$$$

 Ikaria: Insula longevilor

Bătrânețea ca o binecuvântare

Cercetătorul american Dan Buettner și-a propus să dezlege taina longevității insularilor. În acest scop, în anul 2008, a călătorit pe Ikaria și a stat de vorbă cu puținii medici de acolo. Unul dintre ei, doctorul Leriadis, i-a împărtășit trăsăturile de viață ale băștinașilor. Aceștia se culcă târziu și se trezesc tot târziu, dar pe parcursul zilei își permit mai multe reprize de somn. Medicul își începe activitatea abia după ora 11, știind că mai devreme pacienții nu vor apărea.

Timpul, în general, nu are o importanță deosebită pentru ikarieni: aproape nimeni nu poartă ceas. Astfel, oaspeții invitați la masă pot sosi oricând între orele 10 și 18, fără ca cineva să fie tulburat de întârziere. Pentru a celebra un eveniment, oamenii contribuie fiecare după puteri și întind masa împreună. Prin aceasta se deosebesc radical de locuitorii insulei vecine, Samos, unde bunăstarea materială individuală este considerată valoarea supremă.

Se prea poate ca această atitudine să aibă rădăcini istorice. Insula a rămas multă vreme izolată: din pricina vânturilor puternice corăbiile o evitau, porturi nu existau, iar rutele comerciale treceau departe. Abia la mijlocul secolului XX, după sfârșitul războiului civil din Grecia, câteva mii de comuniști și radicali au fost exilați aici. Dar și aceștia s-au liniștit curând și au adoptat filosofia locală.

În relatările sale, Leriadis a menționat obiceiul ikarienilor de a fierbe și a sorbi ceaiuri din măghiran, salvie, mentă, rozmarin ori păpădie cu lămâie: câte o cană înainte de somn. Iar mierea este socotită un leac universal, mai ales un soi anume, cu care se tratează totul – de la mahmureală la răceală. Ca măsură preventivă, toți vârstnicii iau în fiecare dimineață, pe stomacul gol, o lingură din această miere. Și cine știe, poate tocmai datorită ei trăiesc atât de deplin: un bătrân de 95 de ani ia lecții de vioară, iar o doamnă de 98 de ani ține o casă de oaspeți și, la sfârșit de săptămână, joacă cărți pe miză cu prietenele sale.

O viață trăită împreună

Amintindu-și de zicala că e mai bine să vezi o dată decât să auzi de o sută de ori, Buettner a poposit în casa soților cu o viață conjugală de 75 de ani: Thanasis și Eirini Karimalis. Aceștia l-au uimit prin căldura cu care l-au primit. Eirini, fără a-i cere măcar numele musafirului neașteptat, i-a întins numaidecât o ceașcă de ceai și câteva prăjituri. Iar Thanasis se străduia să facă ordine în casă, dorind să-l onoreze pe vizitator. Karimalișii s-au dovedit a fi deosebit de vorbăreți. I-au povestit lui Buettner că s-au cunoscut în anii 1920, s-au căsătorit, au adus pe lume cinci copii și, pe nesimțite, au trăit cot la cot șapte decenii și jumătate.

Niciodată nu și-au pus ceas deșteptător ca să se trezească. Se ridicau din pat atunci când simțeau nevoia. Mergeau la muncă, creșteau copiii… Acum aceștia sunt mari, iar Thanasis și Eirini locuiesc singuri, în deplină armonie. Nu se silesc cu lucrul în grădină – se apleacă asupra straturilor doar când le vine cheful. Prânzul îl iau târziu, iar după masă își îngăduie un pui de somn. Seara primesc oaspeți ori, dimpotrivă, pleacă ei în vizite la prieteni. În tovărășie glumesc, se veselesc, beau vin. Alimentația lor zilnică cuprinde lapte de capră, infuzii de salvie, cafea, miere, pâine, leguminoase, legume din grădina proprie și, firește, vin.

Karimalișii cresc câțiva porci, fiecare cu numele său. Îi sacrifică arareori, de obicei la marile sărbători, iar carnea o consumă cu măsură, timp îndelungat.

