$$$

 La mulți ani,

KEANU REEVES!

KEANU REEVES 

  ~ un om al discreției, al durerilor purtate în tăcere și al bunătății fără margini~

★KEANU REEVES este una dintre acele ființe rare pe care lumea le primește ca pe un dar.

★S-a născut pe 2 septembrie 1964, la BEIRUT, și a crescut între mai multe orașe, purtând mereu cu el o sensibilitate aparte. Dincolo de imaginea de actor celebru, el rămâne un om modest, discret și profund.

★ Viața sa personală a fost marcată de multe încercări. Nu a fost căsătorit niciodată, însă a trăit o poveste de dragoste intensă alături de JENNIFER SYME. Din păcate, fetița lor s-a născut fără viață, iar la scurt timp JENNIFER a pierit într-un tragic accident de mașină. Această durere l-a însoțit mereu, dar a ales să o transforme într-o forță interioară și într-o bunătate pe care o arată lumii.

★ Cariera lui KEANU este o poveste de succes scrisă pe marile ecrane – de la 

 🔘„MATRIX ”, unde a redefinit ideea de erou modern, la 

 🔘„JOHN WICK ”, care l-a readus în prim-plan, până la rolurile sensibile din 

 🔘„SWEET NOVEMBER ” sau 

 🔘„THE LAKE HOUSE ”. 

 El nu a urmărit niciodată doar faima, ci poveștile care ating sufletele oamenilor.

★ Ceea ce-l face cu adevărat special este generozitatea sa. Departe de lumina reflectoarelor, a donat sume uriașe pentru spitale de oncologie și cercetarea împotriva cancerului, a ajutat echipele de film să fie plătite corect, și a preferat să rămână anonim în multe dintre actele sale caritabile. Prietenii îl descriu ca pe un om care nu a uitat niciodată să fie simplu și uman.

★ „Am învățat să trăiesc clipa și să prețuiesc fiecare zi”, spunea KEANU REEVES. 

 Poate tocmai de aceea el rămâne un simbol al discreției, al puterii de a merge mai departe și al bunătății care nu are nevoie de aplauze.

Mary Flory 

CULTURA CURIOZITATI GANDURI

$$$

 Mircea Eliade, despre moda de a nu mai fi român:

„A apărut acum, de curând, o nouă modă printre tinerii intelectuali și scriitori: a nu mai fi români, a regreta că sunt români, a pune la îndoială existența unui specific național și chiar posibilitatea inteligenței creatoare a elementului românesc. Să ne înțelegem bine: tinerii aceștia nu depășesc naționalul pentru a simți și gândi valorile universale; ei nu spun: „Nu mai sunt român, pentru că sunt înainte de toate om, și cuget numai prin acest criteriu universal și etern”.

Tinerii aceștia nu disprețuiesc românismul pentru că sunt comuniști sau anarhiști, sau mai știu eu ce sectă social-universală. Nu. Ei, pur și simplu, regretă că sunt români și ar vrea să fie (o mărturisesc) orice altă nație de pe lume, chinezi, unguri, nemți, scandinavi, ruși, spanioli; orice, numai români – nu. S-au săturat până în gât de destinul acesta de a fi și a rămâne român. Și caută prin orice fel de argumentare (istorică, filozofică, literară) să demonstreze că românii sunt o rasă incapabilă de gândire, de eroism, de probleme filozofice, de creație artistică și așa mai departe.

Unul dintre ei se îndoiește demult de realitatea unui neam românesc războinic, încât își propune să citească istoria Imperiului Otoman a lui Hammer, ca să verifice dacă într-adevăr s-au luptat vreodată românii cu turcii și i-au învins! Altul crede că orice creier care contează în istoria și cultura „românească” nu e de origine română. Cantemir, Kogălniceanu, Eminescu, Hașdeu, Conta, Maiorescu, Iorga, Pârvan etc. – toți, dar absolut toți sunt străini. Sunt slavi, ovrei, armeni, nemți, orice; dar nu pot fi români, românii nu pot crea, nu pot judeca; românii sunt deștepți, sunt șmecheri, dar nu sunt nici gânditori, nici creatori.

...

