_&&&

 Ludwig van BEETHOVEN- compozitor german- mort pe 26 martie 1827- cauza: ciroză hepatică- locul; Schwarzspanierhaus, Viena (Austria)

Surzenia, singurătatea și lipsa de bani făcuseră din Beethoven o pradă ușoară pentru alcool. Făcuse în mai multe rânduri forme grave de icter și doctorul Wawruch fusese nevoit să-i facă puncții, extrăgând de fiecare dată câțiva litri de lichid, ceea ce îl făcu pe pacientul său să se compare, cu amărăciune, cu Moise în deșert. Și, deși ciroza alcoolică îl adusese în pragul morții, Beethoven credea că numai vinul din ținutul său natal l-ar putea salva și rugă un prieten să-i trimită o sticlă cu vin bun de Rin. ”Cu cât va ajunge mai repede, cu atât mai repede voi fi salvat!”

Pe 23 martie, Wawruch aprecie starea lui ca fără speranță și, cum nu se putea face altfel înțeles de pacientul lui, îi scrise pe o hârtie că moartea sa era iminentă, astfel încât să poată da dispozițiile de rigoare. Beethoven citi mesajul ”cu o stăpânire de sine fără seamăn, încet și îngândurat”, povestește doctorul. ”Chipul i se transfigură. Îmi întinse mâna cordial, cu gravitate, și îmi spuse: -Chemați preotul.” Se spovedi, apoi se adresă prietenilor care îl înconjurau: ”Plaudite, amici! Finita est comedia”. (Aplaudați, prieteni! Comedia s-a sfârșit). Era fraza rituală adresată publicului de actorii romani la sfârșitul piesei. Puțin mai târziu, servitorul său Breuning intră cu mult așteptata sticlă de vin.Beethoven o refuză: ”Păcat, păcat. Prea târziu...” După care începu să delireze. Printre exclamații ininteligibile, ultimile lui cuvinte au fost: ”Auziți clopotul? Schimbare de decor.” Retrăia oare Fidelio?

Pe 26 martie, în locuința-i mizeră, într-o dezordine de nedescris, Beethoven intra în agonie, în timp ce afară se dezlănțuia o furtună. Răsună un tunet pe care îl auzi. Ca pentru a dirija o uvertură, ridică mâna dreaptă, strânse pumnul, apoi, lăsându-și mâna să cadă, muri.

Ludwig van Beethoven a fost un compozitor german, recunoscut ca unul din cei mai mari compozitori din istoria muzicii. Este considerat un compozitor de tranziție între perioadele clasică și romantică ale muzicii.

Sursa:Internet

$$$

 De la moartea ei în 1979, femeia care a dezvăluit compoziția fundamentală a universului a rămas în mare măsură nerecunoscută. Moștenirea ei este marcată doar de o placă comemorativă pe peretele universității, descoperirea ei revoluționară abia menționată în necrologul ei. Fiecare elev de liceu știe că Isaac Newton a descoperit gravitația, Charles Darwin a explicat evoluția, iar Albert Einstein a formulat teoria relativității. Totuși, când vine vorba de compoziția universului, manualele afirmă doar că hidrogenul este cel mai abundent atom, fără a recunoaște persoana din spatele acestei descoperiri cruciale. Acea persoană a fost Cecilia Payne, astronomă și astrofiziciană americană de origine britanică !

Cecilia Payne a scris ceea ce este considerată una dintre cele mai strălucite teze de doctorat scrise vreodată în domeniul astronomiei. În mod ironic, călătoria ei în știință a început cu opoziția propriei mame, care a considerat că este o risipă de bani ca o femeie să urmeze învățământul superior. Payne a obținut o bursă la Cambridge, unde și-a terminat studiile. Cu toate acestea, pentru că era femeie, Cambridge a refuzat să-i acorde o diplomă. Hotărâtă să-și continue munca, s-a mutat în Statele Unite și s-a alăturat Harvard-ului, unde a devenit prima persoană care a obținut un doctorat în astronomie la Colegiul Radcliffe. Otto Strauve, un astronom respectat, și-a descris teza ca fiind „cea mai strălucită teză de doctorat scrisă vreodată în astronomie. "

Cecilia Payne nu doar că a descoperit compoziția soarelui, dar a pus bazele studiului stelelor variabile. Contribuțiile ei în astronomie au fost monumentale, dar nu este sărbătorită cu respectul și recunoașterea pe care o merită. A fost prima femeie promovată profesor la Harvard, o realizare remarcabilă care, chiar și astăzi, este adesea trecută cu vederea.

Acest scurt text servește drept omagiu adus Ceciliei Payne, femeia care a descoperit din ce sunt făcute stelele și a cărei moștenire trebuie amintită cu onoarea și respectul potrivit contribuțiilor sale în știință.

Sursa; Planeta Pământ și curiozitățile ei

$$$

 El a iubit-o. Și a trăit alături de ea 57 de ani lungi.