Uităm… să murim

Pentru a cerceta în profunzime fenomenul longevității ikarienilor, câțiva oameni de știință s-au unit într-un colectiv sprijinit de Universitatea din Atena. Șase sute șaptezeci și trei de locuitori ai insulei au acceptat să devină „cobai”. Cercetătorii au presupus că taina longevității s-ar putea datora obiceiurilor alimentare de invidiat. Judecați și singuri: oamenii de pe Ikaria consumă din belșug ulei de măsline, care scade colesterolul, legume cultivate chiar acolo și miere.

Produsele lactate, cu excepția laptelui de capră, sunt rare în dieta lor, asemenea cărnii, fapt ce diminuează riscul bolilor cardiovasculare. În schimb, cafeaua și două-trei pahare de vin pe zi sunt considerate ceva firesc. De asemenea, ikarienii folosesc foarte puțin zahăr și nu se ating de făina albă. Pâinea se coace exclusiv din grâu integral. Și totuși, iată paradoxul: locuitorii din Samos, insula vecină, urmează aceeași dietă, dar nu se bucură de aceeași longevitate.

Poate că secretul ar fi ascuns în genetică? Din păcate, nici aici nu s-a descoperit nimic ieșit din comun în ADN-ul ikarienilor.

Cel mai probabil, taina vieții lor îndelungate rezidă într-o combinație de factori: se hrănesc cumpătat, dorm mult, respiră aer curat, fac dragoste în mod constant. Invidiați în tăcere: 80% dintre locuitorii Ikariei, cu vârste între 65 și 100 de ani, au o viață intimă regulată, iar despre tineri nici nu mai e nevoie de spus. Indiferent de numărul anilor, insularii rămân activi, iar după o cină cu vecinii, dansează și cântă cu încântare. Dar, mai presus de toate, pe insulă s-a înrădăcinat o atmosferă de neobișnuită solidaritate, o stare în care oamenii se simt ocrotiți.

Tinerii din partea locului, după ce își încheie studiile pe continent, se grăbesc să se întoarcă acasă, pe Ikaria: pentru ei este firesc, chiar și la vârsta adultă, să locuiască împreună cu părinții. Aici criminalitatea aproape că lipsește: toată lumea trăiește la vedere și nimeni nu vrea să-și facă de rușine familia. Dacă un copil se poartă necuviincios, educația lui nu cade doar în sarcina părinților, ci și a vecinilor. Și aceasta este o normalitate. Pe insulă nu există singurătate, foame sau sărăcie.

Vecinii îți sar în ajutor la nevoie, te hrănesc, te sprijină. De aceea, când sunt întrebați despre secretul longevității, bătrânii Ikariai zâmbesc întotdeauna, pomenesc aerul curat și vinul insulei, apoi adaugă: „Pur și simplu uităm să murim.” Iar unii istorisesc și povestea lui Stamatis Moraitis, devenită aproape legendară.

Cel care și-a supraviețuit doctorilor

În 1943, ikarianul Stamatis Moraitis s-a stabilit în Statele Unite, într-o comunitate de conaționali. Acolo s-a căsătorit, a avut trei copii și și-a construit o casă. În 1976, Moraitis a fost diagnosticat cu cancer pulmonar. Medicii americani i-au prezis, la cei șaptezeci de ani ai săi, mai puțin de un an de viață. Atunci a hotărât să se întoarcă pe Ikaria, pentru a fi înmormântat printre strămoși. În plus, funeraliile pe insulă costau de zece ori mai puțin decât în America.

Întors acasă, s-a mutat împreună cu soția în vechiul cămin părintesc. După sfatul medicilor, petrecea cea mai mare parte a zilei la pat, iar duminicile mergea la mica biserică unde slujise cândva bunicul său. Prietenii de odinioară îl vizitau zilnic, rămâneau cu el până târziu, la un pahar de vin. În acele clipe, Stamatis simțea fericirea, oricât de fragilă i-ar fi fost sănătatea.

Dar, peste câteva luni, nu doar că nu a murit, ci a început chiar să lucreze puțin în grădină. După prima recoltă, a început să-și ajute vecinii. Cu trecerea anilor, starea sa se îmbunătățea. A ridicat două camere noi la casa părintească pentru a-și primi copiii, și-a extins viile și producea până la 400 de galoane de vin pe an.

