi autenticitatea scrierilor inspirate de viaţa şi peisajul din Alaska, scrieri niciodată depăşite şi doar rareori egalate de operele de imaginaţie din California şi din mările Sudului, atunci nu putem să nu fim de acord cu afirmaţia lui D. Mazilu, cum că – respectând proporţiile – călătoria lui Jack London în Alaska „este ceva similar cu călătoria lui Goethe în Italia”. Însuşi scriitorul american va recunoaşte 20 de ani mai târziu în proiectata autobiografie pe care ar fi vrut să o intituleze Marinarul călăreţ: „Klondike este locul în care m-am aflat pe mine însumi…”

La drept vorbind, problema supraomului este una a înzestrării sau mai degrabă a înfăptuirilor de seamă în istoria omenirii, fie că astfel de fapte au fost săvârşite de eroi legendari sau reali (reformatori politico-militari şi economico-sociali cu aspiraţii hegemonice), fie că ele (faptele) se datorează unor vizionari care stau la taifas cu Absolutul (reformatorii religioşi ai omenirii) ori ai unor spirite atinse de flacăra transfiguratoare a Frumosului şi Adevărului (artişti remarcabili şi truditori pe ogorul fără hotar al culturii universale). Iar în artă şi cultură chemările înspre condiţia supraomului sunt mult mai numeroase şi mai frecvente decât în alte sfere de activitate, deoarece un scriitor, de exemplu, are posibilitatea ca prin bogăţia trăirilor lăuntrice, fecundate cu lecturi adecvate şi însufleţite cu harul său artistic, să creeze personaje memorabile, adevărate repere pentru gândire şi inimă în lumea reală şi în cea ficţional-artistică. Căci – o ştie oricine – operele cu adevărat valoroase urmăresc în primul rând să instruiască, respectiv să-i emoţioneze artistic şi să-i transfigureze moral-spiritual pe cititori, şi abia pe urmă să-i desfete. Să dau un singur exemplu: Marii scriitori romantici, începand chiar cu teoreticianul curentului – Victor Hugo, nu urmăreau cu osârdie să creeze personaje de-o impresionantă statură supraumană, fie că ele urmau semiaxa pozitivă a condiţiei umane (eroi cu apetit demiurgic), fie pe cea negativă (fiinţe cu înfăţişări hidoase sau chiar angelice şi cu minţile şi inimile îngreunate de tentaţii luciferice)?!… Dar, desigur, una este să auzi chemarea supraumanului în mod instinctiv, adică în virtutea geneticei tendinţe de autodepăşire sădită de favoarea divină în străfundurile dăruirii până la jertfă a celui ce este menit să contribuie la îmbogăţirea cunoaşterii şi simţirii umane, şi cu totul altceva este să o faci programat, altfel spus urmând paşii unei doctrine filosofice. Iar London chiar asta a făcut: A crezut în legea selecţiei naturale şi în darwinismul social al lui Spencer, dar mai cu seamă i-a dat crezare lui Nitzsche că lumea este formată din stăpâni şi din sclavi, fiecare dintre aceştia cu morala sa, şi că rosturile lumii (inclusiv dreptatea şi belşugul) se află în mâinile celor puternici.