Era un om dificil. Fuma trabucuri în pat și ardea pijamaua și lenjeria.

Uneori bea — chiar prea mult.

Viața lui a fost plină de suișuri și coborâșuri. A luptat, a greșit, s-a frânt și s-a ridicat din nou.

Dar un lucru nu s-a schimbat niciodată: și-a iubit soția fără margini. Pe nimeni altcineva — nici la propriu, nici la figurat. Cel mai des își asculta doar propria voce.

Nu era un bărbat frumos. Nu făcea sport.

Dar o iubea mai presus de orice.

Nu putea trăi fără ea.

Deși nici pe ea — uneori — nu o asculta.

Ea și-a găsit propria cale. Nu a țipat, nu a încercat să-și dovedească dreptatea.

A început să-i scrie scrisori.

Pline de dragoste și tandrețe. Cu rugăminți, cu explicații, cu îndrumări.

Uneori doar cu un mic inimioară la sfârșit — ca și acum în chat.

El citea. Și se schimba.

Cuvintele ei îl susțineau. Niciodată nu s-au certat.

Și în toți acei ani nu a trădat-o niciodată — deși înainte de căsătorie fusese un om cu totul diferit.

A iubit-o 57 de ani.

Apoi, a plecat, bătrân.

Și Clementina a rămas singură. Fără el. Fără sens.

Repeta mereu același lucru:

„Vreau la el. Nu mai am pentru cine și pentru ce să trăiesc.”

Într-o zi a început să-i răsfoiască hârtiile.

Și a găsit un rând scris de mâna lui.

O propoziție care a sunat ca un răspuns din altă lume.

Un răspuns la durerea ei. La întrebarea ei: „Cum să mai trăiesc?”

Și atunci parcă i-a auzit din nou vocea:

„Nu vă dați niciodată bătuți. Niciodată, niciodată, niciodată.

Nici în lucrurile mari, nici în cele mici.

Nici în cele importante, nici în cele mărunte.

Nu cedați niciodată, dacă asta nu contrazice onoarea și bunul-simț.

Nu vă supuneți niciodată forței.

Nu cedați niciodată în fața superiorității numerice a dușmanului.”

Ea nu s-a dat bătută.

I-a pus în ordine moștenirea. A publicat toate lucrările lui. I-a terminat ceea ce începuse.

Apoi — s-a dus liniștit la el. La cel pe care l-a iubit toată viața.

La cel care chiar și după moarte a găsit o cale să o sprijine.

Și să-i amintească de ce merită să trăiești.

📌 Pentru că dragostea nu înseamnă doar cuvinte.

Înseamnă: să asculți. Să scrii. Să-ți amintești.

Și să reziști — chiar și atunci când este foarte greu.

Sursa: Gânduri cu voce tare, internet.

$$$

 La 9 ani, a fost abuzată.

La 14 ani, a născut un copil care, din păcate, a decedat la scurt timp după aceea.

La 19 ani, a fost concediată de la primul ei loc de muncă la televizor - i s-a spus că „nu este potrivită pentru televiziune”.

La 22 de ani, s-a confruntat cu respingeri și critici constante.

La 23 de ani, a atins fundul prăpastiei și aproape a renunțat la emisiuni.

Dar s-a concentrat pe singurul lucru pe care îl făcea mai bine decât oricine altcineva: să se conecteze cu oamenii.

La 32 de ani, a lansat The Oprah Winfrey Show.

La 35 de ani, era talk-show-ul numărul 1 din America.

La 41 de ani, a câștigat o nominalizare la Premiul Oscar pentru rolul său din The Color Purple.

La 49 de ani, a devenit prima femeie de culoare miliardară din istorie.

Astăzi, Oprah are o avere de peste 2,5 miliarde de dolari și este una dintre cele mai influente femei de pe pământ.

Lecția?

Trecutul tău nu te definește.

Durerea ta poate deveni puterea ta.

Continuă să fii prezentă. Continuă să construiești. Continuă să crezi.

#usa #fall

$$$

 

,,Timp de 173 de zile, Max a așteptat.

Îi privea pe oameni cum trec prin fața cuștii lui, dând din coadă cu o speranță tăcută. De fiecare dată când ușa scârțâia, își ridica urechile. Poate acum. Poate azi.

Dar puii atrăgeau atenția. Câinii mai mici primeau zâmbetele. Iar Max? Era mereu “prea mare”, “prea bătrân”, “prea liniștit.”

Încet, lumina din ochii lui a început să se stingă. N-a mai alergat la grilaj. N-a mai dat din coadă la fel de mult. Și-a petrecut zilele ghemuit într-un colț, pe o pătură veche, păstrându-și speranța în singurul mod pe care-l știa — fără să renunțe de tot.

Apoi, în ziua 173, ceva s-a schimbat.

O femeie a intrat și nu s-a uitat la pui. N-a întrebat de cel mai tânăr sau de cel mai ușor de crescut. A trecut pe lângă toți și s-a așezat în genunchi în fața lui Max.