Nu cred că se află țară europeană în care să existe atâția intelectuali cărora să le fie rușine de neamul lor, să-i caute cu atâta frenezie defectele, să-și bată joc de trecutul lui și să mărturisească în gura mare că ar prefera să aparțină, prin naștere, altei țări.

...

Tinerii aceștia sunt supărați pe neamul românesc pentru că românii nu au drame, nu au conflicte și nu se sinucid din desperare metafizică. Tinerii au descoperit o întreagă literatură europeană de metafizică și etică a desperării. Și, pentru că desperarea este un sentiment necunoscut românului (care a rămas, în pofida atâtor erezii și culturalizări, drept-credincios Bisericii Răsăritene), tinerii intelectuali au dedus stupiditatea iremediabilă a acestui neam. […]

...

Tinerii au reacționat împotriva curentului de acum 10-12 ani, pornit de la Gândirea și Ideea Europeană (Pârvan, Lucian Blaga, Nae Ionescu, Nichifor Crainic; originale sunt tot în cursurile și publicațiile lui N. Iorga), care proclamase „autohtonismul”, „specificul etnic” în artă și în gândire și încercase cea dintâi filozofie ortodoxă prin crearea tipologiei românești.

...

Cauzele acestei reacțiuni (care a început prin a fi pur spirituală, pentru a ajunge în deplin nihilism, negație a istoriei, relativism în cultură, disoluția conceptelor critice etc.) sunt mult prea interesante și prea aproape de noi ca să ne încumetăm să le discutăm în acest articol. De altfel, nici n-am încercat aici să cercetăm întreg fenomenul „a nu mai fi român”, ci numai să denunțăm câteva din aberațiile ultimei mode intelectuale. ...

Pentru un tânăr intelectual, credința și îndoiala au valoare filozofică, deschid căile meditației, pun probleme; pentru un țăran român nu există îndoială, el crede firesc (așa cum curg apele, cum cresc florile), fără „probleme” (țăranul român este realist; vezi colecțiile de proverbe, ca să înțelegi cum a reacționat el contra încercărilor de idealism, de criticism aduse de popoarele cu care a intrat în legătură). […]

Este adevărat că poporul românesc suferă de multe păcate, este adevărat că ne lipsesc multe axe – dar aceasta e condiția noastră umană, acestea sunt posibilitățile noastre de a atinge universalitatea. Putem pleca de la ele sau le putem ignora pur și simplu. Dar nu e nici cavaleresc, nici eficace să ne fie rușine că ne-am născut români numai pentru simplul motiv că nu găsim în valențele românești ceea ce vrea Șestov sau Dostoievski.”

(Mircea Eliade, Oceanografie (1934), republicat la ed. Humanitas, 1991)

$$_

 Pilda de luni! Lampa!!!  

Astazi incepe noul an bisericesc,prilej ca sa ne bucuram si sa multumim lui Dumnezeu ca am incheiat pe cel vechi si am pasit in cel nou....Va doresc un noul an bisericesc sa va gasesca sanatosi si sa fiti ocrotiti de Dumnezeu ...!!!! 

Un  medic foarte priceput și dedicat vieții medicale salvase sute de oameni care erau la un pas de moarte!!!!

Intr-o zi Moartea a apărut în fața lui și i-a spus:

– Uite ce se întâmplă, ești într-adevăr un doctor foarte bun, dar salvând atât de mulți oameni de la moarte, deranjezi echilibrul din lume. Îți propun ceva:

De astăzi, când te duci la un bolnav să îl tratezi, vei vedea o lampă lângă capul lui.

Prin flacăra din lampă vei ști dacă persoana respectivă trebuie să moară sau dacă mai are zile pe acest pământ.

Dacă focul este slab și pare că se stinge, acesta va fi un semn că trebuie să-l lași pe om în seama mea.

Dacă focul arde puternic, înseamnă îl poți vindeca.

Drept garanție a acordului nostru, îți voi lăsa propria lampă. Ține-o lângă tine ca să vezi cât va dura propria ta viață.

Acestea fiind spuse, Moartea a dispărut.

Într-o zi, la scurt timp după acea întâmplare, l-au chemat pe medic pentru a salva un nou-născut grav bolnav.