Când a împlinit 97 de ani, Moraitis a înțeles pe deplin că boala îl părăsise. Totuși, dorind să se asigure, s-a întors în Statele Unite pentru a-și întreba medicii dacă un cancer poate dispărea de la sine, fără medicamente și fără chimioterapie. Însă n-a mai avut cu cine vorbi: toți doctorii lui muriseră deja…

$$$

 Femeia însărcinată îl întreabă pe soțul ei:

— Pe cine aștepți mai mult, un băiețel sau o fetiță?

Soțul: „Dacă va fi băiat, îl voi învăța matematică, vom face sport împreună, îl voi duce la pescuit și la multe altele.”

Soția: „Ha… ha… Și dacă va fi fată?”

Soțul: „Dacă vom avea o fetiță… nu va trebui să o învăț nimic.

Pentru că ea va fi aceea care mă va învăța pe mine: cum să mă îmbrac, cum să mănânc, ce să spun și ce să evit…

Pe scurt, ea va fi a doua mea mamă și mă va privi mereu ca pe eroul ei. Chiar dacă nu voi face nimic deosebit, ea va înțelege de ce uneori îi voi refuza ceva.

Își va compara mereu soțul cu mine… Și oricâți ani ar trece, va dori întotdeauna să o tratez ca pe păpușa mea. Va lupta pentru mine împotriva lumii întregi, iar dacă cineva îmi va pricinui durere, nu va ierta niciodată.

Soția: „Vrei să spui că doar fiica ta va face toate acestea, iar fiul, nu?”

Soțul: „Nu, nicidecum! Poate că și fiul le va face, dar el le va învăța treptat. Fiicele însă se nasc cu toate acestea în inimă. A fi tată de fată este o mândrie pentru orice bărbat.”

Soția: „Dar ea nu va rămâne cu noi pentru totdeauna.”

Soțul: „Așa este… dar noi vom rămâne cu ea, în inima ei, pentru totdeauna. Așadar, nu contează unde va merge.”

Fiicele sunt îngeri… Născute cu Iubire Necondiționată și Grijă… Pentru totdeauna.

Închin acest gând tuturor taților binecuvântați cu fiice.

$$$

 Scriitorul Mark Twain și Olivia Langdon au trăit împreună vreme de treizeci și șase de ani.

După nuntă, Twain i-a mărturisit unui prieten: „Dacă aș fi știut cât de fericiți sunt oamenii căsătoriți, m-aș fi însurat cu treizeci de ani în urmă, fără să mai pierd vremea cu creșterea dinților”. Pe atunci avea treizeci și doi de ani. Cei doi erau firi foarte diferite. Samuel Clemens — acesta fiind numele adevărat al lui Mark Twain — crescuse într-o familie modestă și, încă din tinerețe, își câștiga singur existența. A lucrat mai întâi la o redacție de ziar, apoi a devenit pilot pe Mississippi, a încercat chiar și norocul în minele de argint.

După ce a suferit un eșec, a început să scrie povestiri, iar succesul a venit fulgerător, răsunând în toată America. Atunci s-a îndrăgostit de fermecătoarea Olivia, fiica unui bogat industriaș. Fascinația lui s-a născut mai întâi dintr-un portret: un prieten i-a arătat un medalion cu chipul surorii sale și l-a invitat la ei acasă. În a doua săptămână de cunoștință, Twain i-a cerut mâna Oliviei. Tânăra îl plăcea, dar era stingherită de diferența de vârstă — el era cu zece ani mai mare — și de manierele lui simple, departe de rafinamentul aristocratic.

Mai mult, Twain nu avea nici un ban. Totuși, Olivia nu putea tăgădui că poseda un har literar remarcabil. Cu toate acestea, i-a refuzat cererea. El a insistat din nou, primind același răspuns. De această dată, motivul era lipsa lui de seriozitate în privința religiei. Twain i-a răspuns că, pentru ea, ar deveni un creștin adevărat.

