$$$

 Deși la prima vedere dorința unei fete sau a unei femei de a deveni medic nu pare deloc ieșită din comun, ce se întâmplă când pe tine, una ca tine, nu te primesc la universitate, nu te socotesc capabilă pentru studii temeinice și nu te consideră deopotrivă cu medicii bărbați? Și dacă, pe deasupra, acasă te așteaptă o familie numeroasă, nu cu unul-doi copii, ci cu nouă? Dorotheei Erxleben i-a reușit aproape de neconceputul – și-a împlinit visul și și-a dedicat întreaga viață profesiei iubite. Iată cum s-a întâmplat.

Înzestrare firească, hărnicie și un noroc binevenit

Desigur, această femeie nu ne este contemporană: s-a născut în 1715, în Prusia. Tatăl ei, Christian Polycarp Leporin, era medic. Trăiau într-un orășel mic, Quedlinburg. Fiul, Tobias, se pregătea să calce pe urmele părintelui, însă fiica Dorothea, căreia în viitor îi era, de fapt, rezervat un destin obișnuit de soție și mamă, a surprins pe toată lumea – învăța cu drag, pricepea repede lucrurile noi și vădea nevoia unui nivel de educație mult mai serios decât cel îngăduit, de regulă, fetelor. Mulțumită tatălui – acesta i-a angajat un profesor de latină, iar el însuși a inițiat-o în științele naturii.

În secolul al XVIII-lea, medicina nu doar că era mult mai puțin dezvoltată, dar era și un domeniu exclusiv „bărbătesc”.

Dar nu s-a rezumat doar la teorie: de la șaisprezece ani îl ajuta pe tatăl ei să primească și să trateze pacienți. Când Tobias a ajuns la vremea admiterii la universitate, Dorothea a dorit să studieze alături de el. Singura problemă era aceea că femeile nu erau admise la un asemenea tip de învățământ: tânăra domnișoară Leporin era hotărâtă să răstoarne rânduielile, căci medici femei pur și simplu nu existau. Pentru a i se permite accesul în Universitatea din Halle, pe picior de egalitate cu fratele ei, Dorotheei i s-a cerut o autorizație specială de la regele Frederic. Aceasta a fost obținută în 1741.

Totuși, Dorothea nu și-a început studiile îndată: fratele Tobias avea de rezolvat chestiuni legate de serviciul militar, iar fără el fata nu a dorit să frecventeze universitatea. N-a stat însă cu mâinile în sân și s-a măritat – cu Johann Christian Erxleben, un văduv cu cinci copii, căruia i-a mai dăruit, de-a lungul căsniciei, încă patru. Căsnicia a fost, în linii mari, fericită; Dorothea se ocupa de gospodărie și de creșterea copiilor, dar nu a abandonat profesia, nădăjduind ca, după încheierea studiilor, să găsească o cale de a ocoli interdicția existentă atunci pentru femei de a practica medicina.

De ce nu li se îngăduie femeilor să studieze – și alte întrebări ridicate de Dorothea

Se știe că Dorothea avea un model de inspirație – italianca Laura Bassi, fiziciană, prima femeie care a primit titlul de profesor universitar și doctor în științe naturale. Laura era doar cu patru ani mai mare decât Dorothea – în colțuri diferite ale Europei, femeile își croiau încet-încet drum către afirmarea profesională, stăruind asupra faptului că nimic nu le împiedică să învețe și să muncească deopotrivă cu bărbații.

Dorothea Erxleben – un nume respectat în Germania; iar în orașul Quedlinburg s-a păstrat casa în care a trăit și a profesat

În 1742, însuflețită de asemenea gânduri, Dorothea a scris cartea „Cercetare amănunțită a cauzelor ce împiedică sexul feminin să învețe”. Prefața a fost semnată de tatăl ei, doctorul Leporin, care înțelegea ca nimeni altul necesitatea reformării universităților și a ridicării restricțiilor pentru femei. Tot el i-a lăsat fiicei moștenire propria practică medicală. Când, în 1747, tatăl a încetat din viață, Dorothea s-a apucat de lucru ca medic, nu doar din pasiune pentru meserie, ci și din motive materiale.

Încă nu deținea o diplomă, iar acest lucru i-a adus anumite neajunsuri, stârnind nemulțumirea altor medici. Se spune că, la un moment dat, o pacientă a Dorotheei a murit, iar autoritățile au deschis o anchetă judiciară. Nici de această dată nu s-a putut fără intervenția regelui Frederic – el a hotărât că Dorothea trebuie să susțină un examen și să-și apere teza pentru a-și putea continua activitatea, lucru pe care doctora Erxleben l-a și făcut. Lucrarea ei, intitulată „Despre vindecarea rapidă și plăcută, dar din această pricină incompletă a bolilor”, aborda numeroase aspecte privind administrarea medicamentelor și dozajul lor, cu o atenție deosebită acordată opiaceelor.

Doctora Erxleben

La 12 iunie 1754, Dorothea, în vârstă de 38 de ani, a obținut titlul de doctor în medicină, devenind o pionieră și, s-ar fi zis, deschizând calea spre educație și carieră și altor visătoare înzestrate. Din nefericire, reformele în învățământ nu au avut loc atunci în țara ei și, timp de un secol și jumătate, niciun alt nume de femeie nu a mai fost înscris în analele medicinei germane. Abia în 1908 dreptul femeilor la studiu a fost, măcar parțial, recâștigat: reprezentantelor sexului frumos li s-a permis în sfârșit să pășească pragul universităților.

Fiii Dorotheei au urmat pilda mamei lor și au devenit oameni de știință

Dorothea s-a ocupat de pacienți până la sfârșitul vieții; din păcate, destinul i-a fost scurt: în 1762, la vârsta de 46 de ani, s-a stins din viață, probabil din cauza unui cancer mamar. Fiul cel mare, Johann Christian Polycarp, a devenit biolog, iar cel mic – jurist; fiul fiicei sale, nepotul Dorotheei, s-a dedicat botanicii. Pe Dorothea au prețuit-o nu doar pentru exemplul uluitor de perseverență și fidelitate față de calea aleasă, ci și pentru meritele ei științifice. În orășelul Quedlinburg, unde și-a trăit viața doctora Erxleben, se bucura de mare respect: cuvintele ei, potrivit cărora este o nebunie să nu fie puse în valoare talentele jumătății din populație, au fost, în cele din urmă, ascultate.

$$$

 Oamenii dormeau altfel acum 1.000 de ani. În Evul Mediu, ideea de a dormi opt ore nici nu exista. Noaptea era împărțită în două etape: „primul somn” și „al doilea somn”.

Când apunea soarele și satul se cufunda în liniște, oamenii adormeau devreme, lăsându-se purtați de întuneric. După patru sau cinci ore, se trezeau în mod natural. Nu era insomnie, ci un obicei firesc. În acea pauză nocturnă, viața curgea încet și profund — un timp al reflecției, al poveștilor și al liniștii.

Unii se rugau la lumina tremurătoare a unei lumânări, alții citeau, sorbeau vin condimentat sau stăteau de vorbă cu familia. Unii chiar traversau ulița ca să-și viziteze vecinii. Era o lume ascunsă între două vise.

După o vreme, oamenii se întorceau în pat pentru al doilea somn, care îi purta până la ivirea zorilor, când cântatul cocoșului anunța începutul unei noi zile.