Când a intrat, a văzut o lampă lângă capul copilului, în care pâlpâia un foc slab, abia vizibil.

Doctorul s-a gândit la acord, dar i-a părut atât de rău pentru mamă și pentru viața copilului încât a luat niște ulei din propria lampă și l-a turnat în lampa copilului, astfel mărind flacăra.

A salvat copilul, l-a îngrijit și a plecat.

A doua zi a mers la o colibă unde locuia o familie săracă, dar numeroasă. Mama era pe patul de moarte iar cei șapte copii ai ei stăteau triști în jurul ei. Flacăra din lampa femeii era atât de slabă încât s-ar fi putut stinge în orice moment.

De asemenea, ca în cazul copilului, a turnat ulei din lampa lui în lampa ei.

Zi de zi, doctorul făcea la fel, nici măcar o dată nu a respectat acordul și de fiecare dată și-a mai luat puțin ulei din lampă pentru 

a-i salva pe alții. A trecut un an și medicul s-a îmbolnăvit grav, iar când s-a uitat la flacăra vieții sale, a văzut că abia clipea.

Deodată, Moartea a apărut lângă el și i-a spus:

- M-ai înșelat, ai încălcat acordul nostru de fiecare dată, dar a venit și rândul tău. Astăzi am venit după tine.... esti gata???....

Doctorul s-a trezit în lumea de dincolo, într-o sală imensă, unde erau așezate multe lămpi, aproape stinse ca a lui.....

– Mai ai o singură șansă, spuse Moartea.

Pentru că tu nu ți-ai cruțat viața de dragul altora, se consideră că ai dreptul să torni la tine ulei din fiecare lampă pe care o vezi aici și să-ți continui viața încă mulți ani.

– Nu, nu vreau să profit de alții, scutură medicul din cap.

În acest caz, nu mai am putere asupra ta, ai dovedit că ești special. Ești liber să trăiești, pentru că atunci când o persoană își dedică viața altora, este nemuritoare!!

$$$

 Arde Londra: Marele foc din 1666 

2 septembrie 1666. Inima capitalei Angliei a fost devastată de un incendiu puternic. Dezastrul a fost atât de mare încât avea să rămână în istorie drept Marele Foc. Cum a început totul? Cu un accident într-o brutărie din Pudding Lane sau, așa cum s-a crezut timp de 150 de ani, cu un complot al catolicilor?

Incendiile nu erau ceva ieșit din comun la Londra; erau chiar inevitabile, dat fiind numărul mare de construcții din lemn, specific epocii. Mulți se așteptau ca, într-o bună zi, orașul să fie distrus de foc. Chiar în 1665, regele Charles îl avertizase pe primarul orașului că străzile înguste și casele de lemn reprezintă un pericol imens. Riscul era cu atât mai mare cu cât călduroasa și secetoasa vară a anului 1666 lăsase în urma sa un oraș uscat, lipsit de rezerve de apă.

Însă cea mai mare frică a londonezilor nu era focul, ci ciuma, care omorâse peste 60.000 de oameni în anii precedenți. Deși regele se întorsese la Whitehall în februarie 1666 după ce se refugiase din oraș o perioadă din cauza epidemiei de ciumă, pericolul era încă mare, mai ales din cauza vântului care bătea puternic dinspre est și putea răspândi rapid boala.

Astfel, în septembrie 1666 mai era nevoie doar de o mică scânteie pentru ca inevitabilul dezastru să se producă. Totul a pornit din casa lui Thomas Farynor, brutar al regelui, din strada Pudding Lane în apropiere de Podul Londrei. Era 2 dimineața într-o zi de duminică. Ajutorul brutarului a simțit miros de fum și i-a trezit pe locatari;familia a scăpat din casa care luase foc, dar servitoarea nu a mai reușit să scape. Avea să devină prima din cele patru victime confirmate ale incendiului.

Incendiul s-a propagat foarte rapid din cauza străzilor înguste ce separau clădirile din lemn. În decurs de o oră, vestea focului a ajuns la primarul Thomas Bloodworth, care n-a fost impresionat de noutăți. Însă până în zorii zilei, luase foc până și Podul Londrei. Doar o treime din pod a ars, căci un spațiu deschis de pe pod, care separa două grupuri de clădiri, a oprit răspândirea focului, limitând astfel incendiul pe malul nordic al Tamisei.