În adâncul sufletului, Olivia era deja pregătită să-i devină soție, dar el nu bănuia. Crezându-și soarta pecetluită, Twain a părăsit casa. Pe drum însă, trăsura i s-a răsturnat. A simulat răni grave și a fost adus înapoi. Olivia s-a oferit să-l îngrijească, iar la o nouă cerere în căsătorie, s-a lăsat convinsă.

După nuntă, Twain a făcut tot ce i-a stat în putință să nu-i pricinuiască soției nici o amărăciune. Profund credincioasă, Olivia îl asculta seara citindu-i Biblia, iar înainte de fiecare masă el rostea o rugăciune. Știa că unele povestiri nu i-ar fi pe plac, așa că nu le-a arătat editorilor, lăsând nepublicate mii de pagini. Olivia era primul său critic și cenzor; ea îi citea manuscrisele, le corecta și, uneori, îi cerea să șteargă expresii nepotrivite. Când Huck Finn a rostit „La dracu!”, Olivia l-a convins să elimine replica. Fiica lor, Susy, spunea adesea: „Mama iubește morala, tata iubește pisicile”.

Twain o asculta în toate. Într-o scrisoare mărturisea: „M-aș lipsi și de șosete, dacă mi-ar spune că purtarea lor e imorală”. Ea îl numea „tânărul cu părul alb” și îl ocrotea ca pe un copil. Iar el era convins că energia, vitalitatea și prospețimea sufletească le datora doar Oliviei.

Livi era mândră de simțul umorului soțului său. Odată, citind o carte, Twain râdea zgomotos prin toată casa. Curioasă, Olivia l-a întrebat ce autor reușise să-l amuze atât. El i-a răspuns că nu știe, dar cartea era savuroasă. Ea a luat volumul și a descoperit pe copertă: „Mark Twain”. Umorul l-a salvat chiar și în clipele de disperare. Când a aflat că soția e bolnavă fără leac, Twain a împânzit casa și grădina cu bilețele hazlii, menite s-o facă să zâmbească. Unele erau „instrucțiuni pentru păsări”: când să cânte și cât de tare. Unul dintre ele fusese agățat chiar lângă fereastra dormitorului Oliviei.

Viața lor nu a fost lipsită de tragedii: pierderea copiilor, falimentul lui Twain. El s-a sprijinit pe optimismul său nativ, ea pe credința creștină. Nu-și puteau închipui existența unul fără celălalt. Se spune că Twain nu a ridicat niciodată vocea la soția lui, iar Olivia nu i-a făcut vreodată o scenă. Twain ar fi fost gata să rupă orice prietenie pentru a-i apăra onoarea, iar ea, lăsând grijile casei, l-a urmat într-o călătorie în jurul lumii, căci „tânărul de șaizeci de ani” avea nevoie de veghere neîncetată.

La un jubileu al Oliviei, Twain i-a scris o scrisoare ce conținea aceste rânduri: „Fiecare zi petrecută împreună mă convinge tot mai mult că nu vom regreta nici o clipă că ne-am unit destinele. Cu fiecare an, iubirea mea pentru tine, draga mea, devine tot mai puternică. Să privim înainte — spre viitoarele aniversări, spre bătrânețea ce ne așteaptă — fără teamă și fără amărăciune.”

$$$

 Ludwig van BEETHOVEN- compozitor german- mort pe 26 martie 1827- cauza: ciroză hepatică- locul; Schwarzspanierhaus, Viena (Austria)

Surzenia, singurătatea și lipsa de bani făcuseră din Beethoven o pradă ușoară pentru alcool. Făcuse în mai multe rânduri forme grave de icter și doctorul Wawruch fusese nevoit să-i facă puncții, extrăgând de fiecare dată câțiva litri de lichid, ceea ce îl făcu pe pacientul său să se compare, cu amărăciune, cu Moise în deșert. Și, deși ciroza alcoolică îl adusese în pragul morții, Beethoven credea că numai vinul din ținutul său natal l-ar putea salva și rugă un prieten să-i trimită o sticlă cu vin bun de Rin. ”Cu cât va ajunge mai repede, cu atât mai repede voi fi salvat!”