Însăşi viaţa lui Jack (la început o viaţă plină de umilinţe şi vitregii, apoi – după ce ajunge scriitor de succes – o viaţă doldora de faimă şi bogăţie), se vrea o confirmare a axiomei nitzscheene: a biruit toate încercările semănate de destin pe firul vieţii sale (a fost bastard, nu avusese copilărie, nu ştiuse ce înseamnă dragostea părintească, fusese nevoit să lucreze aidoma unei vite de povară) şi a ajuns un foarte bine plătit „neguţător de materie cenuşie” tocmai pentru că făcea parte din categoria oamenilor puternici! „Dar, adaugă D. Mazilu, succesul aducător de faimă şi de bani parcă nu izbutea să-l mulţumească, să-l aline pe deplin. Simţea nevoia să se zugrăvească pe sine însuşi şi să se arate lumii ca un exemplar de elită, ca omul ce-i depăşea pe toţi ceilalţi cel puţin cu un cap – pe scurt, ca un adevărat supraom”. Face acest lucru mai cu seamă în romanul autobiografic Martin Eden (după părerea lui Irving Stone „poate cel mai bun roman pe care l-a scris Jack London vreodată şi unul dintre cele mai mari din literatura americană”), roman în care personajul principal („Eu sunt Martin Eden!”) ne este înfăţişat aidoma unui supraom: Îmboldit de dragostea mistuitoare ce-o nutreşte pentru Ruth Morse de cum a văzut-o prima dată şi conştient că fata-i este inaccesibilă atâta vreme cât el rămâne pe mai departe un marinar greoi şi necioplit, Martin Eden se pune temeinic pe studiu şi, după ce izbuteşte să înlăture enormul handicap datorat gramaticii sale defectuoase, vocabularului sărăcăcios şi cunoştinţelor precare, ajunge să-i depăşească la nivelul cunoştinţelor şi la logica argumentării unei afirmaţii pe toţi membrii clanului Morse, ba chiar şi pe invitaţii cu ştaif ai acestora, cu toate că discuta în contradictoriu aride chestiuni de filosofie şi sociologie şi cu toate că partenerii săi de dialog erau cu toţii absolvenţi ai unor prestigioase universităţi. Şi astfel Martin ajunge să câştige dragostea acelei Ruth „palidă ca o fantomă, sensibilă, gingaşă şi eterată”, o dragoste care pentru el înseamnă „cel mai minunat lucru de pe lume” şi „cel mai de seamă dar al vieţii”.

Cei doi tineri se logodesc, chiar dacă părinţii fetei îi arată lui Martin din ce în ce mai multă ostilitate. Vroiau pentru Ruth un soţ potrivit, nicidecum un coate-goale… Dar întrucât Martin Eden, încrezător în steaua lui norocoasă de scriitor, refuză cu îndârjire să urmeze sfaturile lui Ruth să-şi caute o slujbă, în pofida faptului că manuscrisele îi sunt sistematic refuzate de reviste şi el rabdă eroic de foame, iată că vine acea zi când fata rupe logodna şi când familia Morse nu-l mai primeşte în casă. Taman de-atunci scrierile lui Martin încep să fie publicate de cele mai prestigioase reviste americane, cărţile i se vând ca pâinea caldă şi el devine putred de bogat. Iar o dată cu faima şi banii vine şi respectul propriei familii şi al concetăţenilor, inclusiv al familiei Morse, respect materializat în nenumărate şi insistente invitaţii la masă. Dar tot de-atunci (el care odinioară era atât de puternic şi curajos încât se dovedea de neînvins în încăierări), simte deodată că l-a cotropit oboseala (nu mai scrie nimic) şi mai ales scârba faţă de lumea în care atâta dorise să intre pentru a fi demn de fata pe care o iubea. „Căci”, îşi spunea Martin tot mai des, „unde erau toţi ăştia care mă asaltează cu invitaţiile când eu crăpam de foame? Că doar eu am rămas acelaşi, iar scrierile mele datează din acea perioadă…” Din aceste considerente, vizita lui Ruth nu-l mai înflăcărează, iar încercările ei de a-i redeştepta dragostea îl lasă complet rece…

Cum starea asta persistă, deşi medicul îl asigură că-i perfect sănătos, Martin Eden înclină să creadă că leacul trebuincios revenirii la viaţă îl va găsi în ambianţa regenerativă din mările Sudului. Aşa că se îmbarcă pe un vas de pasageri. Dar când vasul ajunge în larg, el iese noaptea pe fereastra cabinei şi se azvârle în ocean.

Tot morţii sunt sortiţi de autor şi ceilalţi doi supraoameni zămisliţi de el: Lup Larsen, personajul principal din romanul Lupul de mare, respectiv Ernest Everhard, eroul romanului Călcâiul de fier, despre care afirmă încă din primul capitol al cărţii: „Un supraom ca aceia descrişi de Nietzsche”.