Cele mai multe informații cu privire la incendiu ne-au rămas din jurnalul lui Samuel Pepys. Văzând cum se răspândește focul și primarul nu ia măsuri, el a mers la Whitehall unde a vorbit cu Regele și fratele său, ducele de York. Charles II i-a ordonat imediat lui Bloodworth să facă ceva, să distrugă oricâte case ar fi nevoie pentru a limita focul. Din nefericire, aceste prime tentative de a crea spații goale pentru a opri înaintarea incendiului au eșuat din cauza forței cu care bătea vântul.

Până luni dimineață, incendiul s-a răspândit spre nord și vest, iar orașul fusese cuprins de panică. Până la amiază, fumul se putea observa de la 80 kilometri distanță, din Oxford, iar locuitorii capitalei au început să se refugieze în spațiile deschise de la marginea orașului. De aceea, până seara, străzile s-au blocat din cauza căruțelor ce-i transportau pe aceia care voiau să fugă, iar focul se îndrepta spre Catedrala Sf. Paul, care nu a scăpat de distrugere.

Focul a continuat și în următoarele două zile, în pofida tuturor încercărilor autorităților de a-l opri. S-a potolit abia în ziua de miercuri, când focul s-a lovit, la propriu, de un zid de cărămidă, iar spațiile goale create prin demolări și-au făcut în sfârșit datoria atunci când vântul și-a schimbat direcția.

Incediul a fost stins în ziua de joi. Distrusese 373 acri din oraș, 13.200 de case și 84 de biserici. Oficial, doar patru persoane au murit, dar în jurnalul lui John Evelyn se face referire la mirosul îngrozitor cauzat de corpurile în putrefacție.

În pofida distrugerilor masive cauzate în oraș, incendiul a „curățat” inima Londrei de ciumă:au ars chiar străzile înguste, murdare, în care se răspândise ciuma în 1665, iar râul Fleet, care se scurgea atunci în Tamisa și era extrem de murdar, a fost practic sterilizat prin foc.

Odată stins focul, s-a pus imediat problema vinovăției. Cine era de vină? Isteria i-a cuprins pe locuitorii Londrei, care au început să arate cu degetul spre străini. Iar în acest caz, străinii erau, cu precădere, cei de o altă religie – romano-catolicii – sau francezii. Oamenii din Garda regelui au început să-i asalteze pe cei care nu vorbeau bine engleză, iar în rândul francezilor și olandezilor din oraș s-a răspândit teama. În aceste condiții, ambasadorul Spaniei și-a deschis porțile pentru toți străinii care se teameau pentru viețile lor, fie ei olandezi protestanți, fie francezi catolici, atunci când bigotismul religios și xenofobia, născute în perioada Reformei și accentuate de Complotul prafului de pușcă din 1605, au reapărut în societate.

În ziua de joi, regele Charles a călătorit la Moorfields, acolo unde se refugiaseră 100.000 de londonezi rămași fără case. S-a adresat oamenilor și a declarat că incendiul nu fusese cauzat de puteri străine sau subversive, ci fusese un act al lui Dumnezeu. Însă puțini s-au lăsat convinși. Oamenii căutau un țap ispășitor și nu oricum, ci unul străin. N-au avut mult de așteptat.

La sfârșitul lunii septembrie a fost numită o comisie a Parlamentului însărcinată cu investigarea incendiului. În timpul anchetei, un ceasornicar francez protestant, Robert Hubert, a mărturisit că a pornit focul intenționat la brutăria din Pudding Lane, ajutat de 23 de complotiști. Cei care îl cunoșteau au susținut însă că omul era dezechilibrat mintal, iar detalii din mărturia sa au ieșit la iveală ca fiind false. Chiar și așa, omul a fost judecat și condamnat de un juriu la moarte prin spânzurare.