Timp de secole, acest obicei a fost documentat în jurnale, povestiri și tratate de medicină. Totul s-a schimbat în secolul al XIX-lea, odată cu apariția iluminatului public, a fabricilor și a orașelor agitate. Noaptea a devenit mai scurtă, iar oamenii au început să doarmă „dintr-o bucată”.

Astăzi, dacă ne trezim în mijlocul nopții, credem că suferim de insomnie. Dar, în realitate, pentru strămoșii noștri, acesta era cel mai natural mod de a dormi.

$$$

 În 1810, Napoleon a oferit o recompensă de 12.000 de franci pentru găsirea unui mod eficient de a conserva alimentele destinate armatei sale. Nu era vorba doar de un detaliu logistic: în campaniile militare de la începutul secolului al XIX-lea, hrana era la fel de importantă ca pulberea de pușcă. 

Soldații francezi supraviețuiau adesea cu pâine tare, carne sărată și rații plictisitoare, care nu ofereau nici suficiente calorii, nici moral.

Conștient că victoria pe câmpul de luptă depindea și de ce aveau soldații în burtă, Napoleon a lansat o provocare publică. Soluția a venit din partea unui om neașteptat: Nicolas Appert, un cofetar și bucătar francez, cu o minte ingenioasă și o răbdare de fier.

Appert a dezvoltat un proces revoluționar pentru acea vreme: introducea alimentele în borcane de sticlă, le fierbea în apă pentru a le steriliza, apoi le sigila ermetic. Astfel s-a născut conserva modernă — o invenție care avea să schimbe radical nu doar logistica militară, ci și modul în care milioane de oameni urmau să-și păstreze hrana.

Această tehnică a permis transportul alimentelor pe distanțe lungi și stocarea lor pentru perioade îndelungate, fără să se altereze. Invenția lui Appert a fost un precursor al proceselor moderne de conservare și a pus bazele industriei alimentare de astăzi. Mult mai târziu, în secolul al XIX-lea, Louis Pasteur va rafina această idee, dezvoltând pasteurizarea — un proces diferit, care presupune încălzirea alimentelor la temperaturi mai mici pentru a distruge microorganismele dăunătoare, fără a afecta prea mult gustul și calitatea.

Nicolas Appert este cunoscut în Franța drept „părintele conservei”, deși numele lui este adesea uitat în afara granițelor Franței. Cu toate acestea, moștenirea sa este prezentă în fiecare conservă pe care o deschidem astăzi.

$$$

 3 scriitori faimoși ale căror ultime zile sunt învăluite în mister

Din când în când, câte un poet sau romancier notabil dispare în circumstanțe atât de bizare, încât nimeni nu poate ști cu siguranță ce s-a întâmplat. În unele cazuri, indiciile ies la iveală abia după zeci de ani, alteori nu mai rămâne nicio șansă de a afla adevărul.

În acest articol sunt prezentate cazurile unor scriitori celebri ale căror ultime zile sunt învăluite în mister și al căror sfârșit a fost grăbit de implicarea în politică.

1

Petőfi Sándor, poetul dispărut în bătălie

Considerat cel mai mare poet al Ungariei, Petőfi Sándor a avut un rol esențial în Revoluția Maghiară din 1848, o încercare eșuată de a elibera Ungaria de sub tutela Austriei.

De obicei, poemele lui tratează teme precum natura, iubirea, familia, viața de zi cu zi și în mod special patriotismul. Petőfi Sándor a început să scrie poezie la o vârstă fragedă, iar la 15 ani a câștigat un concurs de poezie.

Însă tinerețea lui a fost marcată de probleme, familia lui trecând prin dificultăți financiare.

Poetul a fost un elev cu rezultate foarte slabe. A fost mutat de la o școală la alta de opt ori, iar la vârsta de 16 ani a renunțat la studii definitiv.

În următorii ani, a avut diverse locuri de muncă, inclusiv ca soldat și actor. În 1844, l-a întâlnit pe Mihály Vörösmarty, cel mai cunoscut poet maghiar de la acea vreme. Cu ajutorul acestuia, a publicat primul volum de poezii, care i-a adus imediat faimă și succes.

În următorii patru ani, Petőfi s-a implicat tot mai mult în politică. A candidat fără succes pentru un loc în Dietă, denunțând abuzurile monarhiei austriece și îmbrățișând cauza independenței maghiare.

Larga diseminare a poemului său „Ziua Națională” și a revendicărilor tinerilor revoluționari (cunoscute sub denumirea de „Cele 12 puncte”) le-a dat maghiarilor impulsul să treacă la fapte.

În 1848, Petőfi s-a alăturat armatei care lupta pentru Revoluția Maghiară. Pe 31 iulie 1849, în timpul Bătăliei de la Segesvar, Petőfi a dispărut.

Se crede că a murit în luptă, însă cadavrul său nu a fost recuperat niciodată. S-ar putea să fi fost îngropat într-o groapă comună, însă unii susțin că a fost capturat de aliații ruși ai Austriei și că a murit în prizonierat în Siberia.

2

Federico García Lorca, scriitorul executat

García Lorca a fost un poet și dramaturg spaniol cunoscut pentru stilul său suprarealist, inspirat din folclor. S-a născut pe 5 iunie 1898, lângă Granada, în orășelul Fuente Vaqueros.

În 1919, s-a mutat la Madrid, unde s-a împrietenit cu câțiva artiști celebri, precum Luis Bunuel și Salvador Dali. A renunțat la universitate pentru a se concentra asupra artei.

În 1920, a pus în scenă prima lui piesă de teatru, iar în anul următor a publicat primul volum de poezie. Succesul a venit, însă, în 1928, odată cu „Balade Țigănești”, un ciclu de poeme reeditat de șapte ori în deceniul următor.

Apoi, poetul a petrecut aproximativ un an în New York, întorcându-se în Spania după ce țara a redevenit republică. Lucrând pentru o trupă de teatru finanțată de guvern, numită „La Barraca”, Lorca a scris și a pus în scenă cele trei mari tragedii din „Trilogia Sângelui”: „Nunta sângelui” (1933), „Yerma” (1934) și „Casa Bernarda Alba” (1936).

În august 1936, la o lună după izbucnirea Războiului Civil Spaniol, Lorca a fost arestat de naționaliștii lui Francisco Franco. Nu este clar ce anume s-a întâmplat mai apoi, însă Lorca a fost executat, probabil pe 19 august.

De-a lungul vieții sale, Franco a negat orice implicare în moartea poetului, declarând:

„Poetul a murit când s-a înhăitat cu rebelii, astfel de accidente sunt naturale în război.”

Însă documente din vremea lui Franco, făcute publice în 2015, arată că regimul de la acea vreme fusese implicat în moartea lui Lorca. Anterior, se credea că poetul fusese ucis de un pluton de execuție alături de alți trei bărbați.

Însă documentele arată că lui Lorca i s-a smuls o mărturie, după care a fost executat și îngropat în grabă. Nu se știe ce anume conținea mărturia poetului și nici unde a fost înmormântat.

Până acum, încercările de a-i localiza rămășițele au fost fără succes.

3

Maxim Gorki, ucis în timpul unui tratament medical

Dramaturg, prozator și activist politic, Maxim Gorki a fost supranumit „cel mai mare proletar din literatura rusă”. Cunoscut cel mai bine pentru piesa sa din 1902, „Adâncimi”, Gorki este celebru pentru modul emoționant în care a portretizat oamenii marginalizați și săracii.