Dacă romanul Călcâiul de fier are capacitatea de-a evidenţia lupta dusă de socialistul Ernest Everhard şi de tovarăşii săi (inclusiv de Avis Everhard, soţia lui Ernest şi cronicarul istoriei) împotriva oligarhilor, cartea izbutind o impresionantă prefigurare a ororilor fasciste, nu acelaşi lucru se poate spune despre Lupul de mare, un roman mult mai puţin realizat în plan artistic. Iar asta în pofida faptului că Wolf Larsen, căpitanul corăbiei Năluca, poate fi pe drept cuvânt considerat supraomul tipic al lui Jack London: are o inteligenţă pătrunzătoare şi destul de bine cultivată (Herbert Spencer este filosoful său preferat), dar mai ales are o supraomenească forţă fizică. Dar din toate aceste supraînsuşiri nu rezultă nici o însuşire morală pozitivă, ceea ce înseamnă că un astfel de supraom nu-i este folositor nimănui. Parcă simţind lipsa de finalitate a însuşirilor lui Lup Larsen, scriitorul – după o suită de întâmplări care se situează în vecinătatea miraculosului – le pune capăt printr-o întâmplare neconvingătoare, ce are darul să scoată şi mai mult în evidenţă carenţele de concepţie, mai exact notele de artificial şi forţat ale cărţii: o tumoare cerebrală face dintr-un supraom un neputincios, adică o pradă uşoară pentru un individ banal de teapa lui Humphrey Van Weyde. Prin urmare, la nici unul din aceste personaje, nu avem confirmarea artistică a autorului că supraomul ca tip ar fi menit succesului. Ba mai mult, „obsesia supraomului”, ne avertizează D. Mazilu, „a dăunat mult valorii estetice a operei lui London”. De-abia scrierile scutite de prezenţa supraomului ne arată măsura talentului narator al lui Jack London, ca şi priceperea lui de-a închega o acţiune capabilă să-l captiveze pe cititor de la primul până la ultimul cuvânt. În această categorie intră cele mai multe dintre nuvelele sale, ca de pildă splendida nuvelă intitulată Dragoste de viaţă, precum şi acele delicioase romane care au ca personaje centrale câinii (Chemarea străbunilor, Colţ- Alb, Mihail, câine de circ), scrieri în care îşi arată inegalabila măiestrie în pătrunderea psihologiei animalelor. De menţionat două dintre caracteristicile specifice artei londoniene: a) Strânsele legături dintre viaţa şi opera sa: a trăit romanele pe care le-a scris şi a scris romanele pe care le-a trăit. Dar asta nu i-a conferit înţelepciunea cu ajutorul căreia să-şi salveze viaţa de eşecuri (şi-a îndepărtat de el cele două fetiţe rezultate din prima căsătorie, după care vine sinuciderea la vârsta de numai 40 de ani), după cum nici opera n-a ştiut să şi-o ferească de contradicţii, precum contradicţia dintre convingeri şi fapte (mereu s-a declarat fiu al clasei muncitoare, dar s-a dovedit individualist, avid de bani şi de onoruri); b) N-a fost atras de subtilităţile psihologice şi n-a fost deloc un imaginativ. De aceea, în compunerea personajelor feminine el a copiat realitatea. Cu toate astea, London trebuie socotit creatorul primului tip de femeie americană modernă (independentă, îndrăzneaţă) şi părintele nuvelisticii americane moderne prin Fiul lupului, prima sa carte (apărută în 1900), după cum – alături de Stephen Crane şi Frank Norris – el a contribuit decisiv la primenirea atmosferei literare americane. Iată părerea lui Philip S. Foner în această privinţă, părere exprimată în Jack London, American Rebel: „Jack London a fost acela care, mai mult decât toţi ceilalţi scriitori din vremea sa, a spart gheaţa ce congela literele americane şi a creat o legătu

$$$

 JAMES COOK

James Cook a devenit unul dintre cei mai faimoși navigatori și cartografi britanici din secolul al XVIII-lea. Cook s-a născut într-o familie de fermieri din nordul Yorkshire-ului. La vârsta de treisprezece ani, tatăl său l-a trimis la ucenicie la un negustor local. Conform mitologiei, tânărul Cook își petrecea cea mai mare parte a timpului privind pe vitrina magazinului la mare. Fie că este adevărat sau nu, negustorul l-a declarat pe Cook nepotrivit pentru această profesie. Apoi a devenit ucenic în marina comercială , unde a învățat navigația și astronomia.