În ianuarie 1667, comisia parlamentară a concluzionat că nu fuseseră descoperite dovezi care să ateste că incendiul fusese altceva decât voința lui Dumnezeu, ajutată de vântul puternic și vremea foarte uscată ce precedase ziua de 2 septembrie. Însă cum brutarul susținea sus și tare că el își stinsese complet cuptoarele în acea noapte, diverse teorii ale conspirației au continuat să apară în următorii ani. În 1678, în timpul „complotului papal” inventat de Titus Oates, a reapărut ideea potrivit căreia catolicii au dat foc orașului în 1666. Apoi, în 1685, ducele de Monmouth – care se răzvrătise împotriva noului Rege James II, de religie catolică – l-a acuzat pe el că ar fi pornit incendiul. Abia în 1831 a fost înlăturată de pe monumentul dedicat incendiului inscripția potrivit căreia focul fusese cauzat de „trădarea și răutatea facțiunii papale.” Astfel, timp de 150 de ani, greșeala brutarului – căci despre a fost, cel mai probabil vorba, – a fost pusă pe seama comunității catolice.

$$$

 Victor E. Frankl: Omul în căutarea sensului vieții

Medicul vienez a trecut prin patru lagăre de concentrare și întreaga familie i-a fost ucisă de naziști, moare pe 2 septembrie 1997, la varsta de 92 de ani, fiind inmormantat in sectiunea evreiasca a cimitirului central din Viena.

Viktor Emil Frankl s-a născut pe 26 martie 1905 la Viena, fiind fiul lui Gabriel Frankl, funcționar public în Ministerul Serviciilor Sociale, și al soției sale, Elsa. 

Interesul tânărului pentru psihologie a apărut în timpul liceului, când s-a înscris la cursurile serale ale Centrului de educație pentru adulți, în aceeași perioadă începând o corespondență cu psihanalistul Sigmund Freud. După absolvirea gimnaziului în 1923, a studiat medicina la Universitatea din Viena, specializându-se în neurologie și psihiatrie, cu accent pe depresie și sinucidere. 

Între 1928 și 1930, în timp ce era încă student la medicină, a organizat niște centre speciale de consiliere pentru tineri pentru că era preocupat de numărul mare de sinucideri în rândul adolescenților care aveau loc în acea perioadă, programul fiind finanțat de administrația orașului Viena, iar studeții îl puteau urma gratuit. Cert este că în 1931 niciun student vienez nu s-a sinucis, iar succesul acestui program a atras atenția psihoterapeutului Wilhelm Reich care l-a invitat la Berlin.  

După ce și-a obținut doctoratul în 1930, Frankl s-a angajat la Spitalul de Psihiatrie Steinhof, unde era responsabil pentru pavilionul pentru femei sinucigașe. Timp de patru ani, între 1933 și 1937, el a tratat nu mai puțin de 3.000 de paciente pe an. În 1937, și-a deschis un cabinet privat, dar după anexarea nazistă a Austriei, capacitatea sa de a trata pacienți a fost limitată. 

În 1940, s-a alăturat Spitalului Rothschild ca șef al secției de neurologie, acesta fiind singurul spital din Viena care încă mai primea pacienți evrei. Înainte de a fi el însuși deportat în lagărele de concentrare, Viktor Emil Frankl a ajutat numeroși pacienți să evite programul de eutanasie nazistă care viza persoanele cu dizabilități mintale. 

În 1941 medicul s-a căsătorit cu Tilly Grosser, care era asistentă medicală la spitalul Rothschild. La scurt timp după ce s-au căsătorit, ea a rămas însărcinată, dar a fost forțată de naziști să avorteze.

În septembrie 1942, Viktor și Tilly au fost arestați împreună cu părinții lui Frankl, fiind deportați în ghetoul Terezin, la nord de Praga, apoi mutați în lagărul de concentrare Auschwitz-Birkenau. Tatăl lui Frankl, Gabriel, a murit în lagărul de concentrare de la Terezin în 1942. Tilly avea să moară în lagărul de concentrare Bergen Belsen. Mama și fratele său, Walter, au fost amândoi uciși la Auschwitz. Singura care a reușit să scape a fost sora lui, Stella, care plecase la timp în Australia

Frankl a fost selectat pentru transfer într-un lagăr de muncă, a fost dus la Kaufering și mai târziu la Tuerkheim (unde s-a îmbolnăvit de febră tifoidă), ambele fiind tabere subsidiare ale lagărului Dachau din Bavaria.