Gorki, al cărui nume se traduce prin „amar”, s-a născut pe 28 martie 1868 și a fost botezat Alexei Maximovici Peșkov. Tatăl lui a murit când Gorki avea cinci ani.

După ce mama scriitorului s-a recăsătorit, acesta a fost trimis să locuiască cu bunicii materni. Bunica lui era foarte iubitoare, însă bunicul era un bărbat violent, de care Gorki se temea teribil.

Când vopsitoria bunicului a început să meargă prost, băiatul, pe atunci în vârstă de doar opt ani, a fost nevoit să renunțe la școală și să muncească.

La 12 ani, a fugit de acasă, petrecându-și adolescența hoinărind prin Rusia și făcând diverse munci. În 1889, după o tentativă de sinucidere, Gorki a început să scrie sub pseudonim și s-a făcut remarcat datorită povestirilor sale realiste de mare forță.

Gorki era un revoluționar și un marxist convins și a intrat frecvent în atenția autorităților țariste. După ce fost, pentru scurt timp, întemnițat pentru rolul jucat în Revoluția Rusă din 1905, Gorki a părăsit țara și a trăit în exil timp de șapte ani.

A primit permisiunea de a se întoarce abia în 1913. Patru ani mai târziu, după ce Lenin a preluat puterea, scriitorul și-a exprimat deziluzia cu privire la bolșevici.

Pentru asta, a fost din nou exilat, între 1918 și 1928. Apoi, a făcut mai multe vizite în URSS, întorcându-se permanent în 1932, în uralele publicului.

Deși îl criticase pe Stalin cât timp se aflase în exil, în anii următori Gorki a păstrat tăcerea. În 1933 i s-a interzis să călătorească în străinătate, iar un an mai târziu a fost numit în fruntea Uniunii Scriitorilor Sovietici.

În 1938, la vârsta de 68 de ani, a murit subit în timp ce era supus unui tratament medical. În societatea rusă circulau zvonuri cum că Stalin ordonase uciderea lui Gorki.

În cadrul unui proces ținut 1936 și în care era judecat revoluționarul Nikolai Buharin, a ieșit la iveală informația conform căreia Gorki fusese otrăvit de „un grup de dreapta și de troțkiști”.

Unul dintre acuzați, Ghenrih Iagoda (din poliția secretă), a mărturisit mai târziu că Stalin i-a ordonat să-l ucidă pe marele scriitor.

$$$

 GUGONG - ORAȘUL INTERZIS

Oraşul Interzis a fost denumirea Palatului Imperial Chinezesc in perioada cuprinsa intre dinastia Ming (incepe in 1368) şi sfârşitul dinastiei Qing (se termin in 1912). Acest palat este situat în mijlocul orasului Beijing şi găzduieşte acum un muzeu denumit Muzeul Palatului. Timp de aproape 500 de ani monumentalul edificiu a servit drept palatul împăraţilor Chinei şi familiile lor precum şi centru de ceremonial şi politic ale guvernului chinez.

 Denumirea comună tradusa din limba engleză “Oraşul Interzis” este o traducere a numelui Zijin Cheng (literal “Oraşul Interzis Purpuriu)”. Un alt nume similar, originar din engleză este “Palatul Interzis .” Numele “Zijin Cheng” are semnificaţii pe mai multe niveluri. Zi sau “Purple” se referă la Steaua Nordului, care în China antică a fost numit Ziwe şi în astrologia chineză tradiţională a fost reşedinţă a împăratului Celest, paralelul ceresc al imparatului domnitor al Chinei.

 Oraşul Interzis a fost construit între 1406 – 1420, complexul este format din 980 de clădiri acoperind 720.000 metri patrati. Complexul palatului exemplifică arhitectura tradiţională chineză, influenţand evoluţiile culturale şi arhitecturale în toata Asia de Est şi în alte parti ale lumii.

 Din 1925, Oraşul Interzis a fost transformat in muzeu (Muzeul Palatului), al cărui vastă colecţie de opere de artă şi artefacte au fost constituite din colecţiile imperiale ale dinastiilor Ming şi Qing. Parte din colectia muzeului se află astazi în Palatul Naţional din Taipei (Taiwan). Ambele muzee au originea de la aceeaşi instituţie, fiind împărţite in timpul Războiului Civil din China.

 Oraşului Interzis a fost situat în Oraşul Imperial din timpul dinastiei mongole Yuan. La stabilirea dinastiei Ming, împăratul Hongwu a mutat capitala de la Beijing, în nord, până la Nanjing, în sud şi a dispus ca palatele dinastiei mongole Yuan sa fie arse. Când fiul său, Zhu Di, a devenit Împăratul Yongle, el a mutat capitala inapoi la Beijing şi a început construcţia în 1406 a ceea ce avea să devină Oraşul Interzis.

 Constructia palatului a durat 15 ani şi a necesitat mai mult de un milion de muncitori. Materialul utilizat a inclus busteni intregi de lemn preţios (Phoebe zhennan) găsiti în junglele din sud-vestul Chinei şi blocuri masive de marmură din carierele din apropierea oraşului Beijing. Majoritatea salilor palatului au fost pavate cu “cărămizi de aur” (jīnzhuān), de fapt cărămizi special arse numite caramizi Suzhou.

Colecţiile de artă ale Muzeului Palatului, muzeu naţional adăpostit în Oraşul Interzis din Beijing, au fost constituite prin colectarea artefactelor imperiale ale dinastiilor Ming şi Qing. Această colecţie a fost extinsă în secolul XX cu noi achizitii, transferuri de la alte muzee şi de noi descoperiri arheologice.

Astăzi, există peste un milion de opere rare şi valoroase de arta în colectia permanenta a Muzeului Palatului, inclusiv picturi, ceramica, sigilii, sculpturi, obiecte inscriptionate, obiecte de bronz, obiecte de email, etc. Potrivit unui inventar de colectare al Muzeului, realizat între 2004 şi 2010, Muzeul Palatului detine un total de 1,8 milioane artefacte şi include 1,7 milioane de elemente desemnate ca fiind protejate la nivel naţional, fiind etichetate “relicve culturale de valoare nationala”.

Pictura. Muzeul Palatului are aproape 50.000 de picturi. Dintre acestea, mai mult de 400 înainte de dinastia Yuan (1271-1368). Aceasta este cea mai mare colectie din China şi include unele dintre picturile rare si valoroase din istoria Chinei. Colectia se bazează pe lucrarile apartinand dinastiilor Ming şi Qing. Interesul personal avut de acesti împăraţi, cum ar fi Qianlong, au dus la constituirea uneia dintre cele mai importante colecţii de picturi din istoria Chinei care a supravietuit. Din nefericire, o parte semnificativă din această colecţie a fost pierdută.

Ceramica si Portelan. Muzeul Palatului detine 340.000 de piese de ceramica si portelan. Acestea includ colecţii imperiale din dinastiile Tang şi Song, inclusiv piese comandate de Palat şi uneori de către împărat in persoana. Această colecţie este notabila deoarece provine direct din colecţia imperială şi reprezintă astfel cea mai bună producţie de portelan din China. Muzeul Palatului detine circa 320.000 de piese de porţelan din aceasta colecţie imperială. Restul sunt detinute de Muzeul Naţional în Taipei (Taiwan) şi Muzeul Nanjing.