Pe 23 martie, Wawruch aprecie starea lui ca fără speranță și, cum nu se putea face altfel înțeles de pacientul lui, îi scrise pe o hârtie că moartea sa era iminentă, astfel încât să poată da dispozițiile de rigoare. Beethoven citi mesajul ”cu o stăpânire de sine fără seamăn, încet și îngândurat”, povestește doctorul. ”Chipul i se transfigură. Îmi întinse mâna cordial, cu gravitate, și îmi spuse: -Chemați preotul.” Se spovedi, apoi se adresă prietenilor care îl înconjurau: ”Plaudite, amici! Finita est comedia”. (Aplaudați, prieteni! Comedia s-a sfârșit). Era fraza rituală adresată publicului de actorii romani la sfârșitul piesei. Puțin mai târziu, servitorul său Breuning intră cu mult așteptata sticlă de vin.Beethoven o refuză: ”Păcat, păcat. Prea târziu...” După care începu să delireze. Printre exclamații ininteligibile, ultimile lui cuvinte au fost: ”Auziți clopotul? Schimbare de decor.” Retrăia oare Fidelio?

Pe 26 martie, în locuința-i mizeră, într-o dezordine de nedescris, Beethoven intra în agonie, în timp ce afară se dezlănțuia o furtună. Răsună un tunet pe care îl auzi. Ca pentru a dirija o uvertură, ridică mâna dreaptă, strânse pumnul, apoi, lăsându-și mâna să cadă, muri.

Ludwig van Beethoven a fost un compozitor german, recunoscut ca unul din cei mai mari compozitori din istoria muzicii. Este considerat un compozitor de tranziție între perioadele clasică și romantică ale muzicii.

Sursa:Internet

$$$

 

Salut. Voi începe o serie de postări despre conținutul noilor manuale de limba și literatura română pentru gimnaziu. Am constatat că deși ele sunt norma pentru predarea acestei frumoase discipline, au încă atâtea lipsuri și necesități de îmbunătățire că mă iau cu mâinile de cap. Și acestea au fost considerate cele mai bune!

Azi voi atinge problema cea mai gravă pe care o resimt toți părinții. Anume lectura. Nu vreau să insist dacă textele alese sunt sau nu relevante. Nu azi. Dar mi se pare strigător la cer ca majoritatea manualelor să nu își precizeze sursele de unde au extras aceste texte. Mai rău ca la un plagiator oarecare. Nu există menționarea numelui volumului, la unele opere pur și simplu nu am putut găsi textul decât în manualul care l-a selectat. Nu se spune din ce ediție, ce editură, ce an de publicare, la ce pagină se află. De ce să fie pus cititorul să caute în vastitatea bibliotecilor și a internetului pentru a găsi firicelul acela liric ori narativ? Nu mi se pare că e justificat aici indiferent ce argument economic. E impardonabil să nu existe la sfârșitul fiecărui manual o listă cu toate textele folosite și de unde pot fi localizate. 

De aici a apărut inițiativa mea. În primul rând, eu ca profesor de limba română nu știam ce texte sunt incluse în toate aceste manuale. La inventarierea lor, am constatat că erau o mulțime și de autori și de opere de care nu știam nimic. E cineva în tot acest internet care să le fi citit pe toate? Și asta e doar pentru clasa a V-a. 

În continuare, voi posta cât de repede pot, liste cu cărțile menționate în aceste manuale publice, prezente în format fizic și online pe manuale.ro și considerate „le dernier cri” în materie de curriculă. Greutatea realizării acestei liste a fost generată nu numai de străbaterea tuturor manualelor pentru a culege operele menționate, dar și de identificarea volumelor care le conțin ori a datelor bibliografice despre aceste volume. Nu sunt sigur că nu există scăpări în această listă, nu am posibilitatea de a achiziționa toate aceste volume, dar sper ca să ajungă la cititorul român într-o formă sau alta aceste texte îngropate azi foarte adânc în manuale. Pentru azi, iată lista poeziilor menționate în aceste manuale pentru clasa a V-a. Voi le-ați citit măcar pe acestea?

$$$

 

Salut. Am spus că revin cu o altă parte a bibliografiei la limba și literatura română pentru clasa a V-a. De data asta, am selectat lista de scriitori români considerați demni de a fi studiați sau, eventual citați în aceste manuale.