După eliberarea din 27 aprilie 1945, la scurt timp după întoarcerea sa la Viena, după experiențele traumatizante petrecute în cei trei ani de teroare în lagărele naziste de la Auschwitz și Dachau, Viktor Frankl a scris "Omul în căutarea sensului vieții" (Man's Search for Meaning), cartea care conține povestea vieții unui om care, dintr-un număr, a redevenit o persoană. Traducerea în engleză a volumului a fost publicată în 1959 și a devenit un bestseller internațional, iar în 1991 a fost considerată una dintre cele mai influente zece cărți din SUA de Biblioteca Congresului american.  

În 1947 s-a căsătorit cu a doua sa soție, Eleonore "Elly", Katharina Schwindt, o catolică practicantă, iar cuplul și-a respectat reciproc credința, mergând împreună atât la biserică, cât și la sinagogă și sărbătorind și Crăciunul, și Hanuka. Cei doi au avut o fiică, Gabriele, care a devenit psiholog pentru copii. 

După război, medicul a devenit șeful secției de neurologie a Spitalului Clinic din Viena și și-a deschis un mic cabinet privat în casa sa, lucrând activ cu pacienții până când s-a pensionat, în 1970. Medicul a publicat 39 de cărți, care au fost traduse în 49 de limbi și a primit 29 de diplome onorifice de doctor.

$$$

 Părinții mei nu vor înțelege niciodată că nu îl mai pot iubi pe omul asta, indiferent câți bani are - uneori cea mai curajoasă decizie e să alegi fericirea în locul siguranței.

Andreea stă pe banca din grădina casei cu numărul 23, cu telefonul în mână și un mesaj de la mama care o face să suspine din nou. "Te-ai înnebunit complet? Să refuzi pe Alexandru pentru Radu?! Ăla n-are nici măcar o mașină bună!" Dar în seara asta, pentru prima dată în doi ani, Andreea se simte liberă.

La douăzeci și trei de ani, toată lumea din sat credea că Andreea e cea mai norocoasă fată din lume. Alexandru, cu șapte ani mai mare, avea afaceri în construcții, o vilă în Voluntari și trei mașini în curte. "E un partid bun pentru tine," îi spuneau părinții. "Nu o să-ți lipsească nimic niciodată."

Dar Andreei îi lipsea totul. Râsul, vorbele dulci, timpul petrecut împreună. Alexandru era mereu plecat, mereu ocupat, mereu nervos. Când se vedeau, vorbea doar despre bani, despre contracte, despre cât de obosit e. "Nu ai timp să mă asculți niciodată," îi spusese ea într-o seară. "Nici măcar să mă întrebi cum mi-a fost ziua."

"Am timp să-ți cumpăr ce vrei," îi răspunsese el, ridicând vocea. "Nu-ți ajunge? Alte fete ar fi recunoscătoare pentru ce ai tu." În seara aceea Andreea a realizat că pentru Alexandru ea era doar un accesoriu frumos, nu o persoană iubită.

Doar cei care au trăit într-o relație fără dragoste știu cât de gol te simți, chiar dacă în jur totul pare perfect.

Răsturnarea a venit într-o zi de martie, când Radu, fostul ei coleg din clasa a XII-a, a sunat-o să o întrebe dacă vrea să iasă la o cafea. "Doar ca prieteni," îi spusese el. "Văd că ești tristă pe Facebook." Andreea nu realizase că tristețea îi se vedea până și în pozele pe care le postase.

La cafea, Radu a ascultat-o timp de trei ore. N-a judecat-o, n-a dat sfaturi, doar a ascultat. Și pentru prima dată în doi ani, Andreea a râs cu poftă. "Îmi aminteam cât de mult râdeam în liceu cu tine," i-a spus ea. "Credeam că am uitat cum se face."

Radu lucra ca tehnician auto într-un service din oraș. Câștiga decent, dar nimic spectaculos. Avea o Dacia Logan din 2010 și stătea cu chirie într-un apartament cu două camere. Pe hârtie, nu era nimic în comparație cu Alexandru. Dar când vorbea cu Andreea, ochii îi străluceau, și când râdea la glumele ei, toată lumea din jur se oprea să se uite.