Colecțiile Palatului (Bronz, Jad și Bijuterii)

 

Bronzul deține un loc important în cultura chineză și a fost mereu o parte importantă a ceremoniei de stat. Colecția de bronz a Muzeului Palatului datează din timpul dinastiei Shang. Din cele aproape 10.000 de piese deținute , aproximativ 1600 sunt obiecte inscriptionate din perioada de pre-Qin (la 221 î.Hr.). O parte importantă a colecției o reprezintă lucrari din bronz folosite în scop ceremonial de către curtea imperială, inclusiv seturi complete de instrumente muzicale folosite de orchestrele imperiale.

Jadul are un loc unic în cultura chineză. Colecția Muzeului este compusă în cea mai mare parte din colecția imperială și cuprinde circa 30.000 de piese. Colectia incepe cu timpurile neolitice si pre-dinastice (inainte de dinastia Yuan) , cuprinzand mai multe piese renumite de-a lungul istoriei, precum si piese din multe descoperiri arheologice recente. Cele mai timpurii piese datează din perioada neolitică. Piesele dinastiei Ming si piesele apartinand dinastiei Qing includ si elemente utilitare ale palatului, precum si elemente primite ca tribut din unele regiuni ale Imperiului si dincolo de el.

În China, bijuteriile au fost purtate și de barbați și de femei pentru a arăta nivelul de noblețe și bogăție. Femeile purtau un set de bijuterii care puteau include o diademă sau o simplă bentiţă aproape similare celor purtate de femei din Valea Indusului. Bijuterii, amulete religioase și alte elemente decorative au fost adesea plasate în morminte. Imparatii, conducatorii civili si militari si marii functionari au fost ingropati impreuna cu bijuterii si artefacte de jad pentru a-si proteja viata de apoi, unii membri ai curtii imperiale au fost chiar ingropati intr-un costum complet de jad verde.

Muzeul Naţional al Palatului este un muzeu de artă din orasul Taipei. Acesta este Muzeul Naţional al Republicii China (Taiwan) şi are o colecţie permanentă de 700 00 0 de artefacte antice şi opere de artă din China, transformându-l într-unul dintre cele mai mari din lume. Muzeul Naţional al Palatului şi Muzeul Palatului, situate în interiorul Orasului Interzis din Republica Populară Chineză, împărtăşesc aceleaşi rădăcini originale, fiind împărţite în două ca urmare a războiului civil chinez.

Când luptele din 1948 s-au înrăutățit, în razboiul dintre armatele comuniste ale lui Mao și naționaliste ale lui Chiang Kai-shek, directorii de la Muzeul Palatului situat în interiorul Orașului Interzis au luat decizia de a trimite unele dintre elementele cele mai prețioase din colecția Muzeului din Taiwan. Hang Li-Wu, mai târziu director al muzeului, a supravegheat transportul împartit în trei spre portul Keelung în Taiwan, la bordul cargoului Chung Ting.

Transportul continea un total de 2.972 de lazi expediate în trei grupuri și a ajuns în Keelung în februarie 1948. Cele 2.972 de lazi continand artefacte mutate în Taiwan au reprezentat doar un sfert din lăzile inițial transportate la Sud de Beijing.

Clădirea Muzeului Naţional al Palatului din Taipei a fost proiectată de Huang Baoyu şi construită între martie 1964 – august 1965. Datorită spaţiului insuficient pentru a expune cele peste 600.000 de artefacte, muzeul a renovat în 1967, 1970 şi 1996, în 2 milioane de investitori de 2001. intr-o noua renovare si modernizare si pentru a face mai spatii si moderne. Aceste noi activități au fost accelerate în 2002, an în care aproximativ două treimi din secțiunile muzeului au fost închise. Muzeul a fost redeschis în ziua de Crăciun 2006, după o lungă perioadă de aproape zece ani de renovare.

Conform raportului oficial, Muzeul Naţional al Palatului din Taipei detine opere de caligrafie chineză, portelan, bronzuri, picturi, jad şi multe alte obiecte. Originea lor – cam 22% (2972 din cele 13.491 lazi) din lazile transportate inițial la sud de Beijing. Datele includ transferurile de la alte instituții, donații, precum și achizițiile efectuate de către muzeu. Până la sfârşitul anului 2011, muzeul a acumulat 700 000 de artefacte istorice sau artistice cu valori semnificative. Din această colecție, cu o dimensiune, doar 1% este expusă la un moment dat. Restul colectiei este stocat în tezaurul muzeului în condiții climaterice controlate.

Guoli Gugong – Gradinile Palatului – Zhishan

 

Grădinile găzduite în incinta Muzeului Palatului National sunt plantate si dezvoltate în stilurile compatibile celor din dinastiile Song si Ming si acoperă aproximativ 1,88 hectare (18.800 m2). Gradinile acestea încorporează principiile din domenii diverse – Feng Shui, arhitectura chineză, gestionarea apei, design peisagistic, precum si metafore diverse legate de folclorul chinezesc.

 Gradinile contin numeroase iazuri, fântâni si pavilioane din bambus si diferite soiuri de lemn chinezesc. Aceste gradini au fost terminate si deschise în 1985. Există, de asemenea, si alte gradini afiliate aceluiasi stil chinezesc în apropierea muzeului, numite Gradina Chineza si Parcul Shuangxi.

 Parcul Shuangxi si Grădina chineză sunt situate în cartierul Shilin din Taipei. Suprafata totală a parcului este de 2 hectare. Construit în 1974, în stil chinezesc din sud, al arhitecturii de curte, Parcul Shuangxi oferă pavilioane, curti, poduri arcuite sau poduri in zig-zag si lungi coridoare care traverseaza gazonul. Aspectul peisajului si constructia lui au fost finalizate de către marele arhitect Hu Guoli.

$$$

 IOAN IANOLIDE

Calendarul memoriei ni-l înfățișează astăzi pe Ioan Ianolide, mărturisitor și memorialist al temnițelor comuniste, de la a cărui trecere la Domnul se împlinesc 31 de ani. Destinul martiric al lui Ioan Ianolide, închis pentru aproape 23 de ani, se confundă cu drama României din a doua jumătate a veacului trecut, pentru care experiența comunistă a însemnat transformarea țării într-un imens gulag.

 

Cunoscut mai ales pentru prietenia apro­piată cu Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide își asumă ca o datorie mărturisitoare efortul de a transmite pos­te­rității testamentul spiritual al "Sfântului închisorilor", cum a fost numit de părintele Nicolae Steinhardt, a cărui biografie martirică o redă în volumul Întoarcerea la Hristos. Document pentru o lume nouă. Redactat între anii 1981 şi 1984 și ascuns în cutii de lemn, manuscrisul lui Ianolide a ajuns în Occident după moartea lui, în februarie 1986, și a fost readus în țară după Revoluție, în 1990, de părintele Constantin Voicescu și editat, în cele din urmă, de către Mănăstirea Diaconești.

Intitulată sugestiv, Întoarcerea la Hristos depășește granițele genului memorialistic și adresează publicului un îndemn profetic care izvorăște din propria expe­riență a autorului. Pentru Ioan Ianolide temnița este un spațiu al (re)întâlnirii cu Hristos, al convertirii luptei politice într-un efort duhovnicesc care zidește lăuntric un mărturisitor de neînfrânt în confruntarea spirituală cu noii prigonitori ai credinței.