 Varietatea acestor autori nu încetează să mă uimească. Într-un manual există citat din Nicolae Iorga și anume, dintr-una din cele mai greu lizibile cărți ale sale, Un om între oameni. Câteva pagini mai încolo e citată o carte de povești pentru copii de vârste mai mici decât la clasa a V-a. Uitați-văși voi și mirați-vă. Cu o carte ca aceea a lui Iorga dată unui elev între primele cărți de lectură, i-ai ucis orice interes. 

Alte scrieri nu apar în volume de sine stătătoare, ci doar într-un anume manual de română. Ce să înțelegem de aici? Că autorii de manuale au mizat că în viitor scriitorul va binevoi să-și publice fragmentul într-un volum? Unii nu au făcut-o. De aceea, ar fi minunat dacă aș primi niște referințe mai concrete acolo unde am menționat ca volum un anume manual. Nu am avut o referință mai bună, iar autorii de manuale au ținut strict secret de unde au preluat textul. Lucru pe care nu-l voi mai menționa, l-am zis și ieri.

Au fost și autori citați din antologii cum ar fi cea numită Care-i faza cu cititul? Oare ulterior să-și fi publicat textele risipite acolo într-o operă proprie? Nici asta nu am putut depista. 

La final, vă întreb același refrren: voi ați citit toate aceste cărți, adulților! Fiindcă sunt o mulțime - și atenție celor învechiți în prejudecăți - cele mai multe nu au fost publicate pe vremea lui Ceaușescu sau nu au fost studiate. Succes la lectură!

&&&

 

Iată și o parte a treia a listelor de cărți pentru clasa a V-am cele dedicate literaturii universale. Părerea mea este că e cea mai spectaculoasă. Fiindcă marea problemă a oricărui părinte este ce anume cărți de literatură să-i dea să citească elevului abia intrat la gimnaziu. Bine, poate că manualele de literatură română nu sunt cele mai minunate de pe lume, evident că ăi din Occident au un învățământ așa și pe dincolo de bun, dar știți... noi aici trăim, în România și or fi multe defecte, dar și lucruri frumoase și care ne fac viața bună. Și poate, între aceste furtuni, să găsim un răgaz și pentru niște cărți bune, de calitate. 

Fiindcă mereu se uită: cărțile bune sunt cele care te fură, în care intri cu bucurie și din care n-ai mai ieși niciodată. La care te tot gândești și le pomenești și la zeci de ani după ce ai terminat lectura. Ei bine, poate că între cărțile din această lungă listă să găsiți și cheile magice ale lecturii. 

Știți, devii un adevărat cititor după ce o carte te-a prins de nu-o mai lași din mână până la sfârșit. Îți pare nespus de rău că s-a ai ajuns la capăt și după ce treci de momentul disperării, îți apare firicelul de speranță că ai să mai găsești una la fel , cu aceeași atmosferă antrenantă, intensă, exact pe gustul tău. Și sper ca între cărțile de aici să găsiți mai multe asemenea capcane care te transformă într-un cititor pe viață. Apropo, adulților, voi le-ați citit pe toate acestea? 

Aș vrea să mai notez și observația că am avut o adevărată problemă cu anumite titluri. Unele cărți sunt clar prospective, au o singură ediție și nu se știe dacă vor mai fi pe gust în viitor. Nu se întâmplă însă așa cu titlurile clasice, cu Mark Twain, cu Tolkien, cu frații Grimm care au zeci de ediții și mulți traducători. Am încercat, pe cât a fost posibil, să selectez ediții cât mai apropiate de momentul actual, mergând pe criteriul posibilității achiziționării cărții. Din păcate, pentru cele mai multe astfel de titluri cu un număr mare de traducători, nu există articole comparative care să arate unde a existat o fidelitate adevărată față de text și unde s-a tradus după ureche. Nu sunt propuse ediii complete. 

În fine, dacă veți găsi o altă ediție, de la o altă editură, cu un alt traducător, nu e nicio problemă. Chiar și un traducător mai slab tot va oferi la astfel de titluri cam tot ce poate. Și interesul e să cunoașteți conținutul acelui autor faimos. Așa că aruncați-vă un ochi pe listă și țuști la citeală!