"Îmi pare rău să te întreb, dar ești fericită cu el?" a întrebat-o Radu într-o seară când se plimbau prin parc. Andreea nu a răspuns, dar lacrimile din ochii ei au spus tot.

Când Andreea i-a spus lui Alexandru că nu mai vrea să fie cu el, bărbatul a început să țipe. "Pentru cine mă lași? Pentru săracul ăla care repară mașini? Tu știi cât câștig eu pe lună?" Dar Andreea realizase că nu conta câți bani avea Alexandru dacă nu o făcea să se simtă iubită.

Părinții au fost devastați. "Ne-ai făcut de râs în tot satul," i-a spus tata. "Alexandru are vilă, tu o să stai într-un apartament cu chirie. La ce te-ai gândit?" Mama plângea și se ruga, credând că fiica ei a înnebunit.

Dar Andreea nu s-a clintit. Prima dată când Radu a luat-o în brațe și i-a spus "Te iubesc exact așa cum ești," ea a știut că a luat decizia corectă. Pentru că dragostea adevărată nu se măsoară în euro, ci în câte ori te face să zâmbești într-o zi.

Mă întreb câte fete mai au curajul astăzi să aleagă inima în locul portofelului, să refuze siguranța materială pentru fericirea adevărată.

Acum, la un an de la decizia ei, Andreea și Radu stau în apartamentul lor cu două camere și planifică nunta. E un apartament mic, mobilat din IKEA, dar plin de râsete și vorbite până târziu în noapte. Inelul simplu de logodnă pe care Radu i l-a dat strălucește mai tare decât orice diamant scump.

Părinții încep să înțeleagă încet. Când vin în vizită și o văd pe Andreea râzând la o glumă a lui Radu, când văd cum o ține de mână și o ascultă cu atenție, realizează că fiica lor e fericită cu adevărat pentru prima dată în doi ani.

"Uneori cea mai bogată femeie din lume e cea care e iubită cu adevărat," îi spune Andreea mamei sale, în timp ce pregătesc cina în bucătăria mică. Pentru că a învățat că luxul real nu constă în villa mare și mașini scumpe, ci în a te trezi în fiecare dimineață lângă omul care te face să te simți cea mai importantă persoană din lume.

$¢$

 După cincisprezece ani de bătut toată Europa, mă întorc să cumpăr casa omului care mă umilea când eram mic copil.

Marin oprea BMW-ul X5 în fața porții de fier forjat a conacului Popescu, acolo unde cu douăzeci de ani în urmă își lăsa bicicleta veche și ruginită când venea să-i păzească vitele domnului Constantin. Atunci avea șaisprezece ani, pantaloni peticiți și o singură pereche de încălțăminte pentru toată iarna.

"Tată era mort de trei ani, iar mama lucra cu ziua la câmp pentru patruzeci-cincizeci de lei toată ziua", își amintea, privind spre ferestrele acum sparte ale conacului. În buzunarul sacoului de in avea contractul de vânzare-cumpărare și cheia noii lui proprietăți. Trei sute de mii de euro pentru tot ansamblul - casă, dependințe și zece hectare de grădină.

Constantin Popescu murise cu doi ani în urmă, lăsând moștenire conacul familiei sale de o sută cincizeci de ani unui fiu care trăia la Viena și nu întinsese piciorul în România din '89. "Vindem tot", îi spusese agentul imobiliar. "Domnul Popescu junior vrea să scape rapid de proprietate."

Doar cei care au plecat din sate cu buzunarele goale știu ce înseamnă să te întorci cu capul sus, dar și cu inima împăcată.

În adolescență, Marin era "băiatul Ilenei celei văduve", cel care umbla în hainele donate de parcă și care spera să găsească la școală măcar o bucată de pâine uitată de vreun coleg mai norocos. Constantin Popescu îl luase să-i păzească vitele pentru o pâine pe zi și un litru de lapte pe săptămână - cea mai mare bogăție din viața lui de atunci.

"Băiete", îi spusese domnul Constantin într-o zi când găsise o vacă rătăcită în grâul vecinului, "tu n-ai să ajungi nimic în viața asta. E scris pe frunte la voi, săracii." Cuvintele acelea i se înfipseseră în suflet ca niște cuie.