Prin munca editorială a ace­leiași obști monahale au văzut lu­mina tiparului alte două volume aparținând lui Ioan Ianolide Deținutul profet (Bonifaciu, 2009) și Testamentul unui nebun (Bonifaciu, 2015), care transmit mesajul mărturisitor al acestuia în două ipostaze distincte. În Deținutul profet îl descoperim pe Ioan Ianolide asemenea unui proroc, care trage un semnal de alarmă asupra umanității aflate în derivă, pentru care singura soluție salvatoare este întoarcerea la Hristos. În schimb, Testamentul unui nebun este o lucrare greu încadrabilă, la granița dintre literatură și memorialistică, în care autorul transpune sub forma nuvelei propriul destin martiric.

Pentru Ioan Ianolide efortul mărturisirii reprezintă o datorie de a împlini în primul rând voința testamentară a lui Valeriu Gafencu, iar apoi de a face cunoscută jertfa pentru Hristos în temnițele comuniste. Conștient de limitele demersului său, izvorâte din imposibilitatea consultării altor surse, Ianolide își asumă totuși scrisul ca pe un „act de adevărată nebunie”, mai ales în condițiile supravegherii permanente din partea Securității.

Radiografierea vieții lui Ioan Ianolide își propune să înțeleagă momentele cruciale ale destinului unui mărturisitor, care afirmă cu tărie, la finalul vieții, părtășia cu Hristos: „La sfârşitul acestei amar­nice experienţe, numai Hristos rămâne viu, întreg şi veşnic în mine. Bucuria mea e deplină; Hristos. M-am dăruit Lui şi El m-a făcut om. Nu-L pot defini, dar El e totul în toate. Slavă dau lui Hristos Dumnezeu şi Om!”

Capcanele dosarelor

Dacă Ioan Ianolide vorbește mai puțin despre sine în propriile scrieri memorialistice, în schimb, Securitatea documentează cu lux de amănunte parcursul carceral și perioada post-detenție. Dosarele Securității sunt expresia fidelă a perspectivei ideologice în care regimul comunist înțelegea lumea. Astfel, în paginile documentelor, întreaga activitate a deţinuţilor capătă accente politice, contrarevoluţionare: solidaritatea dintre deţinuţi devine ajutor legionar, preocupările culturale - profesarea doctrinei legionare, colportarea şi dezbaterea ştirilor interne şi internaţionale -, planuri politice în perspectiva eliberării, iar preocupările spirituale - misticism religios legionar.

„Veșmântul” ideologic al dosarelor Securității creează difi­cultăți în înțelegerea realităților carcerale, deoarece există riscul supralicitării dimensiunii politice a activității deținuților, amplificată de notele și rapoartele informative. Pe de altă parte, eliminarea totală a identității politice a celor închiși prejudiciază, de asemenea, onestitatea efortului analitic.

Depășirea barierei ideologice pe care limbajul dosarelor o ridică în fața realității, alături de evitarea generalizărilor și privilegierea persoanei, a experienței individuale, reprezintă un minim bagaj metodologic care trebuie să însoțească demersul istoric.

Aiudul și Grupul Misticilor

Născut în ianuarie 1919 în Dobrotești de Teleorman, Ioan Ianolide cade victimă confruntărilor politice dintre Ion Antonescu și legionari, fiind arestat în octombrie 1941 și condamnat o lună mai târziu la 25 de ani muncă silnică pentru apartenența la Frățiile de Cruce.

După un scurt periplu prin închisorile Jilava și Văcărești, ajunge în 1942 în temnița Aiudului, unde se alătură grupului pe atunci în formare al misticilor, condus de Traian Trifan și Traian Marian și din care mai făceau parte Anghel (Arsenie) Papacioc, Vasile Serghie, Nicolae Mazăre, Marin Naidim, Virgil Maxim, Iulian Bălan, Dumitru Uţă, Constantin Ţoţea, dar mai ales Valeriu Gafencu, cu care leagă o strânsă prietenie duhovnicească.

Deţinuţii, deşi închişi pentru motive politice, aduceau în temniţă propriile frământări spirituale. Eşecul şi inutilitatea luptei politice, alături de conştientizarea „războiului cu patimile”, au fost premisele efortului duhovnicesc, aspecte pe care Ioan Ianolide le menționează: „În închisorile anilor 1941-1944, credinţa noastră îşi căuta albia spirituală. De la bun început am considerat temniţa ca un prilej de martiriu, pentru că, deşi eram prigoniţi de o guvernare creştină, cumva îi negam autenticitatea şi ne străduiam să fim noi adevăraţii creştini. Am pornit de la credinţa în Dumnezeu, dar nu aveam o cunoaştere temeinică a lui Dumnezeu”.

Aceste căutări erau amplificate de contextul carceral, în care foamea, torturile și izolarea îndreptau ochii deținuților către Hristos și creau condițiile unei vieți spirituale intense, în care se împleteau lecturile teologice (lucrări ale Sfinților Părinți - Ioan Gură de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Palama, Grigorie de Nazianz, Efrem Sirul, Ioan Damaschin, sau cărți precum Patericul, Mântuirea păcătoşilor, Vieţile Sfinţilor, Urmarea lui Hristos, Pelerinul rus), viața liturgică, mărturisirea gândurilor, dar mai ales rugăciunea inimii, al cărei catalizator era Valeriu Gafencu.

După actul de la 23 august 1944, o parte a deținuților politici sunt transferaţi la colonia de muncă de la Galda de Jos. Beneficiind de un regim semideschis, în care deținuții se autogospodăreau, „misticii” își continuă lucrarea duhovnicească, iar prin legătura cu părintele Arsenie Boca, mediată de surorile lui Valeriu Gafencu, intră în posesia primelor trei volume ale Filocaliei.

Târgu-Ocna sau „trăirea mistico-religioasă”

Anul 1948 aduce odată cu instaurarea deplină a regimului comunist și transformarea României într-un imens gulag. Duhul de înnoire duhovnicească din temniţa Aiudului s-a transferat împreună cu membrii grupului în toate închisorile comuniste, oferind modelul de supravieţuire pentru deţinuţi în faţa presiunilor şi a torturilor venite din partea noilor prigonitori ai lui Hristos.

Ioan Ianolide împreună cu un grup de deținuți, printre care se nu­mără Valeriu Gafencu și Gheor­ghe Jimboiu, ajung, în 1 iunie 1950, la închisoarea-sanatoriu Târgu-Ocna, după un periplu prin penitenciarele Jilava și Pitești. Numeroasele note și rapoarte informative ale Securității îl prezintă pe Ioan Ianolide în centrul activității de întrajutorare a deținuților, dar mai ales ca animator al vieții spirituale: „Popularizarea misticismului religios revine total deţinutului Ianolide Ioan, care în orice ocazie caută să arate celorlalţi că e păcat să faci rău altcuiva, că e bine să înlături toate pornirile rele, că adevărata viaţă este viaţa viitoare şi alte lucruri de felul acesta prin care caută să menţină în această situaţie elementele tinere”.

Etichetat de către admi­nistra­ție ca „trăire mistico-religioasă”, efortul duhovnicesc impresionează prin conformitatea cu principiile filocalice. Un informator nota cu fidelitate: „Ianolide Ioan spune că această trăire se realizează printr-o permanentă încordare a tuturor gândurilor omului la Dumnezeu. Acest exerciţiu trebuie făcut timp îndelungat şi că la un moment dat omul ajunge să simtă pe Dumnezeu care coboară deasupra capului său şi îl luminează, şi că din acel moment harul lui Dumnezeu intră în omul respectiv. De asemenea, Ianolide afirmă că, spunând în acest timp în mod permanent anumite rugăciuni scurte, ca de ex.: Doamne, miluieşte-mă pe mine păcătosul, omul ajunge să spună apoi această rugăciune în mod automat. În urma acestui exerciţiu, omul ajunge să fie permanent însoţit de Dumnezeu şi să nu mai facă păcate, fiind deci un om perfect”.