În timp ce Marea Britanie se pregătea de război cu Franța , Cook s-a înrolat în Marina Regală în 1755. În timpul războiului franco-indian (1755-1763 ) , tânărul marinar și-a câștigat o reputație pentru acuratețea sa în cartografie. În 1759, Cook a topografiat și a pilotat flota britanică pe râul St. Lawrence. În timpul bătăliei critice de deasupra Quebecului , Câmpiile lui Abraham , comandantul britanic s-a bazat pe hărțile lui Cook ale râului St. Lawrence pentru a-și concepe strategia câștigătoare.

După război, Cook s-a angajat într-o misiune adesea periculoasă de a cartografia coasta zimțată a insulei Newfoundland. Elementele periculoase și necunoscute ale coastei Newfoundland au pus la încercare atât abilitățile de navigație ale lui Cook , cât și abilitățile de cartografiere. Cu toate acestea, până în 1767, el a produs o hartă remarcabil de precisă a teritoriului nou achiziționat de Marea Britanie . Misiunea de cartografiere a insulei Newfoundland l-a adus pe Cook în atenția Amiralității Britanice și a Societății Regale pentru Îmbunătățirea Societății Naturale.

Între 1768 și 1779, Cook a efectuat trei misiuni de navigație extinse prin Oceanul Pacific . Amiralitatea britanică se aștepta ca expediția să localizeze și să cartografieze continentul australian. În timpul primei sale călătorii, Cook, comandând HMS Endeavor , a devenit al doilea european cunoscut care a debarcat în Noua Zeelandă și primul european care a explorat și a cartografiat coasta de est a Australiei . Un grup de locuitori aborigeni a încercat să împiedice debarcarea intrușilor în timp ce nava britanică a ancorat în Golful Botany . Marinarii britanici și-au folosit armele pentru a-i forța pe războinici să se retragă, făcând din prima întâlnire dintre europeni și aborigeni una ostilă. Pe măsură ce Cook naviga mai spre nord de-a lungul coastei, nava sa a lovit Marea Barieră de Corali . Echipajul său a trebuit să petreacă câteva săptămâni reparând nava. În acest timp, Cook a stabilit relații destul de cordiale cu grupurile indigene din jur. După ce a publicat jurnalele din prima sa călătorie (1768-1771 ) , a câștigat un anumit nivel de notorietate în Marea Britanie.

La doar două luni după prima sa misiune, Cook a plecat pentru a doua sa călătorie majoră (1772-1775 ) . A pilotat HMS Resolution și a circumnavigat globul de-a lungul unei latitudini sudice. A cartografiat Georgia de Sud , Insula Paștelui , Vanuatu și numeroase alte insule. Această călătorie a dus la întâlniri mai tensionate cu populațiile indigene. Unii dintre oamenii lui Cook și- au pierdut viața în lupte cu populațiile maori din Noua Zeelandă .

În timpul ultimei expediții majore a lui Cook ( 1776-1779 ), acesta a devenit primul european care a vizitat Insulele Hawaii. Cook a numit inițial aceste insule din Pacific Insulele Sandwich, după binefăcătorul său, al patrulea conte de Sandwich. Locuitorii polinezieni, care se întâmpla să celebreze un ritual religios important, l-au întâmpinat pe Cook cu mare respect în timpul primei lor întâlniri. Această bunăvoință, însă, nu a durat. În a doua călătorie a lui Cook în Hawaii , oamenii săi s-au angajat într-o bătălie sângeroasă după ce populația locală le-a furat una dintre bărcile mai mici. În timpul conflictului, locuitorii l-au înjunghiat și l-au bătut pe Cook până la moarte.

Numele lui Cook este încă foarte popular și se pot găsi numeroase monumente în onoarea sa în întreaga lume. De asemenea, are mai multe universități și alte unități de învățământ numite în onoarea sa.

Sursa:

Beaglehole, JC 1974. Viața căpitanului James Cook . Stanford, CA: Stanford University Press.