La optsprezece ani, cu o valiză de carton legată cu sfoară și cincizeci de lei în buzunar - tot ce reușise să adune mama lui în doi ani de muncă - plecă cu trenul spre București. Prima noapte a dormit-o în Gara de Nord, pe o bancă, cu capul pe valiză și teama că i-o fură cineva.

Primii ani în capitală au fost o luptă de supraviețuire. Lucra pe șantiere ziua, descărca camioane noaptea, spăla în weekend-uri geamurile la blocuri. Locuia într-o garsonieră cu alți trei băieți la țară, unde dormeau în schimburi. Când unul pleca la lucru, altul se culca în patul lui încă cald.

"Îmi promiteam în fiecare seară că într-o zi o să mă întorc acasă cu banii în buzunar", spunea acum, dezică în fața conacului pe care îl cumpărase. După zece ani de muncă pe șantiere, reușise să-și deschidă propria firmă de construcții. După alți zece ani, avea trei echipe și contracte cu dezvoltatori imobiliari din toată țara.

Ideea restaurantului gastro îi venise în timpul pandemiei, când toată lumea visă la escapade rurale și autenticitate. "Să fac din conacul ăsta cel mai frumos restaurant tradițional din județ", își spunea. Nu pentru răzbunare, ci pentru că știa că așa ceva lipsea din comună.

În următoarele șase luni, conacul Popescu s-a transformat complet. Marin a adus meșteri autentici - tâmplari care știau să restaureze parchetul de stejar de o sută de ani, pietrari care au refăcut cărările din piatră de râu, un arhitect specializat în patrimoniul rural care a redat clădirii strălucirea de altădată dar cu toate facilitățile moderne.

Fiecare cameră din conac a căpătat o destinație specială. Sala de bal a devenit sală de restaurant cu douăzeci de mese, fiecare cu fața de masă țesută manual și cu lumânări în sfeșnice de argint. Fosta bibliotecă s-a transformat în wine bar cu rafturi pline de vinuri românești de calitate. Bucătăria din spatele casei a fost complet modernizată, dar păstrând cuptorul de pâine original și plita mare de teracotă.

Meniul restaurantului a devenit o poveste în sine. Marin a angajat cea mai bună bucătăreasă din zonă, Margareta, o femeie de cincizeci de ani care știa toate secretele bucătăriei țărănești autentice. Fiecare fel de mâncare avea o poveste legată de tradiția locală - sarmale în foi de viță din via conacului, miel la proțap în curtea din spate, plăcinte cu brânză din lapte de vacă de la ferma din sat.

"Vreau ca oamenii să simtă aici nu doar mâncarea bună, ci și istoria locului", explica Marin oaspeților din primul weekend de deschidere. Rezervările se făceau cu două luni înainte, bucureștenii veneau special pentru experiența autentic românească, iar localnicii din sat își aduceau familiile pentru ocazii speciale.

În fiecare seară, când ultima masă era servită și ultimul oaspete plecat, Marin ieșea în grădina conacului și privea spre satul unde crescuse. Pe deal, luminiţele caselor modest luminau ca niște stele, iar el simțea că în sfârșit își găsise pacea.

Doar cei care au plecat din sărăcie și au muncit cu mâinile până li s-au crăpat pot înțelege că adevărata reușită nu e să uiți de unde vii, ci să te întorci să faci ceva frumos pentru locul care te-a crescut.

"Constantin Popescu m-a învățat fără să vrea cea mai importantă lecție din viață", spune Marin acum, la trei ani de la deschiderea restaurantului. "Că nu contează cât de jos începi, ci cât de sus reușești să ajungi păstrându-ți demnitatea."

Conacul care cândva îl umilea pe copilul sărac a devenit locul unde alți copii din sat vin să mănânce tort de ziua lor, unde se fac nunți și botezuri, unde istoria locului e cinstită, nu uitată. Iar Marin, fostul băiat care păzea vitele pentru o pâine pe zi, a devenit omul care oferă locuri de muncă la douăzeci de familii din comună.

Uneori, transformarea cea mai frumoasă nu e să distrugi ce te-a rănit, ci să-i dai un sens nou, mai nobil.