“Ai așteptat destul, nu-i așa?” a șoptit.

Max și-a înclinat capul, neîncrezător. Dar când angajații adăpostului i-au deschis cușca și l-au dus spre mașină, n-a opus rezistență. Nu mai fusese niciodată într-o plimbare adevărată cu mașina. Privea pe fereastră, lumea trecând pe lângă el ca un vis. Apoi a început să dea din coadă. Încet la început. Apoi tot mai repede.

La jumătatea drumului, și-a sprijinit capul pe scaun și s-a uitat la omul lui — nu cu teamă, ci cu mirare. Ca și cum ar fi întrebat: “E adevărat? Chiar merg acasă?”

Da, Max. Chiar mergi acasă.

Nu era doar o călătorie spre un loc nou.

Era sfârșitul zilelor în care era trecut cu vederea.

Sfârșitul nopților tăcute și al singurătății.

Sfârșitul așteptării.

Și începutul a tot ce sperase vreodată.

Un cămin. O familie.

Iubire." ❤️

$$_

 AVEM O ȚARĂ SPLENDIDĂ ȘI NU MAI ȘTIM CUM SĂ SCĂPĂM DE EA!

Ioan-Aurel Pop 

Au ajuns copiii să-și facă idoli din personajele apărute la TV, pentru că nu mai au modele și nu le mai cultivă nimeni dragostea de țară și de eroii autentici ai României.

Pentru Oscar 2021, Danemarca a trimis un film despre 4 profesori. Unul dintre ei predă muzică și îi învață pe elevi cum să interpreteze și să simtă până în suflet cântecele despre măreața istorie a țării lor. La noi, e rușine să cânți așa ceva. Și am mari dubii că în România, pe undeva, se mai învață cântece despre patrie. Iar acum citesc că geografia și istoria României stau să fie scoase din programa școlară. Cine mai suntem noi, oameni buni? Ne dizolvăm încet, în acidul turnat de „sus”, de niște iresponsabili, impostori cu CV-uri pompoase, proști cu aere sau vânzători de neam. Ne otrăvesc mintea, ca să uităm și cine suntem, și cum am ajuns aici, de parcă nu e nimic greșit în a fi pribeag. Fără o identitate clară. Al nimănui.

Un diplomat taiwanez mi-a spus o dată: „Numai cine nu are țară înțelege cât de important e s-o ai și să lupți pentru ea!”

Noi avem o țară splendidă și nu mai știm cum să scăpăm de ea.

Rușine!

Președintele Academiei Române Ioan-Aurel Pop

$$$

 Un elev ajuns la vârsta adolescenței le-a lăsat părinților, care îl oboseau cu grija lor, un bilet: „Lăsați-mă în pace!”.

Dimineața a găsit vasele spălate impecabil, doar o farfurie nespălată rămăsese în chiuvetă — a lui.

În frigider nu-l mai aștepta prânzul pregătit din ajun.

Pe masă nu erau bani pentru gustarea de la școală.

De sacou nu era cusut nasturele lipsă, iar lângă el nu se aflau șosetele și lenjeria curate.

De pe peretele de lângă telefon dispăruse foaia pe care mama nota numerele celor cărora fiul trebuia să le răspundă.

Seara, părinții s-au întors târziu (fuseseră la cinema fără el), au cinat și i-au lăsat cinstit partea lui în tigaie.

Nimeni nu s-a interesat ce note primise în acea zi și nici ce teme avea de făcut pentru mâine. Și nimeni nu i-a spus să nu umble desculț pe podea: singur a înțeles, destul de repede, că era rece și că trebuia să încalțe papucii.

Televizorul nu fusese ascuns de el, a privit împreună cu ceilalți, iar la întrebările lui i s-a răspuns politicos — nimeni nu l-a ignorat, nimeni nu l-a boicotat; părinții discutau însă între ei cele văzute pe ecran.

Și-a pus haina și a ieșit afară — nimeni nu l-a întrebat unde merge.

A descoperit însă că era destul de plictisitor să ieși când nu mai sunt prieteni pe stradă și când părinții nu-ți interzic nimic. Așa că s-a întors repede.

Patul-canapea nu fusese pregătit pentru culcare.

Părinții se retrăgeau deja la odihnă. El le-a amintit, cu politețe, de banii pentru micul dejun.

Dimineața s-a trezit, iar în chiuvetă se afla aceeași farfurie nespălată — a lui. Dar pe masă erau banii. Tot restul era ca în ziua precedentă.

Ple­când spre școală, a lăsat un alt bilet: „Vă rog să mă iertați și să nu mă mai lăsați în pace!”.

Nu i s-a întâmplat nimic rău — și-a găsit singur șosetele și lenjeria, și-a spălat farfuria, și-a cusut nasturele, și-a făcut temele.

Era un băiat care crescuse.

Doar că, într-o zi, a înțeles, în sfârșit, că părinții nu îl „obosesc”.

Ei se îngrijesc de el.

Autor necunoscut.