După un periplu prin închisorile Caransebeș, Văcărești și Gherla, Ioan Ianolide ajunge în 1957 în temnița Aiudului, unde reîntâlnește o parte a grupului misticilor, printre care se numără părintele Arsenie Papacioc, Traian Trifan, Traian Marian, Dumitru Uță sau Virgil Maxim.

Procesul credinței

Pentru activitatea de la Târgu-Ocna, în iunie 1959 se deschide un nou proces în care sunt incriminaţi toţi membrii grupului Ianolide, considerat „grup infracţional organizat”. Rechizitoriul şi motivarea condamnărilor devoalează modul în care Securitatea a instrumentalizat şi condamnat dintr-o perspectivă politică viaţa religioasă a deţinuţilor. Astfel, pentru regimul comunist, solidaritatea, meditaţia, rugăciunile în comun și efortul isihast reprezintă manifestări contrarevoluţionare, iar aprofundarea disciplinelor teologice în vederea hirotoniei se transformă în pregătire legionară.

Procesul se constituie într-un exemplu concludent al represiunii împotriva credinţei camuflate în spatele acuzaţiilor politice. Se relevă astfel identitatea reală a martirilor, a căror suferinţă pentru Hristos era asimilată unei activităţi legionare. Regimul practică în mod conştient această manipulare pentru a conspira scopurile ultime ale represiunii - decreştinarea omului.

Misticism și reeducare

În noul val represiv al anilor 1958/1959 se integrează şi debutul reeducării de la Aiud. Având ca scop imediat neutralizarea Mișcării Legionare și desolidarizarea celor închişi de propriul trecut politic, regimul și-a propus prin această acţiune şi anihilarea totală a credinţei - ca fundament al rezistenţei deţinuţilor.

Procesul reeducării a confirmat superioritatea rezistenței spirituale a misticilor, Ioan Ianolide având un rol fundamental în definirea acestei poziții caracterizate de centralitatea trăirii lui Hristos în dauna activismului politic.

Încă din debutul reeducării, un informator nota atitudinea „mistică” a lui Ioan Ianolide, care spunea că „nu vorbeşte ca un legionar […] şi că el se manifestă (sic!) prin aceia că lumea nu va trăi în linişte, dacă nu va pleca de la popor dragostea şi mila aproapelui, adică în mod conştient trebuie să treacă la încetarea urii şi vrajbei între oameni (s.n.). […] Cu alte cuvinte, Ianolide Ioan propagă o aşa-zisă dragoste de aproapele şi milă după biblie”.

Notele și rapoartele din finalul reeducării, primăvara lui 1964, ni-l prezintă pe Ioan Ianolide ca „mare apărător al dreptei cre­dinței ortodoxe, […] mentor și patriarh al luptei Bisericii și nației contra reprezentanților răului”, în jurul căruia se adună deținuți de toate categoriile pentru a-i asculta cuvântul de folos.

La eliberarea din detenție (31 iulie 1964), Ioan Ianolide pri­mește un fel de „certificat al mărturisirii” sub forma caracterizării făcute de comandantul penitenciarului, colonelul Gheorghe Crăciun: „El a creat aşa-numita grupare mistică, unde educaţia legionară se făcea în special pe linia mistico-religioasă. Tot timpul cât a fost în detenţie s-a ocupat de recrutarea de elemente, cărora să le facă educaţie mistică. dresaj mistic (tăietura și adnotarea se regăsesc în documentul original și aparțin colonelului Crăciun). La Penitenciarul Aiud a refuzat să participe la acţiunea cul­tural-educativă, declarând că aceasta contravine credinţei lui. A plecat în libertate ca un mistic încarnat, dezechilibrat mintal, care prin fanatismul său prezintă pericol de propagare a misticismului”.

Anonimatul sfințeniei

După o lungă perioadă de spitalizare, Ioan Ianolide se căsă­torește în 1965 cu Constanța Buzavelcă și reușește să se angajeze, cu mari greutăți, la o cooperativă meșteșugărească. Urmărit de Securitate, care îi montează microfoane la domiciliu, Ioan Ianolide menține legături discrete cu foști colegi de detenție (Constantin Voicescu, Mihai Lungeanu, Octa­vian Voinea, Florin Nicolae) și chiar cu membri ai Rugului Aprins, precum Alexandru Mironescu sau părintele Benedict Ghiuș.

Anchetat și hărțuit permanent, Ioan Ianolide impresionează prin conformitatea trăirii sale mistice cu moștenirea filocalică a Bisericii, un informator notând în aprilie 1974: „Ianolide în discuții considera că doctrina legionară a ajuns la un stadiu depășit și este înlocuită ca trăire cu înalta linie creștină, manifestând un misticism pronunțat, care se concretiza la el printr-o stare de rugăciune permanentă. Pretinde că o rugăciune scurtă de 10 cuvinte poate să o spună în 24 de ore de cca 20000 de ori” (sublinierea ofițerului).

Ioan Ianolide oferă răspunsul deplin la încercarea comunismului, împlinind în destinul său tradiția mistică și vocația martirică a Bisericii. Detașarea de lupta politică și asumarea deplină a credinței reprezintă premisele unui model de sfințenie în care jertfa martirică pentru Hristos în temnițele comuniste se transfigurează prin trăirea filocalică a rugăciunii inimii.

Testamentul lui Ioan Ianolide

15 mai 1985 Doresc să plec gol din lumea aceasta, precum gol am și venit în ea, și gol am trăit toată viața. Deci, trupul să-mi fie învelit într-un giulgiu alb. Având însă în vedere mentalitatea societății, spre a nu provoca scandal, să fiu înmormântat cu costumul negru cel vechi. Totul să fie foarte simplu. Chiar și serviciul religios să fie fără fast. Consider că nu e cazul să mi se facă pomeni conform datinilor, căci mi-am dăruit toată viața. Dar să se respecte acele obi­ceiuri care au devenit tra­diționale.

Nu am de lăsat decât sufletul meu și exemplul vieții mele. Sufletul l-am dorit desăvârșit, dar năzuința aceasta numai Domnul o va împlini. Viața mi-am dorit-o exemplară, dar n-a fost lipsită de erori, pe care le-am corectat cu severitate. Am căutat adevărul și l-am mărturisit cu sinceritate. De s-au strecurat erori în mărturisirile mele și în cercetările mele, le regret și doresc să fie corectate. Adevărul e Hristos, e spiritul Adevărului. Adevărul e unic, deși în lume El se prezintă într-o infinitate de unicități, căci în fiecare situație trebuie căutat unicul adevăr specific. Infinitatea adevărului lumii (existențial) dovedește unitatea adevărului unic divin (creaționist).

Nu port pică celor ce m-au chinuit și m-au nedreptățit toată viața, dar urăsc faptele răului ce bântuie lumea și cred că ele vor fi arse fără cruțare de Iisus Biruitorul.

Pentru a afla și bunii mei prieteni, pe care nu-i pot vedea, rog să se dea două zile anunț la „România Liberă”. Mor îmbră­țișându-i pe toți cu toată dragostea.

$$$

 O ISTORIE A EXPANSIONISMULUI RUS (III) - VIZIUNEA EUROASIATICĂ

Extinderea teritoriala si ambitia maretiei

 Petru cel Mare incearca paralel cu eforturile de modernizare si “europenizare” a Rusiei sa-si extnda posesiunile in Europa si Asia profitand de toate ocaziile pe care le are lovindu-si fostii aliati si generand coalitii care il slujau. Ambitiile imperiale si nevoile aproape patologice sa fie mai european decat europenii il conduc la aberatii pe care nici un monarh nu a indraznit sa le viseze. Cruzimea lui a fost egalata numai de cea a lui Ivan cel Groaznic sau secole mai tarziu de Stalin.

Rusia lui Petru impreuna cu Danemarca, şi Polonia formează o coaliţie împotriva suedezilor declansand Marele Război al Nordului. Carol al XII-lea al Suediei, de numai 18 ani, ajunge cu flota în dreptul Copenhagai, debarcă în forţă şi obligă oraşul să capituleze. Lovită în plin, Danemarca se retrage din coaliţie. La rândul său, August al II-lea al Poloniei, după ce cucereşte Dunamunde, este învins la porţile Rigăi. Petru ajunge la Narva, oraş suedez controlat în trecut de Rusia, la 23 septembrie 1700 şi constată că asediul începe prost; ruşii sunt înfrânţi de suedezi. Întors în Rusia, Petru mobilizeaza toate resursele, la ordinul sau, toată Rusia devine o tabara militara. Se întăresc oraşele, se reface armata, se construiesc tunuri, corăbii şi reface coaliţia cu Polonia şi cu Danemarca.

În 1701, prima victorie a ruşilor asupra suedezilor la Seremetiev. În 1702, ruşii obţin noi victorii în timp ce Carol al XII al Suediei îi distruge aliatii (fara ca Petru sa-i ajute) învingdu-i pe saxoni şi polonezi intră în Cracovia. La 11 octombrie 1702, fortăreaţa Noteburg capitulează în faţa ruşilor, apoi, prima victorie navală a ruşilor, capitularea Narvei. Toate aceste victorii se datorează faptului că, grosul trupelor suedeze se afla în Polonia, unde în 1706, Carol al XII-lea sileste Dieta de la Varşovia să-l proclame rege pe Stanislaw Leszczynski. Petru rămâne singur în faţa regelui Suediei. În 1708, Carol al XII este înfrânt iar din armata cea numeroasă nu mai rămân decât 24.000 de oameni. În iunie 1709, Carol al XII-lea, rănit la piciorul stâng, asistă la atac purtat pe o targă, în timp ce Petru reuseste sa-i invinga pe suedezi. Cele 72 de tunuri ruseşti nimicesc liniile duşmanului. Carol fuge la Tighina aflată sub ocupaţie otomană.

La 10 septembrie 1721 este semnată pacea de la Nystadt. Rusia primeşte Livonia, Estonia, Ingria, o parte din Karelia ; Suedia primeşte în schimb restul Finlandei. În 1721, Persia pare uşor de cucerit din cauza răscoalelor şi anarhiei de acolo iar ţarul în fruntea oştilor se grăbeşte s-o ia înainte Turciei. În iunie 1724 este semnat la Constantinopol un tratat de împărţire prin care Rusia dobândeşte oraşele Baku şi Derbent, cele trei provincii Ghilan, Mazanderan şi Astrabad, în vreme ce Turcia primeşte Tauris, Erivan şi alte câteva ţinuturi.

Rusia controleaza deja Marea Nordului, Marea Baltica, Marea de Azov si o parte din Marea Caspica. Controlul Marii Negre o sa fie preluat de fica lui, Ecaterina I.

Sankt-Petersburg

 In aceasta perioada Petru construieste Sankt-Petersburgul. Acesta constructie sfidează natura şi în acelaşi timp, trecutul Rusiei. Pozitionat pe un teritoriu izolat, departe de capitală şi aşezat drept în bătaia tunurilor suedeze; pământul e mlăştinos si ne propice pentru un asezamant urban. Petru se departeaza de vechea cetate a ţarilor, Moscova, cu superstiţiile şi intrigile de curte, cu spiritul oriental, înapoiat şi răzvrătit totodată. Vecinătatea mării îl ameţeşte. Sankt-Petersburgul va deveni orasul imperial, noul oraş va oglindi dorinţa de înnoire a unui ţar profund reformator.

Mai întâi este clădită o fortăreaţă din lemn pe malul drept al Nevei: viitoarea fortăreaţă Petru şi Pavel (Petropavlovskaia Krepost). Răsar mai apoi o biserică şi, nu departe, prima locuinţă a lui Petru : o căsuţă din bârne de brad şi cu acoperişul de şindrilă cu două încăperi, un pridvor. (Căsuţa ţarului a fost întărită cu un înveliş de piatră de către Ecaterina a II. S-a păstrat până în zilele noastre şi poate fi vizitată).

În februarie 1704, ţarul îl cheamă pe arhitectul italian Domenigo Trezzini ca să conducă armata de lucrători. Necazul cel mai mare este piatra, care nu se găseşte deloc în ţinut. Trei sute cincizeci de familii de vază sunt silite să se mute la Petersburg. Din 1711 începe construcţia Palatului de Iarnă, care nu se deosebeşte de casele din jur decât printr-o intrare cu două coloane, deasupra căreia se înalţă o prova de corabie. Acelaşi gust stă la temelia Palatului de Vară, aşezat ceva mai departe, pe malul unui afluent al Nevei. În 1713, Petersburgul este proclamat capitală a Rusiei iar în 1721 va începe construcţia castelului de la Sarskoe, numit mai târziu Ţarskoe Selo.

In 1717 Petru viziteaza Parisul pentru a cumpara mobila si lucrari de arta pentru noul lui Oras de pe Neva, dar bineinteles si in scopuri politice. De la 1 septembrie 1715, tronul Franţei este ocupat de copilul Ludovic al XV-lea, care-l are alături, ca regent, pe Philippe d’Orleans. La 7 mai 1717, Petru îşi face intrarea în Paris, escortat de 300 de grenedieri călări declarând că vrea să fie primit de regele Franţei. A doua zi după sosire, înaintea ţarului se prezintă regentul. Petru se declara nemulţumit. Două zile mai târziu, la 10 mai, regele Franţei, însoţit de o numeroasă escortă, merge la hotelul Lesdiguieres, locul unde se cazase ţarul.

Petru vizitează Luvrul, grădina Tuileriilor, studiază lucrările la Pont-Tournant, merge la Domul Invalizilor, gustă din supa soldaţilor şi bea vin în sănătatea lor, “bătându-i pe umăr şi numindu-i camarazi”. Adevăratul motiv al călătoriei sale este însă unul politic. Relaţiile cu aliaţii sunt în impas, cele cu Anglia s-au răcit, aşa că nădăjduieşte că Franţa se va îndepărta de Suedia, apropiindu-se de Rusia, cu care va semna o convenţie de întrajutorare militară şi comercială. Tratativele diplomatice vor duce în cele din urmă, la 15 august 1717, la atât de greu elaboratul tratat de la Amsterdam, încheiat între ţar, Ludovic al XV-lea şi regele Prusiei, Frederic-Wilhelm I.

Părăsind Franţa, la 20 iunie 1717, îşi declară ataşamentul faţă de această ţară harnică, primitoare şi usuratică. La 9 octombrie, după o vizită la Berlin, împreună cu ţarina, Petru este din nou acasă, la Sankt-Petersburg, în orasul său. După ce a văzut o sumedenie de lucruri, înţelege mai bine ce are de făcut pentru a-şi transforma capitala într-un adevarat oraş european.

Deschide un “muzeu” de Curiozităţi, în care strânge toate ciudăţenile naturii, este atras de pitici dar şi de uriaşi; atras de tot ceea ce este monstruos şi împotriva firii, ia parte, în camerele de tortură, la interogatorii, execuţiile capitale sunt pentru el un spectacol de la care n-ar lipsi pentru nimic în lume, este gata să opereze în orice moment, meseria de dentist îi place din ce in ce mai mult.

Succesiunea

 Ţareviciul Aleksei, urmasul declarat a lui Petru, a fost cu totul diferit de Petru, urăşte războiul, ascultă orbeşte de Biserică, este tradiţionalist. Petru hotaraste să-şi însoare fiul, logodnica aleasă fiind Charlotte-Christine de Brunswick. Prinţesa, de 16 ani, este foarte înaltă, slabă, ciupită de vărsat, luterană. La 14 octombrie 1711 are loc căsătoria, la castelul reginei Poloniei, prinţesa electoare de Saxa, naşa miresei. Toată lumea ştie că ţareviciul este împotriva reformelor lui Petru, că s-a căsătorit împotriva voinţei lui cu o luterană, că este strâns legat de practicile bisericii ortodoxe; clerul îl priveşte cu simpatie, reprezentanţii vechilor familii aristocratice se bizuie pe el, oamenii de rând îl venerează. La 12 iulie 1714, Charlotte naşte o fetiţă, botezată Nataşa (care moare în 1728) iar la 12 octombrie 1715 aduce pe lume un băiat, Piotr. La 22 octombrie 1715, la vârsta de 21 de ani, Charlotte îşi dă sfârşitul.

 La 29 octombrie, ţarina dă naştere unui băiat, care este numit, după dorinţa ţarului, tot Piotr. Este limpede că ţarul va prefera, în ordinea succesiunii, pe fiul Ekaterinei. Astfel încât, Aleksei îi scrie tatălui său o scrisoare prin care îi spune că vrea să se călugărească. Înainte să plece în Olanda, Petru îi lasă şase luni de gândire înainte de a lua o decizie. În lipsa tatălui, ţareviciul împreună cu iubita sa, Eufrosina, trăiesc fără griji, într-o neîncetată sărbătoare. O scrisoare a ţarului din 26 august 1716 prin care îi cere fie să se întâlnească la Copenhaga fie să îi spună la ce mânăstire va intra, îl trezeşte pe Aleksei. Fuge la Viena, se ascunde de tatăl său. Într-un final pentru a-şi întâlni tatăl, Aleksei soseşte la Moscova la 31 ianuarie 1718, seara târziu. Ţarul nu-l primeşte dar convoacă pentru luni, 3 februarie, consiliul privat, alcătuit din prelaţi, miniştri şi dregători. Când îşi zăreşte fiul, izbucneşte în ocări. Îi reproşează lenea, fuga, încercările de a-şi asmuţi străinătatea împotriva părintelui său.

 Petru îl numeşte moştenitor pe Piotr, fiul său cel mic iar lui Aleksei îi cere cu insistenţă numele celor care l-au ajutat să fugă. Află de scrisori ale ţareviciului către doi episcopi din Rusia pe când era la Viena, scrisori îndreptate împotriva tatălui său. Ţareviciul recunoaşte tot. La 17 iunie 1718, Aleksei este chemat în faţa celor chemaţi să-l judece; după interogatoriu, aceştia hotărăsc să-l supună la cazne. În timpul torturilor semnează declaraţii compromiţătoare doar ca să scape. Moare, după ce însuşi ţarul, se spune, ar fi participat la torturarea fiului său.

 La 16 aprilie 1719, micul Piotr, Petruşka cum îi spun părinţii, moare pe neaşteptate, din pricina unei boli. Deznadejdea şi durerea ţarului nu cunosc margini. Va fi nevoit să lase moştenire coroana Rusiei celuilalt Piotr, fiul lui Aleksei? Are nevoie de încă un fiu. De puţină vreme are o nouă iubită, foarte tânără şi straşnic de frumoasă, Maria Cantemir, fiica voievodului Dimitrie Cantemir care, pierzând tronul Moldovei în urma tratatului de la Prut, s-a refugiat împreună cu familia la Sankt-Petersburg. Maria este însărcinată însă pierde copilul spre marea dezamăgire a ţarului şi este părăsită.

 Petru a schimbat legile de succesiune la tron după ce şi-a ucis propriul fiu, Alexei, care se opunea reformelor şi care servea pe post de catalizator al grupurilor antireformatoare. Noua lege prevedea că ţarul îşi poate alege propriul succesor. Petru nu a reuşit să facă asta în propriul caz mai înainte de a muri în 1725. În deceniile care au urmat, lipsa unor legi clare de succesiune a lăsat monarhia deschisă la intrigi, comploturi, lovituri de stat şi contralovituri de stat.

 Începând din acel moment, factorul crucial al ocupării tronului a devenit sprijinul acordat de trupele de elită care asigurau paza palatului imperial din St. Petersurg. Petru pune în locul vechii Dume a boierilor un Consiliu de miniştri restrâns, căruia îi adaugă o Cameră de justiţie şi înfiinţează un Senat care are autoritate legislativă, judecătorească şi executivă. Senatul se supune ţarului. Înlesneşte oamenilor din popor pătrunderea în rândurile nobilimii. Prin ucazul din 16 ianuarie 1724, un soldat, chiar dacă nu este de neam, poate ajunge ofiţer, primind totodată rang de nobil, pe care-l vor moşteni urmaşii săi.

Încurajează creşterea animalelor, introduce rase noi de bovine, înfiinţează cele dintâi herghelii, le arată ţăranilor cum să secere grâul cu secera şi nu cu cosorul. Datorită lui, industria rusă cunoaşte un avânt nebănuit. Îi scuteşte de serviciul la stat şi de impozite pe cei ce construiesc fabrici şi pe rudele acestora, le acordă împrumuturi fără dobândă, precum şi privilegiul de a cumpara, începând din 1721, robi de la moşieri pentru a-i folosi în întreprinderile proprii. Prin ucazul din 23 martie 1714, Petru schimbă statutul familiilor aristocratice, prin care împiedică fărâmiţarea pământului; fiul sau fiica cea mai mare vor moşteni tot pământul, ceilalţi copii îşi vor împărţi între ei bunurile mobile.

 În noaptea de 20 spre 21 ianuarie 1725, Petru se plânge de dureri cumplite, pricinuite de retenţia de urină. Medicii nu au nici o îndoială că gangrena a cuprins colul vezicii urinare. A sosit clipa să numească urmaşul la tron. Totuşi, ţarul tace. La 28 ianuarie, la ora şase dimineaţa, la 53 de ani şi după 43 de ani de domnie, Petru cel Mare îşi dă sufletul. Clanul puternic din jurul Ecaterinei citeste o proclamaţie prin care Ecaterina I e numită împărăteasă legitimă a toate Rusiile. La 4 martie, după 5 săptămâni de la moartea ţarului, timp în care trupul nu fusese acoperit de giulgiu şi capacul nu fusese pus pe sicriu, Nataşa, mezina, moare de vărsat. Împărăteasa hotărăşte ca tatăl şi fiica să fie îngropaţi în aceeaşi zi. În străinătate, vestea morţii lui Petru este primită cu uşurare.